Archive for Aprilie, 2009

Aprilie 29, 2009

Despre pictură şi altele

Nadia Lazăr a fost frumoasă şi decomplexată e şi acum. Ca la 40, la 35, acum, la 72 de ani. O poţi compara cu o tabachieră, minionă, cu şolduri late, mereu cu un Snautzer uriaş negru în lesă. Că ea poartă câinele sau animalul o poartă pe ea, e o discuţie aparte. La fel ca în urmă cu 10 ani, când un fotograf a surprins-o în parcul din Deania. Fotografia a luat premii la concursuri. Pe merit. Hârtia fotografică a reţinut parcă inseparabilitatea celor doi. Pe vremea aceea Fuly era un căţeluş. Nadia cumpără zilnic ziare, îi plac tabloidele, dar şi săptămânalele cu ţinută intelectuală, iar dimineţile şi le scurge citindu-le, la un ceai şi un lichior pe terasa “Fortuna”. De obicei singură.
– Voi, tinerii, nu ştiţi să trăiţi, mi-a zis când aveam 30 de ani şi ea 62.
– Adică?
– Nu ştiţi ce vrea o femeie.
N-am replicat, e drept că nu mă puteam lăuda cu femeile mele, care toate au excelat în talentul de-a mă părăsi. Nu ştiam încotro bate. Nici nu eram aşa de familiarizaţi unul cu altul ca s-o întreb. Şi vârsta ei îmi impunea respect.
– Sorine, ţi-a înghiţit pisica limba?, a continuat.
Terasa restaurantului “Fortuna” era goală, dacă nu ne puneam la socoteală pe noi doi. Nadia a dat să-mi povestească despre viaţa ei, despre mulţumirile pacienţilor pe care i-a salvat de la moarte, când a lucrat ca doctoriţă. N-o prea întrerupeam. Am început să ies din amorţeala provocată şi de căldură, era un iulie dat dracului, când la urechi mi-a ajuns că-i plac picturile mele.
– Peisajele sunt extraordinare, s-a avântat, totuşi nudurile m-au lăsat fără cuvinte. De ce pictezi îndeosebi nuduri de femei mature?
– Aşa s-a nimerit, am încercat să fiu convingător, şi nu prea eram. Doar nu era să-i mărturisesc că pe respectivele modele le plăteam mai ieftin.
– Oare?
– Oare ce…?
– Mă minţi. Dai impresia că mângâi cu tuşele. Culorile nu mint. Voi sunteţi mai conformişti ca noi, generaţia mea.
Am fumat vreo 5 ţigări până Nadia mi-a demonstrat că se pricepe într-adevăr la pictură. La ultimele fumuri, am realizat brusc că poate nu se înşeală, iar eu am lucrat fără să-mi dau seama, în viaţa reală sărind ca un purice de la o mucoasă la alta, neselectiv. Sătul de nicotină, am mai ascultat cum a avut Nadia fustă mini prin anii ’70 şi altele dintr-un timp în care nu mă regăseam.
– Erecţie, insurecţie!, a trântit, buimăcindu-mă. Sunt vorbele de pe atunci ale unui tip, Raoul Vaneigem. Revoluţia sexuală, mişcarea hippy…
– Mă scuzi, mi-e cam foame. O iau la masă. Era către prânz şi am auzit cum îmi chiorăie maţele. Nu mă entuziasma perspectiva frigiderului de acasă, fără nimic gătit în el. De salamoase şi brânzeturi eram sătul.
– Hai la o ciorbă de burtă, am auzit. Ştii, nu deranjezi, sunt singură. De fapt, ştii, nu?
Astfel am ajuns prima dată în apartamentul Nadiei Lazăr. Şi, nimic de comentat, ciorba de burtă a fost super. Am mâncat lângă ciorbă şi o duzină de ardei iuţi, deşi eram conştient c-o să mi-i amintesc când o să întârzi pe toaletă. De mult timp nu mai zic “mă doare-n cur” ca alţii, când nu-mi pasă de ceva. Nadia n-a avut stare, toată zâmbete după zâmbete, şi la plecare m-a mângâiat pe păr. Arăta valabil. Iar excitarea provocată de mângâiere nu m-a lăsat până n-am revenit duminica următoare la Nadia.
Astfel am ajuns să golim două sticle de vin şi să mă îmbăt.
Astfel am ajuns să mă dezbrace, să se frământe deasupra mea, să-mi sărute bara de la doi pe care înainte a acoperit-o cu smântâna rămasă de la ciorba de burtă.
– Dă-mi nişte limbi, m-a rugat.
Astfel am adormit în patul ei mare, cu cearceafuri de satin.
Astfel, la trezire, n-a observat că nu mai dorm, am zărit capul lui Fuly lingând smântână dintre pulpele ei albe.
Astfel ţin minte cum am ieşit la repezeală din apartament, dar prefer să nu detailez. Mi-a rămas în memorie tencuiala căzută de pe casa scării.
De atunci nu mă mai ating de smântână. Nici nu mai suport câinii. Astfel am fost nevoit să recunosc că sunt un vicios cu limite. Deşi gândul la ea mă furnică, totuşi. Nu-mi este indiferentă. Din acea vreme n-am mai schimbat nici o vorbă cu Nadia. O ocolesc. Am mai primit scrisori de la ea, în care-mi lăuda vreo expoziţie. Nu i-am răspuns la niciuna. Prefera tot nudurile de femei mature.

Anunțuri
Aprilie 24, 2009

Canibalism bine dozat

Ca să vă delectaţi inteligenţele http://www.rasunetul.ro/filatelista.

Aprilie 21, 2009

Frumoasa economistă

Nu putea să fie el însuşi printre ochii curioşi ai prietenilor şi vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, îşi supraveghea fiecare mişcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafaţa zilelor comentarii maliţioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiaţii să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Nişte inşi fără chip i-au introdus un pai în fund şi au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica şi cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie care să confirme truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi compunea integrame în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor, pentru rateul iubirii lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi, şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale, îşi spunea. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se mai gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, deoarece prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în casă. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei, prin ridiculizare. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:

Domnule Preşedinte,

Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea

PLÂNGERE

Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele

MOTIVE:

În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
– legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
– starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
– constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.

Aprilie 15, 2009

Trei oameni oneşti

Făceam comerţ cu entuziasmul rinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam în fiecare zi în alt oraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Dacii botezată Arca Fericirii. Vindeam chiloţi, cămăşi, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe cât de ieftin, proporţional de ţiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără întoarcere, de unică folosinţă, garantaţi ca şi sicriele. Era în anii ’90, ultima perioadă, iar economia gâfâia precum un obez luat la şuturi în fund de-o gaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit. Că economia a evitat infarctul, ne-a încălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puţini în buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuri închiriate în fiecare târg. Ne punean creierele la contribuţie zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire în jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
– Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ştefan la începutul unei ierni în care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, şi cumpărătorii erau rari.
– Văzut.
– Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană rară, îngheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea pieţei de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate cîte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămănea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Şi-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă şi călugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan înjuram. Călugărul nu reacţiona. Îl duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a încovrigat în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne, când, la înţelegere cu Ştefan, într-o dimineaţă, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şi nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist. Aşteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
În Turnaţi, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un poliţai şi un călugăr şi ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a început să pomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat o atenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul la înjurături. La o săptămână, stăteam cu Ştefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înşfăcat rapid şi l-am tras în curte. Ştefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nu ştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
– Băi, vierme ochelarist…! Nu ţi-e ruşine?, l-a luat în primire Ştefan. Emil scâncea şi ne rugă să nu-l batem iar.
– Să sunăm la poliţie, am propus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutana boţită a scos un strigăt disperat şi-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şi l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopaţi.
– Spune dacă vrei, l-a repezit Ştefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm poliţiştii. Argumentul final a fost:
– Vă dau tot ce vreţi. Tot.
Noi ne-am atătat înduioşaţi în final, doar eram oameni. În seara aceea Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie o calculaţie onestă. Media câştigurilor+ perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeaşi săptămână, Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărţeala a fost onestă.

Aprilie 11, 2009

Filatelista

 Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate câtă un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat cu soţul molâu faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în şezut pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
– Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
– Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
– O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, care se ondulau ca valurile mării. Şi gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a pus ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.

Aprilie 7, 2009

Sub pale

Credea că greutatea-i bătea pe cântar cât dragostea de Dumnezeu. Nu era gurmand, îl chinuiau glandele endocrine neplăcut. Şi femeile, plăcut. Se lupta cu ispita până recunoştea că este doar o biată fiinţă slabă, depăşită de ea, cum trece apa prin zidurile groase de beton. Totdeauna îşi punea în gând ca altădată, ajutat de posturi şi rugăciuni, să reziste. Numai că altădată se dovedea tot mai mult o ţintă imposibilă. Nevastă-sa Estera i-a făcut 5 băieţi, care au ieşit ca floricelele pe plită, unul după altul: Ionatan, Emanuel, Abel, Saul şi Iacob, zis şi JR. Celelalte femei ale sale şi-au bătut capul cu succes cu contracepţia. JR a împlinit recent 14 ani. Şi-a sărbătorit ziua cu colegii de clasă, dintre care unii îl tachinau spunându-i “Pocăitul texan”, cu trimitere la vechiul serial “Dallas”. Era cel mai năpăstuit dintre fraţi, fiind obligat să poarte hainele rămase de la aceştia. La aproape doi metri şi 130 de kilograme, Iacob Mihalaş era un tată grijuliu. Însă nu risipea banii pe ceea ce considera că-s prostii. Impunător era prin fizic, la prima strigare. Iar hainele- prostii. JR avea ceva din trăsăturile omonimului din serialul american, Iacob era conştient. De aceea îl supraveghea mai atent decât pe ceilalţi. Chiar şi în casa de rugăciune, unde JR se evidenţia prin căscături cu Biblia în mână. Din vara trecută, lui JR a început să-i placă rap-ul. A cântat şi la adunări. Des. Tatăl lui îşi spunea că s-a îndreptat. Familia exulta fericire. Până când textul unui cântec a fost cam ăsta:
“What’s up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O yeh, man!”
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini alături, Iacob o lua în expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până într-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se înşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au întrebat pe JR dacă bărbatul care fora între coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, în apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: “Lux…, ţeavă…, bengos…”. Marin îi hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea în stomac. A vomat pe preşul dinaintea băii. În duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit înspăimântătoare spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, împreună cu pastorul.
– Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier?, l-a întâmpinat la urcarea în elicopter fostul coleg.
– Ai încărunţit degeaba, i-o întoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând încărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate încheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a început să ia la rând dealurile spre Stejarul.
– Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, îţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, îi spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce era pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş care se derula ca aţa de pe un mosor. Îl ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
– Aia-i a ta?, auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
– E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
– N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat îngrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala Anton+ women. Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Îşi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Îşi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.

Aprilie 2, 2009

Zilele mele cu Minerva

M-am gândit mult să scriu despre Minerva. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cert cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la felinarul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.
– Să nu vină cineva, zise.
– Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.
– Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.
Minerva era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Îi plăcea să se joace cu degetele în părul negru de pe pieptul meu, m-a despărţit impetuos de timiditate. Avea reţineri doar să nu facă multă gălăgie la orgasm, cînd nu eram în siguranţă, şi ar fi avut chef întotdeauna, se vedea după cum îşi muşca buzele când era deasupra mea, şi pe ale mele altădată. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă.
N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o din prima zi, în sala de gipsare, că se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.
A plecat mai încolo la un sanatoriu pentru cei cu depresii. M-am dus s-o vizitez şi ne-am luat o cameră la hotel pentru o sâmbătă şi duminică. Am intrat în camera de unde n-aveam să ieşim o secundă după ce ne-am luat de mâncat şi de băut. Salamuri, conserve, pui la rotisor şi altele, şi şampanie, şi vin, şi lichior. Pe atunci nu beam tării. Mi-a arătat cu degetul inelar unde să-i pun gura pe sex, să nu-i uit anusul pe care-l atingeam cu vârful nasului, şi-mi introducea cu grijă şi mie un deget în anus, şi-mi tot săruta sexul, îl săruta, şi-mi spunea patetic s-o fut în ambele locuri “până cade tencuiala”. Dacă tencuiala n-a căzut până am predat camera, sexul meu a devenit dureros şi mic şi Minerva şi-a pus o batistă îmbibată în apă între picioare. Nu ne-am spălat decât luni dimineaţa, aşa a vrut ea, şi-i simţeam mirosul sexului pe mustaţă şi pe barbă. Minerva parcă s-a înălţat, faţa i s-a destins, parcă era mai dreaptă, parcă era alta.
– Şi cu soţul tău faci toate acestea?, am întrebat-o.
– Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!
În Deania, am fost cu Minerva pe malul apei, în pădure, în hale părăsite ori în construcţie. Ca să le “inaugurăm”, era vorba ei. Îi simţeam sexul pe buze cu nisip, cu bucăţi de frunze sau printre bare de fier şi saci de ciment. Luni întregi mi-aş fi tras sexul ei pe faţă ca pe o cagulă. Pe ascuns. Încercam să trecem neobservaţi, nu mergeam împreună pe stradă, unde mă stingherea. Minerva mă alinta, îmi cumpăra chiloţi ca să-i port doi într-o săptămână, şi-mi măsura penisul cu un metru de croitorie cînd era voioasă, şi trăgea încet de el, şi-l săruta ca să crească şi mai mare, obişnuia să zică. Vroia să nu-mi schimb chiloţii între întâlniri.
Încet-încet începea să mă neliniştească dacă nu e tot aşa cu soţul, că se pătrunde de mirosurile lui şi apoi vine la mine. Ca nu cumva să sărut urma sexului lui. Minerva nu nega că se culcă cu soţul, evita subiectul cu o fluturare agasată a mâinii, ceea ce mă enerva, şi i-o spuneam.
Şi într-o zi am cunoscut-o pe Maria. Avea 30 de ani şi o fiică de doi ani. Am dezbrăcat-o şi am gustat-o, şi m-a gustat, şi ne-am umplut zilele unul în altul, şi i-am cumpărat flori, Minervei nu-i luasem, şi-am realizat că e ceva în neregulă, mă întâlneam la trei zile şi cu Minerva încă. Nu eram îndrăgostit nici de una, dar ţineam la ambele. Şi ambele erau la fel de decomplexate, Maria cu sexul ca şi apa de robinet, Minerva ca bitterul fără lămâie.
Într-o după-amiază, Maria mi-a făcut observaţie că am chiloţii murdari. A aruncat-o ca şi cum ar fi ridicat mingea la fileu. Am privit petele de pe ei şi m-a cuprins ruşinea. Crunt. Mă uitam la ceas. Ridicol, în chiloţi şi cu ceasul “Pobeda” la mână, iar Maria şi-a aranjat hainele pe un scaun. Ciorapii, sutienul şi chiloţii- jos; împăturite, deasupra- fusta turcoaz şi bluza cu dantelă. Seara a sunat la uşă Minerva. Am băut un pahar cu apă dintr-o cană ciobită şi mi-am tras plapuma peste cap. Nu i-am deschis. Prima dată.