Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei"

Grigore Caraza, om de-o mare rectitudine morală, deţinut peste 20 de ani în închisorile comuniste, îl acuză pe mitropolitul Bartolomeu Anania, în volumul „Aiud însîngerat” (prefaţat de părintele Gheorghe Calciu , un stîlp al rezistenţei anticomuniste româneşti, Dumnezeu să-l ierte că a murit recent), capitolul VII, că a colaborat cu torţionarii puşcăriei din Aiud. Titlul şi subtitlurile fragmentelor din carte au fost alese de mine.(Alexandru PETRIA)

Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei”


Chinuri mai ca ale Inchiziţiei

Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cît am stat în celulele de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, cînd am păşit în Aiud, ci între anii 1962 şi 1964, în aceeaşi însîngerată şi cumplită temniţă Aiud. Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat cea mai crîncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei. Recent, am citit în presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost mai uşor decît reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud. Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. Sufeream pentru fiecare nou intrat pe uşa temniţei, iar cînd cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu el.
(…) În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber- făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, avînd chiar şi o scînteie de divinitate- în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu. „Omul nou” dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală – în Dumnezeire – să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încît să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpîni o lume adusă la stadiul de turmă.

Despre reeducare

(…) După „reeducările” de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canal, al căror răsunet depăşise graniţele României şi îngrozise tot Apusul prin cele întîmplate, conducerea comunistă din România a renunţat la metoda stalinistă al cărui părinte, de fapt, era Anton Semionovici Macarenko. Astfel, aceştia au schimbat metoda şi au îndulcit titlul: în loc de reeducare, au numit-o „activitate cultural-educativă”.
În anul 1959, a fost adus la conducerea închisorii Aiud col. Gheorghe Crăciun, fost chestor al Poliţiei, apoi şef al Securităţii din Braşov şi şeful diviziei de securişti care au luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor anticomunişti- între aceştia fiind ing. Gavrilă Ogoranu şi fraţii Arnăuţoiu, Dabija (Munţii Banatului) şi alţii.
Se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mînă împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, cînd l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr.
Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele cîteva sute de comunişti.

Pătrăşcanu şi Anania

Acolo, la Cluj, cînd Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: „Înainte de a fi comunist, eu sînt român”. A fost singura „greşeală” faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mîrşava ţintă pe care o urmărea.
Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali- şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decît cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre- Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute pînă atunci – în decursul istoriei- încheindu-se cu schingiuirea omului pînă la moarte, în Aiud s-a întîmplat cu totul altfel.

A ajuns undeva într-un adînc de hău

La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai tîrziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adînc de hău. Ani la rînd a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpînd astfel de prima arestare din 1948, iar cîţiva ani mai tîrziu, cînd Securitatea punea mîna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgîndu-l din ghearele acesteia.
În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, cînd Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducîndu-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar cînd au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor…
Gheorghe Crăciun s-a întîlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atît de bine, încît i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o masă, scaun, hîrtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei.
Din 1960 pînă în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mîncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfîrşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scînteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.

Au rezistat sub 1%

Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut pînă în vara lui 1964, în această perioadă abătîndu-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborînd o lume care s-a menţinut în picioare ani la rînd, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult… Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stîncii din vîrf de munte, bătută de vînturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet… Nu ştiu ce s-a întîmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducînd cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci cînd poporul nostru era în cumpăna de a rămîne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rînduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugînd ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: „Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!”
(…)Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cîndva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dînsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.

Colaborarea actualului mitropolit

Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dînsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc „De mortius nil nisi bene” (Despre morţi nimic altceva decît de bine).
(…) Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri.
Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare cînd eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mîinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cît mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu ambele mîini de marginea băncii pe care stăteam, pînă cînd simţeam că oasele au pătruns prin lemn… Spuneam în continuu „Tatăl nostru” şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.
– Auziţi, voi, cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mîna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul – pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvînt, o şoaptă, frate drag, ce zici?
În jurul meu, simţeam pe cîte unul cum se prăbuşeşte, de obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întîmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D.O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecîndu-se spre mine, mi-a zis:
– Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!
În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mîinile, i le-am strîns şi i le-am sărutat, rugîndu-l să rămînă…
– Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează nervii…
Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l salveze…

Înainte de eliberare

(…) În acele zile, am avut ocazia să schimb cîteva cuvinte cu Valeriu Anania. Cînd i-am spus că amîndoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi cînd i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfîrşească rău, sau, atunci cînd ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpînea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de cînd eram copil: „Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!”

Anania era socotit un venetic

(…) Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar cîteva luni mai tîrziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărîma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amîndoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.
În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată- de a produce zîzanie şi dezbinare.
Grigore CARAZA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: