Eu, Petria. Şi literatura mea

Plagiatorul Aurel Podaru

Publicat în literatura de Alexandru Petria pe iulie 28, 2009
Tags: , , ,

O reamintire. Şolohov, Şolohov…

Anul trecut, scriitorul Aurel Podaru din Beclean s-a aflat în centrul unui scandal. Se vorbea că ar fi plagiat din Şolohov, scriitor sovietic laureat al premiului Nobel, care a fost şi el, culmea!, acuzat de plagiat. Atunci Podaru a susţinut într-un e-mail care a ajuns şi la mine:

“Un pariu mult prea costisitor

Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.
Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?
Am bătut palma, deşi el nu mă credea în stare de aşa ceva (firesc, gândesc eu, pentru un om normal!). Dar pariul, e pariu. Am trecut la fapte. “Măreţe” fapte, să recunoaştem! Am luat un fragment din romanul “Donul liniştit”, de Mihail Şolohov (culmea ironiei, tocmai din celebrul scriitor atât de învinuit cândva de plagiat!), pe care l-am botezat Zăluda şi l-am publicat într-o revistă de cultură. Nimeni, nimic! Apoi l-am citit în cenaclu. Aceeaşi reacţie. Şi asta mi-a dat curaj. Curaj prostesc, fireşte. Cu gândul că voi câştiga pariul (mult prea costisitor pariu!), textul “meu” a fost inclus, la propunerea mea, în PRETEXTE. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de “Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.
Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.
Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.
Aurel Podaru”
N-am crezut nici o secundă această argumentaţie cu care sper că nu v-am plictisit.

La furat din Albert Camus

În urmă cu câteva zile, făcându-mi ordine în bibliotecă, am găsit volumul de proză scurtă “Proasta de Claudia”, publicat de Podaru în 2004, la editura “Limes” din Cluj. La data apariţiei cărţii, mi-a plăcut scriitura directă, pe alocuri frustă şi poate de aceea extrem de credibilă. Chiar i-am spus lui Podaru părerea mea. Ca să-mi verific impresiile de lectură, să văd dacă rămân neschimbate după trecerea a 5 ani, am recitit textele. Numai că în urmă cu o lună am recitit şi “Străinul” lui Albert Camus, tot laureat al Nobelului. Şi iată peste ce am dat:
Din romanul “Străinul”, traducerea Georgeta Horodincă, ediţia RAO, 2002, pag. 20:
“Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu vroiam să cobor ca să-mi cumpăr.
După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin casă.”
Din “Proasta de Claudia”, pag. 101, povestirea “Gloria sempervirens”: “Când m-am trezit, Gloria plecase. Îmi spusese în ajun că trebuie să-şi aştepte o prietenă la gară. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi plac duminicile. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul pe care părul fetei îl lăsase acolo şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prînz. Mi-am pregătit două ochiuri şi le-am mâncat fără pâine, fiindcă nu aveam şi nu vroiam să cobor la restaurant ca să-mi cumpăr.
După masă m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament.”
Din “Străinul”, pag. 22, aceeaşi ediţie:
“Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “da”, din cap.(…)
Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri.”
În “Proasta de Claudia”, pag. 102, povestirea “Gloria sempervirens”: “Urlau şi cântau în gura mare că echipa lor de fotbal nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “Da”, din cap.
Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, odată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. Copiii plângeau sau se lăsau târîţi spre casă. De la cinematograf s-a revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m-am gândit că văzuseră un film de aventuri.”
Din “Străinul”, pag. 34:
“Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. “
În “Proasta de Claudia”, pag. 104-105:
“Gloria m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că-mi este totuna,dar că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că mariajul e un lucru foarte serios. Eu am răspuns “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte;cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va dori ea.“
Cine mai vrea să caute şi alte dovezi care să ateste că Aurel Podaru este un plagiator, n-are decât. Eu le-am descoperit pe acestea absolut întâmplător, fiindcă m-a impresionat ultimul fragment, şi, citindu-l la Podaru, am avut impresia că-mi este cunoscut.
Alexandru Petria

1 Comentariu

Zilele mele cu Renata. Roman. Capitolele 1-6

Publicat în literatura, proza de Alexandru Petria pe iulie 23, 2009

1

M-am gândit mult să scriu despre Renata. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare de lângă blocul operator, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.
- Să nu vină cineva, zise.
- Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.
- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.
Eram transpiraţi. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie şi vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriţi, fix de-o erecţie antologică.
- Te doare operaţia?
- Nici a medicului, nici a ta, Renata.
A observat desigur cum mi-am strâmbat buzele. Mă supăra în dreapta abdomenului, de unde doctorul Cesereanu a avut talentul de a-mi scoate apendicele. Şi de-a mă pricopsi cu infectarea rănii.
- Nu te las să mai bei! Eşti nebun, cu antibiotice…
Dacă la partea cu nebunul n-am contrazis-o, la cea cu băutul am contrat:
- Mi-am plimbat doar o idee de poşircă pe cerul gurii. Nu mă fute la cap, nu-mi eşti nevastă.
Renata m-a mângâiat pe obraz şi, brusc, mi-a tras o palmă.
- Nu sunt curvă. Cât eşti cu mine, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa.
Şi, tot brusc, s-a aplecat. Şi mi-a luat sexul între buze. Şi-a scuturat părul negru pe umeri, m-a privit în ochi şi iar m-a pălmuit. Şi iar s-a concentrat asupra juniorului meu, parcă s-ar fi temut să nu piardă ceva.
Dacă n-am uitat cele descrise, curios, mi s-a şters din memorie cum m-am culcat cu ea. Etapele prime, mişcările, pierderea virginităţii mele. Reţin doar că mi-a cerut să-i ejaculez pe burtă. Se temea să nu rămână gravidă. Spema a rămas ca un vierme spre ombilic.
Prima mea noapte cu Renata s-a încheiat înainte de schimbul turelor asistentelor, dimineaţa devreme. Ea era beată şi radioasă, eu extenuat. Ea a plecat acasă, eu m-am întins în patul din salonul de la chirurgie. În ziua aceea am fost treaz doar la vizită, când doctorul Cesereanu a clătinat dubitativ din cap, şi când mi s-a schimbat pansamentul.

2

Când am reîntâlnit-o pe Renata eram aproape beat şi june scriitor debutant. Mi-a apărut în acea zi o povestire într-o revistă literară. Era într-o joi. De fapt, a venit la mine. După ce i-am dat un telefon agitat de parcă eram acoperit de furnici roşii. N-aveam stare, mă simţeam talentat, extraordinar. De surescitare, eram numai penis. Unul de 1,70 metri, de 90 de kilograme, gata de erupţie.
Aveam noroc, babacii mi-au cumpărat un apartament. Într-un bloc ca vai de el, la etajul 3. Lovit de bombe, ai zice. Însă eram mândru că aveam propriul “acoperiş deasupra capului”, cum scriu destui gazetari tembeli.
- Ce vrei?, m-a luat de la intrare.
I-am prins mâna şi i-am pus-o pe şliţul pantalonului. A râs. M-a împins din antreu spre cameră.
Renata era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Başca un soţ şofer de TIR. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă. N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o, se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.
- Ai ceva de mâncat prin hrubă?
I-am arătat frigiderul ticsit de băuturi şi doar cu două conserve de heringi stinghere.
- Cu heringii îţi îmbeţi şi foamea, a spus, şi-a început să scoată dintr-o geantă bucăţi de carne de porc şi nişte mici vidaţi, la tavă.
- Prefer micii, i-am zis.
- Prima dată mâncăm, apoi vedem… Depinde cum te comporţi.
Am ras 5 mici, ea 4. Şi împreună două butelii de vin.
- Eşti un mucos obraznic. Trebuie să te educ.
- Şi tu o călugăriţă, vezi, aha…
M-a apucat râzând de bărbie şi m-a sărutat. Subbraţul îi mirosea a deodorant de-al meu. Pe lângă să se pişe, cu asta s-a ocupat în baie, cu spray-atul. S-a dus până în camera mică şi-a început să mi se uite printre lucruri.
- Ce naiba cauţi? Cine te crezi?, am repezit-o.
- Gura.
Am cuprins-o pe după umeri şi-am zgâlţâit-o. S-a întors şi m-a sărutat. După, mi-a pus un deget pe buze.
- O să te modelez.
N-am băgat-o în seamă. Credeam că-şi dă importanţă. Cu fâş-fâş-ul pantalonilor de pe fesele ei crispate. Aşa i le-am numit. Trecându-şi mereu degetele prin părul buclat, lucios. Gesticulând amplu. Renata Fese Crispate.

3

A plecat mai încolo la un sanatoriu pentru cei cu depresii. M-am dus s-o vizitez şi ne-am închiriat o cameră la hotel pentru o sâmbătă şi duminică. Am intrat în camera de unde n-aveam să ieşim o secundă două zile după ce ne-am luat de mâncat şi de băut. Salamuri, conserve, pui la rotisor şi altele, şi şampanie, şi vin, şi lichior.
Mi-a arătat cu degetul inelar unde să-i pun gura pe sex, să nu-i uit anusul pe care-l atingeam cu vârful nasului, şi-mi introducea cu grijă şi mie un deget în anus, şi-mi tot săruta sexul, îl săruta, şi-mi spunea patetic s-o fut în ambele locuri “până cade tencuiala”. Dacă tencuiala n-a căzut până am predat camera, sexul meu a devenit dureros şi mic şi Renata şi-a pus o batistă îmbibată cu apă între picioare. Nu ne-am spălat decât luni dimineaţa, aşa a vrut ea, şi-i simţeam mirosul sexului pe mustaţă şi pe barbă. Renata parcă s-a înălţat, faţa i s-a destins, parcă era mai dreaptă, parcă era alta.
- Şi cu soţul tău faci toate acestea?
- Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!
A stat trei săptămâni la sanatoriu. Între timp am scris şi i-am exasperat cu telefoane pe redactorii a două ziare care publicau şi pagini cu literatură. I-am bombardat cu proze. Eram nerăbdător să fiu publicat. Cât mai mult. Cât mai repede. Discutam zilnic cu Anton, un critic literar talentat şi guraliv, şi cu Corin, dramaturg în devenire şi as al gafelor mereu. Cu munca, alta decât scrisul, eram în relaţii ideale. Nu mă deranja, n-o deranjam. Părinţii îmi subvenţionau talentul. Aveau de unde, cu firma lor de construcţii care scotea bani pe bandă rulantă. Nu prea ieşeam din apartament. Doar după ţigări, ziare şi băutură. Şi la întâlnirile cu cei doi. Maică-mea îmi aducea mîncare tot la trei zile. Uram să gătesc. N-am gătit niciodată. Nu m-a lăsat nici babacul, în pofida mamei care vroia să mă înveţe. Zicea că doar homosexualii îşi pierd vremea în bucătărie. Nu l-am contrazis, deşi aş fi putut să ridic obiecţii. N-avea sens dacă gândirea tatei lucra în favoarea mea.

4

Un fiu iubitor

Am devenit un capsator. Fără umplutura revărsată a vorbelor în foşgăiala cearceafului de pe canapea, prisositoare. Eram direct cu femeile, vroiam să le regulez sau să fiu regulat de ele. Îmi plăceau şi cele care căutau nota cu diapazonul. Ca apoi să se înalţe pe penisul meu ca şi cortul unui circ. Un circ fără clovni, totuşi, fiindcă aveam umor cât o roabă uitată în ploaie de zidari. Nu-mi plăceau cele hlizite, cu fiţe şi pănglicuţe, căutat dichisite. Nu-mi plăcea să fiu minţit şi nici să mint. De cele cu care mă culcam. În rest era altă mâncare de peşte.
Dacă Oana avea vergeturi, nu i le sărutam fals extaziat, nu împingeam cuvintele ca pe un călcător care nivelează încreţiturile doar ca s-o amăgesc. Dacă Monica sărea calul cu băutura, îi mai turnam. Dacă Ana se lamenta că i-am rămas copiii singuri acasă, îi răspundeam că nu eu i-am făcut, însă cu Viorica era altă învârteală. Era surdo-mută. De fapt, cu Viorica m-am înţeles cel mai bine, şi ce minunat ar fi ca femeile să fie ca Viorica!
Mă simţeam deosebit când îmi făceau des cadouri. Şi eu le făceam, dar mai rar. Cămăşi, cravate, ba o excursie în străinătate şi mărunţişuri- ele. Eu- flori şi dulciuri, invariabil, dacă nu pun la socoteală varietatea lor, de era iarnă sau vară sau mărcile ciocolăţilor şi a bomboanelor. Mă simţeam tihnit că erau nepretenţioase şi practice. Monica îmi gătea de trei ori pe săptămînă, Ana deretica odăile, Viorica spăla rufele şi farfuriile şi cu Monica mă îmbătam. Nu le futeam la fiecare întâlnire. Se cerea o dozare a resurselor, şi nici una nu ştia de celelalte, şi-mi forţam imaginaţia să le programez în dormitor ca să nu se întâlnească. Nici uneia nu i-am permis să vină neanunţată şi nici eu nu le făceam vizite. Nu aveam chef să risc, toate fiind căsătorite.
Pe atunci locuiam cu maică-mea, Angela, într-un apartament. Lumea ei se reducea la integrame şi la mersul la biserică. Cu cinci ani în urmă, tatăl-meu a avut bunul-simţ să moară după o viaţă de beţiv. Mama şi-a făcut un obicei să iasă zilnic din casă de la 5, 30 la 7 după-amiază. Dădea un tur al centrului oraşului şi se oprea în biserică la slujbă. Altădată nu ieşea. Şi de la 5, 30 la 7 erau programate şi femeile mele. Aveam 23 de ani şi Angela n-avea habar de existenţa lor. N-a avut câţiva ani. Mă felicita că gătesc, că fac curăţenie şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat un fiu exemplar. Mă bucuram s-o văd fericită. M-a lăudat în biserică şi popa a ţinut să mă cunoască.

5

Despre pictură şi altele

Nadia Lazăr a fost frumoasă şi decomplexată e şi acum. Ca la 40, la 35, acum- la 72 de ani. O poţi compara cu o tabachieră, minionă, cu şolduri late, mereu cu un Schnautzer uriaş negru în lesă. Că ea poartă câinele sau animalul o poartă pe ea, e o discuţie aparte. La fel ca în urmă cu 10 ani, când un fotograf a surprins-o în parcul din Deania. Fotografia a luat premii la concursuri. Pe merit. Hârtia fotografică a reţinut parcă inseparabilitatea celor doi. Pe vremea aceea Fuly era un căţeluş.
Nadia cumpără zilnic ziare, îi plac tabloidele, dar şi săptămânalele cu ţinută intelectuală, iar dimineţile şi le scurge citindu-le, la un ceai şi un lichior pe terasa “Fortuna”. De obicei, singură.
- Voi, tinerii, nu ştiţi să trăiţi, mi-a zis când aveam 30 de ani şi ea 62.
- Adică?
- Nu ştiţi ce vrea o femeie.
N-am replicat, e drept că nu mă puteam lăuda cu femeile mele, care toate au excelat în talentul de-a mă părăsi. Nu ştiam încotro bate. Nici nu eram aşa de familiarizaţi unul cu altul ca s-o întreb. Şi vârsta ei îmi impunea rezerve.
- Sorine, ţi-a înghiţit pisica limba?, a continuat.
Terasa restaurantului “Fortuna” era goală, dacă nu ne puneam la socoteală pe noi. Nadia a dat să-mi povestească despre viaţa ei, despre mulţumirile pacienţilor pe care i-a salvat de la moarte, când a lucrat ca doctoriţă. N-o prea întrerupeam. Am început să ies din amorţeala provocată şi de căldură, era un iulie dat dracului, când la urechi mi-a ajuns că-i plac picturile mele.
- Peisajele sunt extraordinare, s-a avântat, totuşi nudurile m-au lăsat fără cuvinte. De ce pictezi îndeosebi nuduri de femei mature?
- Aşa s-a nimerit, am încercat să fiu convingător, şi nu prea eram. Doar nu era să-i mărturisesc că pe respectivele modele le plăteam mai ieftin.
- Oare?
- Oare ce…?
- Mă minţi. Dai impresia că mângâi cu tuşele. Culorile nu mint. Sunteţi mai conformişti ca noi, generaţia mea.
Am fumat vreo 5 ţigări până Nadia mi-a demonstrat că se pricepe într-adevăr la pictură. La ultimele fumuri, am realizat brusc că poate nu se înşeală, iar eu am lucrat fără să-mi dau seama, în viaţa reală sărind ca un purice de la o mucoasă la alta, neselectiv. Sătul de nicotină, am mai ascultat cum a avut Nadia fustă mini prin anii ’70 şi altele dintr-un timp în care nu mă regăseam.
- Erecţie, insurecţie!, a trântit, buimăcindu-mă. Sunt vorbele de pe atunci ale unui tip, Raoul Vaneigem. Revoluţia sexuală, mişcarea hippy…
- Mă scuzi, mi-e cam foame. O întind la masă.
Era către prânz şi am auzit cum îmi chiorăie maţele. Nu mă entuziasma perspectiva frigiderului de acasă, fără nimic gătit în el. De salamoase şi brânzeturi eram sătul.
- Hai la o ciorbă de burtă, am auzit. Ştii, nu deranjezi, sunt singură. De fapt, ştii, nu?
Astfel am ajuns prima dată în apartamentul Nadiei Lazăr. Şi, nimic de comentat, ciorba de burtă a fost super. Am mâncat pe lângă ciorbă şi o duzină de ardei iuţi, deşi  eram conştient c-o să mi-i amintesc când o să vegetez pe toaletă. De mult timp nu mai zic “mă doare-n cur” ca alţii, când nu-mi pasă de nuconteazăce. Nadia n-a avut stare, toată zâmbete după zâmbete, şi la plecare m-a mângâiat pe păr. Arăta valabil. Iar excitarea provocată de mângâiere nu m-a lăsat până n-am revenit duminica următoare.
Astfel am ajuns să golim trei butelii de vin şi să mă îmbăt.
Astfel am ajuns să mă dezbrace, să se frământe deasupra mea, să-mi sărute bara de la doi pe care înainte a acoperit-o cu smântâna rămasă posibil, în frigider, de la ciorba de burtă.
- Dă-mi nişte limbi, m-a rugat.
Astfel am adormit în patul ei mare, cu cearceafuri de satin.
Astfel, la trezire, n-a observat că nu mai dorm, am zărit capul lui Fuly lingând smântână dintre pulpele ei albe.
Astfel ţin minte cum am ieşit la repezeală din apartament, dar prefer să nu detailez. Mi-a rămas în memorie tencuiala căzută de pe casa scării.
De atunci nu mă mai ating de smântână. Nici nu mai suport câinii.
Astfel am fost nevoit să recunosc că sunt un vicios cu limite. Deşi gândul la ea mă furnică, totuşi. Nu-mi este indiferentă. Din acea vreme n-am mai schimbat nici o vorbă cu Nadia. O ocolesc. Am mai primit scrisori în care-mi lăuda vreo expoziţie. Nu i-am răspuns la niciuna. Prefera tot nudurile de femei mature.

6

Povestirile “Despre pictură şi altele” şi “Un fiu iubitor” Renata le-a citit în “Observator”, un ziar non-conformist.
- De asta-mi eşti, Marius?
- Ce te frământă?
- Nu, îmi plac. Da’ tu nu eşti capsator, cum spui. Eşti capsat.
- N-are rost s-o bălmăjim. Sunt povestiri. Ficţiuni. Nu sunt futingurile mele, nici mascate.
- Nici n-am crezut. Nu-s proastă. Te-am găsit ca o coală albă de hârtie. Totuşi, atitudinea din ele este de reţinut.
- Că-mi place să mă fut.
- Ai potenţial. Imaginaţie. Nu experienţă…
- Şi-o să mă alfabetizezi, specialistă în molecule, te-ai decis să te sacrifici.
- Râzi tu, râzi… Nu mă dau în vânt după lucrurile intermediate. Literatura e ca sexul cu prezervativ, nu e 100% viaţă. De ce să scrii când poţi să trăieşti?
- Îmi risipesc viaţa, zici. Dar mă ia mama dracului dacă nu scriu. Nu ştiu să fac altceva. Nici n-am chef. Scriu doar când nu mai pot, nu cu program, când nu mai pot. Aşa, când nu mai pot…
- Şi cu dreptul ce faci? Te-ai înscris la facultate doar de ochii lumii?
- Pentru diplomă.
Renata s-a dus până în bucătărie. O auzeam cântând: bam- bam- bam- tam- tam.
- Unde-i cafeaua, punga?
- Pe raftul de la mijloc.
Renata se pricepea la cafea. I-a ieşit de poveste.
- Să alimentăm animalul şi vedem.
- The animal Mariusescu este gata de acţiune. Ar merita să te iau de nevastă pentru cafea, dacă n-ai fi deja proptită.
- Tu scrie. Altfel nu te mai recunosc. Eşti un diliman cu talent.
- Îţi place? Hai în pat. Am o bombă în pulă.
Renata a deschis uşa de la camera mare şi nu ştiu ce-a făcut. M-am trezit doar cu un chiloţel turcoaz aruncat pe faţă.
-Trezirea!, mi-a zis.

Atentionare: 

 

2 Comentarii