La umbra sexului în floare

(text provovator al unei pictoriţe din Bistriţa, primit prin e-mail)

Moto: „Toţi credem că ştim cum se respiră, cum se geme,
cum se arcuieşte corect trupul năpădit de febra amorului.”
Ziaristă anonimă


Mi-am pus ochelari şi un taior elegant. M-am hotărât. Mă duc la directorul general. Se numeşte M. O.. Am fixat o întâlnire prin telefon. La ora şase seara: o oră decentă. Când am trecut pragul blocului în care locuieşte el – „Reşedinţa M…” – am înţeles că nu e vorba de un oarecare. Lux şi eleganţă, ce să mai vorbim..
Domnul care îmi deschide e îngrijit, distins, încă tânăr, aş spune un tip bine. Încă tânăr, asta înseamnă un bărbat între patruzeci şi cincizeci de ani, hai să spunem patruzeci şi cinci, dacă am ochi bun. Mai degrabă bine: aerul lui John Wayne, puţin obosit, dacă nu-mi fac iluzii. Dar acest John Wayne nu e comod deloc. De la primul contact îl simt foarte sec, ţeapăn, corect. Domnişoară, îmi spune el, invitându-mă să mă aşez pe un fotoliu de piele galbenă, superb, iată despre ce este vorba. Şi după vreo zece minute de peroraţii, înţeleg că doreşte să-i fac portretul. Eu am responsabilităţi deosebite în acest oraş, zice, călătoresc foarte mult, mă vizitează aici foarte mulţi oameni de afaceri şi aş dori de fapt mai multe portrete. Unul la intrare, în holul central, altul în biroul meu, încă unul în salonul de recepţii… Şi m-am gândit că dumneavoastră, domnişoară… N-am putut să-l întrerup, fiindcă a vorbit dintr-o suflare, dar o fac acum, la fel de sec ca el: Doamnă. Nu pare să fi înţeles, are un aer descumpănit. Repet: Doamnă. A, spune el, a, da…
Îmi dau seama că a pierdut firul. Şi iată că renunţă la fraza lui complicată şi mă întreabă simplu dacă vreau să beau ceva. Un whisky ar merge, îi spun. Pare puţin surprins, dar se fereşte s-o arate. Se duce să aducă dintr-un bar de lemn scandinav o sticlă de Ballantines finest şi două pahare. Mă serveşte. Atât? întreabă. Încă puţin, îi răspund. Ridică ochii spre mine şi mă priveşte, vizibil îngrijorat. Toarnă din nou, de data aceasta prea mult. Îşi pune şi lui. Mă întreabă dacă vreau gheaţă. Nu vreau. El vrea. Se duce să aducă. Învârte cuburile de gheaţa în pahar. Da, spune el… da… sunt peste măsură de ocupat… de altfel, în afaceri… mai ales în afaceri ca ale mele…Dar ce să mai lungim vorba. Puteţi să faceţi serviciul pe care îl propuneţi în anunţ? (E adevărat, am dat un anunţ în ziar că execut, la comandă, portretul celor doritori. Specialitatea mea e, fără să mă laud, portretul). Eu aş fi fericit să puteţi, chestiunea cea mai delicată e cea a programului meu, dar condiţiile dumneavoastră…
Îl întrerup cu un gest. În tăcerea care urmează, îmi plimb privirea prin camera care îmi pare imensă şi goală, în ciuda reproducerilor frumoase de tablouri moderne care atârnă pe pereţi. Tot apartamentul, de altfel, îmi pare imens şi gol. Trăieşte oare singur? Totuşi, are o verighetă pe deget. Îl întreb: Dar soţia dumneavoastră? Pare nemulţumit: Ce e cu soţia mea? Ea este de acord să execut lucrarea aici, la sediul firmei? Parcă aş fi declanşat o furtună. Într-o clipă se prăbuşeşte pe fotoliul din faţa mea. Lasă capul în jos, îşi acoperă fruntea cu mâinile, apoi ridică faţa; chipul îi e descompus, marcat de o mare descumpănire. Omul de afaceri s-a preschimbat într-o paiaţă tristă. Pe deasupra, îşi desface nodul de la cravată, se descheie la gât. Ne-am despărţit, spune, de aproape un an… credeţi-mă, dacă vreţi… trăiesc singur… repetă: absolut singur, nici măcar o menajeră, ba nu, o femeie de serviciu de la Societate, asta-i tot…
Plec promiţându-i că mă mai gândesc. A schimbat total stilul. Îmi apucă mâna şi parcă mă imploră: Vă rog, doamnă, nu se pune problema preţului, cred că sunteţi de acord cu mine, important e să faceţi lucrarea. Îmi ţine mâna într-a lui şi mă întreb cât va sta astfel. Să mai veniţi, îmi spune. Cât mai curând.
Cum m-am hotărât să-i fac portretul, mă duc pregătită să-ncepem lucrul. Mi-am pus ochelarii, dar am renunţat la taior. Gata cu stilul elegant. Am ales, pur şi simplu, nişte blugi. O îmbrăcăminte care să mă protejeze.
Amuzant e că el a avut aproape aceeaşi idee ca şi mine. A renunţat la haină şi la cravată, poartă un pulover moale şi pare foarte relaxat, oricum, mult mai relaxat ca data trecută. Îmi spune, de la început, că nu are la dispoziţie decât o oră şi jumătate, nu trei, cum stabilisem. Montez şevaletul, fixez pe el pânza, îmi pregătesc culori şi pensule. El se aşează într-un fotoliu, cu spatele spre fereastră. E bine aşa, îi spun. Dumneavoastră în prim-plan, iar ca fundal draperia roşie. Iar el: Vreţi să spuneţi că acum mă prefac în stană de piatră şi să stau nemişcat ore întregi? Staţi cât puteţi, îi spun. Asta nu contează, însă cu cât staţi mai puţin, cu atât mai mult va dura lucrarea. După vreo cincisprezece minute, se ridică brusc, se repede la mine, mă face să scap pensula din mână. Lasă-le naibii, spune el, pune-le deoparte, să nu mai vorbim despre astea, fără îndoială e admirabil ce vrei să faci, indiscutabil… dar nu-ţi dai seama că eu pe dumneata te vreau? Da, îmi dau seama. Se lipeşte de mine, mă strânge, mă apucă, încearcă să mă îmbrăţişeze, îmi caută buzele. În acelaşi timp bolboroseşte, bâiguie ceva. De când te-am cunoscut, spune el, nu mă gândesc decât la dumneata… auzi, nu spun poveşti… acesta-i purul adevăr… nu sunt vinovat cu nimic, nu e vina mea, ci a dumitale, cu aerul acesta prefăcut de inocentă şi atât de minunată şi atrăgătoare… înţelegi… cine ţi-ar putea rezista?… eu nu, în nici un caz… uită-te la tine… Mă trage cu destulă brutalitate lângă o oglindă mare şi mă sileşte să mă privesc. Eşti nemaipomenit de atrăgătoare, dă-mi voie să ţi-o mărturisesc, şi n-am de gând să mă opresc aici cu dumneata, trebuie să ţi-o spun… apoi îşi lasă capul pe umărul meu, priveşte, zice, am fi un cuplu reuşit… căsătoreşte-te cu mine, ar fi cel mai simplu, doar sunt liber. Mă văd obligată să-i spun: Dar eu, vai, nu sunt liberă.
Pare răvăşit. Îmi dă drumul, îşi trece mâna prin păr, se zburleşte cu un gest, care, îmi dau seama, îi este familiar. Nu eşti liberă? mă întreabă, asta e groaznic! Eşti căsătorită? Da, domnule. La asta nu m-am gândit, spune el, nu mă gândesc la nimic, sunt inconştient, nebun, bolnav. Viaţa pe care o duc mă face aşa. Nu se mai poate. Bilanţurile, cheltuielile de exploatare, drumurile, m-am săturat de ele până peste cap. Trebuie să se schimbe ceva. Dar nu porţi verighetă? Nu port, dar sunt căsătorită. Are din nou un aer năucit, nefericit: Dacă nu eşti liberă, totuşi eşti cât de cât liberă? Îl întreb ce înţelege prin asta. Răspunde imediat: Câteva clipe din viaţa dumitale pentru mine… ar fi minunat, excepţional… să te ţin în braţe… ce vis, ce nebunie… Se năpusteşte din nou asupra mea, mă strânge, mă îmbrăţişează, îmi caută buzele. Mă feresc, încerc să scap. Pare de-a dreptul nenorocit: Deci nu eşti decât o pictoriţă?… Îl privesc drept în ochi: Da, pictoriţă. Lasă mâinile în jos: Bine, atunci pictează.
Îşi reia locul pe fotoliu, dar după alte câteva minute, mă întrerupe din nou: Iată unde am ajuns! Privindu-te, simt un fior din creştet până-n tălpi, un freamăt de dorinţă care mă copleşeşte, şi asta pentru că, doamnă dragă, poţi să mă crezi sau nu, n-am mai făcut sex de cinci luni… trăiesc, după cum am mai spus, absolut singur, într-un pustiu afectiv şi sexual total… S-a apropiat şi mai mult de mine, dar s-a mulţumit doar să mă apuce de mână. Mă ţine de mână, în genunchi la picioarele mele, pe mochetă. Îmi atinge vârful degetelor cu buzele: Dacă ai vrea să mă ajuţi, să faci ceva pentru mine… te revăd aşa cum erai deunăzi… fusta… picioarele… Dumneata poţi să mă salvezi, spune, salvează-mă. Îmi scot ochelarii, mă aplec şi-i întind buzele.
Cred c-am fost imprudentă. Şi asta pentru că sunt, aşa cum spune soţul meu, „bună din fire”.
Peste câteva zile, sunt din nou la directorul meu general. Imediat îmi dau seama că dragul de Liviu nu e prea dispus să-mi pozeze.
Se trânteşte în fotoliu, dar se ridică după cinci minute. Îmi dau seama că va fi greu să mai continui. Povestea vieţii mele… povestea vieţii mele… spune el aproape bâlbâit, nu ştiu despre ce vorbeşte domnul acesta… dar povestea mea, a mea, ţi-am spus, mă repet, e îngrozitoare, disperată cum nici nu-ţi poţi închipui.. această femeie, căreia i-am dăruit totul, i-am sacrificat totul… şi care m-a părăsit în condiţii pe care nici nu vreau, nici nu pot să le pomenesc… şi acum acest gol; această lume groaznică a afacerilor, a consiliilor de administraţie, a dineurilor, care fac acest gol şi mai plictisitor… nu mai pot, nu mai vreau să ştiu nimic… hai! Îl întreb unde. Îmi răspunde: În camera mea. Deja e lângă mine şi mă trage, fără nici o discreţie, de mâna care a apucat-o. E clar că omul s-a pregătit să treacă la fapte. Să fie rapid şi eficient.
Şi cum, în sinea mea, eu am acceptat deja, el nu are prea mult de luptat. Iată-ne deci în dormitor şi apoi, în pat. M-am dezbrăcat repede, poate n-am făcut bine, dar e iarnă şi în anotimpul acesta îmi place să mă bag cât mai repede în aşternut, sub plapumă. E clar că l-am luat cam tare şi nu îndrăzneşte să se dezbrace aşa iute ca mine. Cum probabil liniştea i se pare insuportabilă, el tuşeşte de două sau de trei ori, apoi se aşează pe marginea patului şi îmi ia mâna într-a lui. Sunt atât de emoţionat, îmi spune, atât de emoţionat… nu credeam… Mă ţine de încheietură, cum ar ţine pe cineva bolnav… ca şi cum mi-ar lua pulsul. Dar e evident că pulsul lui e prea ridicat. Îi spun simplu, la rândul meu: Hai.
Se hotărăşte în cele din urmă să se ridice, după mai multe ezitări, şi merge în baie. Aud apa curgând, multă apă. Haine care cad. Apoi zgomotul unei sticluţe deschise, aşezate pe marginea chiuvetei sau a căzii, plescăitul mâinii care aplică puţin alcool sau lavandă pe obrajii aspri, sau pe şale. Se întoarce, încins cu un prosop alb, mare. Se duce la fereastră, trage perdeaua. Şovăie încă, nu se hotărăşte să vină lângă mine. Vine totuşi. Abia s-a băgat în pat că eu ies, la rândul meu, ca să mă duc la baie, dacă n-are nimic împotrivă. Se uită cum traversez încăperea cu un fel de năucire care îi măreşte privirea. Las şi eu apa să curgă. Mă întorc şi eu, cu un prosop alb, strâns înfăşurat pe coapse. Mă bag în pat. Îmi ia mâna şi o pune autoritar pe pieptul lui: un tors păros şi frumos. Cum mi-o retrag, pare nemulţumit, dezamăgit. Se ridică brusc şi declară că merge după ţigări. Nu pare jenat că traversează gol camera: e mai degrabă frumos, bine clădit, bine făcut. Îmi place. Se întoarce cu pachetul lui de Monte Carlo. Îl pune pe noptieră împreună cu o brichetă şi o scrumieră. Fiindcă eu am luat în mâini o carte de pe noptieră, se aşează şi el în pat, ia o ţigară şi o aprinde, vrând parcă să-şi arate astfel proasta dispoziţie.
Apoi, deodată, s-a hotărât! Stinge repede ţigara în scrumieră, îmi smulge cartea din mână şi, fără alte lămuriri, se năpusteşte asupra mea. Ce trebuia să se întâmple, se întâmplă fără greş. Degeaba mă strânge el, mă striveşte, mă sărută peste tot, pe gură, pe urechi, pe sâni, cu o lăcomie înspăimântătoare, rezultatul e slab. Îşi dă seama, se întoarce brusc, se aşează la locul lui, cu o expresie patetică pe faţă. Ştiam asta, bănuiam… spune, totuşi, tu eşti atât de frumoasă, de minunată, de excepţională…şi tocmai pentru că te doresc atât… această nerăbdare nebunească… această nerăbdare de disperat, de bolnav… trebuie să înţelegi că de cinci luni luni… cum ţi-am spus…
Decât să continue această conversaţie, a preferat să se aşeze în pat şi să fumeze din nou. Îl sfătuiesc să nu ardă cearşaful şi am proasta inspiraţie de a-i spune că soţia lui ar fi trebuit să-l înveţe să nu fumeze în pat. Pare exasperat şi se ridică din nou, ca împins de un arc, ca să întoarcă la perete fotografia unei femei mai degrabă graţioase, din câte mi s-a părut, care se găseşte pe un raft, în faţa patului. Uitasem! spune el, cu un fel de furie, ea nu mai are ce căuta aici… mai ales azi! Apoi întorcându-se nefericit, trist, tragic spre pat: Dar eu mai am oare ce căuta pe lumea asta? Mă mai leagă ceva de viaţă?
Îi spun că da, bineînţeles, încerc să-i ridic moralul, îl conving să se aşeze iar lângă mine. Se supune, sumbru şi abătut. Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că, din abătut, el poate să devină oricând violent. Deci, îl liniştesc, spunându-i că ce i s-a întâmplat este absolut normal şi nu foarte grav. Trebuie doar să se calmeze, să se relaxeze, să-şi destindă trupul şi mintea. Sunt iarăşi aşezată goală, în pat.
Timid, dar destul de hotărât totuşi, el pune mâna pe sânii mei. Dar cu oarecare detaşare, simt eu. Fără ardoare, fără înfierbântare, fără vreo pornire de cucerire. Chiar aşa: liniştit. Îmi dau seama că are nevoie totodată de îndrăzneală şi de calm. Respir adânc şi privesc camera. O încăpere frumoasă, cu pereţii uşor rozalii, cu aplice negre, de mare efect. Un mobilier simplu, geometric. O oglindă mare, de formă ovală, în care mă văd şi în care văd mâna lui pe mine. Pe perete, un tablou care mă face să mă gândesc la Modigliani. Un telefon superb, cu taste de un mov strălucitor, chiar lângă pat. Un vas de cristal elegant, lângă fotografia întoarsă. Nu apucasem să observ toate astea. Acum le descopăr, rând pe rând. Încăperea e mare, confortabilă, ordonată. Femeia de serviciu e probabil foarte harnică. Ne simţim bine împreună în pat. Dar trebuie să facem ceva. Probabil că şi el se gândeşte la asta, fiindcă mâna lui mă strânge mai tare. În acelaşi timp, îmi spune cu o voce şoptită, surdă, sugrumată, că am sâni frumoşi, foarte frumoşi.
Îi propun să dăm la o parte plapuma şi cearşaful, fiindcă e mai plăcut să nu fii acoperit şi ascuns, când faci dragoste; aşa ne putem pregăti mai bine. Cu toate că pare oarecum mirat de vorbele mele, întrebându-se dacă nu cumva ascund o capcană, declară că e de acord, dar că ar fi mai bine să mai dea drumul la încălzire ca să nu-mi fie frig. Se ridică numaidecât şi învârte robinetul de reglare al caloriferului. Mă întreabă dacă nu vreau să pună în priză un radiator. Nu vreau, în cameră e cald. Dacă vrea căldură adevărată, o găseşte în trupul meu. Probabil că şi el gândeşte aşa, pentru că, întors în pat, se năpusteşte din nou asupra mea. De data aceasta, încearcă altfel. Poate ca să evite eşecul. Se repede deci cu capul spre pântecul meu, îl sărută, îl linge literalmente, cu o violenţă de neînchipuit, apoi, ameţitor, nebuneşte, se îndreaptă spre sexul meu, îşi băgă capul între coapsele mele pe care eu le desfac cât pot. O senzaţie de îmbătare pune stăpânire pe mine, urcă dinspre şale în sus şi îmi loveşte ca un val gâtul, ceafa, creierul. Mă paşte, mă soarbe cu demenţă. Dar, uitasem să spun că părul de pe pubisul şi de pe sexul meu e neobişnuit de creţ şi foarte des. Din nefericire, unul dintre fire i s-a lipit probabil de limbă, sau poate i-a intrat pe gât, fiindcă, în momentul cel mai înnebunitor al dezlănţuirii sale, e apucat de un acces de tuse foarte dureros, ca şi cum ar fi înghiţit greşit şi, din păcate, chiar aşa s-a întâmplat. Înalţă capul, tuşeşte tot mai tare, se sufocă, nu reuşeşte să respire normal, se face atât de roşu la faţă că încep să-mi pierd cumpătul. Sunt nevoită să îmi revin la realitate şi la o poziţie decentă. Îl întreb cum pot să-l ajut, propun să mergem la baie. Suntem acum la chiuvetă, aprind lumina, el tuşeşte întruna, eu mă uit în gura lui, în gât ca să găsesc corpul străin care-l chinuie atât. Mi-ar trebui o lampă electrică şi probabil o pensetă, ceva, cu care să-l scot. Fac ce pot cu degetele, căutând cât mai adânc, scotocind bine, şi se pare că găsesc ceva, de vreme ce, deodată, el pare uşurat, nu mai tuşeşte, respiră normal. Îl sfătuiesc să bea apă. Umple paharul pentru spălat pe dinţi, de la robinet şi bea. E limpede că i-a trecut.
Dar pare că nu-şi dă seama exact unde se află. Are ochii roşii, părul vâlvoi. Dar traumatismul acestui incident l-a smuls totuşi din lumea fantasmelor, a obsesiilor şi închipuirilor şi am acum de-a face cu un bărbat docil, pe care-l aduc în pat ţinându-l de mână. El se lasă în voia mea, nu se împotriveşte şi e foarte bine aşa. Încetişor pun stăpânire pe trupul lui, îl mângâi din creştet până-n tălpi, în timp ce el, cu ochii închişi, murmură abia auzit de plăcere. Peste câteva clipe, îl încalec uşor, îl călăresc cu tandreţe.
Ridic bustul ca să-l văd şi mă simt splendid, regină, stăpână. El respiră din ce în ce mai adânc, gâfâie aproape şi murmurul se schimbă într-un geamăt surd. Îi spun că în dragoste nu trebuie să te pripeşti, că lucrurile trebuie să dureze şi îi mai spun că am putea relua lucrul la portret.
Ideea nu e prea fericită. Simt în adâncul meu, foarte clar, efectele ei negative. El a găsit de altfel forţa de a deschide ochii, de a mă privi rugător şi a-mi spune: Vai, nu! Orice, dar asta nu! Nu acum! Cred că are dreptate. Renunţ la idee. Totul reîncepe. Un gol se cască înnebunitor în mine şi în el. Îi cer să ţină ochii deschişi cât de mult poate. Îmi spune că îi vine greu; e ca şi cum s-ar uita la soare. Insist totuşi, vreau ca el să-mi vadă chipul şi eu pe-al lui. Mă priveşte cu tandreţe, sau poate cu durere, nu-mi dau seama. Încep o conversaţie calmă şi încerc să-l fac să înţeleagă că meritele picturii nu sunt atât de străine de dragoste pe cât pare el să creadă. Îmi răspunde că poate aşa e, dar că, în această clipă el mă iubeşte şi atâta tot. Că e sigur de asta.
El nu mai spune nimic, şi-a pus mâinile pe coapsele mele şi mă strânge cu toată puterea disperării, pe care el o vrea dragoste. Îmi pun mâinile pe umerii lui şi-i spun calm, cu chipul meu deasupra lui, că nu trebuie să-şi facă nici o iluzie în ceea ce mă priveşte, că eu am venit să-i fac portretul, aşa cum a cerut, de altfel, şi că nu voi reveni decât pentru asta. Cu o voce abia auzită, spune: Foarte bine, înţeleg. Simt uriaşul copac al neantului, al fericirii şi al delirului cum creşte în mine. Un freamăt pune stăpânire pe trupul meu: şoldurile de care el se agaţă ca de un colac de salvare, fesele, şalele, coapsele, tot interiorul. E ca un vas, o călătorie. Mai deschide gura pentru a cere ca această călătorie să nu se termine. Mai apuc să-i spun că ea se va termina, ca orice călătorie, înainte de a-mi răsturna capul pe spate, în apa adâncă.
Lidia PÂRJOL

2 comentarii to “La umbra sexului în floare”

  1. numi dati nr telef al tipei?

  2. Şi măgar, şi anonim… Nu te grăbi să mai treci pe aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: