Gheorghe Flutur a trişat

Bogdan Olteanu a observat că printre semnatarii moţiunii de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu, care avea nevoie de 116 semnături, Gheorghe Flutur a semnat de două ori. Şi Gheorghe Flutur, şi Flutur Gheorghe, ca la şcoală… Flutur este de pus în insectarul prostiei.
Alexandru PETRIA

Băsescu este asemuit cu legionarii de către Doina Cornea

Băsescu este asemuit cu legionarii de către Doina Cornea
(doar titlul îmi aparţine-A.P.)

Interviul Zilei cu Doina Cornea, la BBC

Doamna Doina Cornea spune că a decis să nu mai acorde interviuri. Motivul principal ar fi risipa prea mare de timp necesar informării, dar nu numai.

Cunoscuta disidentă anticomunistă îşi declară nemulţumirea faţă lipsa de simţ critic manifestată de intelectuali importanţi ai României, mai ales faţă de unele tendinţe de rău augur pe care Doina Cornea le identifică în acţiunea politică a preşedintelui Traian Băsescu.

BBC:Doamnă Cornea, mi-aţi spus că nu vreţi să mai daţi interviuri. De ce?

Doina Cornea:Hotărârea o luasem deja înainte de telefonul dvs, şi voiam să mă ţin şi eu de cuvânt, să nu mă răzgândesc. Dar totuşi m-aţi convins când mi-aţi spus că sunteţi de la BBC. Am obosit, anii trec. Aceasta este cauza. Mă simt sfârşită. Ca să poţi să dai un interviu, fiind persoană singură, trebuie să citeşti câteva ziare, trebuie să asculţi ştirile, nu numai la un singur canal, ci mai multe, ca să vezi ce zic. Trebuie să asculţi şi BBC-ul, la 6 după masa, care este poate cel mai obiectiv. Şi în plus aceste mese rotunde, talk-show-uri. Nu mai fac faţă.

BBC:Oboseală fizică?

Doina Cornea:Fizică.

BBC:Cu speranţele cum staţi, că dacă ai speranţe, nu te opreşti?

Doina Cornea:E adevărat, dar să-ţi iroseşti ultimii ani din viaţă în felul acesta, când am o bibliotecă de cel puţin două mii de cărţi… Stau acolo volumele lui …, ale Simonei Veil, Mircea Eliade, Ionescu, ştiu eu. Mă uit la ele şi jumătate sunt necitite.

BBC:Doamnă Cornea, sunt cărţi pe care le aveaţi şi înainte, şi totuşi în viaţă nu de puţine ori aţi lăsat lectura pentru a formula public o poziţie, fie înainte de 89, fie după. De ce nu mai merită acum?

Doina Cornea:Am lăsat pictura, am lăsat schiul, am lăsat muzica. Lectura nu. Pe vremea lui Ceauşescu citeam foarte intens. Acum este nebunia aceasta, încât omul nu mai are viaţă personală. Ori eu nu ştiu cât mai trăiesc, pentru că mă simt foarte obosită, sfârşită fizic. Fizic sfârşită. Un an, doi, trei… Şi nu înţeleg să mi-i irosesc stând cu nasul în televizor. Mai am o grădină pe care trebuie să o întreţin. Am răspundere faţă de florile mele. Nu e frumoasă, aţi văzut-o, e ca şi mine grădina, dar o iubesc din tot sufletul. Eu mi-am tăiat iarba, de pildă, într-un colţ aici, să dau aer trandafirilor. Trebuie să mai şi mănânc, să-mi cumpăr minimul de mâncare, ce găsesc în cartier, şi să fac curăţenie.

BBC:M-a adus la dvs un taximetrist, pe care l-am luat din zona gării, şi care nu a avut nici o tresărire când i-am spus adresa. Nu mi-a lăsat impresia că e un om care ştie cine stă aici.

Doina Cornea:Probabil. Nu sunt o persoană atât de importantă. Mulţi taximetrişti ştiu. Unii m-au şi înjurat. Venise nepoţica mea din Franţa, în vacanţă aici. A luat un taxi să o aducă aici, şi zice „O, strada Alba Iulia 16? Nu stă acolo bătrâna aceea, baborniţa?”, ca şi cum aş fi fost o vrăjitoare. Şi nepoata mea i-a spus „Baborniţa aceea e bunica mea”, şi taximetristul nu ştia cum să o dreagă. Să revenim la speranţe şi încredere. Nu există speranţe să-ţi impui: eu de mâine o să am speranţă. Asta este o stare – ca şi iubirea, ca şi credinţa – care se cultivă. Ori eu, cel puţin, am avut grijă, trecând prin atâtea lucruri nefaste, timp de 27 de ani am învăţat ceva. Am învăţat să nu-mi pierd încrederea. Dacă îţi pierzi speranţa ţi-ai pierdut libertatea interioară. Sunt experienţe interioare pe care omul ar trebui să le cunoască, să le facă. În loc de religia învăţată pe de rost, preoţii ar face mai bine să-i înveţe aceste mecanisme interioare, când copilul se recunoaşte când e în greşeală, când e în rău. Îţi pierzi pe loc libertatea interioară. Eu numesc libertate interioară comunicarea esenţială cu acel climat spiritual mai vast decât noi, care e Adevărul, Binele, Frumosul.

BBC:Aţi avut o ultimă poziţie publică, la vremea campaniei electorale pentru referendumul din 19 mai. Chiar dacă era un text bine temeperat, păreaţi mai degrabă temătoare de pericolul unor derapaje din partea lui Traian Băsescu, decât de ceea ce se invoca în contrapartidă – oligarhii, mogulii de presă. De ce pe dvs păreau să vă sperie mai mult aşa-zisele derapaje de la democraţie ale lui Traian Băsescu decât păcatele unui regim ticăloşit?

Doina Cornea:Acest regim ticăloşit mă sperie în general, dar a fost prezentat foarte unilateral. Asta mie îmi este foarte suspect. Totul se oprea la domnul Dinu Patriciu, de parcă ar fi singurul care ar merita, nici nu ştiu…Cât e el de cinstit, de necinstit, justiţia nu s-a pronunţat. Ori dânsul să fie singurul oligarh în ţara aceasta şi singurul om necinstit? De ce nu a citat şi din cealaltă parte oligarhii? Din PD, că nu îmi închipui că nu sunt şi acolo oameni de afaceri foarte puternici. Eu cred că domnul preşedinte nici nu a înţeles bine la început acest cuvânt. Întradevăr, eu mă temeam mai mult de nişte manifestări ale domnului preşedinte Băsescu, pe care de-a lungul timpului, cel puţin de un an, un an şi jumătate, eu le tot observ şi le descriu în presă, le evoc. Pentru că eu cred că un preşedinte trebuie din când în când corectat. Noi l-am creat pe Ceauşescu. Cred că sunteţi de acord. L-am creat nu sută la sută, dar l-am creat parţial. Intelectualii şi oamenii care au tot aplaudat. Şi acum suntem pe cale să-l deservim pe preşedintele Băsescu, neaducând o critică la felul lui de a guverna şi de a fi. Eu constat că merge din rău în mai rău.

BBC:Când greşeşte îşi cere scuze. Până la urmă e o persoană temperamentală, care recunoaşte cu seninătate că uneori, cum spune, îl mai ia gura pe dinainte. Ar rămâne faptele, spun partizanii săi, precum condamnarea comunismului de la tribuna parlamentului.

Doina Cornea:Cam târziu, pentru că au fost presiuni asupra domnului preşedinte care au început cu un an înainte. „Condamnaţi comunismul”, şi i s-a arătat de ce trebuie condamnat comunismul.

BBC:Dosarele securităţii.

Doina Cornea:Dosarele securităţii. Şi acolo s-a lucrat cu două măsuri. Eu nu ştiu dacă toate dosarele au fost predate, dacă dosarele responsabililor PCR nu au fost distruse. Asta nu ştiu… În acelaşi timp, şi-a mobilizat pionul principal, PD-ul, care făcea parte din comisia de la CNSAS. Ori în preziua când Ticu Dumitrescu trebuia să-şi depună candidatura pentru a fi desemnat preşedinte, hop, PD-ul l-a propus pe domnul Turianu. Nu a fost corect deloc. Sigur, au fost proteste. La acele proteste a participat, pe lângă Ana Blandiana, domnul Rusan şi domnul Gabriel Liiceanu, pe care l-am văzut în faţa clădirii.

BBC:Combaterea corupţiei, războiul declarat corupţiei.

Doina Cornea:E foarte bine. Aici nu sunt competentă. Verbal, declarativ, este cel mai vocal preşedinte, pornit împotriva corupţiei, pornit împotriva oligarhilor. Mie personal mi-a părut rău că nu mai e doamna Monica Macovei ministru, dar trebuia să iasă şi dânsa. Nu se putea să rupi cu PD-ul şi să o păstrezi pe doamna Macovei. Dar ce a făcut în campania asta mi-a displăcut. Ca ministru al justiţiei mă aşteptam la mai multă sobrietate, nu să o văd de mână cu domnul Băsescu, care îşi are latura sa demagogică, populistă. Mai ales, ieri…

BBC:Vorbiţi de Rusaliile de la Sibiu. Putem să cităm: „pe 19 mai poporul român a exprimat voinţa lui Dumnezeu”, a spus Traian Băsescu. „Vă garantez că ce s-a întâmplat pe 19 mai a demonstrat că viaţa mea nu mai este a mea, ci a dvs, şi trebuie să vă servesc atât timp cât sunt pe pământ”. Doamnă Doina Cornea, deci nu e vorba de două mandate. Serviciul public de care vorbeşte domnul Traian Băsescu cuprinde restul vieţii sale. Sunt acestea genul de cuvinte care vă provoacă emoţii?

Doina Cornea:Negative. Cuvintele acestea îmi provoacă un fel de silă, pentru că eu le-am auzit rostite şi de Ceauşescu, şi de legionari. Legionarii care foloseau religia, credinţa în scopuri politice. Păi asta a făcut şi domnul Băsescu. Eu nu vreau să-l fac legionar, pentru că sunt convinsă că nu există nici o atitudine a dânsului…A fost comunist, a fost pe urmă PD-ist şi acum e creştin-democrat, cu PD-ul împreună. Deci nu are tangenţe, ca ideologie. Dar ca metodă se foloseşte şi dânsul de naivitatea şi credinţa oamenilor, de Dumnezeu – valoarea supremă a creştinilor – în scopuri demagogice, în scopul de a câştiga simpatia electoratului. Aţi mai spus ceva ce mă sperie, eu nu ştiam în întregime citatul. Se consideră alesul lui Dumnezeu. Adică poporul român şi Dumnezeul l-au pus? Asta numai din gura lui Gigi Becali m-aş aştepta să aud. Şi o să slujească poporul – şi asta e echivoc – toată viaţa, el care este republican? Şi ce mă mai nelinişteşte foarte tare în privinţa caracterului demagogic, acum a descoperit domnul Traian Băsescu, aproape la sfârşit de mandat, că a fost ales ca să slujească poporul român? Ieri şi-a dat seama, la Sibiu, nu?

BBC:Există şi celălat fel de a vedea lucrurile. Să ne uităm peste apelul intelectualilor, primul dintre ele, datat 6 februarie. Sunt parcî 100 de semnături, printre care şi cea a domnului Liiceanu. Acea scrisoare poate că spunea şi lucruri adevărate. Luaţi chiar şi de-a valma, politicienii erau acuzaţi că s-ar fi rupt de-a dreptul de popor. Nu aţi trăit acest sentiment, în aceşti 17 ani?

Doina Cornea:Depinde care politicieni.

BBC:Cei mai mulţi dintre ei.

Doina Cornea:Politica în România nu se face cum se face în Occident. Politica în România se face în modul cel mai nemodern. Chiar şi în anii ‘90, când era domnul Coposu. Când era domnul Coposu, domnul Câmpeanu conducea PNL, politica lor nu consta în proiecte, a face proiecte. Eu am călătorit destul de mult în Occident. Acolo bătălia este pentru impozite mai mici sau mai mari, pentru subvenţii în agricultură – lucruri punctuale, care slujesc o categorie socială sau alta. Bătălia acolo se dă. Sigur că există şi acolo demagogie, este bătălie pentru voturi, dar pe baza unor proiecte, şi cei care câştigă cu anumite proiecte se străduiesc să le pună în aplicare, cât de cât. Ori la noi nu erau proiecte, nu erau. Şi asta a fost veşnica mea discuţie, de ce să-i atacăm pe liberali, că eu sunt creştin-democrată, sunt naţional-ţărănistă. N-are rost să ne luptăm între noi. Bătălia se dădea aşa. Pe urmă cu cu PSD-ul, sau FSN… Nu avea nici un sens, nimeni nu avea un proiect concret.

BBC:Poate că cetăţeanul e sensibil mai mult la vorbărie decât la proiecte.

Doina Cornea:Nu cred. Ia să vedem acum, dacă există un proiect solid făcut pentru ţărănime. Dacă sunt ajutaţi să-şi facă proiecte, dacă sunt ajutaţi să recunoască ce e rentabil pe terenul pe care îl cultivă. Dacă sunt ajutaţi chiar şi oierii, ciobanii. Văd că sunt lăsaţi să se ajute singuri, au făcut o asociaţie. Foarte bine, cinste lor. Vreau să revin puţin la perioada dinainte, când spuneam că pe Ceauşţescu noi l-am făcut. Chiar şi intelectualii, că nu am protestat, că nu am încercat să-l corectăm. Cât de cât, poate ar fi ascultat dacă ar fi fost mulţi, sute şi sute de intelectuali. Dar l-au corectat, într-un fel, muncitorii. Au fost mult înainte intelectualilor. Aduceţi-vă aminte Valea Jiului ‘77, Braşov ‘87, au mai fost prin Maramureş ţărani care au protestat, s-au grupat, s-au solidarizat. Iată, poporul poate că e mai conştient, instinctiv, să-şi apere interesele şi adevărul lor.

BBC:Lipseşte instinctul democratic mai degrabă la cei la care te-ai aştepta mai puţin, la cei cu carte, la cei care sunt îndrumătorii naţiei?

Doina Cornea: Da, da. Nu democratic, aş zice, de luptători, de lumini. Să fie premergătorii poporului, sau antemergătorii poporului. Dacă îmi daţi voie, eu aş spune un lucru care mie mi se pare foarte important. Nu mi se potriveşte republica.

BBC:Asta e discuţie veche. Veche de când?

Doina Cornea:De după ‘89, când a fost acceptată benevol de populaţia ţării, că înainte a fost republică forţată, impusă de Uniunea Sovietică. După ‘89 am avut câţi preşedinţi? Domnul Iliescu, domnul Constantinescu, pe urmă a concurat cu domnul Băsescu Năstase şi a pierdut… Două republici Iliescu. Şi-a schimbat tactica după dispariţia lui Gorbaciov de pe scena politică. Atunci ne duceam spre CSI. Pe urmă a început acest dublu joc, între Moscova şi Occident, dar nu l-a crezut nimeni, pentru că dublul joc totuşi se descoperă. Apoi domnul Constantinescu…

BBC:Vreţi să-l amintiţi?

Doina Cornea:Vreau să-l amintesc, pentru că în general suntem foarte nedrepţi. Eu nu spun că are acum cea mai bună atitudine, pentru că a devenit încrâncenat. I-am spus-o şi făţiş, când l-am întâlnit la Bucureşti. I-am spus că nu e bine, trebuie să fie relaxat. Ai pierdut, ai pierdut, şi gata. Dar dânsul a făcut lucruri foarte importante. Păi a fost primul preşedinte care a fost crezut de Occident. Ne-a reorientat, sincer. Toată lumea îl băga în seamă, era invitat… Alte relaţii cu structurile euro-atlantice. Domnul Constantinescu i-a pus bazele, chiar dacă nu a reuşit, nu a finalizat, nu a putut.

BBC:Şi republica lui Traian Băsescu?

Doina Cornea:Şi republica lui Traian Băsescu, mi-e tare frică dacă nu o să încercăm să-i îngrădim puţin, să-i corectăm greşelile şi gafele, va pierde credibilitatea şi ne va duce înapoi. Chiar şi din punct de vedere economic, situaţia asta nu mai poate dura. Din două motive. Odată, că dânsul unelteşte intrigi. Nu m-am ferit să o spun în presă. Creaţi conflicte – mă autocitez – ca pe urmă să le aplanaţi. Pură demagogie, nu? Şi în al doilea rând dânsul are aşa o sete de putere, care trebuie temperată, nu încurajată, încât sfarmă totul pe unde trece. Partide, organizaţii, se distrug. A reuşit să dividă şi UDMR-ul, care era o organizaţie foarte unitară, sau destul de unitară. A reuşit şi ultima fărâmă a PNŢ-ului să o împartă în două: unii sunt cu preşedintele, din calcul, şi alţii continuă să nu aibă încredere în Băsescu pentru că dânsul a distrus în 1997 PNŢ-ul.

BBC:Totuşi nu e o formă şi aceasta a lipsei de speranţă? Să ne reamintim, regele a fost fugărit pe şoselele ţării şi întors cu forţa la aeroport. Cum ar putea fi un proiect politic viabil, doamnă Cornea?

Doina Cornea:Revin. Republica categoric nu ni se potriveşte. Poporul nu este încă în stare să discearnă demagogia de proiecte reale, cu care vin toţi demagogii, mai puţin domnul Constantinescu. Deci se lasă păcăliţi, minţiţi, sunt în stare să-şi acorde votul unui Becali care îşi pune trei icoane pe perete, se aşează dedesubt, îşi pune picior peste picior şi fumează. Fumează! Deci un tablou perfect între diavol şi Dumnezeu. E şmecher cu banii lui. Îl ademeneşte pe mitropolitul Bucovinei, pe Înalt Preasfinţitul, ca să-l însoţească în campaniile lui populiste unde distribuie bani la elevi, nu şcolii. Cred că domnul Traian Băsescu, cu această ieftină afirmaţie de ieri de la Sibiu, câştigă inimile unei părţi a românilor: „vai ce bun e, uite, crede în Dumnezeu”. Şi domnul Iliescu îşi făcea cruci foarte mari în faza a doua. În a-ntâia era liber cugetător şi în a doua era mare credincios. Trebuie să distingem minciuna de adevăr. De aceea, în România de astăzi, ca şi în cea din trecut, că avem tradiţie, ne trebuie monarhie constituţională, sau parlamentară, cum vreţi să-i spun. Pentru că psihologic corespunde structurii noastre intime, sufleteşti. Pe de-o parte, eu am dezvoltat aceste argumente în cartea mea „Faţa nevăzută a lucrurilor”, unde consacru acestui subiect un capitol întreg. Românii sunt paternalişti. Vedem şi intelectualii. Cei o sută nu scapă de această trăsătură psihologică: ce ne facem fără preşedinte? Deci, avem nevoie de tradiţie, de permanenţă în primul rând. Monarhul e acolo, simbol al permanenţei. Dar nu are puteri discreţionare. Deci permanenţă pe de-o parte, dar nu ne trebuie numai permanenţă, lucrurile să îngheţe. Noi suntem un popor care vrea şi schimbare, vrea şi speranţă. Deci acolo e parlamentul care întreţine acest germene de schimbare de care avem nevoie.

BBC:Şi dacă acest fel de a vedea stabilitatea în viaţa publică din România nu este pe placul, nu este pe potriva felului de a gândi celor ce aparţin generaţiei internetului, ce a-ţi mai spune doamnă Cornea?

Doina Cornea:Nu mai spun nimic. Consecinţele o să le suportăm cu toţii, sau în primul rând ei, cei care nu înţeleg acest lucru. Dacă ne grăbim, este regele Mihai, care nu trebuie să se implice în viaţa politică, nu cade în atribuţiile lui. Nu ar face ce face domnul Băsescu. Există principesa Margareta. Constituţia din 1923 nu îi dădea dreptul să urmeze la tron. Sigur,pe principele Radu, mulţi nu l-ar accepta. Am auzit şi voci, pe care le-am pus la punct: „domnul Duda”. Păi zic acum nu mai avem dreptul să-i zicem domnul Duda, e principele Radu, recunoscut de casa Hohenzollern. Poate aş pleda pentru prinţul Nicolae, dar e cu semn de întrebare. Personal, eu nu ştiu cum a evoluat acest tânăr. Avea 7 ani când a venit la vizita aceea faimoasă de Paşte. Există şi această posibilitate. Totuşi, o echipă de istorici, cercetători, oameni de afaceri, ar trebui să pună în discuţie publică. Asta o spuneam în ultimul meu articol, să se discute. Ne întoarcem la popor, referendum… Ce e asta? Cea mai mare demagogie este această formulă, „ne întoarcem la popor”. Trebuie bine deschişi ochii asupra unei eventuale alegeri.

Cameron Diaz pe bani

# # #

eram doi şi sala de cinematograf
ca o prefaţă ironică

un bătrân
de pe soclu
privea îngăduitor

un biet cuier
pentru anotimp- ziceam şi-ţi cuprindeam
umerii- un arhivar al neputinţei

pe sub uşi scorojite,
în absenţa reprezentaţiei,
pătrunde întunericul…
Alexandru PETRIA

Băsescu pune artileria pe parlamentari

Mesajul preşedintelui Traian Băsescu, adresat Camerelor reunite ale Parlamentului

Preşedintele României, Traian Băsescu, a adresat astăzi, 30 mai a.c., un mesaj Camerelor reunite ale Parlamentului.
Vă transmitem integral textul mesajului:

„Domnilor Preşedinţi ai Camerelor,
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Excelenţele Voastre,
Doamnelor şi domnilor,

Imediat după integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, s-a format în actualul Parlament o majoritate de conjunctură, a cărei cifră – 322 – a făcut ocolul României şi chiar al lumii. Această majoritate a hotărât suspendarea din funcţie a Preşedintelui legitim ales prin votul popular din 2004, chiar dacă avizul Curţii Constituţionale arăta clar că acuzaţiile împotriva mea, ca şef al statului român, nu aveau nici o bază constituţională. Decizia dumneavoastră a costat bani publici pentru organizarea referendumului şi a generat deturnarea vieţii instituţionale normale către o temă fără susţinere populară. De asemenea, această decizie a deteriorat relaţia instituţională dintre Parlament şi Preşedinte şi între Guvern şi Preşedinte prin angajarea fără rezerve a Primului Ministru şi a celor două partide aflate la guvernare în coaliţia antiprezidenţială. Practic, s-au înlocuit, printr-un abuz de putere al Guvernului, alegerile pentru Parlamentul European cu referendumul pentru destituirea preşedintelui.

Pe 19 mai, poporul român s-a manifestat la urne. Peste şase milioane dintre cele opt milioane de cetăţeni care şi-au exercitat votul mi-au reconfirmat încrederea lor. 75 la sută dintre alegători îl sprijină pe Preşedinte, pentru că sprijină de fapt agenda de modernizare a statului român. Într-o democraţie europeană, care funcţionează normal, un asemenea scor electoral ar fi declanşat imediat demisia guvernului şi organizarea de alegeri anticipate. Sunt nevoit să vă reamintesc că democraţia este acel sistem politic în care voinţa populară se reflectă corect în compoziţia parlamentului şi a executivului.

Aşadar, trei pătrimi dintre parlamentari [322 din 440 prezenţi] au pledat pentru demiterea şefului statului, în vreme ce tot trei pătrimi din totalul alegătorilor prezenţi la urne au decis susţinerea şefului statului pentru funcţia de Preşedinte. O asimetrie numerică atât de amplă între reprezentanţi şi cei pe care îi reprezintă pune în evidenţă o prăpastie între Parlament si popor, intre votul din 2004 şi situaţia actuală. Într-o democraţie autentică asemenea dezechilibre sunt corectate imediat. Nu alegătorii sunt cei care au deviat de la cursul normal, ci reprezentanţii poporului în forul legislativ.

Din păcate, comportamentul coaliţiei antiprezidenţiale de după anunţarea rezultatului la referendumul din 19 mai demonstrează – în văzul tuturor românilor – că mulţi dintre dumneavoastră au rămas prizonierii aşa-zisei „democraţii originale”. Liderii partidelor care au declanşat procedura de suspendare, nu doar că nu şi-au asumat responsabilitatea după votul popular din 19 mai, dar acum îi vedem acţionând pentru intrarea sau rămânerea la guvernare. Ei sunt cei care astăzi, după sancţiunea referendumului, vor să decidă paşii următori. Ei sunt cei care transmit mesajul cel mai neobişnuit pentru o democraţie: dacă pierzi în faţa poporului, atunci poţi să emiţi pretenţii pentru a-l guverna.

În calitate de mediator între stat şi societate, potrivit articolului 80 din Constituţia României, am datoria de a vă semnala contradicţia apărută în urma votului românilor de la referendumul din 19 mai. Este vorba de contradicţia dintre voinţa poporului suveran şi voinţa unei majorităţi parlamentare care nu reflectă orientarea majoritară a cetăţenilor cu drept de vot.

Este inadmisibil ca voinţa poporului să rămână captivă în cadrul unei majorităţi de conjunctură, cu partide care sfidează agenda cetăţeanului, preferând să continue jocurile de culise. Votul de la referendum arată că aveam dreptate în luna februarie 2007 când, adresând Parlamentului un mesaj, spuneam că societatea românească evoluează mai dinamic decât liderii politici de astăzi ai României.

Pe 19 mai, reacţia corpului electoral a demonstrat că o copleşitoare majoritate a românilor doreşte ca ţara să fie condusă ca un veritabil stat de drept, cu o justiţie independentă şi reprezentanţi dedicaţi interesului public şi nu intereselor private sau intereselor unui grup oligarhic. Prin votul lor, cetăţenii României ne impun tuturor responsabilitatea de a elimina decalajul dintre priorităţile societăţii româneşti de astăzi şi acţiunile clasei politice. Partidele au primit mandatul imperativ de a construi, într-un cadru democratic, viitorul european al României şi nu pe acela de a provoca crize instituţionale artificiale, păgubitoare pentru interesele naţiunii şi pentru imaginea noastră în lume.

În acest sens, vă adresez chemarea de a părăsi zona improvizaţiilor democratice şi de a ne concentra asupra construcţiei instituţionale pe care corpul electoral ne-o cere! Aceasta este responsabilitatea noastră. Consider că după condamnarea oficială a crimelor comunismului din România, la 18 decembrie 2006, după intrarea în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, şi după referendumul din 19 mai, România a intrat într-o nouă etapă a istoriei sale. Pentru a valorifica şansele acestui nou ciclu istoric avem nevoie de o nouă elită politica capabilă să genereze proiecte responsabile şi să gestioneze inteligent resursele umane, materiale şi comunitare de care dispunem; o elită care să-i reprezinte cu adevărat pe români şi care să recredibilizeze actul politic. Avem nevoie de o elită care să conjuge competenţa cu simţul responsabilităţii.

Doamnelor şi domnilor,

Principiul fundamental al oricărui sistem democratic este respectul faţă de voinţa naţională exprimată prin vot. În actualul context există o singură soluţie onestă: demisia guvernului şi organizarea alegerilor parlamentare anticipate. După consultările cu partidele parlamentare, pe care le-am organizat la Palatul Cotroceni, la începutul acestei săptămâni, înţeleg cu regret faptul că alegerile anticipate nu reprezintă pentru cea mai mare parte a partidelor o soluţie acceptabilă chiar dacă partidele au fost sancţionate dramatic prin votul popular la referendumul din 19 mai 2007 . Înţeleg şi faptul că, pentru aceste partide politice, întâlnirea cu electoratul este inoportună. Îmi permit totuşi să vă atrag atenţia că o asemenea poziţie anti-electorală corespunde exclusiv unor interese pe termen foarte scurt.

Liderii partidelor care au eşuat la referendumul din 19 mai vorbesc acum despre o reconciliere cu Preşedintele. Vă atrag atenţia că e nevoie de o reconciliere a acestor partide cu propriul lor electorat. După rezultatul votului din 19 mai nu e suficient să spunem: vom colabora, vom avea bune relaţii, vom lucra împreună! E moral şi democratic să cereţi o reconfirmare din partea celor care v-au trimis în funcţiile publice şi care v-au contrazis fără nici un echivoc la referendum.

De aceea, fac un apel la responsabilitatea faţă de interesul naţional, fac un apel la conştiinţa fiecărui parlamentar şi mă gândesc aici, în primul rând, la aceia dintre dumneavoastră care au votat, uneori la comandă politică: v-aţi asumat o responsabilitate majoră. Cei pe care îi reprezentaţi în urma alegerilor din 2004 v-au dat un vot de blam pe care trebuie să îl respectaţi. Numai respectând votul din 19 mai, puteţi arăta că îi respectaţi pe cetăţenii acestei ţări. Aveţi şansa ca, întorcându-vă la electorat, să confirmaţi faptul că-i reprezentaţi pe cetăţeni şi că puneţi interesul naţional şi democraţia mai presus de orice interes partizan.

Numai în sistemele politice nedemocratice o minoritate care a mobilizat doar 25 la sută dintre alegători poate pretinde să decidă pentru o majoritate de aproape 75 la sută. Cei care vor acum să guverneze România fără să ţină cont de această majoritate sunt într-o gravă eroare politică şi vor să se sustragă principiilor de bază ale democraţiei.

În acest moment, dumneavostră, fiecare dintre parlamentari, indiferent de partid, aveţi responsabilitatea directă de a găsi o soluţie pentru ieşirea din actuala situaţie nedemocratică.

Indiferent de formula pentru care veţi opta, eu voi rămâne ataşat adevăratelor soluţii democratice şi voi respinge orice aranjament de culise.

Voi fi întotdeauna partenerul celor care au înţeles mesajul alegerilor din decembrie 2004, reconfirmat în mai 2007. Acest mesaj poate fi rezumat în cateva soluţii, de a căror îndeplinire depinde succesul noii Românii:

1. Reforma profundă a clasei politice prin introducerea votului uninominal, legea lustraţiei şi reprofilarea standardelor de competenţă profesională şi morală a candidaţilor la alegerile parlamentare.
2. Clarificarea sistemului politic prin definirea raporturilor între Preşedinte, Guvern şi Parlament, precum şi înfiinţarea Parlamentului unicameral, sau în cazul menţinerii Parlamentului bicameral, o reducere semnificativă a numărului de senatori şi deputaţi, reorganizarea administrativă a ţării, toate, pe temeiul unei noi Constituţii cu adevărat europene.
3. Garantarea unui sistem juridic independent şi eficient, care să ducă la diminuarea corupţiei şi la dispariţia definitivă a stării de impunitate de care nomenclatura tranziţiei s-a bucurat în mod nedrept.
4. Situarea educaţiei naţionale în centrul proiectului de societate pentru România de mâine. Poporul român va avea un viitor prosper numai dacă vom construi un sistem de educaţie competitiv, pe deplin adaptat cerinţelor unei economii în plină expansiune, iar asta înseamnă reforma curiculară, descentralizarea controlului administrativ al şcolilor şi alocarea a 6 la suta din PIB pentru educaţie începând cu anul 2008.
5. Rezolvarea problemei absorbţiei fondurilor europene şi stabilirea unor criterii obiective pentru realizarea investiţiilor. Nu este deloc inutil să vă reamintesc riscul de a rata beneficiile imediate ale integrării în Uniunea Europeană din cauza faptului că informaţia despre fondurile ce pot fi accesate este distribuită preferenţial, iar asistenţa instituţională pentru realizarea de proiecte eligibile este ineficientă.
6. Avem nevoie de o viziune pe termen lung asupra României. Spre exemplu, trebuie ca mediul rural, agricultura, turismul, industria energetică să beneficize de strategii coerente şi realiste de dezvoltare, ca de altfel şi alte domenii prioritare.
7. Sistemul de sănătate trebuie regândit şi descentralizat prin transferul controlului administrativ către administraţiile locale. Este inadmisibil ca bugetul să crescă în ultimii şapte ani de patru ori, iar pacienţii şi medicii să nu resimtă beneficiile acestei creşteri pentru că licitaţiile pentru medicamente şi echipamente sunt viciate de corupţie şi clientelism.
8. Trebuie deschis un dialog mult mai amplu cu toate organismele societăţii civile. În momentul de faţă, numeroase decizii politice sunt luate fără o veritabilă consultare a partenerilor sociali. În schimb, observăm cum oligarhia tranziţiei doreşte să exercite un adevărat monopol asupra deciziilor Guvernului. Soluţia este încurajarea sutelor de mii de întreprinzători mici şi mijlocii prin politici publice menite să tranforme economia românească într-un spaţiu al concurenţei loiale şi al competitivităţii la nivel european şi global. La fel de adevarat este faptul că firmele româneşti performante din domenii precum IT-ul, construcţii, turism, industrie alimentară, trebuie stimulate să se asocieze pentru a face faţă concurenţei pe piaţa europeană, dar mai ales pentru a rămâne competitive pe piaţa romanească.
9. Avem nevoie de legi pentru structurile de securitate naţională care să pună la dispoziţia acestora instrumente şi mijloace pentru a le face eficiente în lupta împotriva traficului de droguri, a traficului de carne vie, a corupţiei la nivel înalt, a prevenirii actelor de terorism îndreptate împotriva populaţiei, a luptei împotriva reţelelor crimei organizate transfrontaliere. Nu prin interdicţii care accentuează ineficienţa structurilor de securitate a statului în aceste domenii vom proteja libertăţile cetăţenilor, ci prin demilitarizarea acestor instituţii şi prin intărirea severă a controlului parlamentar asupra lor.

Toate aceste obiective nu pot fi realizate decât prin constituirea unui guvern puternic, sprijinit de o majoritate asumată în mod transparent; un guvern competent, care să aplice exclusiv politica interesului naţional, fără a-şi limita acţiunea la interesele unor persoane şi grupuri nereprezentative.

Dincolo de nevoia unui Guvern care să aplice exclusiv politica interesului naţional, România are nevoie de un guvern legitim din punct de vedere electoral, aşa cum el poate rezulta în urma unor alegerilor anticipate.

Daca partidele parlamentare vor continua sa refuze principiile de baza ale democraţiilor de tip european, atunci criteriile pentru desemnarea unui guvern cu o legitimitate maximă faţă de realitatea politică a momentului trebuie să fie căutate în rezultatul alegerilor parlamentare din 2004 şi, de asemenea, a rezultatelor referendumului din 19 mai 2007. Trebuie avut în vedere faptul că referendumul din 19 mai reprezintă cea mai recentă confruntare a aleşilor cu electoratul.

Nu exclud posibilitatea ca liderii partidelor parlamentare şi Primul Ministru, să refuze confruntarea cu electoratul şi să persiste în eroarea de a nu fi de acord cu organizarea alegerilor anticipate. Vă reamintesc că la sfârşitul acestui an vor fi organizate alegeri pentru Parlamentul European, la jumătatea anului viitor vor avea loc alegeri locale, iar până cel târziu la începutul lui 2009 vor avea loc alegeri parlamentare. Dacă soluţia pe care o veţi găsi pentru o nouă majoritate parlamentară va deturna sensul votului popular, vă rog să aveţi convingerea unei sancţiuni drastice din partea cetăţenilor pentru cei care vor mistifica pronunţarea democratică de la 19 mai şi din 2004.

Doamnelor şi domnilor,

Avem, fiecare la locul nostru, datoria de a contribui la accelerarea dezvoltării naţionale, pentru a profita cum se cuvine de apartenenţa noastră la Uniunea Europeană. Politicienii se află acum în faţa unei alternative radicale: pot intra în istoria României ca figuri pozitive ale destinului naţional sau pot acţiona vremelnic ca obstacole în calea realizării acestuia. Nu trebuie să ratăm această şansă, nu avem dreptul să ne jucăm cu răbdarea românilor, pe baza iluziei că poporul ne va tolera la nesfârşit erorile.

Vă îndemn să facem politică pentru viitorul tuturor şi al fiecăruia! Am intrat într-un stadiu în care numai cei ce urmăresc politica interesului naţional vor putea să mai aspire vreodată la privilegiul de a-i reprezenta pe români. Dacă nu găsim o soluţie corectă, există riscul major ca românii să-şi piardă încrederea în capacitatea democratică a instituţiilor noastre; să-şi piardă încrederea în vot ca principal mod de exercitare a voinţei majoritare.

În pofida tuturor răstălmăcirilor şi speculaţiilor partizane, respectul meu în calitate de Preşedinte faţă de instituţia Parlamentului este real. Sunt dator, totodată, să vă transmit cu toată tăria mesajul că impopularitatea acestei instituţii esenţiale a democraţiei, accentuată de înfrângerea prin vot a deciziei celor 322, poate conduce la ruperea definitivă a reprezentanţilor naţiunii de cetăţeni şi la consolidarea nedorită a unor mişcări sau ideologii antidemocratice.

Deriva sistemului politic democratic spre un sistem oligarhic are ca principal simptom incapacitatea clasei politice de a mai reacţiona la semnalele venite din societate. În următoarea perioadă, avem ocazia să demonstrăm împreună că nu acceptăm un regim politic în care democraţia ne oferă doar pârghii formale pentru a susţine diferite interese oculte şi în care, indiferent de votul românilor, nimic nu se schimbă.

Românii nu au votat pe 19 mai pentru persoana Traian Băsescu şi nici împotriva unor lideri politici. Ei au spus NU corupţiei şi abuzului politic; ei au votat pentru ca România să fie mai bine guvernată. Personal, cred în schimbare, în dialog şi negociere sinceră, în vederea binelui comun. Dar vă rog să nu-mi cereţi atitudini care pot compromite speranţa şi încrederea cu care milioane de cetăţeni m-au reinvestit pe 19 mai. În numele lor vă adresez chemarea de a răspunde urgenţei acestui moment. În numele lor, vă invit să luaţi deciziile pe care poporul român le aşteaptă.

Vă mulţumesc.”

Departamentul de Comunicare Publica
30 Mai 2007

# # #

uneori cuvintele iau foc de aşteptare

sânii plutesc
alături de pata de ulei a înserării

pereţii cad fără remuşcări

rămâne locul ferestrei uneori

Alexandru PETRIA

Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei"

Grigore Caraza, om de-o mare rectitudine morală, deţinut peste 20 de ani în închisorile comuniste, îl acuză pe mitropolitul Bartolomeu Anania, în volumul „Aiud însîngerat” (prefaţat de părintele Gheorghe Calciu , un stîlp al rezistenţei anticomuniste româneşti, Dumnezeu să-l ierte că a murit recent), capitolul VII, că a colaborat cu torţionarii puşcăriei din Aiud. Titlul şi subtitlurile fragmentelor din carte au fost alese de mine.(Alexandru PETRIA)

Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei”

Chinuri mai ca ale Inchiziţiei

Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cît am stat în celulele de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, cînd am păşit în Aiud, ci între anii 1962 şi 1964, în aceeaşi însîngerată şi cumplită temniţă Aiud. Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat cea mai crîncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei. Recent, am citit în presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost mai uşor decît reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud. Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. Sufeream pentru fiecare nou intrat pe uşa temniţei, iar cînd cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu el.
(…) În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber- făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, avînd chiar şi o scînteie de divinitate- în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu. „Omul nou” dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală – în Dumnezeire – să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încît să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpîni o lume adusă la stadiul de turmă.

Despre reeducare

(…) După „reeducările” de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canal, al căror răsunet depăşise graniţele României şi îngrozise tot Apusul prin cele întîmplate, conducerea comunistă din România a renunţat la metoda stalinistă al cărui părinte, de fapt, era Anton Semionovici Macarenko. Astfel, aceştia au schimbat metoda şi au îndulcit titlul: în loc de reeducare, au numit-o „activitate cultural-educativă”.
În anul 1959, a fost adus la conducerea închisorii Aiud col. Gheorghe Crăciun, fost chestor al Poliţiei, apoi şef al Securităţii din Braşov şi şeful diviziei de securişti care au luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor anticomunişti- între aceştia fiind ing. Gavrilă Ogoranu şi fraţii Arnăuţoiu, Dabija (Munţii Banatului) şi alţii.
Se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mînă împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, cînd l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr.
Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele cîteva sute de comunişti.

Pătrăşcanu şi Anania

Acolo, la Cluj, cînd Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: „Înainte de a fi comunist, eu sînt român”. A fost singura „greşeală” faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mîrşava ţintă pe care o urmărea.
Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali- şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decît cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre- Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute pînă atunci – în decursul istoriei- încheindu-se cu schingiuirea omului pînă la moarte, în Aiud s-a întîmplat cu totul altfel.

A ajuns undeva într-un adînc de hău

La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai tîrziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adînc de hău. Ani la rînd a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpînd astfel de prima arestare din 1948, iar cîţiva ani mai tîrziu, cînd Securitatea punea mîna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgîndu-l din ghearele acesteia.
În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, cînd Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducîndu-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar cînd au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor…
Gheorghe Crăciun s-a întîlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atît de bine, încît i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o masă, scaun, hîrtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei.
Din 1960 pînă în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mîncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfîrşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scînteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.

Au rezistat sub 1%

Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut pînă în vara lui 1964, în această perioadă abătîndu-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborînd o lume care s-a menţinut în picioare ani la rînd, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult… Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stîncii din vîrf de munte, bătută de vînturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet… Nu ştiu ce s-a întîmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducînd cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci cînd poporul nostru era în cumpăna de a rămîne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rînduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugînd ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: „Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!”
(…)Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cîndva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dînsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.

Colaborarea actualului mitropolit

Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dînsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc „De mortius nil nisi bene” (Despre morţi nimic altceva decît de bine).
(…) Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri.
Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare cînd eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mîinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cît mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu ambele mîini de marginea băncii pe care stăteam, pînă cînd simţeam că oasele au pătruns prin lemn… Spuneam în continuu „Tatăl nostru” şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.
– Auziţi, voi, cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mîna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul – pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvînt, o şoaptă, frate drag, ce zici?
În jurul meu, simţeam pe cîte unul cum se prăbuşeşte, de obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întîmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D.O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecîndu-se spre mine, mi-a zis:
– Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!
În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mîinile, i le-am strîns şi i le-am sărutat, rugîndu-l să rămînă…
– Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează nervii…
Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l salveze…

Înainte de eliberare

(…) În acele zile, am avut ocazia să schimb cîteva cuvinte cu Valeriu Anania. Cînd i-am spus că amîndoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi cînd i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfîrşească rău, sau, atunci cînd ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpînea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de cînd eram copil: „Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!”

Anania era socotit un venetic

(…) Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar cîteva luni mai tîrziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărîma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amîndoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.
În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată- de a produce zîzanie şi dezbinare.
Grigore CARAZA

Încercarea comunismului de a distruge creştinismul

INTRODUCERE

Se cuvine ca înainte de a trece în revistă persecuţia Bisericii România să aruncăm o privire asupra genocidului din sânul Bisericii ruse dezlăntuit de bolşevici după instaurarea lor prin forta, în 1917, la conducerea statului.

Creştinarea poporului rus a coincis cu unificarea statului şi s-a dezvoltat sub influenta bizantină. După creştinarea prinţului Vladimir în 988 rusii au intrat în al doilea mileniu ca un popor profund creştin. Invazia mongola a găsit o rezistentă înverşunată în creştinismul poporului rus, iar Alexis (1293-1378) devenit mitropolit al Moscovei si regent a fost sanctificat fiind socotit ca simbol al reinvierii spirituale, naţionale si politice.

Prestigiul Rusiei ţariste din ultimele secole s-a datorat si influ­entei religioase a patriarhiei Moscovei care s-a rasfrânt asupra sla­vilor din Balcani, nutrindu-i dorinţele expansioniste, erijându-se ca protectoare a creştinilor. Bulgarii în liturghiile lor comemorau nume­le tarului Alexandru II, liberatorul ţarii de sub turci iar Sârbii nu au putut uita alianţa rusă la izbucnirea primului război mondial. Ru­sia era considerată ca protectoare a „Locurilor Sfinte” contra pre­tenţiilor islamice si catolice, în timp ce scopul ei era sa ajungă la Marea Mediterană prin Dardanele si la Oceanul Indian prin golful persic. Grecii au descifrat visul imperialist al Moscovei spre dominaţia Balcanilor si a strâmtorilor, si nu s-au înşelat.

Cu tot prestigiul religios exterior care nu era altceva decât sâmburile ecumenismului, cu toată viată creştină originală dominată de viata monastică extinsă pe vastul teritoriu ţarist ce-si găsise prin sihastrii adevăraţi propavaduitori ai umilinţei până în străfundu­rile pădurilor de nepătruns, cu toate că preotul, servitor al lui Dumnezeu transformat si-n ultimul slujbaş al statului cu toate acestea ne­mulţumirile interne erau alimentate si de scandalurile continui si co­rupţia generalizată.

Atmosfera despotica care nu era numai în Rusia, dar aici si-a găsit un terne mai fertil si focul anarhiei a fost pus de trimiterea unui vagon blindat, din occident până în aceea Rusie muribundă, din care a descins Lenin numai cu o mână de tortionari marxişti.

IADUL S-A INSTALAT ÎN RUSIA

Si cum noua schizofrenie marxistă urmărea să revoluţioneze omeni­rea bazându-se pe minciună, furt, delaţiune, crimă, toate viciile de des­trămare a societăţii, fără ca acestea să fie sancţionate pe pământ, comunismul a început lupta pe viată si pe moarte împotriva clasei vechi conducătoare, împotriva intelectualităţii si împotriva Bisericii.

Dincolo de Nistru, până la Vladivostoc s-a instaurat un imperiu al barbariei, într-o societate artificială lipsită de substanţa umană, în care nu va exista nici familie, nici Dumnezeu, unde se urmărea colectivizarea femeii, creşterea copiilor la crese precum puii de găina la incubatoare după care să cutreiere maidanele, transformarea satelor în cazărmi, în jurul obiectivelor economice impuse si în care omul „cel mai preţios capital” să fie controlat si dirijat.

Oamenii au ajuns sclavi si flămânzi, o turma condusa de cei ce aveau bata in mana.

Biserica alături de familie si scoală reprezentau factorii de educatie ai poporului. Mai mult, biserica avea o sferă de acţiune si mai mare, ea asumându-si rolul de a se ocupa de om de la naştere până la moarte, deci un rol predominant fată de familie si scoală (care le aveau limitate în timp).

După ce teroriştii în frunte cu Lenin, prin forţă au pus mâna pe conducerea statului au căutat imediat să excludă radical ori ce opoziţie individuală sau organizată.

Toate acestea s-au făcut sub privirile îngăduitoare ale celor ce se străduiau să conducă omenirea spre o societate mai bună, mai îndes­tulată, care să respecte pe om si libertăţile de manifestare spirituală, spre progresul ei.

Sub aceste priviri, în infernul URSS au fost exterminaţi 25% din populaţia prinsă ostatică, adică circa 50 de milioane de fiinţe umane. Dintre aceştia 200.000 au fost preoţii ruşi care propăvăduiau dragos­tea între semeni.

GENOCIDUL ÎMPOTRIVA BISERICII

Chiar din primele momente ale instaurării revoluţiei bolşevice, Biserica ortodoxă rusă a reacţionat împotriva violentelor si în mesajul adresat pe 11 Noiembrie 1917 se spunea:

„… Din toate colturile Rusiei ne vin vesti în ceea ce priveşte vi­olentele de neimaginat fată de biserică, făcute de diverse organi­zaţii sau persoane de la putere. Sub pretextul separării Biseri­cii de stat, consiliul comisarilor poporului se forţează de a face imposibilă existenta Bisericii, a instituţiilor eclesiastice si a clerului. Sub pretextul confiscării bunurilor bisericeşti se urmă­reşte distrugerea cultului si a slujbelor. Prin confiscarea im­primeriilor, posibilitatea unei publicaţii libere a bisericii sau a cărţilor liturgice cu toată curăţenia si integritatea cuvenita, au devenit imposibile.”

In fata persecutiilor din ce în ce mai puternice împotriva biseri­cii, Patriarhul Tikhon a excomunicat pe bolşevici pe 19-01-1918.

A doua zi a fost făcut public decretul prin care Biserica era se­parată de Stat si i se confiscau toate bunurile, fiind lipsita de toa­te drepturile juridice, deci scoasă în afară de lege.

Războiul civil bolşevic a continuat mână-n mână cu lupta fără mi­lă împotriva Bisericii ortodoxe, la început. De la aceasta dată până la sfârşitul anului 1922, un număr de 25 episcopi si arhiepiscopi au dispărut fie executati de politia secreta, fie morţi în temniţe. Nu­mai în noaptea de 12/13 August 1922 episcopul Veniamin al Leningra­dului, după ce se opusese unei divizări a bisericii făcută din dispo­ziţia lui Lenin, împreună cu alţi 3 preoţi au fost împuşcaţi în apro­pierea Leningradului. Si până la sfârşitul anului au mai fost execu­taţi 2.691 preoţi, 1.962 călugări si 3.447 călugărite.

Patriarhul rămăsese pe poziţie intransigentă.

în anul 1922, sub pretextul ajutorării populaţiei înfometate de pe malurile Volgăi, Lenin dăduse dispoziţie să se confisce toate obiecte le de cult pentru cumpărarea de alimente. S-a refuzat primirea contra valorii acestor obiecte oferită de credincioşi. S-a dovedit că totul a fost numai jaf. Numai un milion de ruble au fost folosite în sco­pul ajutorării, restul de 2,5 miliarde de ruble aur au luat drumul băncilor capitaliste, în conturile şefilor comunişti pentru sprijinirea revoluţiei mondiale, în timp ce Lenin se adresa proletariatului dornic de sânge: „Suprimarea trebuie cât mai rapidă si fără milă…”.

ATACUL ÎMPOTRIVA PATRIARHULUI

Arestarea Patriarhului Tikhon a dat naştere la multe proteste în oc­cident din partea Bisericilor Catolice si Protestante mergându-se pâna la ameninţarea cu ruperea reiaţilor dintre Anglia si Rusia.

Invinuit de activitate antisovietică, patriarhul a găsit calea plecă­ciunii folosita de foarte mulţi care au trecut prin fata instanţelor comuniste:

„…Recunosc întemeiate acuzatiile de activitate antisovietică si re­gret greşelile făcute contra regimului instalat si cer Tribunalului să-mi comute pedeapsa, adică să mă elibereze din închisoare…” Cu toate acestea a continuat să trăiască ca si arestat cu tot antura­jul lui; iar în luna Decembrie secretarul lui a fost asasinat. în luna Ianuarie 1924 a fost „nevoie” ca să fie internat în spital, iar pe 7 Aprilie din acelasi an, a trebuit să moara, nu înainte de a i se pune în sarcină că ar fi adresat un mesaj credincioşilor invitându-i „să se convingă că puterea sovietică este cu adevărat puterea populară a muncitorilor si ţăranilor si din acest motiv e solidă si de neclintit.”

Cei care au cunoscut circumstanţele si mijloacele în care se dau astfel de declaraţii îsi dau seama de autencitatea lor, iar pe cei ce i-a ferit Dumnezeu să cunoască aceste metode, dacă sunt de buna credintă pot să deducă din dezastrul ce a rămas după 7 decenii de comunism din Rusia.

După indicatiile „preţioase” ale lui Lenin, au fost exterminaţi fără milă, între 1923-1926 17 episcopi dintre cei 24 deportaţi în insula Solovski din Marea Albă.

Din 1922 s-a creat editura „Ateul” si începând de la Crăciun pus în practică mijloace de combatere a creştinismului prin manifestări obscene contra Naşterii Domnului, un fel de carnavale ce cutreierau stră­zile si obligau pe elevi si studenţi să participe în anul următor începe sa se dezvolte presa antireligioasa si să apară broşuri.

Propaganda desenţată duce la crearea unei „Ligi a celor fără Dum­nezeu” pe 7 Decembrie 1925 sub conducerea lui Emilian Iaroslavsky, pe adevăratul nume Gubelmann.

SEPARAREA BISERICII DE STAT

Dacă în 1918 printr-un decret se separase Biserica de Stat, prin constituţia din 1924 se legifera separarea proclamându-se „libertatea religioasă pentru toţi cetăţenii”, cu alte cuvinte credincioşi sau necredincioşi se bucurau de aceleaşi drepturi, în teorie, dar în practică acest articol 4 a fost modificat în 1929 în sensul următor:

„In scopul de a asigura muncitorilor o adevărată libertate de cre­dinţă se separă biserica de scoală si Stat; libertatea cultului si dreptul la propaganda antireligioasa sunt recunoscute tuturor ce­tăţenilor.”

Statul comunist urmărea prin supunerea bisericii, distrugerea ei. Astfel succesorii numiţi de patriarhul Tikhon au fost arestaţi si deportaţi, ultimul dintre ei, Petru Poliansky pe data de 10 Decem­brie 1925, după ce a afirmat credinţă predecesorului său.

Mitropolitul Serghie arestat si el în 1926, după trecerea prin lagărele de exterminare din insula Solovski (Marea Albă), a fost eliberat subordonându-se regimului, opinie ce si-a exprimat-o cu fermitate, în scris, pe 16 Iunie 1927:

„…fiecare lovitură îndreptată împotriva Uniunii sovietice, fie război, boicot, manifestări de nemulţumiri publice, un singur mort la colt de stradă ca cel de la Varşovia, este resimţit de noi ca o lovitură îndreptată împotriva noastră însăşi.”

Linia proclamată de noul patriarh Serghie n-a fost urmată de mulţi ierarhi si unii au protestat în scris cum a fost cazul celor din insulile Solovski care în 1926 adresându-se guvernului subliniau printre altele:

„…Este o minciună incompatibilă cu demnitatea Bisericii si nu va convinge pe nimeni în condiţiile actuale ca să afirmi că nu exista nici o divergentă între Biserica ortodoxă şi pu­terea sovietica. Această divergentă constă în incompatibi­litatea doctrinei religioase a bisericii cu materialismul ca­re este doctrina oficială a partidului comunist si a guvernu­lui republicilor sovietice dirijate de acest partid. Guvernul a trecut de partea ateismului folosind toate mijloacele si implicându-se alături de acesta ca o contrabalansare împotriva tuturor religiilor. Politica guvernului este de a lua toa­te măsurile pentru oprimarea bisericii. A încurajat schisma amestecându-se si asigurându-i protecţia.”

Alţi preoţi au refuzat să introducă în slujbe rugăciuni în fa­voarea conducătorilor comunişti si au sfârşit în temniţe.

Printre atitudinile pline de demnitate se numără grupul celor peste 30 de maici de la o mănăstire din preajma sihăstriei Optina care au fost arestate în 1929 si duse în lagărele de exterminare, prin muncă forţată, din arhipelagul Solovki. Acolo au refuzat să lu­creze pentru puterea lui Anticrist si au adoptat tăcerea totală fată de administraţie. Până la urma le-au dispersat, una câte una si au dispărut în infernul comunist.

La 10 ani după instaurarea bolşevicilor la putere, un nou val de cruzime s-a năpustit asupra bisericii ortodoxe ruse.

Pe lângă mascarada anticreştină din publicaţii si conferinţe atee s-a forţat educaţia copiilor în spirit anticreştin mergând pâ­nă acolo ca să-i transforme în delatori ai celor ce se rugau, chiar si a părinţilor si preoţilor, folosindu-i si în biserici pentru a nota numele celor ce le frecventau.

Anul 1929 a atins culmea nebuniei antireligioase începând cu transformarea bisericilor în muzee antireligioase, magazii, săli de reuniuni sau distractii. Prin lege, în acel an au interzis viata mo­nahală, au distrus capelele creştine trecându-se la închiderea a 540 biserici printre ele numărându-se 63 sinagogi si 18 moschei. A urmat dărîmarea bisericii „Sf. înălţări din Odesa si a catedra­lei „Sf. Nicolae” din acelaşi oraş.

Tot în acel an 1929 pe tot cuprinsul Uniunii sovietice s-au înscenat sute de comploturi de câtre politia secretă iar episcopii de Iaroslav si Kindisna au fost împuşcaţi printre sutele de ofiţeri si ţărani înfometaţi, care se revoltaseră disperaţi.

Revoltele si represiunile erau neîncetate, în această perioadă scriitorul român Panait Istrate n-a putut vizita regiunea muntoa­să a Caucazului decât sub protecţia unei puternice escorte milita­re. In cele 16 luni petrecute pe teritoriul URSS, Panait Istrate s-a lămurit si-a revizuit crezul politic. Era perioada teroarei demen­ţiale când se urmărea lichidarea nu numai a clerului dar si a ţă­ranilor, confiscându-le totul, împuscându-i pe loc sau deportându-i expuşi exterminării prin foame, frig sau tifos.

Peste un milion de familii au fost trimise în lagărele de ex­terminare,numărul deportaţilor ridicându-se după cifre neoficiale la 5 milioane, în timp ce numărul clericilor împuşcaţi era înspăi­mântător de mare.

CALAUL OMENIRII

Stalin reuşise să-si consolideze puterea înlăturându-si toţi co­laboratorii si chiar pe cei apropiaţi. începutul a fost cu Nadia Alliluieva, soţia lui, care îngrozita de ce auzea de la colegii ei, s-a sinucis văzându-se că devenise delatoarea lor fără să-si dea seama. A urinat conducerea partidu-lui, în frunte cu şeful NKVD-ului, Yagoda judecat ca trădător si care întrebat de procurorul general Visinski dacă regretă, a reuşit să-i mai răspundă înainte de execuţie „Regret mult că nu v-am împuşcat pe toţi atunci când aveam puterea s-o fac!!’ Şi în aceasta atmosfera de „colegială răfuială”, în 1936 Buharin a strigat în fata plutonului de execuţie: „Are să vină si rândul tău, călăule Stalin!”

Nimeni n-a scăpat de ura si furia lui Stalin.

URSS-ul devenise un mare abator. Măcelarul Stalin într-o telegra­mă datată 25 Septembrie 1936 câtorva apropiaţi din biroul politic ce­re înlocuirea lui Iagoda din fruntea GPU-ului ca incapabil, deoarece a întârziat cu 4 ani lichidarea grupului „Trotski-Zinoviev, si în ple­nara din Februarie-Martie, tot Stalin cere capul tuturor ipocriţilor în numele luptei de clasa si a avansării spre socialism.

Astfel în mare grabă au căzut capetele a 98 de delegaţi aleşi în Comitetul central din 139 (adică 70%) si 1.018 persoane din cei 1966 delegaţi la Congres. Noul sef al GPU-ului si-a îndeplinit prima sarci­nă. Nichita Hrusciov în raportul său din 14-21 Februarie 1956 se adre­sează congresului XX-lea:

„Nimicirea de către Stalin a numeroşi comandanţi militari si functionari politici între 1937-1941, datorită suspiciunii sale şi acuza­ţiilor calomnioase, au avut deasemenea consecinţe foarte grave, mai ales în prima fază a războiului. în cursul acestor ani represiunea a fost îndreptată împotriva unui important număr de cadre militare, în­cepând cu comandanţii de companie si de batalioane până la nivelele cele mai înalte ale armatei. In timpul acestei perioade, cadrele care dobândiseră o experienţă militară în Spania si Extremul Orient, au fost aproape în întregime lichidate.”

Dar lejov învestit cu puteri depline şi-a extins teroarea si asu­pra clerului. Numai în 1937 au fost arestaţi 136.000 de clerici din­tre care 85.000 de mii au fost exterminaţi. In această vărsare de sânge creştin au pierit peste 40 de episcopi, dintre ei amintim câteva nu­me: Mitropolitii Procopie (de Kerson), Serafim (de Bakinsk), Sofronie (de Irkutsk), Andrei (de Tomsk), Stefan (de Vologda), Inochentiu (Klin), si o mică parte dintre episcopi: Teofan (de Nijni-Novgorod), Ambrozie (de Petrograd), Iuvenal (de Kursk), Paul (de Serdobsk), Petre (de la mă­năstirea Simonov), Amfilochie (de Ienisei), Gleb (de Perm) si mulţi alţii.

Peste 60 călugărite de la mănăstirea Pokrov de lângă Kiev au fost deportate tocmai pe una din insulele oceanului Pacific, din apropri­erea peninsulei Kamceatca, de unde li s-a pierdut urma.

După arestarea si deportarea celor 5 mitropoliti din regiunea Poltava, arestările nu au contenit si în Februarie 1938 au luat drumul deportării toţi preoţii, diaconii si cei apropiaţi bisericii în frunte cu episcopul Teodosie. In luna Mai li s-au trimis hainele acasă, semn că au fost împuşcaţi, de ei nu a mai auzit nimeni, niciodată.

în anul 1939 a continuat vărsarea de sânge creştin si din cei cir­ca 28.000 de preoţi arestaţi au fost exterminaţi 21.500.

Dar începerea războiului mondial din 1939 nu a stopat persecuţiile creştine. Si odată cu prima invazie spre apus încep ridicările de pre­oţi din Ţările Baltice, Polonia, Bucovina si Basarabia.

POLITICA DE EXPANSIUNE SI HEGEMONIE COMUNISTA PRIN BISERICA

După 1939 scopul Patriarhiei ruse, pe care regimul o crease si o tolera, a fost de a îndrepta ochii ortodoxiei spre Moscova iar diplo­maţia rusa a folosit cu abilitate Biserica pentru a-si impune influenţa în Balcani si Orientul Mijlociu, paralel cu neutralizarea emi­graţiei ruse din tarile occidentale.

Aceasta politica duplicitara, una in interior si alta pentru ador­mirea străinătăţii, a fost din totdeauna în mâna atee a Moscovei.

Astfel în Octombrie 1939 după ocuparea Galitiei si anexarea ei la Ucraina, după ce cumnaţii Nichita Hrusciov si generalul Ivan Serov exterminaseră Comitetul central al acestei provincii si pe deasupra încă vreo 50.000 activisti, tot ei fuseseră însărcinaţi sa deporteze peste 1.200.000 polonezi, printre ei numarăndu-se si preoţi. Mitropoli­tul greco-catolic de la Liov s-a opus ocupantului care urmarea sa-i treacă la ortodocşi. Ca urmare a pactului Ribentrop-Molotov peste 12 milioane de catolici erau luaţi ca ostateci în graniţele sovietice si deveneau o problema fiindcă Vaticanul reprezenta obstacolul răs­pândirii comunismului în omenire. Dar cum Stalin a dat ordin NKVD-ului, trecut acum în mâna lui Beria, ca sa rezolve problema, acesta a inchis cea mai mare parte din biserici si a trecut la deportarea po­pulaţiei din Tarile Baltice. Catolicii din interiorul Rusiei fuseseră lichidaţi după revoluţia din 1917 nemairamanînd în 1934 decât 3 bise­rici din 980 si 10 preoţi din 912, fără nici un episcop.

Tot timpul după marele măcel din 1938-39 au continuat arestările si execuţiile la scara mai mica a clericilor, dar barbaria împotriva oamenilor s-a manifestat în deportările masive, aproape în totalita­te a unor popoare cu conducătorii lor spirituali, cu tot ce le-ar mai fi putut trezi conştiinţa naţionala. Astfel după Stalingrad, în 1943 au fost deportaţi Karacii din Caucaz, iar în Decembrie 1943 a venit rândul Kalmucilor. La 23 Februarie 1944 toţi Cetnicii si Ingusii au fost exterminaţi iar în Aprilie acelaşi an a venit rândul Balkarilor ca sa fie deportaţi. Nu pot fi trecute cu vederea execuţiile din Arme­nia urmate de masive deportări (1938), precum si deportarea Tătarilor din Crimea în Asia Centrala si Siberia (1944).

Despre monstruozitatea sistemului de deportare s-a depistat „Pla­nul de munca” din Ianuarie 1941, din care reiese metoda diabolica: dupa ce se infiltrau echipe de 3 persoane (doi bărbaţi si o femeie) în comune, aceştia întocmeau listele nominale după criteriu:

„Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un prin­cipal deportat, împreuna fara sa-i informam de separarea care ur­mează. Toata familia în aceiaşi maşină, până la vagoane. Abia acolo îl separăm pe” capul familiei’, apoi’ pe ceilalţi, sub pretextul inspec­ţiei sanitare, dar numai după ce ne-am asigurat ca si-au luat baga­jul în mână.”

După 1940,peste 100.000 români basarabeni si bucovineni au fost deportaţi pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma.

RUSIA TRAGE DIN NOU PE SFOARA OCCIDENTUL

Stalin a hotarît în 1943 desfiinţarea Internaţionalei III Cominternul pentru a dovedi ca Rusia nu mai reprezintă coordonarea mişcă­rii internaţionale lăsând fiecare tara să acţioneze independent.

In realitate fusese însărcinat Gh. Dimitrov să circule prin ţări­le cu partide subordonate si să le convingă că e o schimbare doar de tactică, unirea proletariatului din toata lumea rămânând preocuparea permanenta a Moscovei, iar Stalin îi spunea lui Tito ca acolo un­de armata rosie pune piciorul se impune si sistemul social comunist.

Si dacă din punct de vedere politic problema ajunsese duplicitara, acelasi lucru s-a întâmplat si din punct de vedere spiritual, patriar­hul Moscovei fiind subordonat puterii sovietice.

Urmând directivele primite, patriarhul Moscovei a invitat într-un Conciliu, în 1945 pe şefii bisericilor ortodoxe din lume. Patriarhii Antiohiei si al Alexandriei au fost în persoană. Iar acesta din urma (Cristofor) a adus un elogiu guvernului sovietic si în special lui Stalin „unul din marii oameni ai timpului nostru care are încredere în biserică si simpatizează cu ea”. Dar se făcea ca nu ştie ca pe 11 Aprilie 1945 toţi episcopii greco-catolici din Galitia si 500 de pre­oţi care au refuzat supunerea au luat drumul gulagului sovietic.

Restul reprezentanţilor au fost înlocuiţi prin demnitari de sea­mă care trebuiau sa fie de acord cu hotararile ce urmau sa fie luate.

Astfel la sfârşit s-a semnat o „Chemare” către creştinii din lumea întreaga îndemnandu-i la lupta contra fascismului si contra Va­ticanului în persoana celor „care îndrăznesc sa se numească creştini”

Deci războiul pe plan spiritual era deschis dovedind numai după 2 ani farsa cu desfiintarea Cominformului, care după cum ştim a fost nu­mai o suspendare până la defecţiunea lui Tito.

Diviziunea s-a văzut si în mijlocul bisericii ortodoxe. Cu toate eforturile patriarhiei roşii de a strânge legaturile cu bisericile ortodoxe din lume s-a văzut stânjenită de Biserica ortodoxă a emi­granţilor ruşi care dovedeau documentar lipsa libertăţii creştine în Uniunea sovietica. Episcopul de la Shanghai a rămas credincios Sino­dului emigraţiei ruse.

Biserica ortodoxa finlandeza în Septembrie 1945 s-a desprins de patriarhatul Moscovei deoarece i s-a refuzat libertatea de acţiune.

In ţările ocupate de armatele ruseşti, zisele democraţii populare, nu a existat nici o opoziţie, toate s-au încolonat si au primit ordine.

Biserica ortodoxa din Cehoslovacia a fost unita sub episcopul de Rostov (pe Don) căruia i s-a dat si titlul de exarh al Moscovei.

Biserica din Rusia subcarpatica aparţinea Serbiei care i-a cedat Moscovei jurisdicţia eclesiastica, în Aprilie 1947.

Patriarhul Serafim al Bulgariei s-a prea plecat Moscovei.

Bisericii ortodoxe poloneze după ce a rupt-o de Constantinopole, i-a acordat Moscova autocefalia si i-a pus în frunte un Patriarh de încredere asa cum i-a dat si pe mareşalul Constantin Rokossovski ca mareşal al armatei poloneze si ministru al Apărării statului.

In Albania, după ce a rupt-o de patriarhul Constantinopolului, Mos­cova i-a recomandat un episcop docil, pe deasupra analfabet, si a tre­cut-o sub jurisdicţia sa, dezlantuind o cruntă teroare.

Cu toate eforturile de a se impune în afara „lagărului” socialist patriarhul Moscovei a început sa piardă teren, lumea lamurindu-se ca biserica ortodoxa rusă executa ordinele politice ale lui Stalin. In acelasi timp se deslantuindu-se teroarea impotriva clerului şi-n inte­riorul lagărului socialist după directivele Iui Beria.

Persecuţia se dezlantuise si asupra clerului catolic din tarile ocupate. In Letonia un singur episcop a scăpat cu viata în 1945 iar în Lituania: episcopul Matulionis arestat de doua ori până în 1945 a fost rearestat între 1946-1954, episcopul Ramanauskas arestat între 1946-1956, iar episcopul Borisevicius condamnat la moarte pe 3 Ianua­rie 1947 în timp ce din cei 1470 preoţi arestaţi în acelaşi timp au mai supravieţuit în 1954 doar 741 preoţi.

In Februarie 1946 oamenii de „mâna” ai patriarhului Alexis au re­uşit sa „convingă” 214 preoţi greco-catolici din Galitia să ceara de buna „voie” unirea cu Moscova. Si curios că episcopul Kostelnic care a fost împins să facă acest pas, a căzut asasinat pe 20 Septembrie 1948 pe străzile Liovului, perioada în care vom vedea ca si în România începea persecuţia greco-catolicilor după acelasi scenariu.

Cardinalul Mindszenty (Ungaria) a fost arestat pe 27 Dec. 1948.

In aceste condiţii „tovarăşul” Alexis a convocat o noua reuniune a şefilor ortodocşi, la Moscova, cu ocazia jubileului autocefaliei bi­sericii ruse urmată de o conferinţa pan-ortodoxa. Chemarea la ordine nu a găsit înţelegere la patriarhii Ierusalimului, Alexandriei si Ciprului .

La sfârşitul „kermezi” Alexis a dat citire unei moţiuni foarte vi­olente prin care se ataca Vaticanul învinuindu-l de toate relele din lume: de adversari ai proletariatului, de centru al fascismului, de in­stigatorul celor 2 războaie imperialiste si pregătirea celui de al treilea, de intrigi împotriva popoarelor si mai ales a celor slave. Dar tot cu aceasta ocazie „patriarhul” României a primit dispoziţie sa termine cu bisericile ce aparţineau de Vatican. Si prea plecat Justinian Marina, întors luminat de la stăpâni, a trecut la acţiune dezlanduind, după cum vom vedea cea mai crunta teroare anticreştină din lagărul socialist, depaşită doar de stăpânii sai.

Rolul patriarhiei de la Moscova a continuat în a lansa „Apeluri” pentru pace în timp ce stăpânul său Stalin se pregătea de război strigând cât putea ca imperialiştii sunt cei ce-l pun la cale.

Desfăşurarea evenimentelor ne-a dovedit perfidia rusească.

Astăzi când începe sa iasă la suprafaţa adevărul aflăm chiar din surse ruseşti ca în timp ce Stalin exporta genocidul împotriva creş­tinilor pe teritoriile ce le răpise vecinilor si autoriza reconstru­irea parţiala a structurilor bisericii ortodoxe, pregătind o schimba­re la fată a comunismului, în imperiul lui satanic continua să ucidă anual sute de preoţi, încă decenii, după terminarea războiului.

Alexandr Iakovlev, preşedintele comisiei însărcinata cu reabilita­rea victimelor represiunii politice, intr-o conferinţa ţinuta pe 27 Noiembrie 1995 spunea referitor la genocidul împotriva clerului: „Preotii au fost crucificaţi pe uşile propriilor biserici, împuşcaţi, spân­zuraţi, aruncaţi în apa pentru a se preface în statui de gheată.”

Alexandr Iakovlev, care este considerat drept unul dintre părinţii perestroickăi, nu a uitat să precizeze ca „după ce au distrus 40.000 de biserici si mai mult de jumătate din moscheele si sinagogile ţării, dupa ce au împuşcat milioane de credincioşi”, comuniştii încearcă astăzi să-si amelioreze propria imagine, apropiindu-se de Biserica „fără să-si exprime nici cele mai mici regrete”, ceea ce constituie, adaugă el, „un semn al extremului declin moral si al cinismului aces­tui partid.”

Iar în 1944 „sora noastră cea mare” ne-a trimis specialist NKVD pentru distrugerea Bisericii după metodele înaintate sovietice.

Vom vedea că ce a urmat la noi a fost aidoma. Un Serghei si un Alexis s-au găsit si în România, după cum cozi de topor romaneşti s-au aflat peste tot care sa lovească fara cruţare în stejarul altarului strămoşesc.

Cicerone Ionitoiu

Bibliografie:

Les Nouveaux martirs de la terre russe, de arhiepiscopul Michel Polsky, Ed.Resiac,1976

Les chretiens en U R S S, de Nikita Struve; Ed. Seuil, 1964

Au fonde de l’abîme, de Sergiu Grossu, Apostolat des Editions

Dix sept ans dans les camps sovietiques, de Andree Sentaurens-Gallimard

Les grandes enigmes du Kremlin, Edition Cremille,1973

Catacombes,revista lunară editata de Sergiu Grosu

Le Rapport Khruchtchev et son histoire, Edition du Seuil, 1976

Le martyre de l’eglise en Roumanie, de C.lonitoiu, Ed.Resiac 1986

(sursa: procesulcomunismului.com)

Proclamatia de la Timisoara

Populatia orasului Timisoara a fost initiatoarea Revolutiei române. Între 16
si 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singura, un înversunat razboi cu unul
dintre cele mai puternice si mai odioase sisteme represive din lume. A fost o
înclestare cumplita pe care noi, timisorenii, o cunoastem la adevaratele ei
proportii. De-o parte populatia neînarmata, de cealalta parte Securitatea,
Militia, Armata si trupele zeloase de activisti ai partidului. Toate metodele
si mijloacele de reprimare s-au dovedit însa neputincioase în fata dorintei de
libertate a timisorenilor si hotarârii lor de a învinge. Nici arestarile, nici
molestarile, nici chiar asasinatele în masa nu i-au putut opri. Fiecare glont
tras a adus pe baricadele Revolutiei alti o suta de luptatori. si am învins.
În 20 decembrie 1989, Timisoara a intrat definitiv în stapânirea populatiei,
transformandu-se intr-un oras liber în marea închisoare care devenise în acele
zile România. Din acea zi, întreaga activitate din oras a fost condusa, de la
tribuna din Piata Operei, de catre Frontul Democrat Român exponent în acel moment
al Revolutiei de la Timisoara. În acea zi, armata a fraternizat cu demonstrantii,
hotarând sa apere împreuna cu ei victoria obtinuta. În 21 decembrie, în Piata
Operei, peste o suta de mii de glasuri scandau: „Suntem gata sa murim!” O serie
de fapte întâmplate în România îndeosebi dupa 28 ianuarie 1990, vin în contradictie
cu idealurile Revolutiei de la Timisoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse
la cunostinta opiniei publice românesti de catre mass-media centrala, decat partial
si confuz. În asemenea conditii, noi participantii nemijlociti la toate evenimentele
dintre 16 si 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiti sa explicam întregii natiuni
pentru ce au pornit timisorenii Revolutia, pentru ce au luptat si multi si-au
jertfit viata, pentru ce suntem în continuare hotarâti sa luptam cu orice pret si
împotriva oricui, pâna la victoria deplina.

1. Revolutia de la Timisoara a fost înca din primele ei ore, nu doar
anticeausista ci si categoric anticomunista. În toate zilele Revolutiei
s-a scandat, de sute de ori: „Jos comunismul!”. În consens cu aspiratia
sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut si noi abolirea
imediata a acestui sistem social totalitar si falimentar. Idealul
Revolutiei noastre a fost si a ramas reîntoarcerea la valorile autentice
ale democratiei si civilizatiei europene.
2. La Revolutia de la Timisoara au participat toate categoriile sociale.
Pe strazile Timisoarei au cazut, secerati de gloante, unul lânga altul,
muncitori, intelectuali, functionari, studenti, elevi, copii si chiar
locuitori ai satelor, veniti în sprijinul Revolutiei. Suntem categoric
împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominatie prin învrajbirea claselor
si categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei „luptei de clasa” s-au urcat
la putere bolsevicii în 1917, pe acelasi temei, nomenclatura comunista româna
a instigat dupa 1944 o clasa sociala împotriva alteia, a dezbinat societatea
pentru a o supune mai usor terorii. Avertizam împotriva pericolului repetarii
acestei triste istorii si chemam muncitorii, intelectualii, studentii, taranii
si toate categoriile sociale la un dialog civilizat si constructiv, pentru a
reface neîntarziat unitatea din timpul Revolutiei. Trebuie plecat de la
realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul
comunist si nici una nu doreste astazi raul celorlalte.
3. La Revolutia de la Timisoara au luat parte oameni din toate categoriile de
vârsta. Chiar daca tineretul a fost preponderent, este drept sa recunoastem
ca oameni de toate vârstele s-au batut cu aceeasi dârzenie pentru cauza
Revolutiei. Lista victimelor, desi incompleta, este o dovada în acest sens.

4. Pentru victoria Revolutiei din Timisoara s-au jertfit, alaturi de români,
si maghiari, si germani, si sârbi si membri ai altor grupari etnice care
de secole conlocuiesc în orasul nostru pasnic, în buna întelegere.
Timisoara este un oras românesc si european, în care nationalitatile au
refuzat si refuza nationalismul. Invitam pe toti sovinii din România,
indiferent ca sunt români, maghiari sau germani, sa vina la Timisoara,
la un curs de reeducare în spiritul tolerantei si al respectului reciproc,
singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.
5. Inca în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revolutiei, una dintre
lozincile cele mai des scandate a fost: „Vrem alegeri libere!” Ideea
pluralismului a fost si a ramas una dintre cele mai scumpe timisorenilor.
Suntem convinsi ca fara partide politice puternice nu poate exista o
democratie autentica, de tip european. Cu exceptia celor extremiste, de
stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existenta în cetatea
Timisoarei. În orasul nostru nu au fost atacate si devastate sediile
partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenintat,
insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetatenii nostri,
sunt colegii nostri de munca, sunt prietenii nostri care au opinii politice.
Democratia europeana înseamna libera exprimare a opiniilor politice, dialogul
civilizat intre exponentii lor si competitia loiala pentru cucerirea adeziunii
politice si, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democratiei
românesti si Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total
si definitiv de catre nomenclatura sa, degenerând în fascism rosu. În tarile
est europene în care partidele comuniste si-au pastrat minima decenta,
societatea le contesta în principiu, dar le tolereaza în fapt. La noi, partidul
comunist a ajuns însa pâna la genocid, si prin aceasta s-a autoexclus din
societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub
ce denumire ar încerca sa renasca.
6. Dupa patru decenii de educatie si propaganda exclusiv comunista, exista în
constiinta tuturor românilor prejudecati apartinând acestei ideologii.
Existenta lor nu este o vina pentru purtator. Manipularea lor, însa, de catre
grupuri interesate în renasterea comunismului si reinstaurarea lui la putere
este un act contrarevolutionar. Pe lista de lozinci, multiplicata la xerox si
împartita în 28 ianuarie, demonstrantilor din Piata Banu Manta din Bucuresti,
se aflau si slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pilda, a partidelor
„istorice” cu partide vânzatoare de tara este un astfel de slogan si constituie
o calomnie. Dimpotriva, activistii comunisti de acum 45 de ani, dintre care
unii au si astazi functii importante în conducerea tarii, se fac vinovati de
tradarea României si aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci:
„Stalin si poporul rus, libertate ne-au adus!” si nu membrii partidelor „istorice”.
Acestia din urma s-au opus transformarii României intr-un satelit al Moscovei
si unii au platit cu viata aceasta îndrazneala. Se impune redactarea de urgenta
a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 si difuzarea ei în
tiraje de masa.

7. Timisoara a pornit Revolutia împotriva întregului regim comunist si întregii
sale nomenclaturi si nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politica
unui grup de dizidenti anticeausisti din interiorul PCR-ului. Prezenta acestora
în fruntea tarii face moartea eroilor din Timisoara zadarnica. I-am fi acceptat
poate în urma cu zece ani, daca la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi
alaturat lui Constantin Parvulescu si ar fi rasturnat clanul dictatorial.
Dar n-au facut-o, desi aveau si prilejul, si functii importante, care le acordau
prerogative. Dimpotriva, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l
huli pe dizident. Lasitatea lor din 1979 ne-a costat înca zece ani de dictatura,
cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.
8. Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica
pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice
lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate.
Prezenta lor în viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si
suspiciunilor care framânta astazi societatea româneasca. Pâna la stabilizarea
situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut
necesara. Cerem, de asemenea, ca în legea electorala sa se treaca un paragraf
special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia
de presedinte al tarii. Presedintele României trebuie sa fie unul dintre
simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este
o vina. Stim cu totii în ce masura era conditionata viata individului, de la
realizarea profesionala pâna la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce
consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost însa acei oameni care
si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de
privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere
nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte.
Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari
civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al României ar
putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice,
fara o experienta politica deosebita. Tot în acest context, propunem ca prima
legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar întaririi institutiilor
democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele
partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunostinta de cauza,
cu cartile pe fata.
9. Timisoara nu a facut revolutie pentru salarii mai mari sau pentru avantaje
materiale. Pentru acestea era suficienta o greva. Suntem toti nemultumiti de
sistemul de salarizare, exista si în Timisoara categorii de muncitori care
lucreaza în conditii extrem de grele si sunt prost platiti (vezi, de pilda,
cazul celor ce muncesc în turnatorii sau în industria detergentilor), si,
totusi, nici un colectiv nu a facut greva pentru marirea lefurilor si nu si-a
trimis delegati sa trateze cu guvernul revendicari materiale exclusive.
Majoritatea timisorenilor stiu ceea ce toti economistii se straduie în aceste
zile sa aduca tarii la cunostinta: marirea în acest moment a salariilor ar
declansa automat inflatia, asa cum s-a întâmplat în unele state est europene.
Iar inflatia odata pornita, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.
Numai cresterea productiei, deci a cantitatii de marfa aflata pe piata va permite,
în paralel, cresterea generala a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul
sarac al României, prioritare trebuie sa fie acum cheltuielile destinate
restabilizarii unui nivel minim de civilizatie. Se impun, de pilda, investitii
urgente în domeniul asistentei medicale si salubritatii.
10. Desi militam pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor
capitaliste occidentale, care îsi au neajunsurile si inechitatile lor.
Suntem însa categoric în favoarea ideii de initiativa particulara.
Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietatii
de stat. Nu vom avea niciodata pluralism politic fara pluralism economic.
S-au gasit însa si voci care, în spirit comunist, sa asimileze initiativa
privata cu „exploatarea” si pericolul catastrofei de a apare oameni bogati.
Se speculeaza în acest sens invidia lenesului si teama de munca a fostului
privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timisorenii nu se tem
de privatizare este faptul ca mai multe intreprinderi si-au anuntat deja
intentia de a se transforma în Societati anonime pe actiuni. Pentru ca aceste
actiuni sa fie totusi cumparate pe bani curati, ar trebui înfiintate în
fiecare oras comisii de inventariere a averilor fostilor privilegiati ai
puterii, coruptiei si penuriei. De asemenea, actiunile unei întreprinderi se
cuvin oferite spre cumparare în primul rând lucratorilor ei. Consideram
constructiva ideea, mai radicala, a privatizarii prin împroprietarirea tuturor
lucratorilor unei întreprinderi cu un numar egal de actiuni, statul urmând
sa pastreze numai acel procent de fonduri care sa-i asigure controlul
activitatii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucratorilor sanse egale
de prosperitate. Daca cei lenesi si-ar pierde sansa, nu s-ar putea totusi
plânge de discriminare.

11. Timisoara este hotarâta sa ia în serios si sa se foloseasca de principiul
descentralizarii economice si administrative. S-a si propus experimentarea
în judetul Timis a unui model de economie de piata, pornind de la capacitatile
sale puternice si de la competenta specialistilor de care dispune. pentru
atragerea mai usoara si mai rapida a capitalului strain, îndeosebi sub forma
de tehnologie si materii prime speciale, si pentru crearea de societati mixte,
cerem si pe aceasta cale înfiintarea la Timisoara a unei filiale a Bancii de
Comert Exterior. O parte din câstigurile în valuta ale partii române din
aceste societati mixte va intra în salariile muncitorilor, intr-un procent
ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei parti
din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materiala a municitorilor.
În plus, pasapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de tinut în sertar.
O alta consecinta pozitiva ar fi scaderea cursului valutar la bursa libera,
ceea ce ar atrage dupa sine cresterea imediata a nivelului de trai.
12. Dupa caderea dictaturii au fost invitati în tara toti românii plecati în exil,
pentru a pune umarul la reconstructia României. Unii s-au intors, altii si-au
anuntat intentia de o face. Din pacate, instigati de forte obscure, s-au gasit
si oameni care sa huleasca pe exilatii reintorsi, sa-i califice tradatori,
sa-i intrebe tendentios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine
care nu ne face cinste. În disperarea care ne-a stapanit în ultimii patruzeci
de ani, poate ca nu a fost român caruia sa nu-i fie trecut prin minte, macar
o data, sa scape de mizerie luând calea exilului. Multi dintre românii aflati
astazi departe de tara au plecat dupa persecutii poltitice si chiar dupa ani
grei de închisoare. Ar fi rusinos din partea noastra sa-i hulim si noi cu
vorbele activistilor comunisti de odinioara. Exilul românesc înseamna sute de
profesori emineti care predau la cele mai mari universitati din lume, mii de
specialisti pretuiti la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de
muncitori calificati în tehnologiile cele mai avansate. Sa fim mândri de ei
si sa transformam raul în bine, facând din trista si dureroasa diaspora
româneasca o forta innoitoare pentru România. Timisoara ii asteapta cu dragoste
pe toti exilatii români. Sunt compatriotii nostri si, azi mai mult ca niciodata,
avem nevoie de competenta lor, de europenismul gândirii lor si chiar de
sprijinul lor material. De asemenea, cultura româna va fi întreaga numai dupa
ce se reintegreaza în ea cultura din exil.

13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi nationala a
României. În felul acesta se eternizeaza persoana dictatorului, de fiecare
data sarbatorindu-se un numar de ani de la caderea lui. În majoritatea tarilor
care si-au legat ziua nationala de o revolutie, ziua aleasa este cea a
declansarii revolutionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de
a se ridica la lupta. Un singur exemplu: ziua nationala a Frantei este 14 iulie,
ziua cand, în 1789, a început Marea Revolutie franceza prin darâmarea Bastiliei.
În consecinta, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi nationala a României.
Astfel, copiii, nepotii si stranepotii nostri vor celebra curajul poporului de
a înfrunta opresiunea, si nu caderea unui tiran nemernic. Cu execeptia ziarului
România Libera, presa, radioul si televiziunea din Bucuresti. Evenimentele
comentate ca revolutionare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinam cu
pietate în fata eroilor bucuresteni, ca si în fata eroilor din Lugoj, Sibiu,
Brasov, Târgu Mures, Cluj, Arad, Resita si din toate celelalte orase care au
avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea. Ne doare si ne revolta însa
politica centrala de minimalizare a Revolutiei noastre, evidenta si prin efortul
de diminuare a numarului mortilor. Noi am fost pe strazile Timisoarei în zilele
Revolutiei si stim ca numarul lor este mai mare decat cel anuntat oficial.
Îi asiguram însa pe acei care astazi tainuiesc adevarul ca nu vom înceta lupta
pâna când nu vor fi adusi în fata instantei, în calitate de complici la genocid.
Aceasta Proclamatie s-a nascut din necesitatea de aduce la cunostinta natiunii
române adevaratele idealuri ale Revolutiei de la Timisoara. A fost o revolutie
facuta de popor si numai de el, fara amestecul activistilor si securistilor.
A fost o revolutie autentica si nu o lovitura de stat. A fost categoric
anticomunista si nu doar anticeausista. La Timisoara nu s-a murit pentru ca
activisti comunisti din randurile doi si trei sa treaca în frunte si unul din
participantii la genocid sa fie numit de catre acestia ministru de interne.
Nu s-a murit pentru ca dezbinarea sociala si nationala, cultul personalitatii,
cenzura mass-mediei, dezinformarea, amenintarile telefonice si scrise si toate
celelalte metode comuniste de constrângere sa fie practicate în vazul lumii,
în timp ce noua ni se cere pasivitate în numele stabilitatii sociale.
Aceasta Proclamatie se adreseaza în primul rând celor care au primit revolutia
cadou si se mira de ce suntem nemultimiti, de vreme ce dictatura a cazut, s-au
abrogat o serie de legi proaste si a mai aparut si cate ceva în pravalii.
Acum stiu de ce suntem nemultumiti: nu acesta a fost idealul Revolutiei de la
Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamatii, participanti la evenimentele dintre
16 si 22 decembrie 1989, nu consideram Revolutia încheiata. O vom continua pasnic,
dar ferm. Dupa ce am înfruntat si am învins, fara ajurorul nimanui, unul dintre
cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni si nimic nu ne mai poate
intimida,
Timisoara 11 martie 1990

Pizda ma-tii, ba Felix!

Pizda ma-tii, ba Felix! (de Doc)

Da, ati citit bine, si va inteleg surpriza si indignarea. Este acesta genul de limbaj potrivit pentru presedintele Romaniei? Asa se exprima un sef de stat? Este absolut scandalos! E de-o obscenitate incredibila. Asta e Traian Basescu, un mitocan si un prost crescut.

E drept, inca nu am dovezi clare ca a spus asa ceva, dar o sa le obtin. Imi propun sa-l inregistrez cumva in convorbirile sale private, un demers jurnalistic perfect justificat. Sa vada lumea ce fel de presedinte avem.

Dar, de fapt, are rost? Se indoieste cineva, altfel decat suporterii lui fanatici, ca s-a exprimat astfel la adresa dlui Voiculescu? Ca l-a bagat in pizda ma-sii, si inca nu odata? Chiar trebuie sa obtin dovezi? Mai simplu e sa fac un apel public:

Dle presedinte Traian Basescu, va provoc sa recunoasteti sub juramant ca, nici in public si nici in privat, nu l-ati bagat niciodata in pizda ma-sii pe dl Voiculescu. Sau ceva asemanator (voi publica o lista cu expresii similare). Va ofer patruzeci si opt de ore sa iesiti public cu o dezmintire sincera.

Dupa acest termen voi considera ca ati confirmat acuzatiile si ati demonstrat ce fel de educatie aveti si ce limbaj intelegeti sa folositi. In numele interesului public voi sesiza Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, si voi informa liderii europeni despre derapajele Dvs. de limbaj.

Iar pana atunci rog cititorii si colegii din blogosfera sa preia cat mai fidel acest mesaj. Cititorii trebuie neaparat sa stie la ce fel de limbaj se preteaza presedintele Romaniei.

Stiu. Nu e frumos din partea mea. Dar, spuneti si voi! Din partea presedintelui expresia jignitoare la adresa angajatei Antena 1 a fost auzita de o singura persoana, dna Basescu. Televiziunile sunt cele care au repetat-o astazi, clar si explicit, pentru tot poporul. Au injurat-o pe Andreea Pana pe toate canalele. In acest caz, este o exagerare titlul si mesajul meu?

Inca ceva. Acuzatia de rasism adusa presedintelui este exagerata. In general, cei pe care rasismul si discriminarea ii ingrijoreaza cu adevarat (adica, in speta, excluzandu-i pe cei care au in toata povestea asta doar un interes partizan) ar trebui sa aplice epitetul acesta cu mult mai multa ingrijire. E o acuzatie serioasa si grava, ar trebui sa o rezerve pentru cazurile reale. Daca o aplica nediscriminat atunci o s-ajunga sa nu mai insemne nimic.

Da, presedintele a rostit o insulta cu un substrat rasist, a folosit un limbaj care nu are ce cauta in spatiul public. Si atunci o injuratura cu substrat rasist nu dovedeste rasism? Nu, pentru ca e o injuratura.

O insulta, cum e cea din cazul nostru, este o violenta verbala directionata spre un subiect, spre o persoana.

Ca sa dau un exemplu la intamplare, cand auziti expresiile “marinar scandalagiu” sau “matroz chior” isi inchipuie cineva ca intentia autorului este sa discrimineze meseria, foarte onorabila, a marinarilor? Nu, intentia este sa fixeze verbal o anumita persoana, tinta insultei sale. Apoi, o insulta isi propune sa exagereze, asta e esenta ei.

Nici presedintele si nici altcineva n-ar fi putut s-o injure pe dna Pana cu o expresie de genul, “ipochimena de etnie rroma suferind de diaforeza”. Injuram cu termeni pe care ii recunoastem ca exagerati, rai, obsceni; tocmai de asta o facem la nervi si (in general) in privat.

Din punctul acesta de vedere rasismul sau orice fel de -fobie e la extrema opusa. Am avut prilejul sa vad destule discursuri ale urii; ultimul lucru care le trece prin cap autorilor este sa pretinda ca isi injura subiectii. Nici un rasist n-ar pretinde ca discursul sau este rau sau exagerat. Din contra.

Mesajele cu adevarat rasiste sunt oferite public ca imperative morale, realitati statistice sau adevaruri stiintifice.
Dezbate pe Blogul lui Doc

(De pe blogul Inventarul stricaciunilor politice gazduit de Hotnews.ro, 24 mai 2007)

Golanul Băsescu şi reacţia presei

Bucuresti, 22 mai 2007

COMUNICAT

Consiliul de Onoare al CRP condamna comportamentul inacceptabil si abuziv al presedintelui Traian Basescu fata de jurnalista Andreea Pana, aflata in exercitiul profesiei.

Gestul presedintelui Basescu, de a lua jurnalistei prin forta telefonul, de pe care ulterior s-a sters o inregistrare video, se inscrie intr-o serie de atacuri ale politicienilor la adresa presei – culminand acum cu agresarea fizica si deposedarea unui jurnalist de obiecte personale chiar de persoana publica ce detine cea mai reprezentativa functie in stat. Presedintele Basescu a incalcat prin actiunea sa dreptul constitutional al publicului la informare.

Constatand lipsa de reactie a autoritatilor, Clubul Roman de Presa va depune plangere penala in acest caz. De asemenea, CRP va sesiza organismele internationale.

De aceeasi reactie vor beneficia din partea CRP toti cei care vor impiedica in acest mod exercitarea profesiei de jurnalist.

Clubul Roman de Presa recomanda presei sa instituie in ziua de joi, 24 mai, pentru mediul audio-vizual si vineri, 25 mai, pentru publicatiile zilnice tiparite tacere mediatica asupra declaratiilor presedintelui Basescu, in semn de protest fata de actiunea violenta de blocare a informarii prin presa de catre presedintele Basescu.

Pe data de 06 iunie, CRP va organiza o larga dezbatere privind seria de agresiuni impotriva presei, la care vor fi invitati sa participe presedintele Romaniei si alte autoritati.

Consiliul de Onoare al
Clubului Roman de Presa

*********

CRP recomanda ca jurnalele principale de stiri din 22 mai ale televiziunilor si radiourilor sa inceapa cu acest comunicat, difuzat dupa modelul anunturilor de la CNA, iar ziarele sa insereze in editia din 23 mai pe prima pagina, in partea de jos, in chenar, trimiterea de mai jos:

CLUBUL ROMAN DE PRESA condamna comportamentul inacceptabil si abuziv al presedintelui Traian Basescu fata de jurnalista Andreea Pana, aflata in exercitiul profesiei

Fantasme

Ai carte… Şi parte…

Triumful populismului

Băsescu a ieşit învingător. N-am vrut să se întâmple, dar a fost votat covârşitor. Păcat că se votează pe oameni, nu pe principii.

Cine l-a impuscat pe Kennedy?

O noua expertiza balistica bazata pe metode moderne de calcul statistic si analiza chimica demonstreaza stiintific ca Lee Oswald nu a fost singurul tragator implicat in asasinarea presedintelui american John F. Kennedy in 1963, relateaza AFP.

Acuzată că a tăiat penisul unui bebeluş

O doctorita din Tulcea este acuzata ca ar fi macelarit penisul unui bebelus de patru luni. Potrivit mamei copilului, evenimentul s-a petrecut miercuri, in incinta Spitalului Judetean de Urgenta (SJU) Tulcea. Colegiul Medicilor Tulcea cerceteaza acuzatiile care se aduc medicului dermatolog Elena Radu.

Cum se poate frauda votul

Asociatia Pro Democratia (APD) trage un semnal de alarma asupra existentei unor metode de fraudare utilizate in scrutinurile electorale anterioare si subliniaza gravele sanctiuni la care se expun cetatenii si membrii birourilor electorale ale sectiilor de votare care se lasa antrenati in astfel de practici.

# Turismul electoral – Votarea, in mai multe sectii, pe liste suplimentare

# Suveica/Stafeta – Cetatenii primesc un buletin de vot cu insemnul „votat” cand intra in sectia de votare si dau unul nevotat cand ies

# Urna mobila – Utilizarea abuziva a urnei mobile pentru a obtine votul unor persoane care nu se afla in situatia de a fi netransportabile

# Votarea “proportionala” – Daca, la sfarsitul zilei, ramane un numar mare de buletine nefolosite, reprezentantii BESV pot cadea de acord sa le imparta intre ei si sa le introduca, stampilate, in urna

# Mita electorala – Oferirea de produse sau bani cetatenilor pentru ca acestia sa voteze intr-un anumit fel

# Amenintarea electoratului – Intimidarea electorilor, prin diverse metode, de la violenta verbala la folosirea armelor, inclusiv prin mesageri

# Cresterea procentului de participare – Invalidarea buletinelor ramase nefolosite pentru a creste astfel procentul participarii la vot

# Votul in numele altora – O persoana vine la sectia de votare cu buletinul unor prieteni/rude si voteaza si pentru acestia

# Votul in familie – „Capul” familiei le impune celorlalti membri ai familiei cum sa voteze

Majoritatea acestor metode se pedepsesc cu inchisoare, termenele variind intre sase luni si sapte ani.

Am pariat corect pe Radu Afrim

Anul trecut, după ce Radu Afrim a luat pentru prima oară premiul Uniter pentru cel mai bun regizor, am propus să fie numit cetăţean de onoare al Becleanului, oraşul său natal, cu toate că unii consilieri locali au fost împotrivă. Este de amintit că primarul Nicolae Moldovan a îmbrăţişat entuziast ideea. Numai după un an s-a dovedit, încă o dată, că părerea lor nu denota un exces de inteligentă şi pricepere în cele artistice. Şi că noi am pariat corect pe Radu Afrim; de fapt nici n-a fost dificil, ci o încercare de validare pe plan local a unei evidenţe naţionale… Consilierii care au făcut nazuri n-au constientizat că nu-i fac o favoare lui Afrim, situaţia stând invers, regizorul făcând onoare oraşului. Aceasta este perspectiva decentă. Alta se afundă rizibil în prostie.
Premiul pentru cel mai bun regizor, transmite Ziare.com, la Gala Premiilor Uniter 2007, i-a fost acordat lui Radu Afrim, pentru regia spectacolului “joi.megaJoy”, de la Teatrul Odeon din Bucuresti.
Pentru această secţiune a mai fost nominalizat Alexandru Tocilescu, pentru regia spectacolului “Elizaveta Bam”, de la Teatrul Bulandra din Bucureşti.
Andrei Şerban, care se afla şi el printre aspiranţii acestui premiu, pentru regia spectacolului “Purificare”, de la Teatrul Naţional din Cluj, a refuzat nominalizarea, pentru că, a spus el: “aceste premii au devenit progresiv previzibile, părând adesea că servesc interese private. Pur şi simplu, nu doresc ca numele meu să fie implicat în acest context.”
Radu Afrim a absolvit Facultatea de Litere (1995) şi cea de Teatru (2000), ambele la Universitatea “Babeş-Bolyai”. Şi-a început cariera de regizor la Teatrul din Târgu-Mureş şi Cluj, iar, din 2001, a început colaborarea cu Teatrul Luni, de la Green Hours.
Printre spectacolele montate de Radu Afrim, se numără: “No Mom`s Land”, la Teatrul Luni de la Green Hours, “De ce fierbe copilul în mămăligă?” sau “Trei surori”, ambele la Teatrul Odeon.
Anul trecut, la Gala Premiilor Uniter, a câştigat premiul pentru cea mai bună regie, cu spectacolul “Plastilina” de Vasili Sigariov, de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti.
Aurelia VLASIN
Alexandru PETRIA

Plagiator al prietenului care s-a sinucis?

Acest articol ar fi trebuit să-l scriu în Postul Mare al Paştilor când unii pobabil au mustrări de conştiinţă şi mai dau pe la biserică ca prin spovedanie să se debaraseze de ele. Dar m-am gândit că nici acum nu este târziu, având în vedere că până la Rusalii se spune că poarta Raiului este deschisă pentru cei ce-şi mărturisesc păcatele.

Nicolae Avram din Beclean a crescut la Centrul de Plasament sau Casa de Copii, cum i se mai spunea, împreună cu un bun prieten de-al lui, Aurel Onişor, un băiat foarte talentat în ale poeziei care, după ce s-a căsătorit, s-a sinucis la o vârstă destul de tânără (douăzeci şi ceva de ani) lăsând manuscrisele sale amicului Nicolae Avram.
Prin 1997, când noi ne-am mutat la Beclean, soţul meu, Alexandru Petria, care auzise de acest poet, l-a rugat pe Avram să-i dea o parte din manuscrise pentru a le publica în revista “România Literară”. A vorbit cu redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii culturale din ţară, Alex. Ştefănescu, iar acesta a fost de acord, mai ales că era vorba de un poet mort. Dar Nicolae Avram întârzia să apară cu manuscrisele, împotriva înţelegerii, motivând că trebuie să le caute etc., deşi eram vecini şi venea des pe la noi. Am aflat că şi Avram luase mai multe premii la diferite concursuri naţionale după moartea lui Onişor, şi se lăuda că va publica o carte de poezie, dar mai are ceva de corectat la poeme. Nu după mult timp i-a ieşit, sub semnătura sa, volumul intitulat “Cântece de sinucigaş”, cu nişte poeme care te lăsau fără suflare la cât erau de bune (vreau să vă spun că sunt cititoare de poezie modernă şi am poeţi preferaţi: Ion Mureşan, soţul meu, Angela Marinescu, Viorel Moldovan, Adrian Mihai Bumb, Sorin Gârjan, Graţian Ilie Simion, Marta Petreu ş.a.m.d.). Între timp, Avram se angajase la cotidianul “Mesagerul” ca şi corespondent de Beclean. I-am citit articolele, în mare parte ştiri, tot în mare parte corectate de către cei de la redacţie (asta am aflat ulterior chiar de la directorul acestui ziar, Emil Dreptate). Uneori scria urechistic, nedocumentat, fapt pentru care a fost şi dat afară în final. Am avut de pe atunci o bănuială în ce priveşte manuscrisele şi un semn de întrebare, dar mi-am zis că nu se poate. Acesta ar fi un păcat strigător la cer. Mi-am impus că trebuie să uit asta şi să aştept să apară a doua carte, deşi, pe la colţuri, unii care l-au cunoscut pe Onişor mai şopteau câte ceva…
Dă Dumnezeu şi Nicolae Avram, ori în disperarea lui de a câştiga un ban sau vrând să ne copieze pe noi (i-a copiat soţului meu un articol din săptămânalul “Monitorul de Someş”, cu semne de punctuaţie cu tot, deşi el i-a zis să preia numai informaţia) a editat şi el un ziar. Şi apoi ţine-te să nu leşini. După ce că nu semnează un articol, în locul semnăturii lui apare semnătura bietei poete sud-americane moarte Gabriela Mistral, mai nou devenit Gabriel Mistral. Să nu pui tu semnătura pe articolele din ziarul tău… Să nu semnezi un editorial în propria gazetă, dacă eşti scriitor, este o violare a logicii…! Despre stilul materialelor din “Jurnalul de Someş” nici nu mai vorbesc. Cer şi pământ între metafore folosite în carte şi articolele din ziar. Greşeli de limbă la greu, contraziceri, lucruri rizibile. Mi-am zis că poate Avram ăsta s-a prostit şi mai tare… Era o justificare. În ultimul număr apare un titlu pe prima pagină: “Mafioţii, trimişi în judecată”. Este vorba de un grup de tineri infractori din Beclean arestaţi, pe care, acum un an, după ce au fost ridicaţi de DICOT, el, într-un articol al ziarului îi făcea oameni cinstiţi, dacă nu îngeraşi, şi că de vină era Procuratura, Presa şi Poliţia pentru că au fost deranjaţi. Şi altele, şi altele…
Dar stop! Am aflat de la un prieten că i-a ieşit şi cea de-a doua carte. Şi umblă-n stânga, umblă-n dreapta după carte, deoarece scriitorii din Beclean pe care i-am întrebat habar n-aveau. Mă întrebam ce a scris Avram în cartea asta de nu circulă.
Am găsit-o până la urmă. “Litanii pentru diavol” se numeşte, şi este postfaţată de un critic apreciat, Mircea A. Diaconu. Citind-o, am avut o dublă surpriză. În primul rând, poemele sunt bune, în mai toate se vorbeşte despre moarte, despre întâlnirea cu ea, cu metafore alese; în unele autorul vorbeşte despre o fetiţă. În al doilea rând, parcă unele dintre poeme sunt lucrate la două mâini. Este vorba de o actualizare ciudată, apar versuri unde nu-şi au locul: “ (O culesese poliţia politică din lanul de cânepă/ Pentru că-şi spălase amărăciunea în apele râului seara./ Fumase canabis, tăiase capetele/ Pruncilor săi/ Invocase cele treizeci şi trei de spirite astrale/ Din ordinul berbecului/ Negru”. (din volumul “Litanii pentru diavol”.
Vai, ce uitucă sunt: am uitat să precizez că în urma poetului care s-a sinucis a rămas o fetiţă, iar Nicolae Avram nu are copii, duce o viaţă tihnită alături de soţia lui şi, după felul cum arată, pare să să n-aibă drame majore. Iar criticul din Moldova, Mircea A. Diaconu, care nu cunoaşte povestea redată mai sus, spune: “Citesc poemele de acum ale lui Nicolae Avram ca pe nişte noi şi la fel de viguroase “cântece de sinucigaş””. Aurel Onişor s-a sinucis, Avram editează poeme.
Aurelia VLASIN

P.S. Cine deţine manuscrise de-ale lui Onişor este rugat să ne contacteze. Vrem să le publicăm, să realizăm ce n-a făcut prietenul său nedespărţit Avram în atâţia ani…

A

b

Şi banii pot să fie sexy…

Demitere cu cântec la Ministerul Justiţiei

Punct de vedere oficial al Ministerului Justiţiei
cu privire la acuzaţiile aduse de fostul şef al Corpului de Control, Paul Dumitriu

1. Paul Dumitriu a fost delegat pe funcţia de director al Corupui de Control al Ministrului Justiţiei, delegare ce a încetat la data de 7 mai 2007;
2. Din aceeaşi dată, 7 mai, a fost delegat pe aceeaşi funcţie procurorul Humulescu Emanuel, detaşat cu acordul procurorului şef, Daniel Morar, de la Departamentul Naţional Anticorupţie pentru a completa echipa de control al MJ;
3. În acest context semnalăm precaritatea actelor de control efectuate sub conducerea domnului Dumitriu;
4. Raportul de control privind activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor efectuat de Paul Dumitriu vine în contradicţie cu raportul de audit al Direcţiei Audit Public Intern.
DEPARTAMENTUL DE COMUNICARE

Discursul integral al lui Băsescu de la Cluj

Bine v-am gasit ardeleni!
Voi mi-ati dat cele mai multe voturi pentru a deveni presedintele romanilor. Pentru asta, va multumesc. Si pentru ca Ardealul a fost cel care, pe regiuni, mi-a dat cele mai multe voturi, vreau sa discutam putin.

Poate aflam de ce cei 322 au votat suspendarea presedintelui. Pana la urma ce am facut? Am avut curajul pe ccare niciunul din cei doi presedinti dinaintea mea nu l-au avut. Acela de a condamna crimele comunismului. Am gresit?

Am avut curaj sa pun capat unui sistem de santaj al politicienilor si al oamenilor raspinditi peste tot in tara, transferand 1.5 milioane de dosare ale fostei Securitati la CNSAS. Am gresit? Numai asa putem fi liberi, daca nu suntem santajabili.

Am condamnat si am respins in vara lui 2005 Pactul Ribbentrop-Molotov prin care o bucata mare din trupul tarii a fost rupta abuziv. Am gresit?

Am avut curaj sa duc problemele adevarate ale romanilor din Moldova si din Bucovina de Nord la Casa Alba, la Consiliul European si in Parlamentul de la Strasbourg. Am gresit?

Am avut curaj ca impreuna cu Monica Macovei sa spunem colegilor nostri din politica ‘luati mana de pe justitie, lasati procurorii si judecatorii sa-si faca treaba’. Am gresit?

Am avut curaj sa vorbesc despre baietii destepti din energie, acolo unde baietii destepti cumpara energia cu 24 de dolari megawatt-ul, iar populatia o cumpara cu 120 de dolari. Am gresit?

Am avut curaj sa atentionez, si dupa revenire vom incepe sa dezbatem serios, despre ceea ce se intampla in sistemult de achizitii al medicamentelor. Va asigur ca acolo oligarhii, ticalosii, au o profitabilitate care o depaseste mult pe ale celor din energie. Numai ca hotia din achizitia de medicamente inseamna pierderea multor vieti de oameni.

Gresesc daca le cer sa apara in fata procurorilor si judecatorilor pe aceia care de ani de zile nu vor sa organizeze licitatii? Cu siguranta nu.

Si aproape este dureros sa constati ca au ajuns sa iasa in strada bolnavii de diabet si de cancer, in urma unor decizii ale Guvernului Romaniei de a nu organiza licitatii pentru achizitia de medicamente, astfel incat tot clientela sa fie cea care beneficiaza de sumele uriase alocate Ministerului Sanatatii.

Din acest motiv trebuie sa privim cu ingrijorare la ce se intampla azi in justitie.

Atunci cand un ministru indrazneste sa ceara revocarea unor procuror care ancheteaza dosarul lui Marko Bela, dosarul lui Voiculescu, dosarul baronului de Gorj al PNL-ului, atunci cand aceste lucruri se intampla intelegem de ce a trebuit sa dispara din guvern PD-ul, cu tot cu Monica Macovei, si de ce a trebuit sa dispara de la Cotreoceni presedintele ales al romanilor.

Dragii mei,
Avem o situatia pe care vreau sa o stiti de la mine si vreau s-o stiti asa cum v-o prezinta un presedinte ales, responsabil de ceea ce spune.

Romania are institutii democratice, care sa ne permita sa asiguram sanse egale tututor romanilor, fie ca vorbim de tineri, fie ca vorbim de oameni care vor sa faca proiecte, fie ca vorbim de oameni in varsta.

Prob pe care Romania o are acume e ca institutiile democratice ale statului sunt controloate de un grup restrans de oameni care de cele mai multe ori indreapta decizia politica spre interesul lor, nu spre interesul general.

Ma auziti vorbind de ceva vreme de oligarhii tranzitiei, care vor sa continue sa controleze viata de zi cu zi a romanilor. Foarte multi spun ‘cine sunt acestia?’, ca si cum nu i-ar stii, ma refer mai ales la ziaristi.

Pentru a nu avea dubii, ii enumar chiar acum:
– Dinu Patriciu, alaturi de Calin Popescu Tariceanu, Dinu Patriciu ca adevarat conducator al PNL si a guvernului.
– Dan Voiculescu, un alt om care de 17 ani influenteaza decizii politice in favoarea lui.
– Dan Ioan Popescu – omul care a pus bazele sistemului ticalosit din vanzarea de energie.
– Attila Verestoly – omul care are pretentia ca da de mancare romanilor. A reusit sa faca si sa controleze bonurile care se dau salariatilor din diferitele institutii. Le-o fi luat oare prin licitatie? Nu, le-a luat prin sustinere politica.
– Viorel Hrebenciuc – sforarul si artizanul acestui act de suspendare a presedintelui Romanie, alaturi de, din pacate, un fost presedinte, Ion Iliescu.
– Ion Iliescu – inspaimantat ca refuz sa fac interventii pentru ca dosarul Revolutiei si dosarul Mineriadei din ‘90 sa fie stopate.

Va asigur ca dincolo de acesti oligarhi e o retea intreaga la nivel central, cu ramificatii la baronii din teritoriu. Acesti oameni controleaza deciziile la nivel judetean si la nivel central. Asa a fost posibil sa se dea legi si ordonante de guvern in favoare unor persoane.

Aceasta oligarhie nu suprima dreptatea, functionarea corecta a institutiilor statului, functionarea justitie. Ei stiu foarte bine ca in momentul in care justitia nu mai e controlata politic, ei raspund in fata legii. Impreuna cu Monica Macovei am reusit sa dam independenta justitiei, sa dam oamenilor din justitie sentimentul ca sunt singurii responsabili de aplicarea legii.

Faptul ca obiectivul schimbarii ministrului Justitiei si a presedintelui Romaniei e accesul la controlul politic al justitiei e probat de ceea ce ministrul actual al justitiei a facut zilele trecute, atacand procurorul care instrumenteaza dosare ale oligarhilor pe care i-am mentionat inainte.

Cer public demisia imediata a actualului ministru al Justitiei. Nu o fac politic, nu o fac pentru ca vreau sa fac un joc politic. O fac pentru ca am obligatia sa o fac in calitate de presedinte ales al romanilor.

Orice incercare de a subordona justitia va primi din partea mea, din partea poporului roman, din partea societatii civile, o reactie extrem de dura impotriva celor care vor mai incerca sa controleze procurorii si judecatorii.

Acest ministru al Justitiei care doreste sa duca la indeplinire obiectivul acestei mascarade, readucerea sub control a justitiei, trebuie sa plece imediat. Asta pentru ca asa e normal intr-o democratie.

Sigur, daca ne luam dupa primul ministru Calin Popescu Tariceanu acest lucru nu trebuie sa se intample. Dansul are antrenamentul interventiilor in justitie pentru prietenul Patriciu. A chemat-o pe Monica Macovei in biroul lui s-o atentioneze, a sunat la procurorul general, mi-a trimis mie mesaje.

La fel cum si Marko Bela crede ca daca anchetezi un membru de frunte al UDMR este atac la minoritati.

I-as duce aminte domnului Marko Bela ca orice roman si orice etnic maghiar, daca greseste, plateste in fata legii, la fel cum platesc si etnicii rromi, si etnicii albanezi, si etnicii turci. Dar domnia sa crede ca daca e in varful UDMR nu trebuie sa plateasca. Sau ministrul Nagy nu trebuie sa plateasca.

Sa ne punem singuri o intrebare: oare ce i-a suparat pe toti acesti oameni? Adevarul ii supara, dreptatea ii supara. Si ii uneste formidabil coruptia. Numai asa se explica cum este posibil ca marele patriot Vadim Tudor sa se pupe cu marele patriot Marko Bela, sa-si dea mana peste urna de vot. Cum o fi posibil ca urmasii Bratienilor, Patriciu si Tariceanu, sa se pupe cu Vadim deasupra urnei.

Toate acestea ne arata ca PSD, PNL, UDMR, PRM, PC au o singura religie si un singur crez: furtul. Acestia sunt oligarhii care nu vad alta solutie decat sa fie uniti in fata pericolului, care pentru este este ca justitia sa-si faca treaba.

Eu nu vorbesc de electoratul acestor partide. Ei i-au sustinut pe conducatorii acestor partide pentru ca au crezut ca au solutii politice. Ceea ce fac din ianuarie pana acum arata ca isi fura propriul electorat. Acesti oameni nu mai au nici atata bun-simt fata de propriul lor electoral. Isi mint si isi insala propriul electorat.

Vreau sa fiu sustinut de toti cei care traditional au sustinut candidatura mea, sa fiu sustinut de toti romanii cinstiti, de toti romanii care cred intr-o Romanie moderna, in care sa putem trai cum traiesc europenii civilizati.

Dragii mei, va iubesc, va iubesc enorm!
Cred atat de mult in poporul roman, cum nu va imaginati!

Vreau sa stiti ce voi face dupa ce ma intorc la Cotroceni. Primul si cel mai important lucru e sa reformam clasa politica. Asta inseamna un inceput care poate fi facut prin introducerea votului uninominal.

Daca pana la sfarsitul lunii iunie, asa cum s-au angajat, partidele nu fac legea electorala, astfel incat votul uninominal sa fie aplicat de la alegerile din 2008, ne vom intalni la un nou referendum in toamna, pentru ca poporul sa oblige parlamentul sa introduca votul uninominal.

Un alt lucru, pe care partidele politice mi l-au promis in 2005, este nevoia de revizui Constitutia, astfel incat institutiile statului sa aiba reglementari clare, sa nu mai ajungem in situatia de blocaj cum suntem acum.

sa reformam Parlamentul, sa propunem un Parlament unicameral. Sau daca vom ajunge la concluzia ca Parlamentul Romaniei trebuie sa aiba doua camere, va trebui ca numarul parlamentarilor sa fie redus cu cel putin 30-40%.

Trebuie sa dam sanse tinerilor sa aiba acces la fondurile de la ue, sa ne dezvoltam sistemul de autostrazi, sistemul de protectie impotriva inundatiilor.

Iar votul dumneavoastra nu va face nimic altceva decat va obliga parlamentul sa respecte optiunea pe care o veti face pe 19 mai. Va asigur ca in perioada urmatoare revenirii la Cotroceni nu voi negocia cu oligarhii viitorul poporului roman.

Va ramane pentru mine un lucru esential: acela de a reprezenta in fiecare zi, prin toate actiunile mele, prin toate actele mele, interesele romanilor.

Anonimii versus referendumul

De câteva săptămâni, pe buzele tuturor românilor este subiectul fierbinte al demiterii preşedintelui de către cei 322 parlamentari. Se dau pronosticuri, se fac pariuri, se comentează, se iscă certuri între fraţi vizavi de legitimitatea demersului membrilor celor două camere ale parlamentului…
Din punctul de vedere al majorităţii alegătorilor lucrurile stau simplu: preşedintele a fost ales prin vot direct, în timp ce parlamentarii şi-au obţinut mandatele datorită prezenţei pe lista unuia dintre partidele ce au câştigat puterea politică. Prin urmare, cu excepţia candidaţilor independenţi, parlamentarii nu au fost mandataţi de către alegători să se exprime în numele lor. Acesta este motivul pentru care decizia lor trebuie întărită de votul electoratului.
Însă tocmai aici este problema: Traian Băsescu a fost învestit în cea mai înaltă demnitate din stat de către majoritatea electoratului. Chiar dacă pentru mulţi români „Să trăiţi bine!“ pare acum o urare plină de cinism, nu mulţi ar opta pentru schimbarea preşedintelui din funcţie, întrucât – în cazul declanşării alegerilor anticipare – bătălia pentru Cotroceni s-ar da între suspendatul Băsescu şi Gigi Becali ori C.V. Tudor (cotaţi pe locurile al doilea, respectiv al treilea în ce priveşte încrederea de care se bucură în popor, conform sondajelor de opinie de dinainte de izbucnirea scandalului), aşadar Traian Băsescu ar redeveni primul om în stat. Se încearcă, în disperare de cauză, schimbarea Constituţiei, din dorinţa de a i se bloca suspendatului toate căile de revenire în fruntea statului.
Ce să înţeleagă din aceste jocuri politice electoratul de care clasa politică îşi aminteşte doar în preajma alegerilor? Că Traian Băsescu este indezirabil pentru clasa politică românească? Că, într-adevăr, acţiunile sale au stârnit temerile „oligarhilor“ şi ale „baronilor“? Ori că trăim într-o ţară în care, dacă preşedintele îndrăzneşte a se pune de-a curmezişul voinţei majorităţii parlamentarilor, îşi semnează actul de sinucidere politică?
Indiferent de răspunsul la aceste întrebări, devine evident că se doreşte ca votul nostru, al alegătorilor anonimi şi umili, să valoreze şi mai puţin decât acum. Dacă ni se interzice să ne pedepsim preşedintele la sfârşitul mandatului pentru care l-am votat înseamnă că ne-am prezentat la urne degeaba şi că am putea foarte bine ca, în loc să ne exersăm un drept democratic, să ne jucăm de-a alegerile – ca până în 1989, când noi îi votam pe Bulă ori pe Lulu şi ne alegeam tot cu Ceauşescu.
Fie în urma referendumului, fie în urma alegerilor anticipate, Traian Băsescu îşi va confirma fotoliul de preşedinte, iar acest scandal pe banii noştri se va ostoi, pentru a face loc altuia (răzbunării prezidenţiale, căci „obrăznicia“ celor 322 ce au ignorat recomandările Curţii Constituţionale nu poate rămâne nepedepsită!).
Deranjant este însă altceva: circul de pe scena politică românească îi îndepărtează pe senatorii şi deputaţii din parlament de realitatea istorică a intrării României în Uniunea Europeană.
Ocupaţi să scuipe cu invective la adresa preşedintelui ori a premierului, în funcţie de apartenenţa la o tabără sau alta, uită că problemele omului simplu sunt altele. Cei care au aruncat o privire peste gard, la vecinii integraţi în valul anterior, la unguri de pildă, ştiu în ce culori se vede viitorul pentru contribuabilul trăitor din salariul mediu pe economie de 300 euro.
Şi parcă ne-am dori să iasă cineva în faţă să ne spună nu numai că avem obligaţia de a ne anestezia mielul de Paşti înainte de a-l sacrifica igienic în abator (deoarece aşa vrea UE). Ci şi că preţul apei, al curentului, al benzinei şi gazului metan îl vom plăti în curând ca neamţul sau francezul căruia îi virează patronul în cont 1500 de euro la sfârşit de lună pentru cele 25 de zile lucrate; ori că în curând impozitele noastre pe clădiri şi maşini vor fi mai mari decât ale aceluiaşi neamţ sau francez… Sau să îşi asume careva dintre aceiaşi parlamentari responsabilitatea de a-i face pe ţărani să înţeleagă câte vaci cu viţei vor trebui să vândă la anul în târg ca să-şi plătească impozitul pe hectarul lui de teren agricol. Ori măcar să-i dea de înţeles vecinului meu care trăieşte cu toată familia de pe urma magazinului din uscătoria de la parterul blocului că azi-mâine va fi nevoit să intre în şomaj, căci regulile europene nu-i mai dau voie să vândă dero, macaroane şi pâine într-un spaţiu de doar 6 metri pătraţi…
Acum mai bine de două mii de ani, latinii susţineau că Vox populi, vox dei, adică vocea poporului este vocea zeilor. Glasul poporului s-a auzit în 2004 când l-a ales pe Traian Băsescu preşedinte. Azi însă dictonul străbunilor romani ar trebui să sune Non populi, sed… leii, căci omul simplu nu a mai rămas decât o cifră în statistici, atâta vreme cât o mână de post-decembrişti milionari în dolari îi ignoră complet voinţa şi dictează evoluţia politică şi economică a ţării fără a-şi întoarce, măcar de formă, faţa către el.
Voichiţa Pălăcean-Vereş

Ca şi politica românească

Cele mai frumoase vedete în costum de baie

Denise Van Outen a fost votată ca având cel mai atrăgător trup în costum de baie, relatează news.com.au. Clasamentul s-a întocmit după voturile a 1000 de cititori ai revistei Grazia. S-ar zice, în ultimul timp nu se mai poartă siluetele filiforme, oameniii preferând femeile mai plinuţe. Pe lista vedetelor care arată super în costum de baie sunt prezente Kate Hudson, Penelope Cruz şi Charlotte Church. Actriţele mai slabe, ca Keira Knightly şi Misha Barton, nu au ocupat poziţii în top. Poziţiile I-VIII, în ordinea locurilor: Denise Van Outen, Penelope Cruz, Coleen McLorghlin, Kate Hudson, Evangeline Lilly, Charlotte Church, Tyra Banks şi Cameron Diaz.

Demisia lui Tudor Giurgiu, preşedintele TVR

Stimate domnule Preşedinte,

Subsemnatul, Tudor Giurgiu, în calitate de Preşedinte-Director General al Societăţii Române de Televiziune, numit în conformitate cu prevederile Legii 41/1994, în baza Hotărârii Parlamentului României nr. 38/27.06.2005, vă aduc la cunoştinţă faptul că, astăzi, 4.05.2007, am înaintat Consiliului de Administraţie al SRTv demisia mea din funcţia de director general al SRTv, după împlinirea termenului de preaviz de 30 de zile prevăzut în contractul meu individual de muncă, respectiv începând cu data de 2.06.2007.
De asemenea, prin prezenta, vă comunic demisia mea din funcţia de Preşedinte al Consiliului de Administraţie şi de membru în Consiliul de Administraţie al SRTv, începând cu data de 2.06.2007. Pe durata termenului de preaviz îmi voi îndeplini atribuţiile prevăzute de lege şi în contractul individual de muncă încheiat între mine şi SRTv.
Principalele motive ale demisiei sunt:
1. Nu mai am motivaţie pentru a continua. Am acceptat această funcţie pentru că am crezut că pot reconstrui TVR-ul spre a ne apropia de o instituţie media credibilă care să nu mai repete greşelile din trecut. Aceasta a fost provocarea mea, să arăt că „se poate”, că TVR-ul poate performa. N-au fost la mijloc banii, nici funcţia care pentru mine nu are continuitate în viitor. Am o carieră în faţă şi alte planuri cărora mă voi dedica din acest moment. Însă, cred cu tărie că important nu e un om, ci o misiune şi un proiect de preschimbare a televiziunii publice. Sper ca, după plecarea mea, proiectele pe care le-am propus sau iniţiat să fie continuate;
2. Nu cred că mai pot garanta pe viitor independenţa editorială a TVR şi, am mai spus-o, misiunea de post public nu ştiu dacă va mai putea fi realizată atât timp cât nu există garanţia unei susţineri puternice a postului public şi dacă nu se va trece la reorganizarea televiziunii;
3. Campaniile de presă şi raportul financiar pe 2006 vin ca o minge la fileu pentru opoziţie care acum pregăteşte „exterminarea” mea; preşedintele Senatului, domnul Nicolae Văcăroiu, îi scria, în urmă cu puţin timp, domnului Adrian Păunescu, pe un memoriu trimis de sindicatele din TVR, „să avem în vedere colaborarea cu sindicatele”. Nu ştiu despre ce fel de colaborare e vorba, dar nu vreau să mai lucrez într-o instituţie în care sindicatele fac partizanate cu partidele politice împotriva celor pe care Parlamentul i-a desemnat prin vot să se ocupe de soarta acelei instituţii;
4. Mizerabila campanie de presă din partea unor trusturi şi presiunile la care am fost supus în ultima perioadă. Se prea poate să fi deranjat prea multe fronturi: partide, oameni din interiorul televiziunii, ziarişti care colaborau cu TVR dar care au rămas fără emisiuni, colegi din Consiliul de Administraţie, oameni apropiaţi fostelor conduceri ale TVR etc.;
5. Singurul lucru de care sunt „vinovat” este o dorinţă poate prea mare de a provoca schimbarea la faţă a TVR, pe un termen scurt, cu orice preţ. Din păcate, constat cu tristeţe că nimeni nu e interesat ca TVR să progreseze cu adevărat, să aibă resurse financiare stabile, să se schimbe. Nici politicienii, nici angajaţii din televiziune, trusturile de media concurente cu atât mai puţin. Am senzaţia că la TVR se doreşte să se pună „batista pe ţambal” şi să fie linişte, TVR să nu „deranjeze” şi să nu-şi asume mize majore.

Sper ca în acest termen de preaviz de 30 de zile, Parlamentul să voteze Raportul de activitate pe 2005, respectiv 2006, iar în cazul în care le găseşte nesatisfăcătoare să aibă timp pentru demararea procedurilor necesare numirii noului Consiliu de Administraţie şi a noului preşedinte-director general. Afirm aceste lucruri întrucât am convingerea că o perioadă prelungită de interimat ar putea genera instabilitate şi incertitudine în ceea ce priveşte percepţia şi atitudinea angajaţilor din TVR, provocând dezechilibre la nivelul întregii organizaţii, atât din punct de vedere editorial, cât şi financiar şi administrativ. În acest sens aş dori ca Parlamentul să acorde tot sprijinul pentru evitarea unei astfel de situaţii, care nu va aduce în niciun caz beneficii Televiziunii Române.

Nu îmi pare rău de aceşti aproape 2 ani petrecuţi la TVR şi nu cred că îi voi regreta. Le mulţumesc celor din TVR care au avut încredere şi mi-au stat alături, pentru mine a fost important să ştiu că unii dintre adevăraţii profesionişti ai televiziunii mă susţin. Naşterea fiului meu m-a făcut însă să realizez că priorităţile vieţii sunt altele şi că nu merită să-mi sacrific liniştea familiei pentru un ideal pe jumătate frânt, schimbarea la faţă a Televiziunii Române şi transformarea acesteia într-o instituţie media credibilă, cât şi pentru un „război“ care deja nu mai e al meu. De asemenea, am proiecte în calitate de regizor sau producător, pe care le-am neglijat sau stopat, pentru că toată atenţia şi energia au fost îndreptate asupra misiunii pe care o aveam de îndeplinit la TVR.

Am decis că este timpul să mă întorc la lucrurile care cred că mă reprezintă cu adevărat şi care mi-au împlinit cariera, refuzând să mai continui un mandat care nu cred că mai are şanse să se împlinească potrivit aspiraţiilor iniţiale. Am regretul de a nu fi reuşit să fac tot ce mi-am propus la TVR şi, din păcate, nu cred că vreun alt succesor va reuşi până ce legea de funcţionare a SRTv nu se va modifica şi se vor limpezi astfel chestiuni esenţiale discutate pe larg în media în ultimii doi ani.

Cu deosebită consideraţie,

TUDOR GIURGIU
PREŞEDINTE-DIRECTOR GENERAL

Scrisoarea deschisă a lui Tudor Giurgiu, preşedintele TVR

Dragi colaboratori,

Reciteam aseară SMS-urile primite de la prieteni în vara lui 2005, după ce au aflat că am fost numit PDG la TVR. Georgia îmi spunea «Succes! Sper să reuşeşti să clinteşti «monstrul» fără să te schimbe, decât în bine. Curajul tău e mobilizant.». Mădălina zicea: «Să-ţi dea Dumnezeu putere să faci lucrurile după mintea ta, nu a altora, şi înţelepciune cât să poţi schimba. Poate reuşeşti. Succes şi să rămâi acelaşi ardelean serios». Bebe era mai hotărât: «Nu mai dorim ştiri cu accidente şi cu Becali, iar Andreea Marin să nu-şi mai ţuguiască atâta buzele». Şi, peste timp, acum o lună Filip a reacţionat la diversele atacuri din presă şi mi-a spus că: «S-a întâmplat ca ţinta să fie Tudor Giurgiu. Putea fi oricare altă persoană care să dorească schimbarea în esenţă a televiziunii publice şi spargerea bubelor de puroi. Îţi sunt alături nu pentru că e vorba de Tudor Giurgiu, ci pentru că e unul dintre noi care vrea să schimbe apa din acvariu.”

Lor şi multor altora aş vrea să le spun că demisia mea nu înseamnă o renunţare de la luptă sau la nişte principii. Plec pentru că nu mai întrevăd vreo posibilitate de a lucra eficient într-un climat sănătos şi de încredere. Pentru că o anume parte a spectrului politic şi-a făcut un scop în sine din a încerca să pună mâna pe televiziunea publică. Pentru că nu vreau să mă schimb şi să fac trocuri şi compromisuri. Din păcate, n-am reuşit să clintesc «monstrul» (i-am făcut poate doar o operaţie estetică) şi nici nu cred că asta se va mai putea face în viitorul apropiat fără o abordare radicală. În toamna lui 2005 am făcut un studiu care urma să analizeze cultura organizaţională a SRTv. Un angajat, nu îi ştiu numele, a fost de părere că «fără o reformă profundă, reală, nu există nici o şansă de dezvoltare. Reforma ar trebui să fie totală: desfiinţarea SRTv (urmând ca toţi angajaţii din structurile de creaţie şi, mai ales, conducere să fie concediaţi), urmată de reînfiinţarea TVR, pe baze legale noi şi eficiente din punct de vedere organizatoric.»

Nu o să reiau nici şirul succeselor, nici pe al greşelilor făcute. Vreau să spun un lucru care poate a lipsit în toată sarabanda articolelor de bilanţ despre TVR. Dacă e să se fi schimbat ceva cu-adevărat, lucrul ăsta ţine de libertatea de expresie, de totala independenţă editorială a postului public şi de un început necesar de echidistanţă şi imparţialitate. Cum spunea un amic din TVR: „Păi nu ştii cum era înainte, oamenii uită cam repede…” Sumarele ştirilor nu mai sunt vizate de „sus”, iar invitaţii nu mai sunt nici ei „aprobaţi”. Se lucrează la „liber” (încă), iar dacă au mai apărut probleme sau partizanate, ele ţin strict de inhibiţii, fanatisme sau jocuri de culise ale realizatorilor de emisiuni sau ştiri.

Dacă e să îmi pară rău de un singur lucru, acela e că nu am reuşit în cei aproape doi ani să stopez birocraţia din TVR, o birocraţie care ucide creativitatea (atâta câtă mai e) şi solidifică un sistem înţepenit oricum în propriile lui metehne. TVR nu va «merge» niciodată atâta timp cât preocuparea principală nu va fi «cum să facem programe mai bune», ci cum să ne acoperim de hârtii pentru ca să dăm bine pentru momentul când vine «controlul», «comisia», sau mai ştiu eu ce. O companie de media nu poate funcţiona sub aceste tipare şi legi, nici măcar o televiziune publică. TVR e condamnată, din păcate, să fie victima propriilor legi de funcţionare şi sisteme aberante în care lucrează. Şi asta până când se va găsi cineva (alt utopic) să o reinventeze.

Mi-am dorit foarte mult, poate prea mult pe durata unui an, ca TVR să se schimbe, să aibă o altă faţă, programele să ofere altceva, TVR 2 să fie o alternativă, să nu se mai ceară şpagă la angajări sau la diverse contracte şi lista poate continua. Insa, probabil că TVR-ul trebuie, în opinia multora, să nu aibă parte de o schimbare radicală şi să rămână aşa cum a fost: înţepenit în mentalitate, fond şi formă. TVR are nevoie însă de investiţii majore (multe din ele începute deja) pentru că e un post subdotat tehnic, fiind lăsat atâţia ani în paragină datorită unor interese personale, lipsa de viziune şi indiferenţă. Lipsa de motivaţie pe care o simt vine şi din faptul că în ultima perioadă am auzit doar acuze şi învinuiri, dar nimic bun despre noul TVR din ultimul an, despre filmele şi emisiunile care au început să aibă o altă faţă. Sigur că nu se poate face totul
într-un an şi opt luni, sigur că s-a cheltuit poate prea mult, dar văd că, pe de altă parte, totul poate fi „dărâmat” la comandă în timp scurt, la bunul plac al celor care au interes să vadă această „construcţie” că nu reuşeşte.

Nu am ajuns PDG venind de pe stradă sau din industria metalurgică şi sunt un om care cunoştea bine lumea filmului, a televiziunii sau a publicităţii. Spun asta pentru că, privind retrospectiv, se pare că nu e un avantaj în TVR. Deodată eşti în poziţia de a şti prea multe, eşti prea “deştept”, ai prea mulţi prieteni, foşti colegi sau colaboratori şi orice eventuală colaborare cu X sau cu Y e percepută a fi un „aranjament”. Am însă convingerea şi satisfacţia că demersul meu a fost înţeles şi susţinut de mulţi dintre profesioniştii adevăraţi din TVR, oameni cu coloană vertebrală, care şi-au imaginat că poate vom reuşi împreună să facem treabă bună şi să câştigăm un pariu ce părea imposibil. N-am reuşit, dar le respect eforturile şi le mulţumesc pentru sprijin.

Nu cred că renunţarea mea va trage TVR în jos pentru că nu cred în lideri media providenţiali. Semnalul de alarmă pe care vreau să îl trag ţine de sistem şi de nevoia de înnoire. Generaţia, stratul, mentalitatea care nu doreşte schimbarea este un sistem mult mai articulat decât îl bănuim şi el se organizează în jurul unor alianţe obiective, dar nevăzute şi profunde, bazate pe interese foarte concrete şi de anvergură.
Închei reluând un pasaj foarte actual dintr-un articol scris de Adrian Cioroianu, undeva prin toamna lui 2006. «A murit australianul Steve Irwin, băiatul acela simpatic de la TV, care avea obiceiul cu totul discutabil de a se juca cu crocodili în diverse colţuri ale lumii. Cunosc un român care face exact acelaşi gen de cascadorii – şi încă (mai) este în viaţă. Numele său este Tudor Giurgiu; el e, spuneam, încă sănătos, deşi se află, de vreun an şi ceva, într-un ţarc în care se află mulţi oameni de treabă, dar şi un număr considerabil de şerpi, şerpoaice, caimani şi crocodiluţe, plus mârtance şi cotoi având cozi impunătoare (dacă înţelegeţi ce spun!), mulţi dintre aceştia mai veninoşi decât lighioanele lui Irwin. Giurgiu e directorul Televiziunii Române publice. 3000 de perechi de ochi – ale angajaţilor săi – sunt fixate pe el. Plus o naţiune. Poate se întîmplă ca aceste rânduri să cadă în faţa cuiva din TVR – şi n-aş vrea să se supere. Nu vorbesc gratuit. Cu luni în urmă am fost membru într-o comisie parlamentară care a audiat (am mai spus-o, cred) câteva zeci de oameni, parte din ei din TVR. Ce le-a fost dat urechilor mele să audă depăşeşte închipuirea omului comun.
Totuşi, mai încape un mic sfat către şeful de azi al TVR şi către toţi urmaşii săi, câţi or mai fi în veac: reflectaţi o clipă la soarta amărâtului de australian de care tocmai vorbeam; a devenit celebru fugărindu-se cu crocodilii şi a fost omorât de coada săltată a unei pisici de mare.”
La noi, la TVR, pisicile de mare au (încă) “ochi albaştri”.

Tudor GIURGIU