Plagiatorul Aurel Podaru

O reamintire. Şolohov, Şolohov…

Anul trecut, scriitorul Aurel Podaru din Beclean s-a aflat în centrul unui scandal. Se vorbea că ar fi plagiat din Şolohov, scriitor sovietic laureat al premiului Nobel, care a fost şi el, culmea!, acuzat de plagiat. Atunci Podaru a susţinut într-un e-mail care a ajuns şi la mine:

“Un pariu mult prea costisitor

Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.
Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?
Am bătut palma, deşi el nu mă credea în stare de aşa ceva (firesc, gândesc eu, pentru un om normal!). Dar pariul, e pariu. Am trecut la fapte. “Măreţe” fapte, să recunoaştem! Am luat un fragment din romanul “Donul liniştit”, de Mihail Şolohov (culmea ironiei, tocmai din celebrul scriitor atât de învinuit cândva de plagiat!), pe care l-am botezat Zăluda şi l-am publicat într-o revistă de cultură. Nimeni, nimic! Apoi l-am citit în cenaclu. Aceeaşi reacţie. Şi asta mi-a dat curaj. Curaj prostesc, fireşte. Cu gândul că voi câştiga pariul (mult prea costisitor pariu!), textul “meu” a fost inclus, la propunerea mea, în PRETEXTE. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de “Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.
Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.
Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.
Aurel Podaru”
N-am crezut nici o secundă această argumentaţie cu care sper că nu v-am plictisit.

La furat din Albert Camus

În urmă cu câteva zile, făcându-mi ordine în bibliotecă, am găsit volumul de proză scurtă “Proasta de Claudia”, publicat de Podaru în 2004, la editura “Limes” din Cluj. La data apariţiei cărţii, mi-a plăcut scriitura directă, pe alocuri frustă şi poate de aceea extrem de credibilă. Chiar i-am spus lui Podaru părerea mea. Ca să-mi verific impresiile de lectură, să văd dacă rămân neschimbate după trecerea a 5 ani, am recitit textele. Numai că în urmă cu o lună am recitit şi “Străinul” lui Albert Camus, tot laureat al Nobelului. Şi iată peste ce am dat:
Din romanul “Străinul”, traducerea Georgeta Horodincă, ediţia RAO, 2002, pag. 20:
“Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu vroiam să cobor ca să-mi cumpăr.
După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin casă.”
Din “Proasta de Claudia”, pag. 101, povestirea “Gloria sempervirens”: “Când m-am trezit, Gloria plecase. Îmi spusese în ajun că trebuie să-şi aştepte o prietenă la gară. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi plac duminicile. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul pe care părul fetei îl lăsase acolo şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prînz. Mi-am pregătit două ochiuri şi le-am mâncat fără pâine, fiindcă nu aveam şi nu vroiam să cobor la restaurant ca să-mi cumpăr.
După masă m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament.”
Din “Străinul”, pag. 22, aceeaşi ediţie:
“Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “da”, din cap.(…)
Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri.”
În “Proasta de Claudia”, pag. 102, povestirea “Gloria sempervirens”: “Urlau şi cântau în gura mare că echipa lor de fotbal nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “Da”, din cap.
Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, odată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. Copiii plângeau sau se lăsau târîţi spre casă. De la cinematograf s-a revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m-am gândit că văzuseră un film de aventuri.”
Din “Străinul”, pag. 34:
“Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. “
În “Proasta de Claudia”, pag. 104-105:
“Gloria m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că-mi este totuna,dar că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că mariajul e un lucru foarte serios. Eu am răspuns “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte;cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va dori ea.“
Cine mai vrea să caute şi alte dovezi care să ateste că Aurel Podaru este un plagiator, n-are decât. Eu le-am descoperit pe acestea absolut întâmplător, fiindcă m-a impresionat ultimul fragment, şi, citindu-l la Podaru, am avut impresia că-mi este cunoscut.
Alexandru Petria

Anunțuri

One Comment to “Plagiatorul Aurel Podaru”

  1. Felicitari.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: