Archive for Mai, 2009

Mai 27, 2009

Iniţierea

Simion Bălan era într-a XII-a la liceul de elită din Deania şi ceea ce se numeşte un şoarece de calculator. Purta interminabile bătălii virtuale, întrecându-se cu prietenii pe care şi i-a făcut pe net în jocuri de strategie, descărca muzică şi, cum nu?, filme porno. Viaţa de elev îi plutea pe un “lasă-mă să te las” molcom. Deşi era un eminent al umanioarelor, nu-şi dădea ghes învăţînd, încasa notele mari, ca alţii banii de la bancă, pe arificiile inteligenţei, pe corelaţii, pe răspunsurile spontane şi pertinente la întrebările profesorilor, pe completări inspirate la ore. Vedea însă negru în faţa ochilor când începeau orele de ştiinţe exacte, iar matematica îi crea chiar coşmaruri. Nu era de mirare. A rămas corigent la această materie în trimestrul trecut. Aluniţa, aşa au poreclit-o elevii pe profa de mate, nu ieşea din 2+2 egal 4, trăgea pe el ca pe ocnaşi, insensibilă la argumentaţia lui Simion că nu intenţionează să-şi aleagă o carieră unde să-i fie indispensabilă nesuferita asta de ştiinţă. Câte n-a încercat Simion ca s-o înduplece pe profă, şi-a pus la bătaie tot arsenalul de inventivitate, i-a cumpărat până şi flori, el care spunea că floarea cea mai de apreciat este floarea-soarelui, fiindcă se mănâncă, dar s-a lovit ca de un zid. Nu şi nu, Aluniţa îl forfeca mărunt, îi pretindea să înveţe, să înveţe temeinic.
– Băga-mi-aş…Uau, i-a scăpat într-o oră lui Simion. Aluniţa l-a scrutat întrebătoare, ochii-i verzi scăpărau.
– Adică, tinere domn…
– Eram fericit de mama mă chiureta, în loc să mă nască. Sadicii au imaginat matematica?
– Simi, dacă nu era această minunăţie, n-am fi avut poate ocazia să ne întâlnim? Nu era păcat? Era. Că eşti un tânăr inteligent, cum sunteţi toţi din această clasă.
– Păcat doamna profesoară, păcat, s-a auzit pe mai multe glasuri, urmate de-o trenă de chicoteli.
– Eram sigur că nu ştiam ce-mi lipseşte, a spus încă Simion şi apoi a sunat de pauză.
Într-o noapte a visat că se afla prins în lanţuri de peretele unui beci şi că-i curgeau constant pe cap picături de apă, cum a văzut într-un documentar că torturau japonezii prizonierii, iar pe un scaun şedea picior peste picior Aluniţa, adâncită într-o carte. Profa arăta super, cu părul negru şi lung cuprinzând cartea, parcă; parcă absentă şi totuşi prezentă.
Cu sforţări, cu scârbă, înjurând, oftând, treptat, Simion s-a redresat. În dreptul numelui său, la rubrica matematicii, au apărut şi note mai răsărite, pe lângă ameţiţii de 3, 4, 5 şi 6.
– Mergem la un coniac?, l-a oprit odată după ore Dinţoasa, o colegă băieţoasă a cărei poreclă i se trăgea de la faptul că-şi sugea zgomotos dinţii când se concentra. Ceilalţi băieţi spuneau, din experienţă, că are un bulevard între picioare. Pe bune o chema Maria Repede, şi avea aşa şi aşa corpul şi inteligenţa. Cu Maria conversa zilnic, după cursuri, pe net, amândoi atraşi de aceleaşi jocuri de strategie, de mutatul armatelor din Asia în Africa, de scufundatul cu cât mai puţine torpile a vapoarelor, de desanturi.
– După, ne-o punem?, a replicat la plesneală Simion.
– La tine, că la mine-i ocupat de babaci, a auzit şi nu-i venea să creadă.
Părinţii lui Simion perfectau afaceri în străinătate. Urmau să sosească peste o săptămâni. Au băut coniacul pe nerăsuflate la birtul lui Tiberiu. Dinţoasa s-a cam ameţit. Simion o dorea doar pentru că n-a mai fost cu altcineva. Ca să scape de virginitate, în starea care l-a cuprins, ar fi încoţopenit şi-o urechelniţă, de s-ar fi putut.
S-au regăsit în patul lui, pe care nu s-a ostenit să şi-l aranjeze, când a plecat precipitat spre şcoală, dimineaţa. A aruncat de pe pătură nişte chiloţi murdari, înainte să-i observe Maria, şi a împins sub un scaun ciorapii purtaţi ieri.
– Te dezbraci sau te dezbrac?
– Prefer singură.
Maria s-a debarasat de tricoul portocaliu Nike. Începea, mişcând din şolduri, să-şi coboare fusta de blugi. Ochii lui Simion s-au mărit şi-şi deschidea şi închidea gura, căutând disperat să respire. Pulpele Dinţoasei erau acoperite cu formule matematice. Copiase la extemporal. Pătrunzând-o, i-a tras două palme şi a scuturat-o de umeri şi de păr.
– Stai, nu te foi, Aluniţă! Nebuno! Aluniţa…, i-a strigat Mariei.

Anunțuri
Mai 16, 2009

Publicat în „Răsunetul”

O proză scurtă de-a mea aici http://www.rasunetul.ro/frumoasa-economista

Mai 15, 2009

Corul vânătorilor

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rrom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rrom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
– Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
– Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
– Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Mai 9, 2009

Răzbunarea

O povestire de-a mea publicată în cotidianul bistriţean „Răsunetul”-
http://www.rasunetul.ro/razbunarea

Mai 6, 2009

Prizoniera

Eleonora Popoviciu a îmbătrânit, dar nu e vina ei, ar zice un prieten. A bătut ferm pragul a 80 de ani şi nu ştie unde-i sunt ficatul sau stomacul. E un fel de-a spune, desigur, are habar de anatomie, însă n-o supără niciunele, nu ventilează cabinetele medicilor deschizându-le uşile. Acelaşi prieten ar mai spune că fizicul ei mărunţel seamăna cu o formă peste care a trecut un cilindru de nivelat balastul pe drumurile lăturalnice. Are carne pe corp doar cât să-i poarte oasele, şi ele se mişcă a naibii de eficient, Eleonora nu suferă să stea într-un loc, chiar îşi enervează cunoscuţii cu hiperactivitatea.
Pe fumul de ţigară al existenţei sale, a zorit-o întotdeauna cu ţigările, un pachet pe zi, minimum- de îndată ce-a ieşit din adolescenţă, şi-a legat cu pasiune traiectoria de soţul Laurenţiu, a murit, pe care l-a iubit şi urât, şi iar l-a iubit, şi iar l-a urât, 55 de ani, până l-a îngropat anul trecut, de carieră şi de unicul ei băiat, Doru, care a ajuns arhitect. Cum a fost şi Laurenţiu. Ea s-a pensionat ca profesoară de geografie, iar de la pensionare a scris 5 cărţi de călătorii. Adunate la cele 4 anterioare şi ţinând seama de cum au fost primite, nu s-ar putea afirma că a umbrit pământul degeaba. În mare, Eleonora a reuşit să controleze viaţa lui Laurenţiu, deşi el a mai tras câte-o beţie cruntă, care o enervat-o, şi a reuşit să ajungă sub câte-o fustă străină, nu de multe ori, ce-a enervat-o şi mai şi. Când a realizat că Laurenţiu a înghesuit-o pe Magdalena, colega ei de biologie din cel mai prestigios liceu din Deania, pe care a considerat-o o prietenă adevărată, Eleonora n-a ezitat să arunce pe soţul ei, în toiul disputei, apa clocotită din ibricul pentru cafea. Motive de enervare i-a pricinuit şi Doru. A ajuns la a treia nevastă. Le-a părăsit pe primele două, o ingineră şi-o filoloagă. Eleonora le-a simpatizat, s-a înţeles de minune cu ele. Cu ultima, iar o ingineră, Tereza, nu dădea două cu două. A crezut de la prima întâlnire că e o curvă, nu ca precedentele, femei rezonabile. Dar se înşela, nu era. A deranjat-o şi că i-a trântit repede o fetiţă, nu că Eleonora nu şi-ar fi dorit o nepoţică, însă i s-a părut că Tereza s-a grăbit ca să-l prindă în plasă pe Doru pentru bani, până acesta să-şi dea seama de ce fel de femeie este, ceea ce iar era fals. Privind-o pe Tereza, Eleonora vedea în soţia fiului şi oglindiri ale unor trăsături proprii- dorinţa de control, fermitatea. Şi dacă la ea le credea necesare, la Tereza îi făceau plăcere ca şi cum ar fi băgat două cuie în priză.
Cu mult timp înainte de moartea lui Laurenţiu, Eleonora a cumpărat 4 locuri în cimitir, pentru ei şi pentru Doru şi soţia lui- filoloaga, în perioada aceea. După decesul soţului, s-a îngrijit de mormânt lui, a continuat să scrie la o carte despre Tunisia şi a încercat să şi-o apropie cât mai mult pe Laura, nepoata care a trecut în clasa a VIII-a, căreia înainte nu i-a acordat o atenţie excesivă. Tereza nu era încântată de ceea ce încerca soacra sa, o simţea ca pe-o intruziune neavenită pe teritoriul ei, dar păstra totul în sinea sa, nu se exterioriza brutal. Mocnea. De fapt, şi nora şi soacra ştiau cum stau lucrurile. Nu se certau doar din cauza lui Doru. Se antipatizau cu largheţe. Dar lăsau să vorbească doar căutăturile ochilor, fără să explodeze cuvintele, trântitul unei genţi pe un scaun ori a unei cărţi.
Cu două luni înainte ca Eleonora să-şi sărbătorească a 81 aniversare a zilei de naştere, Doru a suferit un accident de maşină. Iar după o săptămână a murit în spital. L-au îngropat lângă Laurenţiu, rămânând familiei două locuri pentru morminte, pe laterale. După încă nişte săptămâni, Tereza a apărut în pragul vilei Eleonorei şi i-a cerut să o lase să se ocupe de îngrijirea ei. După ce Eleonora o să semneze la notar un act de donaţie a bunurilor în favoarea sa şi-a nepoatei, a precizat. N-am habar ce şi-au zis încă femeile, însă, din acea joi, Laura n-a mai avut voie să-şi viziteze bunica. Nici măcar când Eleonora şi-a rupt un picior şi n-a putut să iasă din casă.
Profesoara pensionară de geografie a fost nevoită să angajeze o vecină ca să-i gătească, să-i spele hainele şi să-i cureţe cele 4 camere imense ale vilei. Când a reuşit să umble iar, Eleonora a aranjat la notar să-i lase Laurei jumătate din avere şi restul vecinei care s-a interesat de ea. Nu i-au rămas multe zile, îşi spunea. Într-o după-amiază s-a hotărât să meargă la cimitir, la Doru şi Laurenţiu. Taxiul a lăsat-o foarte aproape de mormintele celor doi. Nu era cald, însă lângă morminte a simţit că-i ia foc capul, apoi s-a trezit la reanimare, cu pupilele la un neon cu lumină slabă. Nu putea să vorbească. A început să-şi reamintească. Două bănci imense de beton erau de-o parte şi de alta a celor două morminte apropiate, astfel amplasate ca să nu mai poată fi îngropat nimeni acolo. A observat că pe uşa salonului au intrat Tereza şi Laura. Se chinuia să spună ceva, dar zadarnic. Vocea îi era o prizonieră a trupului, ea era o prizonieră a corpului inert. Tereza i-a pus o palmă pe braţ şi-a surâs fără s-o observe Laura. Care plângea. Ultimul gând al Eleonorei Popoviciu a fost că Tereza i-a promis că n-o s-o ducă la cimitir, ci la crematoriu. Era înspăimântată. A murit încredinţată c-o să fie arsă.