Anonimii versus referendumul

De câteva săptămâni, pe buzele tuturor românilor este subiectul fierbinte al demiterii preşedintelui de către cei 322 parlamentari. Se dau pronosticuri, se fac pariuri, se comentează, se iscă certuri între fraţi vizavi de legitimitatea demersului membrilor celor două camere ale parlamentului…
Din punctul de vedere al majorităţii alegătorilor lucrurile stau simplu: preşedintele a fost ales prin vot direct, în timp ce parlamentarii şi-au obţinut mandatele datorită prezenţei pe lista unuia dintre partidele ce au câştigat puterea politică. Prin urmare, cu excepţia candidaţilor independenţi, parlamentarii nu au fost mandataţi de către alegători să se exprime în numele lor. Acesta este motivul pentru care decizia lor trebuie întărită de votul electoratului.
Însă tocmai aici este problema: Traian Băsescu a fost învestit în cea mai înaltă demnitate din stat de către majoritatea electoratului. Chiar dacă pentru mulţi români „Să trăiţi bine!“ pare acum o urare plină de cinism, nu mulţi ar opta pentru schimbarea preşedintelui din funcţie, întrucât – în cazul declanşării alegerilor anticipare – bătălia pentru Cotroceni s-ar da între suspendatul Băsescu şi Gigi Becali ori C.V. Tudor (cotaţi pe locurile al doilea, respectiv al treilea în ce priveşte încrederea de care se bucură în popor, conform sondajelor de opinie de dinainte de izbucnirea scandalului), aşadar Traian Băsescu ar redeveni primul om în stat. Se încearcă, în disperare de cauză, schimbarea Constituţiei, din dorinţa de a i se bloca suspendatului toate căile de revenire în fruntea statului.
Ce să înţeleagă din aceste jocuri politice electoratul de care clasa politică îşi aminteşte doar în preajma alegerilor? Că Traian Băsescu este indezirabil pentru clasa politică românească? Că, într-adevăr, acţiunile sale au stârnit temerile „oligarhilor“ şi ale „baronilor“? Ori că trăim într-o ţară în care, dacă preşedintele îndrăzneşte a se pune de-a curmezişul voinţei majorităţii parlamentarilor, îşi semnează actul de sinucidere politică?
Indiferent de răspunsul la aceste întrebări, devine evident că se doreşte ca votul nostru, al alegătorilor anonimi şi umili, să valoreze şi mai puţin decât acum. Dacă ni se interzice să ne pedepsim preşedintele la sfârşitul mandatului pentru care l-am votat înseamnă că ne-am prezentat la urne degeaba şi că am putea foarte bine ca, în loc să ne exersăm un drept democratic, să ne jucăm de-a alegerile – ca până în 1989, când noi îi votam pe Bulă ori pe Lulu şi ne alegeam tot cu Ceauşescu.
Fie în urma referendumului, fie în urma alegerilor anticipate, Traian Băsescu îşi va confirma fotoliul de preşedinte, iar acest scandal pe banii noştri se va ostoi, pentru a face loc altuia (răzbunării prezidenţiale, căci „obrăznicia“ celor 322 ce au ignorat recomandările Curţii Constituţionale nu poate rămâne nepedepsită!).
Deranjant este însă altceva: circul de pe scena politică românească îi îndepărtează pe senatorii şi deputaţii din parlament de realitatea istorică a intrării României în Uniunea Europeană.
Ocupaţi să scuipe cu invective la adresa preşedintelui ori a premierului, în funcţie de apartenenţa la o tabără sau alta, uită că problemele omului simplu sunt altele. Cei care au aruncat o privire peste gard, la vecinii integraţi în valul anterior, la unguri de pildă, ştiu în ce culori se vede viitorul pentru contribuabilul trăitor din salariul mediu pe economie de 300 euro.
Şi parcă ne-am dori să iasă cineva în faţă să ne spună nu numai că avem obligaţia de a ne anestezia mielul de Paşti înainte de a-l sacrifica igienic în abator (deoarece aşa vrea UE). Ci şi că preţul apei, al curentului, al benzinei şi gazului metan îl vom plăti în curând ca neamţul sau francezul căruia îi virează patronul în cont 1500 de euro la sfârşit de lună pentru cele 25 de zile lucrate; ori că în curând impozitele noastre pe clădiri şi maşini vor fi mai mari decât ale aceluiaşi neamţ sau francez… Sau să îşi asume careva dintre aceiaşi parlamentari responsabilitatea de a-i face pe ţărani să înţeleagă câte vaci cu viţei vor trebui să vândă la anul în târg ca să-şi plătească impozitul pe hectarul lui de teren agricol. Ori măcar să-i dea de înţeles vecinului meu care trăieşte cu toată familia de pe urma magazinului din uscătoria de la parterul blocului că azi-mâine va fi nevoit să intre în şomaj, căci regulile europene nu-i mai dau voie să vândă dero, macaroane şi pâine într-un spaţiu de doar 6 metri pătraţi…
Acum mai bine de două mii de ani, latinii susţineau că Vox populi, vox dei, adică vocea poporului este vocea zeilor. Glasul poporului s-a auzit în 2004 când l-a ales pe Traian Băsescu preşedinte. Azi însă dictonul străbunilor romani ar trebui să sune Non populi, sed… leii, căci omul simplu nu a mai rămas decât o cifră în statistici, atâta vreme cât o mână de post-decembrişti milionari în dolari îi ignoră complet voinţa şi dictează evoluţia politică şi economică a ţării fără a-şi întoarce, măcar de formă, faţa către el.
Voichiţa Pălăcean-Vereş

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: