Pastorala de Paşti a IPS Bartolomeu

† B A R T O L O M E U
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP AL VADULUI, FELEACULUI SI CLUJULUI,

MITROPOLIT AL CLUJULUI, ALBEI, CRISANEI SI MARAMURESULUI
IUBITULUI NOSTRU CLER SI POPOR:
HAR, PACE, AJUTOR SI MILA DE LA DUMNEZEU,
IAR DE LA NOI, ARHIEREASCA BINECUVÂNTARE

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubitii mei fii sufletesti,

Nimeni nu L-a vazut pe Iisus înviind, dar multi au fost cei care L-au vazut înviat. Faptul în sine al învierii nu a avut martori. El s’a petrecut în intimitatea mormântului, fara ca vreun ochi omenesc sa fi avut acces la singura minune pe care Domnul Si-o anuntase în repetate rânduri, dar careia nimeni nu-i daduse crezare.

Momentele de dinaintea Învierii s’au petrecut astfel:

Moartea pe cruce a Domnului a avut loc vineri spre seara. Trupurile celor trei rastigniti trebuiau îngropate, neaparat, tot atunci, deoarece la apusul soarelui începea Sabatul, sfânta zi de odihna a iudeilor, în care nimeni nu avea voie sa faca nici un fel de lucrare. Totul se cerea facut în graba. Nicodim si Iosif, prieteni de taina ai Mântuitorului, care obtinusera o autorizatie speciala din partea guvernatorului Pilat, i-au coborât trupul de pe cruce, l-au înfasurat în giulgiuri, dupa datina, si l-au asezat în mormânt. Sfintele femei, care, împreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Evanghelistul, fusesera martorele patimilor si mortii lui Iisus, priveau de la oarecare departare, întrucât autoritatile le interzisesera participarea la actul îngroparii. Ele însa stiau ca e de datoria lor sa respecte datina de a merge la mormânt ca sa tamâieze mortul, iar aceasta nu se putea face decât Duminica dimineata, când se încheia Sabatul. Cum însa în dimineata aceea ar fi fost prea devreme sa mearga la pravalii ca sa cumpere tamâia si celelalte aromate, s’au grabit s’o faca tot vineri seara, în ultima frântura de ceas. Astfel pregatite, au mers la casele lor.

În acest timp, capeteniile iudeilor i-au amintit lui Pilat ca mortul de pe cruce se laudase în repetate rânduri ca el va învia si i-au cerut sa le permita masuri de siguranta împotriva unei eventuale înselaciuni. Asa se face ca guvernatorul i-a autorizat sa sigileze mormântul si, mai mult, sa puna lânga el ostasi de paza

Toate acestea ne sunt relatate de catre toti cei patru sfinti evanghelisti, ca si cele ce urmeaza.

Duminica dimineata, în revarsatul zorilor, sfintele femei au venit la mormânt ca sa-si faca datoria. Pe drum, singura lor grija era aceea de a gasi un om care sa le ajute sa pravaleasca piatra de la intrarea mormântului. Mare le-a fost însa uimirea când, odata ajunse, au constatat ca piatra era deja pravalita, iar lânga ea sedea un înger care le-a dat de veste ca Iisus înviase, asa încât nu era cazul ca pe Cel-Viu sa-l mai caute printre morti. Cât despre ostasii de paza, acestia zaceau cu fetele la pamânt, ca niste dusi de pe lume

Cuprinse de bucurie si spaima, femeile s’au grabit sa alerge în cetate spre a le da de veste ucenicilor, dar pe drum li S’a aratat însusi Iisus, Care le-a salutat prin cuvântul „Bucurati-va!” Ele I-au cazut la picioare si I s’au închinat.

În acest timp, stapâniti de groaza celor întâmplate cu Domnul lor, dar si cu sentimentul ca ramasesera singuri, fara nici o aparare dumnezeiasca, ucenicii stateau încuiati într-o casa din cetatea Ierusalimului, cu grija de a nu lasa nici un semn ca s’ar afla acolo. Imaginati-va starea lor de spirit când femeile le-au batut în usa, le-au cerut sa deschida si le-au spus, cu rasuflarea taiata, ceea ce auzisera si vazusera. De-a dreptul uluiti, eliminând de la început orice credibilitate a ideii de înviere, ei au presupus ca bietele femei cazusera prada cine stie caror halucinatii si n’au gasit sa le spuna ceva mai bun decât ca se scrântisera la cap. În cele din urma, doi dintre ei s’au hotarât sa alerge la mormânt si sa vada cu ochii lor ceea ce era de vazut. Fiind mai tânar si mai sprinten, Ioan a ajuns primul, dar nu a avut curajul sa intre singur, ci l-a asteptat pe Petru care venea din urma gâfâind, si astfel au intrat amândoi. Într’adevar, mormântul era gol. Se putea presupune ca trupul lui Iisus fusese stramutat în alta parte (idee pe care o avusese, în aceeasi dimineata, si Maria Magdalena), numai ca o astfel de stramutare nu putea fi facuta decât de niste prieteni ai lui Iisus, iar ei, ucenicii Sai cei mai apropiati, nu stiau nimic. O a doua ipoteza, ca în mormânt ar fi umblat niscaiva raufacatori, straini de comunitatea apostolica, era infirmata de simplul fapt ca în groapa fusese asezat trupul gol al unui rastignit de abia coborât de pe cruce, care nu avea asupra-i nimic de pret, care sa poata fi furat.

Iubitii mei fii sufletesti,

Din toate acestea se desprinde faptul ca învierea Domnului nu era expresia unei prezente, ci, dimpotriva, a unei absente. Icoana de tip occidental care-L înfatiseaza pe Iisus usor înaltat deasupra mormântului, cu steagul biruintei în mâna, nu are nimic de-a face cu realitatea. Piatra rasturnata de pe mormânt nu avusese menirea de a deschide calea Celui înviat, ci de arata ca El nu mai este acolo. Icoana ortodoxa este aceea care-L înfatiseaza pe Iisus cel înviat pogorându-se la iad si eliberându-i pe stramosii Adam si Eva, care Îl asteptau laolalta cu dreptii Vechiului Testament. Aceasta însa se petrecea, jos, sub pamânt. Deasupra, mormântul gol.

Dar daca, iubitii mei, din acest gol s’a nascut credinta în adevarul învierii, tot din el s’a nascut si minciuna care i se va opune. Martori ai mormântului gol fusesera nu doar sfintele femei si cei doi apostoli, ci si ostasii care-l pazeau. Stim însa ca paza îi fusese ceruta guvernatorului de catre arhiereii iudeilor tocmai pentru a dejuca prezumtia ca ucenicii lui Iisus ar putea sa-L fure din groapa spre a demonstra ca El a înviat. Strajerii însa vegheasera corect, vazusera piatra rasturnata de înger si pe femeile uimite de ceea ce auzeau si vedeau. Or, prima lor datorie a fost aceea de a merge în cetate si de a le raporta arhiereilor adevarul, cum ca nimeni nu venise sa fure trupul Mortului, ci ca acesta, pur si simplu, pierise în chip tainic. Atunci s’a nascut marea minciuna. În contextul social al vremii, nimic nu era mai simplu decât coruptia. Arhiereii i-au mituit pe soldati cu bani grei, cerându-le ca în schimb sa declare ca-i biruise somnul si ca’n timp ce ei dormeau au venit ucenicii mortului si l-au furat. Desigur, o astfel de declaratie era menita sa-i puna în culpa de a nu-si fi facut datoria, ceea ce era foarte grav pentru cariera unui ostas. Banii au lucrat si aici, odata cu asigurarea ca ei, arhiereii, sunt atât de influenti pe lânga guvernator (o dovedisera obtinând condamnarea la moarte a lui Iisus) încât vinovatilor nu li se va întâmpla nimic. Si, povestind acest episod, Sfântul Evanghelist Matei conchide: „ Iar ei [ostasii], luând argintii, au facut asa cum au fost învatati. Si s’a raspândit cuvântul acesta între iudei, pâna în ziua de astazi ”

Dragii mei, expresia „pâna în ziua de astazi” se refera, desigur, la anul 65, când Sfân t ul Matei si-a scris Evanghelia în limba greaca. Ea însa acopera o perioada de doua mii de ani, timp în care învierea lui Iisus nu a încetat sa fie negata, nu doar în mediile iudaice radicale, ci si în cele ateiste, liber-cugetatoare, teribiliste, mercantile, precum si în segmentele gnostice ale crestinismului. Iata ca fenomenul se petrece si în zilele noastre, într’o avalansa de stiri si reportaje care nu par deloc a fi întâmplatoare. Înca nu s’a potolit ecoul blasfemiator al romanului „Codul lui Da Vinci”, nici cel provocat de „Evanghelia lui Iuda”, ca a si izbucnit „senzationala” stire despre descoperirea unor sicrie din preajma Ierusalimului, care ar contine, nici mai mult si nici mai putin decât osemintele lui Iisus si ale familiei sale ( prin „familie” întelegându-se sotia, rude apropiate, si chiar un fiu cu numele… Iuda!) Nu a contat faptul ca chiar o seama de specialisti evrei au denuntat falsul, ca nu exista probe în favoarea a ceea ce se numeste „o descoperire epocala”, ca totul nu este altceva decât o inventie menita, pe de o parte, sa aduca foarte multi bani (ca si cartea lui Dan Brown, de altfel) si, pe de alta, sa produca un cutremur în constiintele binecredinciosilor crestini. „Stirea” a fost preluata imediat de ziare, de posturile de televiziune, de cinematografe, care au raspândit-o cu foarte mare zgomot în toata lumea, inclusiv în mass-media româneasca, din care nu au lipsit dezbateri publice, cu argumente pro si contra. Ca de obicei, naivii s’au lasat antrenati în aceasta mascarada mediatica, în timp ce adevaratii crestini au înregistrat înca o încercare a diavolului de a le zdruncina temeiul credintei, asa cum a facut-o de nenumarate ori de-a lungul a doua mii de ani.

Or, temeiul credintei noastre, dragii mei, este tocmai învierea lui Hristos. Aici bate dusmanul. Toate celelalte, cum ca Iisus a fost un om obisnuit, cu nevasta, cu copii si cu urmasi care traiesc si astazi, toate acestea nu sunt decât învelisurile unui singur scop, acela de a le inocula crestinilor ideea ca Omul Iisus nu a fost si Dumnezeu si ca, prin urmare, a murit (fie si pe cruce!), dar nu a înviat. Totul, pornind de la refuzul de a admite ca în Ierusalim exista un mormânt din care Mortul a disparut fara urma, lasându-l gol. Acest „vid dumnezeiesc” este astazi piatra de scandal a rationalismului postmodernist pe care-l traim.

Iubitii mei fii sufletesti,

Ca trupul lui Iisus a disparut din mormânt fara sa lase vreo urma e un argument la îndemâna nestiutorilor. În realitate, el a lasat o urma, si înca un esentiala: giulgiurile în care fusese înfasurat dupa datina iudaica. Acestea erau niste pânzaturi îmbibate cu uleiuri aromate, obtinute din substante rasinoase, care se lipeau de trup, întârziindu-i descompunerea. Daca trupul lui Iisus ar fi fost stramutat în alta parte, el nu putea fi dus decât împreuna cu giulgiurile, de vreme ce ele erau strâns lipite de el.

Daca, omeneste vorbind, nu exista nici o ratiune pentru separarea giulgiurilor de trup, în ordinea dumnezeiasca ele si-au avut un rost crucial. Asa cum le-au vazut apostolii si cum ni le descrie Sfântul Evanghelist Ioan, ele „ se odihneau ” (acesta este cuvântul exact), „ se odihneau ” pe piatra rece, nu învalatucite sau aruncate în neorânduiala, ci pastrând forma trupului care le parasise; era ca si cum acesta s’ar fi topit si ar fi iesit prin ele ca un abur, lasându-le acolo ca pe singurele martore ale trupului îndumnezeit prin însasi învierea lui, asa cum li se va arata sfintilor apostoli si sfintelor femei. Alaturi de giulgiuri „ se odihnea ” marama care fusese pe capul lui Iisus, dar nu turtita la pamânt, ci pastrând forma ovala a fetei care o parasise. Asadar, plinatatea credintei în înviere se reazima pe golul giulgiurilor din mormântul gol. Pe acestea le-au vazut apostolii Petru si Ioan.

Si atunci, iubitii mei, de ce l-as crede eu mai mult pe Dan Brown, autorul talentat al unui roman politist, si nu l-as crede pe Sfântul Apostol Petru, cel care marturisea în casa lui Corneliu Sutasul ca: noi, apostolii, suntem martorii faptelor si cuvintelor lui Iisus, „ noi, cei ce am mâncat si am baut cu El dupa ce a înviat din morti ” ? De ce l-as crede eu mai mult pe fictivul „Evanghelist Iuda” si nu l-as crede pe Sfântul Evanghelist Ioan, cel care cu pana lui marturiseste ca, împreuna cu Petru, a vazut giulgiurile goale si a crezut în învierea lui Iisus? De ce l-as crede eu mai mult pe Cameron si montajele lui artificiale asupra „senzationalelor” sicrie si nu l-as crede pe Sfântul Evanghelist Luca, istoric de rigoare stiintifica, a carui opera „Faptele Apostolilor” a înfruntat, timp de doua milenii, toate analizele critice posibile? De ce i-as crede eu pe toti impostorii, pe toti aventurierii culturali, pe toti veleitarii gloriilor spectaculare, pe toti samsarii vânzatori de cele sfinte, pe toti falsificatorii de documente si nu l-as crede pe Sfântul Pavel, apostolul prin excelenta al credintei în înviere? Daca sfintele femei, ucenicii si apropiatii lor L-au vazut pe Isus în dubla Sa ipostaza, înainte si dupa înviere, Pavel a fost singurul apostol caruia Domnul i S’a aratat doar în cea de a doua, întru slavita lumina a Celui-Înviat.

Iubitii mei, l-am citat pe Sfântul Pavel mai la urma pentru ca vreau sa opresc putin asupra lui. Saul era evreu nascut în Asia Mica. Om cu vocatia culturii, vorbind curent ebraica si greaca, s’a stabilit de tânar în Ierusalim, unde a fost educat în scoala rabinica a lui Gamaliel. Excelent cunoscator al Legii Vechi si zelos aparator al iudaismului, a adoptat cu repeziciune si convingere pozitia anticrestina a fariseilor. Solidar cu cei care-l ucisesera cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Stefan, s’a calificat pentru functia de procuror al sinedriului si a început o campanie sistematica de identificare, urmarire si arestare a crestinilor. La un moment dat, informat ca ultimii adepti ai lui Iisus Nazarineanul fugisera din Ierusalim si se ascunsesera în Damasc, a obtinut o garda militara si a pornit în cautarea fugarilor. Pe drum, însa, s’a petrecut un eveniment absolut crucial pentru viata lui, ca si pentru istoria crestinismului: O lumina stralucitoare i s’a aratat, iar din mijlocul ei, un glas: – „Saule, Saule, de ce Ma prigonesti?” – „Cine esti, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigonesti”. Acesta a fost scurtul dialog prin care Saul a devenit Pavel, prigonitorul a devenit apostol, calaul a devenit martir. Minunea de pe drumul Damascului inaugureaza uriasa opera de transformare a omului prin Biserica lui Hristos.

În legatura cu acest dialog, Parintele Gala Galaction, cunoscutul profesor si scriitor, a emis o interpretare care, cred eu, trebuie retinuta si cunoscuta. El afirma ca verbul ebraic, tradus de obicei cu „a prigoni”, poate fi tradus cu „a cauta”, ceea ce mie mi se pare plauzibil, de vreme ce prigonirea cuiva nu este o simpla persecutie, ci presupune un vinovat absent, care trebuie mai întâi urmarit, identificat, cercetat si denuntat. Or, tocmai acesta era cazul pe care procurorul Saul trebuia sa-l rezolve. Asa cum stim, crestinii afirmau ca Iisus a înviat, iar proba era mormântul gol. În paralel, pe baza marturiei paznicilor, arhiereii adoptasera teza ca trupul lui Iisus fusese furat de catre adeptii Sai si ascuns undeva. Saul, prin interogatoriile severe luate crestinilor, urmarea sa descopere acel „undeva”, adica locul unde se afla „corpul delict”. Odata descoperit , trupul lui Iisus era dovada ca învierea lui fusese o pura inventie. Asadar, teza Parintelui Galaction arunca o lumina noua asupra lecturii si interpretarii scurtului dialog de pe drumul Damascului: – „Saule, Saule, de ce ma cauti?” – „Cine esti, Doamne?” – „Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl cauti”. E limpede: Saul Îl cauta pe Iisus în întunericul unui mormânt, iar Acesta i Se descoperea în lumina învierii. De fapt, în forul sau launtric Saul Îl cauta pe Iisus, dar fara sa stie ca Iisus îl astepta pe el, ca înca din pântecele maicii sale fusese ales de Dumnezeu, pus de-o parte si tinut în rezerva pâna la momentul Damascului. Îsi va da seama mai târziu, când avea sa le-o spuna Galatenilor .

Pavel, fostul Saul, va deveni apostolul prin excelenta al doctrinei hristocentrice, al carei pilon de sustinere va fi învierea. Dar – va rog sa retineti – nu doar învierea lui Hristos, ci si învierea mortilor, adica a noastra, a tuturor, deoarece între ele exista o legatura indisolubila. Daca mortii nu învie, cum sustin unii, atunci nici Hristos n’a înviat. Si „daca Hristos n’a înviat – le scria el Corintenilor –, atunci zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica e si credinta voastra” Cu alte cuvinte, daca nu crezi în învierea Domnului nu crezi în nimic. Si daca nu crezi ca si tu vei învia, atunci viata ta cade sub incidenta absurdului, a unui om care vine din nimic si se îndreapta spre nimic. Totul devine lipsit de sens.

Si atunci, dragii mei ascultatori, revin la gândul meu de adineauri si ma întreb împreuna cu voi: Când e vorba de Hristos, de ce sa-l cred eu pe un nenea din lume si nu l-as crede pe Pavel, personaj biblic real, aproape palpabil, care de doua milenii traverseaza istoria lumii si rezista tuturor negarilor? La urma urmelor, Pavel si scrierile lui fac parte din Sfânta Scriptura, care este „însuflata de Dumnezeu” . Or, daca cred în Scriptura, cred si în Pavel; iar daca cred în Pavel, cred si în Iisus Hristos; si daca cred integral în Iisus Hristos, cred si în învierea lui. Credinta nu e analitica, nu se întemeiaza pe argumente rationale si nici pe ADN-uri de laborator. Ea exista sau nu exista. Desigur, ea poate fi mai puternica sau mai slaba, se poate confrunta cu întrebari îndoieli, sovairi, poticniri, dar ea, în sine, exista, caci radacinile ei sunt ancorate în profunzimea tainei. Ea nu e teorie, ci traire. Daca o ai si n’o traiesti, ai trait degeaba.

Iata de ce, iubitii mei, va îndemn sa credeti cu tarie în învierea Domnului si s’o traiti întru lumina bucuriei pascale, rugându-va pentru cei ce nu cred si nadajduind în propria voastra înviere. Asadar, o salutare a vestirii si un raspuns marturisitor: Hristos a înviat!

Mt 28,15.

In 20,3-10.

FA 10,41.

FA 9,3-5.

Ga 1,15.

1 Co 15,14.

2 Tim 3,16.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: