O recenzie despre Zilele mele cu Renata, romanul meu

Aici s-a desfasurat Marius Ghilezan http://www.bookiseala.ro/alexandru-petria-zilele-mele-cu-renata/32790.html

Iar despre scriitorul Petru Popescu. O treaba memorabila

Aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/09/%e2%80%9emodestia-si-firescul-unui-mare-scriitor-despre-petru-popescu-din-nou%e2%80%9d/

Cand popa da cu bata in literatura. Iar despre Petru Popescu

Ieri am scris un text despre scriitorul Petru Popescu aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/09/petru-popescu-scriitorul-in-masina-de-curse/. Azi, dand o cautate pe net, am gasit un text al unui popa despre acest autor  http://www.ziarullumina.ro/articole;1292;0;40950;0;Fata-din-Nazaret-nu-este-Fecioara-Maria!.html. Acesta il acuza de blasfemie… Asa-i cand fanaticii se ocupa cu critica literara!

Oskar Pastior a fost informator al Securitatii

COMUNICAT DE PRESĂ HUMANITAS

Potrivit unei dezvăluiri din presa germană, poetul Oskar Pastior, a cărui detenţie de cinci ani  într-un lagăr sovietic din anii ’50 constituie subiectul ultimului roman (Leagănul respiraţiei, tradus de curând la Editura Humanitas Fiction) al laureatei premiului Nobel Herta Müller, a fost informator al Securităţii între 1961 şi 1968, anul în care a cerut azil politic în Republica Federală Germană. După cum rezultă din dosarul cercetat recent la CNSAS, la întoarcerea sa din lagăr Pastior a fost pus sub urmărire de Securitate şi, fiind ameninţat cu închisoarea pentru homosexualitate şi pentru „poezii antisovietice”, a terminat prin a semna un angajament ca informator, sub numele „Otto Stein”. Cu toate acestea, deocamdată cel puţin, în dosar, în afara angajamentului, nu s-a găsit nici o notă informativă semnată de poetul german născut în România.

Reproducem mai jos interviul pe această temă acordat de Herta Müller ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung în ediţia de sâmbătă 18.09.2010. Aici, Herta Müller mărturiseşte că aflarea veştii a cutremurat-o, că a resimţit-o ca pe o palmă. Încercând să-şi explice cum s-au petrecut lucrurile, evocând presiunea la care ajunsese să fie supus Pastior înainte de semnarea angajamentul, Herta Müller afirmă că îl judecă pe bunul ei prieten cu aceleaşi criterii cu care îi judecă pe toţi informatorii aflaţi în propriu-i dosar, dar că, în acelaşi timp, dacă Pastior ar mai fi în viaţă (a murit în 2006), l-ar lua în braţe pentru toate prin câte a trecut.

Problema gravă este că ne va fi mereu extrem de greu să tragem linia de demarcaţie între oameni aduşi, într-un moment al vieţii lor, la disperare (ca Pastior) şi cei care au păşit pe drumul angajamentului şi al turnătoriei cu inima uşoară sau chiar cu pasiune. Judecata noastră va fi mereu îngreunată de scrupule multiple. Dar ceea ce s-a întâmplat cu Pastior nu face decât să arate încă o dată ce monstruozitate istorică ne-a fost dat să trăim.

Mulţumim doamnei Herta Müller, redacţiei FAZ şi domnului Alexandru Al. Şahighian, traducătorul interviului, pentru posibilitatea pe care i-au dat-o de a pune la dispoziţia publicului din România acest document.

Gabriel Liiceanu

Herta Müller

Interviul luat scriitoarei de cotidianul  Frankfurter  Allgemeine  Zeitung

şi apărut în ediţia din 18 septembrie 2010

Când şi cum aţi aflat că Oskar Pastior a lucrat din 1961 până în 1968 pentru Securitatea română? Şi care a fost prima Dv. reacţie?

Atunci când după moartea lui Oskar Pastior s-a făcut ordine în locuinţa lui, printre nenumărate hârtii s-au găsit şi câteva notiţe: că la venirea lui aici, în 1968, li s-a destăinuit fără rezerve autorităţilor germane.„Am facut tabula rasa“, scrie el. Mi-am zis încă de-atunci c-o fi avut ceva de destăinuit. Conţinutul era enigmatic. În urmă cu câteva săptămâni am aflat apoi de la Stefan Sienerth, un istoric din München, originar şi el din Transilvania, despre informatorul Oskar Pastior. Descoperise dosarul lui. Drept care Fundaţia Oskar Pastior a decis să clarifice lucrurile. Ernest Wichner s-a dus la Bucureşti la CNSAS pentru a citi dosarul.

Prima mea reacţie a fost spaima. Era o palmă, şi furie. Pe măsură ce Sienerth, iar acum Ernest Wichner îmi relatau cu precizie crescândă detaliile, mă treceau toţi fiorii. Dosarul e un tablou sumbru al anilor ’50 şi ’60. Închisorile erau ticsite. Reîntors din lagăr, Pastior muncea într-o fabrică de lăzi,  acolo fusese salahor, acum putea în sfârşit să urmeze facultatea la Bucureşti. Voia să se reîntoarcă la normalitate, să-şi ia – cu o îndărătnicie istovită, de neclintit – viaţa în propriile mâini. Dar din nou viaţa i-a fost confiscată. Dosarul arată cum îl  pândeau de pretutindeni. Mai mulţi profesori de la facultate îl iscodesc şi ei. Strădaniile principalului său urmăritor vor culmina cu un denunţ. Rapoartele acestuia sunt atât de infame că te-nfiori. Era homosexual, ca Pastior. Te-ntrebi dacă nu cumva e vorba de o răzbunare din motive personale. După ce-a supravieţuit lagărului de muncă, Pastior a ajuns duşman al statului fiindcă cei cinci ani de chin l-au făcut să scrie vreo şapte poezii despre cele pătimite acolo – avea o mare nevoie lăuntrică să le scrie. Aceste poezii despre lagăr au fost laţul în care l-au prins: „antisovietice“ – atât, şi era de-ajuns. Pentru a scăpa de arestare, Pastior a semnat angajamentul de informator. Reîntors din lagăr, nu a ajuns să fie un om liber, ci pradă. A doua mea reacţie la informatorul Pastior a fost de compasiune. Şi cu cât sucesc mai mult detaliile pe-o parte şi pe alta, cu-atât mai mult ea se transformă în tristeţe.

Oskar Pastior însuşi nu v-a povestit aşadar niciodată nimic despre asta? Nici chiar în discuţiile pe care le-aţi avut lucrând la Leagănul respiraţiei?

Mi-a spus că după întoarcerea acasă din lagăr şi în toţi anii de după aceea a trăit zi de zi ca un om hăituit, de frică să nu-l aresteze ca homosexual. Mereu erau prinşi homosexuali pe care el îi ştia. Asta mi-a spus-o deseori. Dar niciodată că din cauza unor poezii despre lagăr ajunsese să fie luat la ochi. Nu vorbeam decât despre miile de amănunte ale vieţii cotidiene din lagăr. Şi asta într-adevăr era mai mult decât de-ajuns. Era atât de istovitor pentru el, încât deseori îmi făceam griji că nu va reuşi să reziste acestei precizii pe care el însuşi şi-o impunea. Dar amintirile erau pentru el o necesitate – precizia aproape monstruoasă a imaginilor din lagăr îi bântuia creierul de şaizeci de ani. Acum putea în sfârşit mărturisi că lagărul încă i se mai zvârcoleşte în cap. Într-atât de mult îşi dorea ca această ticăloşenie să fie odată descrisă.

Aţi fost prieteni foarte apropiaţi. Îi reproşaţi tăcerea?

Da, bineînţeles. Ar fi trebuit s-o spună. Nu i-au lipsit ocaziile de a o face, au existat tot timpul, de fiecare dată. Tăcerea lui a fost pesemne o decizie limpede. Şi cred că această decizie era de un ordin general şi că data cu mult dinaintea prieteniei noastre. Iar lucrurile cu pricina n-aveau nimic de-a face cu mine şi cu perioada trăită de mine în România: eram un copil de şapte ani atunci când Pastior a devenit informator. Cine ştie, poate că la oribila enormitate a lagărului n-a vrut s-o mai adauge şi pe cealaltă.

În mai 1968 Oskar Pastior s-a prezentat în faţa autorităţilor germane şi a mărturisit în mod explicit activitatea sa de informator al Securităţii. Ştiţi cumva dacă, în general, mai târziu a vorbit cu oricine altcineva despre asta, de pildă cu fratele lui?

Când judecăm ce a făcut Oskar Pastior e important să ştim că la imigrarea lui în Germania li s-a destăinuit autorităţilor. A trebuit să se elibereze de această povară distructivă ca să poată respira liber, ca să-şi găsească un nou început. L-a silit s-o facă scârba pe care-o resimţea. Dar e foarte probabil că majoritatea informatorilor n-au făcut aşa ceva la venirea lor în Germania, ba unii din ei, ajunşi în Vest, chiar au continuat să fie în „serviciu comandat“. Poate că spovedania lui Pastior a fost una de conformitate administrativă, dar e absolut cert că toate astea l-au chinuit neîncetat. Iar pe femeia care fusese arestată – doar aparent, cum reiese azi din dosar, din cauza poeziilor lui Pastior despre lagăr–, pe această femeie Oskar Pastior a căutat-o şi vizitat-o în Germania imediat după sosirea lui aici, şi a vorbit cu ea despre cele întâmplate. Una din notiţele lui o consemnează. Şi la fel cu spovedania lui administrativă, acest fapt este şi el important în felul cum îl judecăm pe informatorul Pastior. Perfidia cu care l-au lăsat să creadă toată viaţa că poeziile lui despre lagăr ar fi dus la arestarea femeii – această perfidie e de-a dreptul diabolică. E limpede că un om ca Pastior n-a putut niciodată să se debaraseze de aşa ceva! Sunt sigură că el şi-a dus absolut singur toată povara şi că n-a vorbit cu nimeni despre asta.

Cum vă explicaţi că în dosarul lui nu există nici un raport informativ, ceea ce este totuşi foarte neobişnuit? Ar fi posibil ca, practic, el să nici nu fi scris vreodată un astfel de raport?

Este posibil. Cine ştie dacă totuşi de undeva nu mai apar şi asemenea rapoarte. Poate că însă a rămas cu desăvârşire pasiv, în speranţa ca ofiţerul lui operativ să-l piardă treptat din vedere. N-ar fi putut ieşi cu totul dintr-asta decât cu preţul arestării sale. Nu mi-l pot închipui pe Pastior ca pe un turnător zelos – pentru el asta era calvar curat. Este omul cel mai scrupulos pe care-l cunosc. Era prea scrupulos să spună că vinovăţia lui era moderată, şi avea prea puţine motive să spună că era grea. Asta explică poate şi tăcerea lui.

Faptul că s-a aflat de activitatea lui de informator va modifica perspectiva asupra operei sale literare?

Îmi spunea că în lagăr limba pe care-o vorbea i s-a sfărâmat. Ei da, acum ştiu că limba lui Pastior s-a sfărâmat nu doar o dată, ci şi o a doua oară. Simţi din textele lui cum existenţa e pusă la strâmtoare. Şi-a recuperat eul propriu  travestind şi dezgolind cuvintele. Vulnerabilitatea umorului lui Pastior, amuzamentul cu gustul amărăciunii – acum ştiu că la cântarul lor trag două greutăţi.

Ceea ce ştim acum vă schimbă imaginea despre omul Oskar Pastior?

O întregeşte. Pe informatorul Oskar Pastior îl judec după aceleaşi criterii ca şi pe ceilalţi informatori din dosarul meu. Numai că ajung la un alt rezultat. Dacă ar mai trăi Pastior, de câte ori m-aş duce la el aş insista de fiecare dată să-şi citească dosarul şi să scrie el însuşi despre asta. Dar de fiecare dată aş face-o strângându-l în braţe.

© Herta Müller 2010

În româneşte de Alexandru Al. Şahighian

Dan Mircea Cipariu are o propunere interesanta pentru ajutorarea scriitorilor. Si un text de-al meu…

Aici gasiti propunerea lui Cipariu http://www.agentiadecarte.ro/2010/09/doua-propuneri-pentru-scriitorii-de-valoare-aflati-in-impas/

Si textul meu despre scriitorul Petru Popescu http://www.agentiadecarte.ro/2010/09/petru-popescu-scriitorul-in-masina-de-curse/

Sustin acordarea titlului de cetatean de onoare al Bistritei lui Alexandru Cristian Milos!

Când spui Cristi Miloş, automat, gândul se îndreaptă spre Bistriţa. Imaginea scriitorul Miloş aproape se confundă cu zidurile caselor vechi din centrul oraşului, cu parfumurile pierdute de odinioară şi niciodată regăsite, cu romantismul sufocat de ţopârlănimea care se înmulţeşte cu viteza iepurilor. Pe unde am umblat prin ţară, la întâlnirea cu câte un confrate, cu rare excepţii, când era vorba despre Bistriţa, care rămâne mai mult la stadiul de zbatere ca să iasă dintr-un provincialism literar orgolios şi păgubos, unde cohorte de veleitari industrioşi se autoproclamă reciproc poeţi şi prozatori, eram întrebat prima dată de el. Ce mai face? Cum se simte? Şi singurul răspuns pe care puteam să-l dau era că Miloş scrie. Scrie constant, ars de frumoasa patimă a poeziei, imperturbabil şi demn, singur pe drumul său despre care doar Dumnezeu ştie sigur unde duce. Şi despre care mă încumet să afirm doar că i-a antamat un loc în istoria literaturii române.

De multe ori, întâlnindu-l, reuşea să mă enerveze. Era acaparat de viziunile lui literare, când pe mine mă îngrijora evoluţia economică şi politică a perioadei, un fel de „ţara arde şi baba se piaptănă” demenţial. Dar, după ce-mi treceau nervii, pe care nu-i exteriorizam în prezenţa lui ca să nu-l rănesc, nu puteam să nu-l admir. Nici admiraţia nu mi-o exteriorizam ca să nu şi-o ia în cap. Şi mă tem că am greşit, autocenzurându-mă. Cristi poate că avea nevoie de-o încurajare, de-o confirmare a obsesiilor sale sau de simplul fapt de-a fi ascultat cu atenţie. Orbiţi de griji meschine şi presante, nu avem răbdare nici cu prietenii. Aici ne-au adus cei care au guvernat ţara după decembrie 1989. În viitor o să mă străduiesc să-mi schimb purtarea în preajma lui.   

Cristi Miloş a rămas structural un copil. Are un cult al prieteniei cronic. Şi nu este invidios. Ceea ce e mare lucru printre literaţi, pentru care meschinăria şi vânzarea pe la spate sunt intrate în reflexe. Cristi este generos şi cu cine nu merită, cum numai adevăraţii scriitori sunt. Probabil că acesta este unul dintre multele motive pentru care ţin la el.

Totdeauna am păstrat o distanţă strategică faţă de politichia literară bistriţeană. Ajung degetele de la cele două mâini ca să-i enumăr pe scriitorii din oraş cu care mă întâlnesc cu plăcere. Desigur, Miloş este printre ei. Îmi repugnă fuga cu limba scoasă după sinecuri şi ciupituri bugetare a unor personaje care schiţează şi desfac planuri pentru scriitorimea locală, inşi care n-ar avea cum să stea drept nici cu o coadă de mătură în fund, greţos de umili şi slugarnici lângă puternicii zilei, fără caracter. Acum, incitat de ideea lansată în „Răsunetul”, ca să se acorde titlul de cetăţean de onoare al oraşului lui Miloş, îmi impun o excepţie. Susţin cu entuziasm iniţiativa.

Prin acordarea titlului de cetăţean de onoare lui Miloş, Bistriţa ar fi onorată. Şi abia apoi poetul.

Alexandru Petria

Cum urasc politicienii de la putere presa

Tocmai vroiam să scriu despre aberația legislativă propusă de Silviu Prigoană, care se dorește un pumn în gura presei, când am văzut pe agențiile de presă o declarație politică a deputatului PSD Cornel Itu, susținută în Parlament. Același politician dejean s-a solidarizat săptămâna trecută cu creatorii împotriva nedreptei O. G. 58, fapt relatat de mine în ”Răsunetul”.  Deoarece ideile politicianului sunt în concordanță cu ale mele, am o soluție ușoară. Fiindcă merită, îi reproduc în totalitate textul, intitulat ”Libertatea presei este în pericol”:

”Politicienii de la putere urăsc ziariştii. Cum urăsc şi oamenii cu casele distruse de inundaţii care-şi spun păsurile, cum urăsc profesorii care-şi cer drepturile, cum urăsc pensionarii care n-au acceptat să li se reducă pensiile. Politicienii de la putere au ajuns să-şi urască propriul popor, popor ce nu mai acceptă minciuna, batjocura şi crasa lor incompetenţă. Iar ziariştii, cu minusurile şi plusurile lor, ca toţi oamenii, sunt ce-i ce scriu despre starea de spirit existentă, despre calvarul prin care trece România sub conducerea lui Traian Băsescu şi a camarilei sale. Ceea ce nu convine şi exasperează. Ceea ce produce prăbuşirea în sondaje a acestor oameni pricepuţi doar în nepricepere, încolţiţi de teama apropiatului lor sfârşit politic. Care este inevitabil.

Asemuirea ziariştilor cu teroriştii, ca un risc pentru siguranţa naţională,  într-un document al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării a fost primul semn de netăgăduit, nedrept, revoltător şi stupid, al urii faţă de presă. A urmat istoria cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010, umilitoare a creatorilor, printre care se numără şi gazetarii, ce a născut un imens scandal- despre care am vorbit în declaraţia mea politică anterioară, când m-am solidarizat cu aceşti oameni de valoare-, nestins încă, fiindcă bâjbâielile de ultimă oră ale guvernului nu au reparat încă răul generat. Nu amintesc ieşirile bruşte în peisaj ale câte unui potentat, zbârlelile câte unuia cu nervii slăbiţi la presă, acestea sunt insuliţe pe marea de ură a guvernanţilor faţă de presă, pe care ar dori-o obedientă şi controlată, poate asemenea celei din Estul nu prea îndepărtat. Controlul asupra presei a devenit o obsesie a guvernanţilor, simptomatică pentru teama lor în fond, pentru dorinţa lor arzătoare de-a ascunde ce nu le convine.

Ca politician, nu ai cum să nu fi omeneşte nemulţumit de ce scrie câteodată vreunul despre tine. Dar trebuie să accepţi situaţia, face parte din regula jocului, nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi. Şi să încerci să tragi o concluzie, dacă textul nu este vădit rău-intenţionat, ca să vezi dacă ai greşit. Însă, când aproape toţi te critică, atunci ai o problemă. Ca în povestea cu insul căruia îi zice şi al treilea apropiat că este beat şi el se hotărăşte, în final, să meargă să se culce. Aşa-i şi cu actuala putere, numai că liderii ei nu recunosc că ar trebui să meargă să se culce, să se eclipseze.  

Ca politician, fără să mă tem că greşesc folosind cuvinte mari, am convingerea că trebuie să încerc să veghez şi asupra libertăţii presei, presă confruntată şi aşa cu grele probleme economice, care-i fac extrem de dificilă activitatea, pentru că românii au murit în decembrie 1989 şi pentru libertatea cuvântului, nu numai pentru căldură în case şi alimente. Din această cauză, proiectul de lege depus la Parlament de un grup de parlamentari în frunte cu Silviu Prigoană, de trecere a presei scrise sub controlul Consiliului Naţional al Audiovizualului, care să emită licenţe publicaţiilor, şi să le retragă, la o adică, atunci când ziariştii nu ascultă comenzile politice, a fost pentru mine picătura care a revărsat paharul.

Libertatea presei este într-un serios pericol. Fac apel la toţi oamenii responsabili din Parlament să nu mai tolereze această stare de lucruri.”

Sper ca politicienii responsabili din arcul guvernamental să-l oblige pe Prigoană să-și retragă aberația legislativă.

Scriitorul Constantin Severin

Pe Severin îl stiu ca poet din timpuri ”imemoriale”. Parcă ne-am și întâlnit pe fugă, la Dej, dacă nu mă înșel. Acum am descoperit pe agentiadecarte.ro si altceva. Care m-a bucurat. Iată:

“Pasiunea şi limbajul, aceste fiinţe imponderabile, greu de strunit, nu pot fi separate”

Sep 5th, 2010 | By admin | Category: Dialogul de carte

La Editura Curtea Veche, apărea în vara acestui an volumul “Iubita lui Esto” de Constantin Severin, romanul de debut al autorului, cunoscut publicului român mai ales datorită activităţii de jurnalist cultural şi de artist plastic. Personaj principal al acestui roman, scriitorul argentinian Ernesto Sabato este înfăţişat cititorilor într-o ipostază ce va incita, cu siguranţă, imaginaţia celor dispuşi să parcurgă filele cărţii. Andra Rotaru a dialogat, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, cu scriitorul Constantin Severin, în dorinţa de a afla mai multe amănunte despre acest roman care se citeşte pe nerăsuflate.

 

Volumul “Iubita lui Esto”, Editura Curtea Veche este un proiect pentru care aţi dorit să aveţi şi acceptul lui Ernesto Sabato. Care au fost premisele de la care a pornit construirea romanului? Cum a decurs primul contact cu scriitorul argentinian?

Am pornit de la o idee, un concept ca în artele vizuale: să debutez în proză cu o poveste de dragoste, exact ca unul dintre cei mai fascinanţi scriitori ai tinereţii mele, Ernesto Sabato, un om de cultură de tip Ianus Bifrons, scriitor şi artist vizual (o specie post-literară, de ’’graniţă’’, tot mai răspândită, din care cred că fac parte nu numai eu, ci şi dvs.), cel care se impunea pe plan internaţional cu un savuros roman de mici dimensiuni, ’’Tunelul’’. Partea cea mai îndrăzneaţă a conceptului/proiectului meu era ca protagonistul să fie însuşi Sabato, deşi ştiam prea bine cât de discret a fost el, în scrierile autobiografice, în privinţa vieţii amoroase. Mi s-a părut corect în 2007, când am avut această idee aproape insolentă, să încerc să-l contactez, pentru a-i transmite despre ce este vorba şi mai ales să-i cer acordul. Aveam mari emoţii, marele scriitor avea atunci 97 de ani şi era imposibil de contactat prin mijoacele moderne, adresă electronică, Facebook etc, de aceea m-am gândit să caut pe net un scriitor mai tânăr din Buenos Aires. Destinul mi l-a scos în cale, după o scurtă căutare, pe omul providenţial, cunoscutul dramaturg argentinian Salvador Amore, care a publicat anul trecut în revista ’’Rampa’’ o antrenantă piesă de teatru‚’’Tango în fum de ţigare’’, cu o prezentare de Mircea Ghiţulescu, ulterior pusă în scenă la Iaşi de regizorul şi scriitorul Bogdan Ulmu. Eu i-am trimis un mesaj în limba engleză, iar el mi-a răspuns prompt în limba română, deoarece în anii ’80 studiase la IATC Bucureşti, cu o bursă primită de la guvernul român, la recomandarea lui … Ernesto Sabato, vecinul şi prietenul său de circa 50 de ani. Salvador Amore, devenit pe neaşteptate atât prietenul meu, personaj în ’’Iubita lui Esto’’ cât şi cel mai entuziast susţinător al proiectului, mi-a transmis un mesaj care a devenit un incredibil catalizator pentru scrierea cărţii: Sabato e încântat de ideea mea şi se bucură că este din nou personaj, după propriu-i roman ‚’’Abaddon, Exterminatorul’’. Am scris cartea dintr-o răsuflare, sub presiunea timpului, în doar 4 luni, dar m-au ajutat mult informaţiile de care beneficiasem până atunci ca jurnalist de cultură, dar şi propriile incursiuni în ’’pampa’’ greu accesibilă şi toridă a erosului pasional. Aşa încât, până la urmă, personajul Esto cred că are ceva din ’’carnea’’ spirituală a lui Sabato, după ce l-am recitit cu atenţie şi am meditat din nou asupra scrisului său, şi foarte mult din vâltorile sufletului meu.

Este un volum de debut, la o vârstă matură. În ce fel se leagă exprimarea din artele plastice, de limbajul scriitorului? Ce şi-au adus unul altuia, în planul creativităţii? Prin ce s-a îmbogăţit limbajul prozatorului, având experienţa artelor frumoase?

Cred că se leagă natural, fără stridenţe, deoarece la fel ca Esto sunt pasionat încă din copilărie atât de literatură cât şi de artă. De altfel, criticii de artă au menţionat de fiecare dată dubla apartenenţă şi nici nu se putea altfel, din moment ce prima mea expoziţie personală se intitula ’’Text şi Timp’’, prin care lansam propriul concept în arta contemporană, expresionismul arhetipal. Marcat probabil de spiritul epocii actuale, în care de câteva decenii domină arta conceptuală, cel puţin în lumea occidentală, mi-am creat propriile fantasme literare şi vizuale plecând de la o idee, un gând care îmi sfredelea lumea interioară, chiar de la un titlu care dădea ulterior tonalitatea întregului. Prima mutare, în momentul în care am avut acordul lui Ernesto Sabato, a fost alegerea unui titlu adecvat. Osmoza dintre cele două domenii în planul creativităţii s-a produs aşadar în timp, firesc, după îndelungi exersări şi reverii. Până la vârsta de 25 de ani dominantă a fost pasiunea pentru pictură, dar în acea perioadă de cotitură, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, am simţit cu intensitate că am ceva de spus în poezie cu o ’’voce’’ distinctă,  de aceea timp de alţi 25 de ani nu am mai pictat, dar am citit multe cărţi de artă şi am publicat comentarii despre artişti contemporani. La 50 de ani am revenit în forţă la prima iubire, arta, fiindcă ştiam că în sfârşit aveam ceva de spus şi în acest domeniu, o viziune proprie şi o mare dragoste de a picta în ulei, o tehnică mai costisitoare, la care nu am putut să recurg în anii tinereţii. Dar ca să răspund cât mai concis acestor întrebări extrem de incitante şi profunde, care ar merita poate cu alt prilej o tratare mai amplă, aş spune că scrierile mele literare sunt dominate de metafizica vizualului, iar arta mea are obsesia textului.

În momentul în care pretextul pentru un roman este şi o poveste de iubire, apar şi riscuri mari. Să abordezi o astfel de temă, poate presăra capcane de limbaj, de construcţie a acţiunii, de surprindere a unor aspecte ale dinamismului viziunii romanului. Cum aţi evitat aceste capcane care ar fi putut apărea?

Orice poveste de dragoste, trăită sau devenită scriitură, este presărată cu capcane de limbaj.

Pasiunea şi limbajul, aceste fiinţe imponderabile, greu de strunit, nu pot fi separate, ele comunică permanent şi se exaltă sau se anihilează reciproc. O comuniune care imită parcă un cuplu. Uneori am senzaţia că aceste capcane de limbaj, care vă preocupă, sunt inventate şi materializate chiar de fiinţa enigmatică a limbajului. Poate că până la urmă totul este limbaj, text, chiar pasiunea este un limbaj nediscursiv, plin de capcane. Uneori distructive. Nu sunt un admirator al lui Derrida (un gânditor sub nivelul lui Adrian Marino), dar poate avea dreptate când afirma: ’’nu există un în-afara-textului.’’Oricum, chimia pasiunii e legată indestructibil de cuvânt, care are un rol primordial în această stare de graţie. Intelectuali serioşi par a fi convinşi că multe afecte umane au fost iniţiate şi dezvoltate prin puterea textului, se ştie de pildă că înainte de apariţia primului roman autentic‚’’Don Quijote’’ de Cervantes, umorul şi ironia erau în stadiul embrionar. Cred că toate aceste lucruri au fost atinse, mai mult sau mai puţin explicit, şi în ’’Iubita lui Esto’’. Nu cred că am evitat total capcanele de limbaj, acum, după ce au trecut trei ani de la scrierea sa, îmi dau seama că ar fi fost mai valoros dacă aş fi avut tăria şi inspiraţia să renunţ la vreo 50 de pagini. Nu-mi mai amintesc cine a spus că un mare roman este acela în care autorul reuşeşte să inventeze şi să dezvolte noi afecte. Cred că avea dreptate, dar un astfel de roman apare unul la câteva decenii sau chiar la câteva sute de ani.

Ce alte romane de dragoste din literatura română v-au placut în ultima vreme? Se mai scriu astfel de romane care să poată evita capcanele limbajului îndrăgostit?

De când pictura a devenit pentru mine o activitate aproape cotidiană, trebuie să mărturisesc că am început să citesc mai puţin şi mai selectiv. Citesc tot mai rar autori români contemporani, prefer să aprofundez opera destul de complexă a unor scriitori precum J. L. Borges, Ernesto Sabato, G. G. Marquez, Adolfo Bioy Casares, L. F. Celine, Vladimir Nabokov, Salman Rushdie, Orhan Pamuk, Mario Vargas Llosa etc, dar din când în când am plăcerea să descopăr şi autori români noi, de valoare internaţională, precum Doina Ruşti, Radu Aldulescu sau Filip Florian. Din păcate în literatura română actuală încă nu am descoperit un roman de dragoste care să mă determine să-l citesc până la capăt.

În ultimul secol, mai ales în literatura americană, au apărut scriitori de succes care scriau un roman de dragoste în timp ce îl trăiau, deveneau doar simpli scribi ai propriilor trăiri şi ai dialogului cu partenerul, un fel de hiperrealism literar. Miza prozei mele aş vrea să fie alta, un fel de hiperrealism magic, un concept care probabil nu a fost încă teoretizat, dar l-am perceput intens mai ales în romanul ’’Zogru’’, semnat de excepţionala prozatoare Doina Ruşti, pe care eu l-am citit, din păcate, după ce am scris ’’Iubita lui Esto’’.

Acest volum urmează să fie tradus în spaniolă. Va fi un omagiu adus lui Sabato, cel despre care scriaţi că a promis să prindă şi anul 2011?

 

Abia de anul trecut am realizat că în 2011 Ernesto Sabato va împlini 100 de ani, şi de atunci una dintre marile mele dorinţe este ca ediţia în limba spaniolă a romanului ’’Iubita lui Esto’’să se afle în mâinile sale pe 24 iunie 2011, la marea aniversare a culturii argentiniene şi universale. Anul acesta mi-am lansat volumul la Bacău, prezentat de scriitorii Constantin Călin şi Calistrat Costin, chiar în ziua de 24 iunie, când Sabato a împlinit venerabila vârstă de 99 de ani, am ciocnit atunci cu toţi invitaţii un pahar cu vin de Bordeaux, unul din vinurile preferate ale lui Esto, în perioada sa pariziană. Versiunea în limba spaniolă va fi realizată de o traducătoare foarte valoroasă, Anca Niţulescu din Madrid, care mi-a fost recomandată de vechiul meu prieten, scriitorul Joaquin Garrigos, cel mai bun traducător din română în limba lui Cervantes, care avea deja comenzi pe următorii 5 ani! Agentul meu literar, Marit Bodtker, din Oslo, m-a anunţat că va merge special la Târgul de Carte de la Frankfurt, probabil alături de editorii mei, pentru a încerca să găsească o editură bună în lumea hispanică, în Argentina sau Spania.

Deşi pretextul romanului a fost o poveste de dragoste, ţinta adevărată e de o anvergură mai mare, am încercat să transform această carte într-o poveste de dragoste între două mari culturi, română şi argentiniană, pe care le iubesc, le trăiesc cu intensitate şi le admir de multă vreme.

De aceea m-am bucurat mult atunci când, la lansarea cărţii de la Bookfest 2010, a fost prezentă şi o tânără reprezentantă a Ambasadei Argentinei din Bucureşti, cu un mesaj de susţinere şi din partea domnului ambasador, iar după ce dânsa a citit cartea am primit un telefon entuziast, chiar în ziua în care o lansam la Bacău, de aniversarea lui Esto. Aşadar o coincidenţă semnificativă, care mă face să cred că acest roman începe deja să aibă destin, poate fiindcă l-am scris cu onestitate şi dragoste atât faţă de personaje, toate persoane reale, care apar cu numele lor, doar două sau trei au numele schimbat, cât şi faţă de cele două culturi, care îşi dau mâna peste timp şi spaţiu. Eu sunt convins că, în afară de Spania şi Portugalia, în nicio altă ţară din Europa,  Sabato şi alţi numeroşi oameni de cultură sud-americani de valoare universală nu au avut atât de mulţi fani pe termen lung, iar printre ei mă număr desigur şi eu.

În cartea aceasta sunt descrise şi multe obiceiuri şi tradiţii ale Bucovinei, care pe personajul Esto din volumul dvs., îl fascinau. Ce are particular aceasta zonă românească la care reveniţi pe parcursul romanului? Pomeniţi şi de “legământul unei vrăjitoare cu diavolul”…

E o zonă pe care eu am numit-o Imperiul Sacru, în cartea cu acelaşi nume dedicată celebrelor mănăstiri din Bucovina, şi are probabil o încărcătură spirituală apropiată de cea a altor zone mai cunoscute, precum Tibetul sau Ierusalimul. Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea locurilor, comparabile cu Elveţia, Tirol sau Bavaria. Iar spiritualul şi magicul interferează adeseori într-un astfel de ţinut, unde fiecare sat are ghicitoarea, vraciul sau vrăjitoarea sa, episodul cu vrăjitoarea din carte e real, pe vremea când eram jurnalist am publicat un reportaj despre o astfel de femeie, din satul Moara, de lângă Suceava, am scris reportaje şi cu preoţi care făceau exorcizări etc. Şi eu sunt influenţat cumva de practicile şi gândirea magică, un preot care citea viitorul în psaltire mi-a spus de pildă în toamna anului 1994 că voi fi mai cunoscut ca om de cultură abia după 2011…probabil şi datorită interviului dvs…O astfel de informaţie intrată în inconştient m-a făcut de pildă să fiu nu numai mai încrezător în destinul meu cultural, ci şi mai curajos în acest interval de timp ca jurnalist de investigaţie în Suceava, deoarece eram convins că nimic nu mi se poate întâmpla, că voi trăi cel puţin până în 2011, precum Esto.

Cât de dificil e să traieşti, ca scriitor, din interiorul unei poveşti de dragoste, şi să scrii din perspectiva unei femei?

Aţi intuit şi simţit probabil cât de dificil este să trăieşti ca scriitor din interiorul unei poveşti de dragoste, fiindcă atunci scrisul trece automat, aproape întotdeauna,  pe planul al doilea. Timpul nu-ţi mai aparţine, e livrat unei fiinţe magice, Erosul (o imensă capcană de limbaj…), care poate să facă ce vrea din tine, chiar să te ducă la sinucidere în anumite cazuri, în care pasiunea atinge pragul nebuniei. Mitul Tristan şi Isolda este nemuritor şi face victime în serie. Mult mai uşor este să trăieşti, ca scriitor, în intervalul dintre două poveşti de dragoste. Iar a scrie din perspectiva unei femei nu se poate face decât după ce ai iubit cu adevărat cel puţin o dată, lucru care nu e la îndemâna oricui, şi atunci e mai uşor să-ţi aminteşti tot ce ai trăit lângă femeia iubită, fiindcă memoria afectivă funcţionează perfect. Şi îţi dai seama că în interiorul unei poveşti de dragoste autentice psihologia şi reacţiile unei femei sunt mult mai profunde şi mai complexe, mai ritmate, dar şi mai fragile.

Scrieţi la un moment dat în acest roman că “o poveste de dragoste predestinată e presărată adesea de coincidenţe semnificative şi întâmplări magice”. Ce se întâmplă, în general, când protagoniştii sunt persoane mai puţin obişnuite, artişti, scriitori? Cât credeţi în astfel de indicii ale destinului?

De cele mai multe ori scriitorii şi artiştii sunt persoane obişnuite, doar în rarele momente ale creaţiei inspirate devin persoane neobişnuite. Dar atât la protagoniştii obişnuiţi cât şi la cei neobişnuiţi, cei îmbibaţi de trăirile spirituale, aceste evenimente ieşite din comun apar probabil numai dacă cei doi îndrăgostiţi îşi trăiesc povestea cu o sinceritate şi o onestitate la nivelul pasiunii care îi mistuie. Sper că cititorii au perceput acest mesaj şi în romanul meu.

Cred totuşi că oamenii neobişnuiţi au parte mai frecvent de coincidenţe semnificative şi întâmplări magice, ele sunt legate probabil şi de nivelul spiritual pe care l-ai atins, de aceea recomand tinerilor să citească mult, să meargă la expoziţii şi spectacole, să asculte zilnic muzică bună. Şi fiindcă sunt şi artist vizual, le recomand unora dintre ei să ajungă şi colecţionari renumiţi…

Aşa cum am amintit anterior, cred în astfel de indicii ale destinului şi în capacitatea magicului de a ne lumina sau umbri soarta, de a irumpe în viaţa noastră cu o forţă care ne poate transfigura. Am avut momente în care această gândire de tip magic mi-a influenţat direct creaţia literară, de pildă în primăvara anului 1994 am avut într-o noapte un vis cu Igor Stravinski, deşi până atunci nu prea ştiam nimic despre el, nu îi ascultasem muzica. A doua zi am mers la biblioteca judeţeană şi am găsit cartea ’’Stravinski’’ de Roman Vlad, dar nu am putut să fac rost şi de un disc sau CD cu muzica sa, eram foarte afectat, însă nu au trecut decât câteva săptămâni şi am aflat din ’’întâmplare’’că Radio România va programa ’’Săptămâna Stravinski’’, apoi peste alte câteva săptămâni mi-am făcut un nou prieten, tot printr-o ’’întâmplare’’, compozitorul bucovinean Viorel Munteanu, despre care am aflat ulterior că este unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Roman Vlad, un mare prieten al lui Stravinski… Şi acest lanţ de coincidenţe semnificative continua, totul devenea o feerie existenţială cu tentă spirituală, voi mai da încă un fapt din acea perioadă: eram atât de frapat de muzica sa, care mi se părea că se înrudeşte cumva cu poezia mea, ambele de tip expresionist, cu imagini şocante,  încât înregistrasem ’’Pasărea de foc’’ pe reportofonul meu de jurnalist, iar în vara acelui an am plecat cu soţia şi cei doi copii la Soveja, în vacanţă, şi oarecum plictisit după o călătorie lungă, cu zece minute înainte de a intra în localitate am dat drumul la reportofon şi am început să ascult, spre seară, ’’Pasărea de foc’’, dar nu au trecut decât vreo 5 minute şi am văzut pe cer o vâlvătaie uriaşă, în Soveja au ars în acea noapte 17 case…Aşa am ajuns să scriu, în toamna anului 1994, unul dintre cele mai inspirate poeme semnate de mine‚’’Improvizaţii pe cifraj armonic. In memoriam Igor Stravinski’’, pentru care am primit anul acesta Premiul literar internaţional Naji Naaman, în Liban, pentru întreaga operă poetică.

Ce va urma după acest roman de debut neobişnuit, în sensul cel mai bun al cuvântului?

Aş vrea să scriu un roman care să mă elibereze de o mare obsesie din ultimii ani, Ada Kaleh, insula copilăriei mele. Când aveam 9-11 ani şi locuiam cu părinţii în Turnu Severin, oraşul trandafirilor, al podului lui Traian şi al lui Odobleja, obişnuiam să mergem uneori împreună în micuţa insulă exotică Ada Kaleh, cu o climă şi o floră de tip mediteranean, într-un cuvânt un paradis oriental, cu circa 1.000 de locuitori, aproape toţi musulmani turci. Cu toţii trăiau sub vraja unui vechi şi straniu jurământ, erau învăţaţi de mici că, în situaţia în care erau obligaţi să părăsească locul natal, înainte de moarte trebuiau să revină acolo, să fie înmormântaţi acasă, pe insula cu catacombe străjuite de copii şi stafii, o insulă cu poveşti de dragoste neobişnuite şi pasionale, şi cu o istorie interesantă de peste 2.000 de ani, de pe vremea imperiului roman.

Îmi amintesc cu o nostalgie aparte moscheea albă din mijlocul acestui loc magic, în care uneori îngenuncheam desculţ şi ascultam freamătul lumii filtrate de ferestruici, arhitectura orientală a caselor mici şi îngrămădite una în alta, străzile înguste cu pietre mari, rămase aşa din Evul mediu, ruinele unei fortăreţe austriece din secolul al XVIII-lea, locuitorii extrem de primitori şi amabili, care ne vindeau delicatesele turceşti, bragă, halva, rahat sau dulceaţa de trandafiri cu un parfum unic. Părinţii se odihneau pe o terasă la o cafea turcească făcută la nisip, lângă localnici care fumau tutunul fin în uriaşe narghilele, iar eu încercam să intru în vorbă cu copiii lor.

În 1971 aveam 19 ani, trăiam de mai mulţi ani în Suceava, şi am citit în ziare că niciodată nu voi mai avea şansa de a mă reîntoarce pe insula copilăriei, conducătorii comunişti ai României şi Iugoslaviei au decis să se construiască hidrocentrala Porţile de Fier, iar Ada Kaleh a dispărut pentru totdeauna sub apele imensului lac de acumulare, cu atâtea comori istorice şi amintiri. Nimeni nu a scris până acum despre tragedia locuitorilor insulei, atât de conservatori în privinţa respectării tradiţiilor, care îşi iubeau enorm acel loc mitic. Astfel de aspecte dramatice de viaţă nu puteau să apară în presa comunistă a vremii, iar după revoluţia din 1989 aceşti oameni, mulţi emigraţi în Turcia, au fost cam uitaţi de comunitatea naţională, de intelectuali. Acum ei nu mai pot să-şi respecte străvechiul jurământ de a fi înmormântaţi în locul natal.

Un roman sau o expoziţie de pictură despre Ada Kaleh ar fi singura cale de a mă elibera de această obsesie, deşi sunt convins că Orhan Pamuk ar scoate o carte mult mai reuşită şi mult mai repede. Eu aş avea nevoie de mulţi ani pentru documentare, dar şi de bani, dar cel mai dificil ar fi să intru în pielea unor turci tradiţionali, bărbaţi şi femei, de aceea mi-e teamă uneori că voi duce acest proiect în altă lume, în altă viaţă.

Dorin Tudoran, de zile mari

Intr-un dialog amplu purtat cu „Evenimentul zilei”, Dorin Tudoran vorbeste despre delatorii-prieteni, nu evita “cazul foarte delicat” Adrian Paunescu, rememoreaza cei noua ani pierduti in hatisul represiv al Romaniei ceausiste si admite relatia dificila cu o tara al carei “dulce popor” penduleaza intre Avram Iancu si Dinu Paturica.

EVZ a scris ieri despre cea mai fierbinte lansare de carte a Editurii Polirom, volumul “Eu, fiul lor”, care reuneste o selectie de documente din dosarul de urmarire informativa al lui Dorin Tudoran. Acesta a fost deschis de Securitate in 1976 si partial inchis in 1985, odata cu emigrarea poetului in SUA.

• Patru turnatori de lux in siajul obiectivului „Tudorache”

Sapte turnatori, din totalul celor 34 care ofera informatii despre “obiectivul Tudorache”, au fost deconspirati. Printre ei, Mihai Botez, fost ambasador al Romaniei la ONU si Washington, sau Andrei Brezianu, directorul sectiei de limba romana de la Vocea Americii intre 1991 si 2001.

Dorin Tudoran vorbeste intr-un interviu amplu acordat EVZ despre aceste cazuri si despre o istorie care i-a rapit, in ultima instanta, viata.

EVZ: Dupa lectura sutelor de pagini scrise cu penita Securitatii despre dumneavoastra, prima intrebare nu poate fi decat aceasta: cine sunteti, domnule Tudoran?
Dorin Tudoran: Cred ca sunt un om care a incercat sa ramana intreg. Si atunci cand se afla in inima unei neomenii infernale si dupa ce a reusit sa iasa de sub chingile ei administrative. Sunt un om care si-a impus sa accepte ca, dupa pierderea tarii, ceea ce fusese pana atunci ratiunea sa de a fi, scrisul, va deveni o conditie alternativa. Cand am parasit Romania, am declarat ca viata mea de scriitor profesionist incetase. Multi au crezut ca ma alint. Macar unii s-au convins ca stiam ce spun.

In prima nota informativa scrisa despre “obiectivul Tudorache”, in mai 1976, citesc despre un poet talentat cu „unele manifestari ostile privind libertatea de creatie”. Intr-una dintre ultimele, din martie 1985, am in fata un personaj „profund dusmanos, virulent, provocator”. Dincolo de cele 18 volume ale dosarului, ce se afla intre aceste doua borne?
O radicalizare. Mai intai a propriei constiinte, apoi a reactiei fata de alcatuirea monstruoasa a felului in care am fost obligati sa existam. De fapt, a felului in care ne-am autoeducat sa ne prefacem ca traim. Noi nu am trait, noi am supravietuit. Cand a venit timpul sa traim, multi dintre noi au mari probleme de acomodare cu normalitatea. Daca ma gandesc bine, o asemenea aventura, radicalizarea, a fost “foaia de parcurs” a celor care au hotarat, la un moment dat, sa se opuna dictaturii. Foarte putini s-au nascut opozanti, chiar daca asa se declara.

In cazul dumneavoastra, cat de scurt a fost drumul de la pozitia contestatarului de pe baricade literare la cea a disidentului?
Depinde cine si de unde se uita la acest drum. Sunt oameni care ma cunosc de o viata si isi amintesc ca am avut mereu probleme cu felul in care era alcatuita lumea. Un fost coleg de-al meu scria, imediat dupa 1989, cum discutau intre ei colegii mei de atunci, citand dintr-un om care mi-a fost foarte drag, regretatul prozator satiric Eugen Seceleanu. Eugen le spunea: “Din cauza nebunului asta de Dorin, intr-o zi ne salta astia pe toti”.

Altii imi amintesc de actele mele de nesupunere din armata, ba chiar din liceu. O astfel de evaluare imi aduce aminte de un scriitor caruia ii lipseau niste ani pentru a se putea pensiona. A hotarat sa treaca la anii de vechime ca profesionist al scrisului pana si perioada in care debutase, copil fiind, in “Luminita” ori „Arici-pogonici”. Este o aritmetica dubioasa. Daca as fi practicat-o, as fi iesit la pensie, ca disident de profesie, foarte timpuriu. Or, eu mai am niste decenii pana la o astfel de pensionare.

Pe de alta parte, exista si eforturile concertate de a arunca in derizoriu actele de rezistenta. Discursul acestei ticalosii organizate este: „Lasa, domne’, stim noi cum a fost cu Icsulescu asta. A dus-o bine si cand s-a plictisit de bine, a inceput sa se dea drept dissident. Un securist nenorocit!”.

Va referiti la cineva anume? Stiu ca ati avut in 2006 o polemica pe aceasta tema cu Ion Cristoiu, care insinua ca disidenta lui Dorin Tudoran ar fi fost fabricata de Securitate.
Este impropriu spus ca am avut o “polemica” cu domnia sa. Polemica presupune argumente, fair-play, buna credinta, dovezi si o buna memorie. Nu cred ca domnul Cristoiu a dovedit fata de mine asa ceva. In ce ma priveste, contabilitatea este simpla. La 29 august 2006, domnul Cristoiu publica in “Jurnalul national” un editorial in care afirma ca habar nu avea ce facusem inainte de 1989 si lanseaza ideea fabricarii de catre Securitate a unor disidenti, pripasiti pe la posturi de radio straine si care acum vorbesc cam mult in presa. Si cere desecretizarea dosarelor tuturor disidentilor.

Daca timp de 16-17 ani nu am fost interesat sa-mi recuperez dosarul de Securitate, acuzatia sa murdara m-a determinat sa-l caut. Asa cum eram sigur, documente din dosar confirma afirmatiile mele si dovedesc ca domnul Cristoiu nu doar ca stia ce faceam pe vremea cand era mare mahar de presa, dar era si iritat de blandetea cu care eram tratat de organele de represiune.

• In dosarul de urmarire informativa al lui Dorin Tudoran, numele lui Ion Cristoiu apare in trei randuri: in doua note informative intocmite pe baza delatiunilor surselor Securitatii si intr-un raport de circulatie interna al institutiei, menit sa inregistreze „reactiile scriitorilor” cu privire la disidenta lui „Tudorache”. Toate, scrise in aprilie 1983. Din informatiile vehiculate de Securitate, transpare un Ion Cristoiu plasat in tabara proletcultista, militand pentru pedepsirea lui Tudoran si a celor care ii sustineau cauza.

• Contactat de EVZ pentru a clarifica acest episod, Ion Cristoiu a declarat ca prezenta sa in documentele invocate este explicata de mania birocratica a Securitatii. „In anumite momente era verificata starea de spirit a breslei. In aceasta categorie de acte se inscriu documentele de care vorbiti. E un document tipic birocratiei comuniste, cu o parte pozitiva, care infiereaza activitatea lui Dorin Tudoran, si o parte negativa, consemnand reactiile scriitorilor care il sustineau. Domnul Tudoran si altii au interpretat acest document ca pe o delatiune. Nu este asa ceva. Eu nu eram membru al Uniunii Scriitorilor, m-au trecut acolo doar ca sa mai fie o voce alaturi de cele ale gruparii proletcultiste. Daca ii foloseau doar pe Lancranjan si Silvestri, nu aveau greutate, pentru ca se stia ca sunt din echipa lui Eugen Barbu. Asa, m-au trecut si pe mine. Cei de la Securitate, prin informatorii din redactie, au consemnat mirarea mea referitoare la faptul ca Dorin Tudoran nu-si dadea demisia din Uniunea Scriitorilor, daca tot era disident. Uniunea Scriitorilor nu era nici organ liberal, nici taranist. Era o institutie comunista”, si-a explicat Ion Cristoiu pozitia.

Sursa „Costin” sustinea in aprilie 1983 ca Ion Cristoiu doreste pedepsirea exemplara a lui Dorin Tudoran. Cristoiu subliniaza, astazi, ca prezenta sa in dosarul disidentului este una „de umplutura”. “STALPII” CEAUSISMULUI

“Paunescu, un scriitor autentic. Vadim, un imitator de mana a treia”

La Colocviul National de Poezie de la Iasi, din 1978, Dorin Tudoran sustinea, conform rapoartelor Securitatii: „Peste 30 de ani, Adrian Paunescu va recunoaste ca a gresit”. Mai credeti inca in remuscarile „stalpilor” regimului comunist?
Pentru mine, Adrian Paunescu este un caz foarte delicat. Nu am fost doar foarte apropiati, inca din studentie, dar Adrian a jucat un rol determinant in a ma convinge sa ma tin de scris si in sprijinirea debutului meu editorial. Incet-incet, drumurile noastre s-au despartit, dar oricat de tensionate au fost relatiile dintre noi de la un anumit moment incolo, eu nu pot uita, nu pot sa nu marturisesc, ca l-am vazut pe Paunescu facand si foarte mult bine.

Evident, nu ma incanta sa-l vad continuand in eroarea de a sustine ca nu a facut decat lucruri bune pe lumea asta. I-am spus intotdeauna ce am crezut, inca de pe vremea cand era lingusit de multi din criticii sai vehementi de astazi cam la fel cum il lingusea el pe Ceausescu. Dar nici nu ma omor dupa discursul celor ce n-au facut niciun bine nimanui, iar acum se ocupa cu vehementa de Paunescu.

Cand am revenit pentru prima oara in tara, la inceputul lui 1990, spre surprinderea sa, l-am cautat. Mai mult, spre uluirea lui, i-am dat sansa unui lung interviu pentru Vocea Americii. Putini au inteles de ce. Cred ca nici el nu a inteles exact. Doua erau motivele pentru care i-am oferit acea sansa. In primul rand, am considerat ca in decembrie 1989 s-a murit si pentru ca orice om sa aiba dreptul sa vorbeasca.

Chiar si cei care vorbisera neincetat pana in 1989, preamarind conducerea luminata a lui Nicolae Ceausescu?
Da, chiar si acel Paunescu scuipat si aproape linsat in fata portii Consulatului Statelor Unite din Bucuresti. Pe de alta parte, eu am sperat ca va folosi acel prilej pentru a-si pune si putina cenusa pe cap. Inainte de a face interviul, i-am dat cel mai proaspat numar al revistei “Agora” pe care o conduceam in Statele Unite. Revista se deschidea cu un editorial al meu, extrem de dur despre… Adrian Paunescu. Practic, spuneam ca fusese un porc. I-am spus ‘Citeste-l si suna-ma la hotel sa-mi spui daca mai vrei sa stam ori nu de vorba’.

M-a sunat, era extrem de tulburat de cele citite. Ne-am intalnit si am facut interviul. Cele mai multe din intrebarile mele l-au socat, l-au indurerat. A raspuns cum a gasit de cuviinta. Ne-am despartit si am stiut amandoi ca, de fapt, ne despartisem de mult si pentru totdeauna. Nu l-am mai intalnit de atunci decat o singura data.

Nu mi-ati raspuns, totusi, la intrebare. Mai credeti in posibilitatea ca Adrian Paunescu sa-si puna, cum spuneti, putina cenusa in cap?
V-am relatat aceasta istorie spre a ocoli raspunsul direct. Dar trebuie sa vi-l dau: exista oameni care nu vor recunoaste nimic din prostiile pe care le-au facut. Si prin asta nu mai au nevoie de dusmani. Sunt ei cei mai mari dusmani ai lor.

Daca, sa zicem, Romania comunista v-ar fi oferit sansa sa-i eliminati pe plagiatori, vezi cazul poetului Ion Gheorghe. sau pe literatii compromisi, de tipul Eugen Barbu, CV Tudor, Adrian Paunescu, ati mai fi contestat sistemul?
Nu m-am ocupat niciodata cu operatiuni de eliminare. Le detest. Tot ce am cerut, si nu am fost singurul, desi de la un anumit moment am devenit, probabil, cel mai vocal, a fost dreptul de a discuta lucrurile pe fata. De a discuta cazul lui Ion Gheorghe, poet pe care l-am admirat si pe care inca il admir pentru unele din cartile sale. De a discuta, deci, cu cartile pe masa: cea personala si cea din care a furat. A parut prea mult si s-a trecut la eliminarea mea. Miza nu era Ion Gheorghe, ci o doctrina national-comunista pusa in slujba unei dictaturi ajunsa la nivel de paranoia, doctrina pe care multi hotarasera sa o sprijine, sa o imbogateasca, sa o reprezinte.

Printre acesti multi, prieteni si inamici de-ai dumneavoastra, laolalta…
Eu nu am putut, nu pot nici acum, sa pun pe acelasi raft pe Adrian Paunescu si pe Corneliu Vadim Tudor. In clipele sale de suprema inspiratie, cel de-al doilea nu este decat un palid imitator al celui dintai cand scrie foarte prost. In vreme ce Paunescu este un scriitor autentic, Vadim este un imitator de mana a treia. Exista in dosarul meu de Securitate un document dedicat discutiei dintre mine si Adrian Paunescu pe acest subiect, in fata statuii lui Lenin de la fosta Casa a Scanteii. Ma bate gandul sa-l public, nu de alta, dar sa mai si zambim. Ca Paunescu a ales sa se puna pe acelasi raft cu Vadim, este o alta discutie, una din care, evident nu Vadim iese prost, ci Paunescu. Sincer, o tragedie pe care o regret.

Dosarul de urmarire informativa al disidentului Dorin Tudoran contine aproape zece mii de file, reunite in 18 volume

TUDORAN VERSUS “TUDORACHE”

“Detest profund aceasta carte. E un proiect pe care l-am urat”

Maiorul Onitiu Oprisor, capitanul Vasile Maieran, coloneii Victor Achim si Marian Ureche, generalii Iulian Vlad si Nicolae Plesita, ofiterii care executau filajul, zecile de semnaturi fara chip care coordonau „temperarea si influentarea obiectivului Tudorache” – Ce sunt toate aceste personaje impreuna?
Sunt parte a unei istorii pe care trebuie sa ne-o asumam, chiar daca unii dintre ei continua sa pretinda ca au fost niste ingerasi in slujba binelui si a patriei. Sunt si oameni diferiti, chiar daca trageau la aceeasi caruta.

Pe Iulian Vlad nu l-am intalnit. Din notele de mana si rezolutiile aflate in dosarul meu pare a fi fost printre cei mai preocupati de prevenirea unor evenimente, si nu de pedepsire. Asta nu inseamna ca atunci cind nu am putut fi convins sa renunt la actele mele, Iulian Vlad nu a fost gata sa aprobe orice masura impotriva mea. Nicolae Plesita a fost un troglodit insetat de sange, o figura emblematic pentru ce a insemnat dictatura respectiva. Chipul sau si un citat din el ar putea fi brandul Romaniei de atunci, ca tot alergam dupa branduri de tara.

Pe colonelul Victor Achim l-am intalnit si nu o singura data. Ba l-am intilnit o data, la cererea mea, chiar si dupa 1989. Desi reprezentam doua tabere in razboi, s-a purtat intotdeauna civilizat. Si asta nu era putin in comparatie cu, sa zicem, cinismul sefului sau, colonelul Ilie Merce sau naucitorul procuror-adjunct al Capitalei, Horia Nelega. E drept, din documente si din rapoartele anuale ale diviziei din care facea parte reiese limpede ca Victor Achim nu lucra la Securitate pentru a face bine unora ca mine. Naiv cum sunt, cred, in continuare, ca uneori a incercat sa-mi faca mai putin rau decat i-ar fi stat la indemana sa-mi faca. Sigur, amintirile altora despre Victor Achim suna altfel.

Carierele postdecembriste ale unor Ureche sau Maieran sunt aiuritoare si spun mult despre cat de putin s-au schimbat lucrurile acolo unde era esential sa se schimbe, despre cata cardasie continua sa faca jocurile in Romania profunda.

Aveati, inainte sa va cititi propriul dosar, dimensiunea monstruoasa a aparatului Securitatii? Simteati, la vremea respectiva, ca sunteti urmarit, inregistrat, clasat?
Evident ca simteam, dar cand ai sub ochi amanuntele parca tot nu-ti vine sa crezi ce se putea pune in miscare pentru distrugerea unui om. Unii cred ca “diavolul se afla in detalii”, altii ca “Dumnezeu se afla in detalii”. Dupa ce am citit aceste kilograme de hartie, cred ca monstruosul se afla si el in detalii. Doar detaliul este capabil sa-ti arate dimensiunea reala a unui cosmar.

Apropo de detalii. Dosarul dumneavoastra de urmarire informativa contine numele a 34 de informatori. Se poate reconstrui o arheologie a tradarii? Cine sunt oamenii acestia?
Da, se poate reconstitui o asemenea deprimanta arheologie. Pana acum nu mi-au fost desecretizati decat sase informatori. Pe altii i-am identificat de unul singur, dar nu cred ca este corect sa le pomenesc numele in lipsa unui document eliberat de o institutie acreditata sa dea un asemenea diagnostic. De fapt, as prefera sa uit toate aceste nume. Cine sunt oameni deveniti neoameni? Prieteni apropiati, dusmani, cunostinte, persoane de care habar nu aveam, colegi, oameni de toate felurile. Si atunci ma gindeam ca spectrul acestor voci era destul de amplu, dar, din nou, detaliul este de natura sa te tulbure serios.

V-a socat sa-l gasiti printre sursele Securitatii pe Mihai Botez?
Socat este un eufemism. Despre imaginea lui Mihai Botez, asa cum se alcatuieste ea din aceste documente, am scris cateva paragrafe intr-un text din carte. L-am iubit foarte mult pe Mihai si nu doresc sa pastrez decat imaginea acelui om. Cred ca a incercat sa pacaleasca sistemul, desi stia ca sistemul este infinit mai puternic ca noi. Cred ca a vrut sa-mi faca intotdeauna bine, nu rau. Orice ar fi, nu mi-l pot scoate din suflet, chiar daca, cu mult inaintea intrarii in posesia acestui dosar otravit si otravitor, relatiile mele cu Mihai s-au estompat. Ma credeti ori nu, daca ar fi sa o iau de la capat, nu m-as codi sa ma inhaitez inca o data cu Mihai. Slabiciune? Nostalgii gratuite? Nu stiu. Dar asta simt, asta spun. Mihai Botez imi lipseste foarte mult.

Andrei Brezianu? Este unul dintre cei mai prolifici si “loiali” informatori din dosar.
Cazul domnului Brezianu este un pic mai complicat. Andrei Brezianu nu mi-a fost doar prieten, mi-a fost si sef la Vocea Americii. Si, din ratiuni pe care nu doresc sa le numesc aici, am hotarat sa cer autoritatilor americane sa-mi raspunda la cateva intrebari. Nu stiu daca sunt simple, dar am certitudinea ca sunt intemeiate. Au stiut, de la domnul Brezianu ca a fost informator al Securitatii? Daca nu au stiut si afla acum, au ceva de spus? Au de gand sa faca ceva? Daca raspunsul este ca au stiut si totusi domnul Brezianu a devenit conducatorul departamentului romanesc al Vocii Americii, atunci ne aflam pe un teritoriu foarte complicat.

In sfarsit, iata o imensa ironie: atunci cand am propus Vocii Americii difuzare discutiei din 1990 cu Adrian Paunescu, Andrei Brezianu a fost mai mult decat reticent. In dosarul meu gasesc nu doar planurile de actiune intocmite pentru informatorul “DAN”, alias Andrei Brezianu, gasesc si note olografe in care acesta raporteaza cum si-a indeplint sarcinile. Una dintre ele fiind sa raspandeasca informatia ca Dorin Tudoran este omul Securitatii. Nu am gasit asa ceva legat de Adrian Paunescu. Mai mult, exista un document in care apare cererea lui Paunescu de a fi lasat sa ma ajute, sa-mi dea o slujba si sa fiu recuperat, caci sunt, totusi, un om de valoare.

Il face asta mai bun pe Paunescu, comparatia cu Brezianu?
Nu. Nici vorba. Vinovatiile lor sunt diferite, nocivitatea actelor lor este diferita, si fiecare dintre ei e liber sa se puna ori nu de acord cu propria-i constiinta. Daca se simt multumiti cu ce au facut, liniste usoara, domnilor!

Dumneavoastra cum va simtiti, stiind ca toate aceste nume ies pe piata, odata cu volumul „Eu, fiul lor”, publicat de Editura Polirom?
Nu este un secret printre prietenii mei: detest profund aceasta carte. Dar m-as fi detestat daca, pana la urma, nu luam hotararea de a publica aceste 500 de file din cele aproape zece mii. Daca nu ar fi fost domnul Radu Ioanid, cred ca nu as fi avut niciodata puterea de a finaliza acest proiect pe care l-am urat. Numai o rabdare si empatie desavarsite dovedite de domnul Ioanid au facut ca prelungile mele crize de dezinteres pentru acest proiect sa duca la aparitia acestei colectii de documente.

La urma urmei, eu sunt doar personajul cartii. Alcatuitorul si ingrijitorul volumului este Radu Ioanid. Banuiesc ca pana si autorul postfetei, domnul Nicolae Manolescu, a fost mai interesat de aparitia acestei carti decat am fost eu insumi, desi isi incepe postfata mentionand ca i-a facut rau citirea documentelor.

Inchid acest interviu cu un exercitiu de imaginatie inutil. Cine ati fi putut fi, in absenta lui „Tudorache”?
Curat inutil. Istoria nu se scrie cu exercitii de imaginatie, nu opereaza cu “daca”. Am scris, in cateva randuri, despre futilitatea devenita indecenta a acelor demersuri plicticoase care incep cu “daca am fi avut un Havel”, „daca am fi avut biserica catolica”, „daca asa si pe dincolo”. Am avut tot ce ne trebuie, dar am lipsit tocmai noi.

In absenta lui „Tudorache” probabil as fi fost un tip mai amuzant, ceva mai zambitor si admirand acum un raft de carti purtandu-mi semnatura. Cu acest „Tudorache” in carca, sunt un tip cu totul plicticos, defazat, si, spun multi, rupt de realitatile patriei. Si asta nu este amuzant deloc. Ma consolez cu faptul ca nu sunt altfel decat ceilalti romani.

Din interviuri, carti, declaratii, apartii la televiziune si comentarii pe bloguri parem un popor de Avram Iancu. Din felul cum traim si actionam parem un popor de Gore Pirgu ori Dinu Paturica. Pas de a mai intelege dulcele popor roman. Un popor care nu trebuie inteles, ci iubit neconditionat. Asta daca vrei sa te ia in serios. Bag seama ca eu n-am tinut cu tot dinadinsul sa ma ia in serios.
(Sursa>Kappa.ro

Un scriitor aflat la mare necaz. Cazul Dorin Popa. Eu am semnat

„Cazul” Dorin Popa

Am luat la cunostinta cu stupoare de sentinta Judecatoriei Iasi, prin care domnul Dorin Popa, cadru didactic universitar, scriitor si jurnalist iesean reputat, este condamnat (la o pedeapsa foarte severa) pentru un accident de circulatie petrecut in decembrie 2004. Am fi dorit sa nu fim obligati a pune aici in discutie integritatea morala a instantei si cu atit mai mult demersul justitiei in sine. Consideram totusi, si o facem in modul cel mai responsabil, cu luciditate si fara partinire, ca sentinta nu este numai exagerat de drastica dar mai ales profund nedreapta. Din datele pe care le cunoastem din presa, nu rezulta ca accidentul s-ar fi produs din culpa soferului, adica a domnului Dorin Popa. S-a stabilit ca soferul avea o viteza mult sub limita admisa, respectiv 42 km/h. Accidentul a avut loc dupa ce masina depasise trecerea de pietoni, cu mai bine de cinci metri, trecere aflata in fata intrarii Spitalului Socola. Desi primele doua expertize l-au scos din culpa complet pe dl Popa, o a treia expertiza, efectuata (ciudat!) de primul expert, muta locul accidentului in interiorul celor cinci metri de protectie. Trebuie numaidecit mentionat ca aceasta a treia expertiza a fost efectuata la mai bine de patru ani dupa eveniment. Expertiza s-a repetat la dispozitia procuraturii in urma memoriului inaintat de mama victimei. Aceasta desi dosarul fusese finalizat si acuzatul primise de mai multe ori notificarea de neincepere a urmaririi penale.

Putem sa admitem ca sentinta data de Judecatoria Iasi are la baza o neintelegere procedurala (desi nu vedem care ar putea fi aceasta, raportul de politie si constatarile expertilor nelasind loc, in principiu, pentru nici un fel de ambiguitate). Mai departe, nu putem face decit supozitii. Sa le numim mai degraba intrebari pe care ni le punem si la care am dori sa gasim raspunsuri coerente. Sa fi facut familia victimei presiuni? Mama dlui Bazga, in speta (Bazga e numele tinarului care a fost accidentat)? Si ce oare ar urmari dna Bazga? Daune materiale? Sa fie vorba de cei 200.000 de lei (RON), suma uriasa, cit reprezinta amenda pe care trebuie sa o plateasca dl Popa? Dar amenda e amenda; nu cumva dna Bazga gindeste ca s-ar cuveni sa primeasca o suma (consistenta, probabil) de bani in urma decesului fiului?

Alte intrebari – deocamdata – fara raspuns. Unde si cind a decedat victima? Elementele pe care le cunoastem sint partiale si confuze. A fost transportata se pare (cu Salvarea? cu masina dlui Popa? cu alt vehicol?) la Spitalul de Urgente. De acolo ar fi fost dusa la Spitalul de Neurochirurgie (si iarasi: cu Salvarea? cu masina dlui Popa? cu alt vehicol?). La Urgente, sau la Neurochirurgie (aici e iarasi confuzie) tinarul Bazga ar fi avut o altercatie cu niste body-guarzi (cu certitudine marturiile lor se afla la dosar); tinarul, oricum, era – cum se zice – pe doua picioare, devenise agresiv, refuza sa intre in masina Salvarii, a lovit, pare-se, pe unul dintre bodyguarzi (acesta poate a ripostat? poate ca ii va fi aplicat o lovitura mai puternica? cu vreun instrument contondent? aceasta sa-i fi provocat moartea dlui Bazga?). Nu stim (nu ne amintim sa fi citit in presa) unde a murit tinarul. La Urgente? La Neurochirurgie? La ce serviciu? La terapie intensiva? Ce examene medicale s-au efectuat? Radiografie? Tomografie? RMN? Cine a citit rezultatele? Ce decizie a luat medicul de garda? S-a procedat la autopsierea cadavrului, asa cum cere legea? Mister. In ce ne priveste, ridicam bratele in semn de neputinta in fata atitor intrebari ce-si cauta raspuns.

Curios este si faptul ca atunci, imediat dupa decembrie 2004, cind s-a anuntat in presa accidentul, au aparut diferite interventii, din partea citorva jurnalisti dar mai ales „voci din public” pline de curaj („Trebuie s-o semnezi”, „O dam anonima …”) care s-au manifetstat, s-au „produs” pe forumuri sau pe bloguri si au infierat cu dirza fermitate pe „criminalul”, „iresponsabilul”, „netrebnicul” etc. faptas. Cita solidaritate fraterna si cite coincidente in aceste interventii „spontane…”. In sfirsit, nu mai insistam, la urma urmelor nu e prima – si nici ultima – oara cind se intimpla asa ceva.
Refuzam insa sa credem ca actul de justitie a fost viciat, prin cine stie ce presiuni externe, printr-o neglijenta (a gresi este, se stie, omenesc) sau, Doamne fereste!, prin coruperea unui judecator, procuror sau avocat. Justitia romana are o buna si solida reputatie, si nu de ieri, de alaltaieri. Nu ne lasam impresionati de ceea ce, din pacate, se petrece acum, adica de atmosfera tulbure, cetoasa, de neincrederea generalizata in institutiile statului, de banuielile de coruptie, spaga, mita, s.a.m.d, de acuzatiile nefondate lansate de catre diferite „clanuri” rivale, de presupunerea ca s-au constituit „grupuri de presiune”, de convingerea multora ca „totul se cumpara” in Romania, inclusiv – sau poate mai ales – actul de justitie etc. Toate astea – vorba lui Titu Maiorescu – „nu sint in chestie”. Noi credem in continuare ca factorii de decizie din tara noastra au reperele morale si verticalitatea necesare pentru a functiona cum trebuie intr-un regim cu adevarat democratic.

Ne exprimam, din nou, solidaritatea cu colegul nostru, domnul Dorin Popa. Socotim – iertata-ne fie indrazneala afirmatiei – ca domnia sa este victima unei erori judiciare. Si sintem convinsi ca justitia romana, precum si institutiile implicate in solutionarea acestui caz vor face lumina si dreptate.

Semnaturi

Prof.univ.dr. Alexandru Calinescu – scriitor, director general B.C.U. “Mihai Eminescu”, Prof.univ.dr. Liviu Leonte, Universitatea “Al.I.Cuza” Iasi, Prof. univ. dr. Andrei Hoisie, Universitatea “Al.I. Cuza” Iasi , Conf.univ.dr. Florea Ioncioaia, Universitatea “Al.I. Cuza” Iasi, Prof.univ.dr. Ilie Rad, Universitatea “Babes-Bolyai” Cluj-Napoca, Prof.dr. Nicolae Manolescu – critic literar, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, ambasador al Romaniei la UNESCO, Conf.dr. Gheorghe Clitan, Universitatea de Vest Timisoara, Nicolas Lecaussin, director de studii IREF, Paris, Prof.univ.dr. Daniel Condurache, Universitatea Tehnica “Gh. Asachi” Iasi, Prof.univ.dr. Ioan Biris, Universitatea de Vest Timisoara, Silviu Predeanu, fizician, Corina Chiriac, traducatoare, Al. Andriescu, scriitor, prof. univ.dr. Universitatea “Al.I.Cuza” Iasi, Lucia Cires, cercetator stiintific Institutul “Al. Philippide”, Marina Constantinescu, cronicar teatral, redactor “Romania literara”,  Ilie Constantin, scriitor, Nicolae Breban, scriitor, Aura Christi, poeta, director de editura, Prof.univ.dr. Viorel Guliciuc, Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava, Liviu Papuc, scriitor, istoric literar, Prof. Emilian Stratan, editor, directorul Galeriilor de arta “Eleusys”, Elena Mocanu, functionara, Prof.univ.dr. Liliana Mitoseriu, Universitatea “Al.I. Cuza” Iasi, Conf.univ.dr. Carmen Gache, Universitatea “Al.I. Cuza” Iasi, cercetator dr. Alexandru Sava, Institutul de Cercetari Economice si Sociale “Gh. Zane” Iasi, Norbert Zilberman, inginer, Horia Zilieru, scriitor, Alexandru Petria, ziarist si scriitor, Conf. dr. Lucel Sirghi, Facultatea de Fizica, Univ. “Al.I. Cuza” Iasi, Lector dr. Stefania Bejan, Prof.dr. Petru Bejan, Facultatea de Filosofie, UAIC, Iasi, Prof. univ. dr. Nicu Gavriluta, decanul Facultatii de Filosofie, UAIC, Iasi.

Lista ramine deschisa. Adresa e-mail pentru semnaturi: al.calinescu@bcu-iasi.ro;   ioncioaia@yahoo.com

Cultura nu este excrementul unui caine, totusi

În apărarea creatorilor

Solidarizare la nesupunere civică

Într-o ţară cu avalanşe de vorbărie, în care cuvântul cultură este purtat propagandistic pe drumurile celor patru zări ca sfintele moaşte, dar care- de fapt- nu valorează în ochii politicienilor – a majorităţii lor – nici cât excrementul unui câine, excepţiile merită evidenţiate. Ca să n-o lungesc, spun că am reuşit să conving un deputat, din Dej, oraşul în care m-am născut, fiindcă pe cei din circumscripţia electorală de care aparţine Becleanul, oraşul unde stau, îi vezi mai repede în pozele rămase din campania electorală, să ia poziţie în parlament împotriva spolierii fiscale a creatorilor, pusă la cale de Emil Boc şi şleahta sa. Transcriu declaraţia politică a omului, citită luni în Camera Deputaţilor:

„ Susţin greva fiscală a creatorilor

Elita intelectuală a României este batjocorită de către Guvernul Boc. Nefiind în stare să sprijine cum ar trebui cultura, guvernanţii au găsit modalităţi de-a încurca şi mai mult lucrurile, care au ca rezultat sărăcirea creatorilor.

Un grup masiv de scriitori, actori, pictori şi jurnalişti de mare valoare a adresat nu demult o scrisoare deschisă preşedintelui Traian Băsescu, Avocatului Poporului- Ioan Muraru şi preşedintelui Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, intitulată- “Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?”. O redau aici:

”Impunerea CAS şi CASS pe drepturile de autor şi scăderea cotei forfetare de la 40% la 20% ne obligă pe noi, semnatarii acestei SCRISORI DE PROTEST, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României, Preşedinţiei şi Curţii Constituţionale să corijeze o decizie care îi va face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţei. Atragem atenţia decidenţilor din Executivul României că vom folosi, până la rezolvarea cererii noastre, toate formele legale de protest, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional.

Nu avem de ce să fim impozitaţi de două sau chiar de trei ori în plus pentru creaţia noastră. Pe lângă impozitul de 16% pe veniturile din drepturile de autor, cât lua statul fiecărui creator până acum!, se vor adăuga noi impozite sociale şi scăderea cotei forfetare de la 40% la 20%. Se vor impozita astfel 80% din orice contract pe drepturi de autor şi 75% din contractele pentru operele monumentale.

Guvernul României nu trebuie să pună noi biruri sociale pe creaţie pentru că astfel îi aduce pe mulţi creatori într-o situaţie de faliment social, economic şi financiar şi îi va determina pe foarte mulţi dintre aceşti creatori să părăsească România. Rezultatele acestor drepturi de autor nu sunt produse de serie, sunt produse unicat!, chiar şi atunci când un jurnalist ori un scriitor scrie un text critic la adresa guvernării sau a clasei politice. Creaţia fiecăruia dintre noi nu e mediată nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai şi numai de o Instanţă superioară tuturora dintre noi. Operele noastre culturale, artistice, ştiinţifice şi info-educaţionale sunt unicat, taxate numai de talent, stil şi educaţie. Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?

În al doisprezecelea ceas, puteţi opri exodul de creiere din România şi sărăcirea celor care apără prin operele lor unice identitatea culturală şi spirituală a României!

Aţi putea face un pas înapoi pentru a face toţi un pas înainte!”

Această scrisoare deschisă, până acum, după ştiinţa mea, n-a primit un răspuns rezonabil. De aceea, semnatarii ei, au declarat că vor trece, în semn de protest, la grevă fiscală începând cu 1 septembrie până la  abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010, care a provocat această stare de lucruri.

Personal, susţin greva fiscală a creatorilor. Oamenii de cultură trebuie preţuiţi şi stimulaţi, nu batjocoriţi, umiliţi şi spoliaţi. Prin nesupunerea lor civică atrag atenţia asupra injustiţiei.

Fac apel la colegii mei parlamentari, din toate partidele, ca să abrogăm Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010. Această reglementare ruşinoasă e cazul să fie îndepărtată. Aici nu este vorba de opţiuni politice, ci de respect pentru cultura română. 

Cornel Itu,

Deputat PSD,

Vice-liderul grupului PSD și PC pe Ardeal din Camera Deputaţilor”

Menţionez că sunt unul dintre semnatarii scrisorii deschise pro grevă fiscală. Din cei peste o mie. Este interesant că asociaţiile scriitoriceşti din Bistriţa au rămas pasive. Probabil că n-au vrut să scape din gură suzeta sponsorizărilor pe care le primesc din zona Puterii. Totuşi, pe lângă bani, ai nevoie şi de caracter. Când este cuţitul la os, măcar, ca efortul să nu fie insuportabil.

Sex cu femei. Cu Suciu, cu Dancus…

Aici este povestea http://townportal.ro/carti/edituri-tritonic/adrian-suciu-stefan-doru-dancus-sex-cu-femei/

Petria si Salma Hayek in Rasunetul…

Aici sunt toate cele http://www.rasunetul.ro/miralma-sau-din-dragoste-pentru-salma-hayek