Aurel Podaru a mai plagiat şi din altcineva?

În urmă cu cîteva zile am postat un text despre plagiatul scriitorului Aurel Podaru https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/09/un-plagiat-aurel-podaru/. Apoi, mi-au ajuns la urechi nişte zvonuriOare Podaru a mai plagiat şi din altcineva?

Reclame

8 comentarii to “Aurel Podaru a mai plagiat şi din altcineva?”

  1. Nu inteleg intrebarea. Spune ce fel de zvonuri si apoi ne dam si noi cu parerea, eventual.

  2. Cică unii stiu ceva… Astept date. Astept…

  3. Cred ca trebuie sa lasam asta pe seama Uniuni. Daca este o institutie ce se respecta si este formata din oameni care tin la cultura vor analiza si celelalte ,, opere” ale Plagiatorului. In caz contrar zadarnice ar fi denuntarile oricui. Ceea ce-i clar e faptul ca Aurel a lansat in presa o minciuna incoerenta. Pornind de la minciuna si de la incoerenta ei va puteti da seama de valoarea omului si a operei sale. Uniunea sa analizeze, dar Sandule sa te feresti ca un proces in plus nu o sa-ti foloseasca

  4. Ştiu cum să mă feresc. Dar cine se pune cu mine, o cam sfecleşte. Nu scriu vorbe goale.

  5. Un text de Zorin Diaconescu, de pe site-ul Contraofensiva:

    „Un pariu mult prea costisitor” – pentru cine?

    Presa bistriţeană a publicat textul „Un pariu mult prea costisitor” semnat Aurel Podaru, în care autorul explică un plagiat pe care l-a comis în felul următor:

    Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.

    Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?

    Nu am înţeles miza pariului: pentru a afla „câţi mă citesc” nu este necesar să public un text care nu-mi aparţine; iar pentru ipoteza: „câţi dintre cititori vor recunoaşte textul” era suficientă lectura textului, însoţită de întrebarea: ştiţi cui aparţine acest text?Publicarea presupune asumarea calităţii de autor, care nu are legătură nici cu numărul de potenţiali cititori ai textului şi nici cu cunoştinţele de literatură ale acestor cititori. Dacă un autor doreşte să afle calitatea actului de lectură aplicat textelor sale, are la dispoziţie un întreg instrumentar de evaluare a răspunsurilor: semnificaţia detaliilor, distorsionările voite, descifarea subtextului şi multe altele. În nici un caz plagiatul, chiar şi „pe bază de pariu” nu poate aduce clarificări suplimentare, inaccesibile publicării oneste a textelor proprii. În schimb plagiatul, în cazul în care nu este doar un simplu plagiat, mai poate avea doar scopul secundar de a compromite revista sau editura care îl publică. În concluzie, justificarea unui plagiat printr-un pariu, oricare ar fi fost el, cade prin logica bunului simţ. Limita până la care pariul ar fi avut sens sau ar fi fost acceptabil se găseşte în lectura textului pe fondul asumării implicite a calităţii de autor, în contextul unui cenaclu, urmată de dezvăluirea, la acceaşi întâlnire, a capcanei întinse cenacliştilor. În momentul acceptării publicării textului, pariul nu mai are relevanţă, rămâne doar textul şi autorul, în cazul de faţă plagiatorul, care ne mai scrie:

    Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de „Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.

    Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.

    Faptul că ”scriitorii şi criticii literari” au citit sau n-au citit nu are legătură cu penibila chestiune a plagiatului, deoarece nu aveau obligaţia să citească textul. Singurii obligaţi să citească ceea ce publică sunt redactorul revistei de cultură, respectiv editorul. Culpa lor se numeşte neglijenţă sau, după caz, incompetenţă, dar nici nu scuză, nici nu explică un plagiat, chiar dacă ulterior plagiatorul „recunoaşte infracţiunea şi regretă fapta”:

    Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.

    Regretele sunt tardive, iar gestul este jenant, nicidecum îndrăzneţ. Demisia din USR nu mai schimbă nimic din parfumul de hazna cu care ne-am ales.

  6. Din Mesagerul de Bistrita:

    Spectacol derizoriu
    Aiureală „Pe Someşul liniştit”

    Găsindu-mă în străinătate, am aflat cu surprindere şi întârziere că Aurel Podaru ar fi dat pentru volumul „Pretexte”, editat de Societatea Scriitorilor Bistriţeni un text din Şolohov, cu personajele schimbate, pentru a verifica ştiinţa de carte a confraţilor. Cică s-ar fi întâmplat în urma unui pariu cu profesorul Ion Radu Zăgrean, care se ocupă şi el cu scrisul, şi, în urma dezamăgirii pe care ar fi suferit-o Podaru că nu a fost sesizat de cineva că textul nu este „stilul Aurel”, ar fi urmat demisia din Uniunea Scriitorilor, anunţată la filiala Cluj de care aparţinea „celebrul”.
    Se vede treabă că Aurel Podaru s-a aşezat în centrul breslaşilor şi a cerut recunoaştere; gestul seamănă a sete de notorietate de care autorul, dacă e el cumva, al cărţii „Proasta de Claudia” avea nevoie şi nu putem înţelege la ce i-ar folosi aşa ceva, de vreme ce îşi câştigase un respect de o anumită condiţie, izvorât din muncă tenace sedimentată cu vârsta.
    În momentul în care cineva îşi propune să-i judece pe toţi colegii săi în raport cu o chestiune, trebuie, după anumite păreri, să se aibă în vedere şi pe sine şi să folosească aceeaşi unitate de măsură. Cei mai mulţi dintre scriitorii bistriţeni l-au citit pe Şolohov cel puţin acum treizeci de ani, cu ceva abateri; cei tineri probabil că nu mai caută autori prea vechi. Oricât i-ar fi plăcut de mult cuiva „Pe Donul liniştit”, nu prea poate să-şi dea seama din două trei pagini de text, decât dacă are cu cartea numită o relaţie specială: a citit-o de mai multe ori, are o fixaţie asupra unor cuvinte sau pasaje, în sfârşit, o vizitează din vreme în vreme, ca un moşneag pe o văduvă care i-a fost iubită în tinereţe. Altfel spus, au picat ochii pe o ţesătură de cuvinte şi se declanşează instinctul cognitiv: „Asta e!”
    Literatura beletristică, artă a cuvântului, a avut în decursul istoriei sale practicanţi de multe feluri şi diversitatea probabil că nu suferă nici azi; de la unii, mari cititori şi cu memorie prodigioasă, la cei interesaţi doar de scrisul cărţilor proprii, în a doua categorie intrând între alţii şi William Faulkner, atât de ocupat cu ale sale, încât declara că nu a avut timp să-şi citească mulţi contemporani valoroşi. Sigur sunt că, dacă Gide semna şase rânduri periferice din opera lui Albert Camus, nimeni nu-l bănuia de plagiat, socotindu-l serios. La fel de credincios că Tolstoi nu-l�ştia pe dinafară pe Dostoievski, şi atunci de ce se „zborşeşte” Podaru în penele genialităţii spre a arăta ce ignorantă este comunitatea scriitorilor şi cititorilor din judeţ? De fapt, este dreptul lui la felul în care gândeşte, numai că nu trebuie luat în serios pe astfel de prestaţii. Nici el, nici partenerul de pariu. Dacă nu ne înşeală memoria, marele Joyce a locuit într-un oraş (la Geneva oare?) pe aceeaşi stradă cu Robert Musil şi nu s-au cunoscut, nu şi-au vorbit niciodată. Nicio problemă, scrisul beletrist a mers mai departe. Lumea nu încremeneşte pentru nimeni, doar pentru Iisus s-a sfâşiat perdeaua templului.
    Niciun scriitor nu-i citeşte pe toţi ceilalţi şi fiecare frecventeză continuu doar câţiva care-i plac, cu care se socoteşte afin.
    Podaru nu este, credem, de nivelul unora dintre cei amintiţi; nu numai că nu a dat „gaură” în cer cu producţiile sale şi, dacă i se cere să „recite” marile stiluri din proză, e greu de presuspus că le ştie. Adicătelea, notorietatea pe care o pretindea îi depăşeşte anvergura, iar gestul de a publica textul cuiva sub semnătura sa îl anulează ca responsabilitate şi credibilitate. A publica o frază luată conştient de la cineva şi a nu cita este furt care descalifică. Cu atât mai mult în cazul „conştient” comis. Nu mai încap copilării de genul: m-am jucat, i-am spus lui Radu, a fost o chestie catolică etc. Plagiatul rămâne plagiat şi gestul demisiei din Uniunea Scriitorilor, unul de onoare, necesar pentru salubrizare în situaţia lipsită de seriozitate pe care o discutăm.
    Ca redactor al cotidianului „Mesagerul de BN” am recenzat de-a lungul anilor, aşa cum m-am priceput, anumite texte semnate de Aurel Podaru. Mă văd nevoit să retractez tot ce am scris, chit că nu e cine ştie ce lucru mare, crezând că erau ale sale, deoarece nu ştiu dacă îi aparţin sau nu; eu neavând capacitatea de a şti pe de rost tot ce s-a scris şi mergând pe încredere, ca şi alţi colegi.
    Demisia, autoexcluderea, este momentul jubilaţiei omului care şi-a demonstrat că poate fi ca alţii care scriu, că poate fi scriitor. Din nefericire, judecata este falsă nimeni nu poate fi scriitor ca altcineva, decât ca sine, şi nici nu le poţi cere altora să te creadă ceea ce te consideri şi mai ales cât te consideri de mare.
    Literatura este şi joc, dar regulile sunt serioase, de fier chiar, pentru cine se respectă.
    Victor ŞTIR

  7. Tot din Mesagerul de Bistrita-Nasaud_:

    Din alt punct de vedere

    Primesc un telefon de la un venerabil domn, plecat din Beclean şi stabilit de vreo 20 de ani în Baia Mare, care, aflând de „telenovela” cu plagiatul lui Aurel Podaru, mă întreabă, lăcrămos: „De ce nu-i iei apărarea, dacă tot te ţii prieten cu el?”
    Domnul e la curent cu ce se întâmplă în zona noastră, mai cu seamă din decupajele din presa locală referitoare la Beclean, din corespondenţa noastră poştală şi convorbirile telefonice în răstimpuri. În apartamentul lui, de la etajul 7, unde locuieşte, nu are calculator pentru a comunica prin internet, iar călătoriile ţin acum de amintiri; de aceea, dorul de localitatea natală i-l mai potolesc (şi) eu din când în când.
    M-am abţinut să-i dau vreo explicaţie la mirarea lui de la telefon, însă o fac acum, fiindcă ea vizează o atitudine moral-civică de interes mai larg (şi nu neapărat literar): reacţia faţă de omul de lângă tine, pe care îl cunoşti (în cazul nostru) de o jumătate de secol şi despre care afli, din presă (încă n-am reuşit să ne vedem), că a săvârşit o boroboaţă consternantă: un plagiat literar.
    Nu dau lecţii unei vârste care nu mai poate primi lecţii (dar nici altora), însă acest „te ţii” este inabil şi pică prost, deoarece prietenia, dacă există, ea nu se afişează nu te dai în public că eşti prieten cu cineva, nu faci spectacol din asta… Ea – prietenia – există sau nu, cu toate afinităţile ori dizarmoniile (cred) inevitabile.
    Celor mai puţin legaţi de destinul acestui om – Aurel Podaru – le-a fost mai lesne să ia o atitudine publică ori de… culise. Cei nepărtinitori au gândit lucid şi corect. Celor răuvoitori le tihneşte reacţia cinică pe care au afişat-o (să nu uităm însă că cinismul presupune nu numai inteligenţă, ci şi răutate şi prostie, uneori chiar ticăloşie). Trepăduşii, cabotinii jubilează totdeauna în astfel de ocazii.
    Revin la venerabilul meu domn de Baia Mare. Resping formularea „dacă tot te ţii prieten”. N-o accept nici ca argument de intervenţie a cuiva în problemele altcuiva (pe motiv de prieteşug), în cazul acesta, pentru a mă asocia unui furt, nici pentru insinuarea de reproş, potrivit spunerii populare că „prietenul la nevoie se cunoaşte”.
    Ei bine, nu mă situez în obligaţii… matrimoniale cu A.P.; n-am jurat la altar să fim alături „la bine şi la rău”, nici la… starea civilă n-am semnat vreun contract. Prietenia e altceva şi nu e cazul să fac aici o dizertaţie pe această temă.
    Tras de mânecă (nu numai de domnul de Baia Mare), ca să-mi dau părerea, zic: nu pot accepta isprava penibilă a amicului meu. Paremiologia vine cu o spunere ştiută de toată lumea şi pe care o adaptez la situaţia de acum: „Prieten, prieten, dar brînza-i pe bani”. Adică, adevărul e pe onestitate, sau invers: cinstea e pe adevăr. Dar mă ţin alături pe prieten, fiindcă, repet, în astfel de situaţii, doar cabotinii jubilează, însă nu simt că miasmele se datorează, inevitabil, şi lor.
    Cornel COTUŢIU

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: