Trei oameni oneşti

Făceam comerţ cu entuziasmul rinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam în fiecare zi în alt oraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Dacii botezată Arca Fericirii. Vindeam chiloţi, cămăşi, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe cât de ieftin, proporţional de ţiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără întoarcere, de unică folosinţă, garantaţi ca şi sicriele. Era în anii ’90, ultima perioadă, iar economia gâfâia precum un obez luat la şuturi în fund de-o gaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit. Că economia a evitat infarctul, ne-a încălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puţini în buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuri închiriate în fiecare târg. Ne punean creierele la contribuţie zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire în jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
– Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ştefan la începutul unei ierni în care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, şi cumpărătorii erau rari.
– Văzut.
– Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană rară, îngheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea pieţei de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate cîte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămănea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Şi-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă şi călugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan înjuram. Călugărul nu reacţiona. Îl duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a încovrigat în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne, când, la înţelegere cu Ştefan, într-o dimineaţă, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şi nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist. Aşteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
În Turnaţi, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un poliţai şi un călugăr şi ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a început să pomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat o atenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul la înjurături. La o săptămână, stăteam cu Ştefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înşfăcat rapid şi l-am tras în curte. Ştefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nu ştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
– Băi, vierme ochelarist…! Nu ţi-e ruşine?, l-a luat în primire Ştefan. Emil scâncea şi ne rugă să nu-l batem iar.
– Să sunăm la poliţie, am propus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutana boţită a scos un strigăt disperat şi-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şi l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopaţi.
– Spune dacă vrei, l-a repezit Ştefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm poliţiştii. Argumentul final a fost:
– Vă dau tot ce vreţi. Tot.
Noi ne-am atătat înduioşaţi în final, doar eram oameni. În seara aceea Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie o calculaţie onestă. Media câştigurilor+ perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeaşi săptămână, Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărţeala a fost onestă.

3 comentarii to “Trei oameni oneşti”

  1. Hristos a inviat! Sper ca ati avut un Paste frumos!

  2. Adevărat că a înviat! Am avut un Paşte OK.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: