Mircea Eliade şi crezul său de generaţie

Perioada interbelică a reprezentat pentru viaţa românească un vârf al realizărilor de excepţie pe toate planurile: politic, cultural, religios şi economic. România Mare în scurta ei viaţă a întrunit şi manifestat virtuţile cele mai alese ale neamului românesc, deşi multe dintre idealurile sale naţionale au rămas neatinse. Vocaţia creştină şi naţională ai unor reprezentanţi de seamă ai neamului a creionat specificul spiritului românesc într-o Europă frământată atunci de fierberea şi ciocnirea diverselor ideologii. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu şi alţii, au oferit Europei o identitate autentică şi curată a României, rămânând peste veacuri reprezentanţi aleşi ai credinţei şi culturii sufletului românesc.
Din păcate, al doilea război mondial şi regimul comunist, care au ciopârţit şi zugrumat România Mare, au şi falsificat la culme identitatea românească definită de marii gânditori interbelici, promovându-se un surogat nevertebrat „fără Dumnezeu şi ţară” în duhul stângii proletare. Spiritul românesc autentic, creştin şi naţional, a fost blamat şi pus în umbră de către tartorii roşii care au infectat România timp de peste jumătate de deceniu. Singură Ortodoxia, rezistând în diverse forme la ororile vremii, mai păstra în duhul ei autenticitatea românismului interbelic prin credinţa tainică în renaşterea naţiunii şi mântuirea neamului.
Chiar şi după prăbuşirea regimului roşu, istoriografia românească pare să fi rămas la fel de timorată, pe fondul unei mentalităţi stângiste generale, informarea publicului larg şi educaţia naţională a tinerelor generaţii suferind în continuare de numeroase lacune şi mistificări. Mai ales în privinţa dreptei româneşti interbelice există un fel de pornire şi înţelegere tacită între toate facţiunile ideologice ale gândirii politice şi culturale actuale aflate sub dominaţia covârşitoare a europenismului, prin perpetuarea comodă şi interesată a vechilor poncife şi prejudecăţi. Din acest punct de vedere, de peste un deceniu încoace, stânga proletară şi-a dat mâna cu stânga democratică într-un consens al promovării sfidătoare şi fără discernământ a unei gândiri a libertăţii şi toleranţei prost înţelese.
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea marelui savant român Mircea Eliade (1907–1986) şi cu excepţia unor manifestări sporadice şi a unor apariţii banale în presă, societatea românească actuală n-a avut tăria şi prezenţa de spirit de a proclama anul Eliade şi a-l comemora cum se cuvine pe marele gânditor român. Eschivarea surprinzătoare a forurilor decizionale în această privinţă se datorează, se pare, apartenenţei lui Mircea Eliade la elita generaţiei naţional-creştine interbelice ai cărei principal mentor era marele Nae Ionescu şi care şi-a găsit expresia în acel curent al spiritului românesc numit Mişcarea Legionară.
Necunoaşterea adevărului cu privire la această fascinantă mişcare a tineretului interbelic şi rezerva nejustificată de a se cerceta serios valorile şi idealurile propuse de ea, au dus la aruncarea ei gratuită în categoria formaţiunilor fasciste cu o etichetă negativă de netăgăduit. Atât de mult am minţit despre noi înşine ca popor, după vremuri şi împrejurări, încât propria noastră istorie cu valorile ei politice sau spirituale au ajuns s-o cunoască şi s-o judece mai corect străinii. În timp ce noi am copleşit fenomenul legionar decenii de-a rândul cu mistificările, injuriile şi calomniile cele mai josnice, alţii s-au străduit onest să-l cerceteze şi să-l înţeleagă, fascinaţi de amploarea şi unicitatea lui. Cert este că nici o altă grupare din istoria României n-a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii, atât la vremea respectivă, cât şi în posteritate. Poate şi pentru faptul că a fost singura formaţiune publică specific românească şi nu o imitaţie mecanică după modele apusene, cum au fost toate celelalte.
Literatura legionară clasică a fost tradusă de la sfârşitul anilor 30 şi până în zilele noastre în toate limbile importante ale Europei, iar referinţele bibliografice străine la acest fenomen românesc însumează mii de titluri şi sute de volume, cele mai multe încă ignorate în România. Oricum, cele puţine care s-au tradus (Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber) oferă o informaţie mai bogată şi o perspectivă mai pertinentă decât majoritatea lucrărilor româneşti de referinţă. Acest lucru este valabil şi pentru cele câteva personalităţi culturale româneşti de faimă mondială care au fost legate în tinereţea lor, în măsură mai mare sau mai mică, de Mişcarea Legionară, cazul lui Mircea Eliade fiind cel mai notoriu.
Afinitatea lui Mircea Eliade din tinereţe cu mişcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu este de netăgăduit, având puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica din tinereţe, piesa de teatru Ifigenia legionară, nuvelele Un om mare şi Adio, romanele Noaptea de Sânziene şi Nouăsprezece trandafiri, memorialistica). Acest fapt dă o imensă valoare românească gândirii şi operei sale şi nu merită să fie culpabilizat şi contestat iresponsabil de purtătorii de cuvânt ai unor cercuri anticreştine şi antitradiţionale, constituiţi într-o nouă inchiziţie ideologică, în mare parte de sorginte marxistă. Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade, spune Răzvan Codrescu, se motivează istoriceşte şi sufleteşte, făcând parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă creatoare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gândirii lui Mircea Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar pe care el l-a resimţit întotdeauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atât ca pe „un fenomen politic”, cât ca pe unul „de esenţă etică şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine (rev. Rost, aprilie 2003, p. 6).
Tânărul Eliade credea în idealul unei Românii puternice, cinstite şi creatoare şi ştia că aceasta nu putea fi decât o Românie creştină „ca soarele sfânt de pe cer”, aşa cum era visul şi speranţa lui Codreanu. El însuşi definea legionarismul drept singura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica (Memorii, vol. II, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 26-27). Mişcarea aceasta a tineretului, spunea el, urmăreşte mântuirea şi învierea neamului prin jertfă de sine, nădăjduită prin minunea creştinismului şi prin trăirea cât mai sinceră în duhul creştin, realizând destinul neamului nostru printr-o revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească aşa cum nu a cunoscut încă istoria Europei (Vremea, 21 feb. 1937). Comemorând elogiativ jertfa profund creştină a lui Ion Moţa şi Vasile Marin pentru libertatea Europei, Mircea Eliade adaugă profund marcat de actul lor de curaj: Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata în orice clipă să renunţi la ea (Vremea, 24 ian. 1937).
Din păcate, după al doilea război mondial, preocuparea lui Mircea Eliade pentru descoperirea elementelor specifice marilor religii l-a transformat într-un fenomenolog, îndepărtându-l, cel puţin declarativ, de pe linia ortodoxă a generaţiei sale. Cu toate acestea, sunt încă şi astăzi trâmbiţători ai corectitudinii politice, noua ideologie europeană de factură iluministă, care condamnă cu nesăbuinţă valoarea marelui savant al religiilor, din cauza crezului său din tinereţe, proclamând sfidător că nu poate fi un brand al României din această cauză. Aceasta cu toate că, după cum spun unii, Eliade şi-ar fi regretat „greşelile” tinereţii şi ar fi renunţat la crezul şi trăirea creştin ortodoxă a generaţiei sale, refugiindu-se într-un păgânism de factură sincretistă.
Este de neînţeles cum unii dintre gânditorii noştri contemporani nu sunt în stare să facă un discernământ principial în cadrul elementelor de bază ale societăţii româneşti şi aplică aceleaşi măsuri epocilor diferite ale istoriei noastre, jucând după cum li se cântă în altă parte. După ce, până nu demult, ne-am străduit să gândim şi să acţionăm în aşa fel încât să le intrăm în voie „stăpânilor de la Răsărit”, iată-ne acum zeloşi să intrăm cu orice preţ în voia „stăpânilor de la Apus”. Chiar dacă e o jumătate de pas înainte, dinspre „barbarie” spre „civilizaţie, mentalitatea rămâne, din păcate, tot aceea a conformismului nevertebrat. Comandamentele care ne vin astăzi dinspre forurile oficiale ale Occidentului sunt fundamental antinaţionale şi anticreştine, fiind astfel foarte uşor să clasifici gratuit Mişcarea Legionară ca grupare fascistă şi criminală, uitând iresponsabil că cele mai mari crime s-au săvârşit încă de la început împotriva ei. În această privinţă „internaţionalismul democratic” se deosebeşte prea puţin de „internaţionalismul proletar” de tristă amintire, căci, pe lângă alinierea economică, ni se solicită şi o necondiţionată aliniere ideologică, încât sub paravanul poleit al democraţiei se creează impresia că sistemic nu s-a schimbat mare lucru.
Scriitorul Răzvan Codrescu face o lucidă constatare a mentalităţii româneşti actuale, slugarnice şi păguboase din multe puncte de vedere: Zelul nostru actual de naţiune complexată, ne face să ne ajustăm procustian, în continuare, nu doar prezentul, ci şi trecutul. Astfel, dreapta politică, spiritualismul ortodox şi tradiţionalismul cultural ni se par lucruri pe care ar trebui să le ştergem din memoria naţională: dacă acestea sunt „exigenţele” clipei, atunci stăm gata să ne lepădăm până şi de morţii noştri, chiar dacă ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea Eliade! Cu astfel de perverse autoprofanări – echivalente, în cele din urmă, cu o benevolă „spălare a creierilor” – credem noi că ne vom cuceri statutul de naţiune „europeană” şi „civilizată” (rev. Rost, aprilie 2003, p. 5). O reevaluare onestă pe teren românesc, atât a dimensiunii legionare a biografiei şi operei lui Mircea Eliade, cât şi a fenomenului legionar în sine, fără balastul mistificator al prejudecăţilor curente, se impune cu necesitate. Poate că a venit vremea să ne judecăm propria istorie şi cultură şi altfel decât prin prisma tendenţioasă impusă de acei inchizitori ce s-au aşezat în mod deliberat „de-a stânga” Adevărului.
Adrian CHERHAŢ
(Nota redacţiei: Deşi nu împărtăşim multe din ideile acestui talentat şi fidel colaborator, prieten de-al nostru, fiind spirite liberale, nici nu ne îngăduim să le cenzurăm. Cititorii pot trage singuri concluziile.)
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: