Dorin Tudoran, de zile mari

Intr-un dialog amplu purtat cu „Evenimentul zilei”, Dorin Tudoran vorbeste despre delatorii-prieteni, nu evita “cazul foarte delicat” Adrian Paunescu, rememoreaza cei noua ani pierduti in hatisul represiv al Romaniei ceausiste si admite relatia dificila cu o tara al carei “dulce popor” penduleaza intre Avram Iancu si Dinu Paturica.

EVZ a scris ieri despre cea mai fierbinte lansare de carte a Editurii Polirom, volumul “Eu, fiul lor”, care reuneste o selectie de documente din dosarul de urmarire informativa al lui Dorin Tudoran. Acesta a fost deschis de Securitate in 1976 si partial inchis in 1985, odata cu emigrarea poetului in SUA.

• Patru turnatori de lux in siajul obiectivului „Tudorache”

Sapte turnatori, din totalul celor 34 care ofera informatii despre “obiectivul Tudorache”, au fost deconspirati. Printre ei, Mihai Botez, fost ambasador al Romaniei la ONU si Washington, sau Andrei Brezianu, directorul sectiei de limba romana de la Vocea Americii intre 1991 si 2001.

Dorin Tudoran vorbeste intr-un interviu amplu acordat EVZ despre aceste cazuri si despre o istorie care i-a rapit, in ultima instanta, viata.

EVZ: Dupa lectura sutelor de pagini scrise cu penita Securitatii despre dumneavoastra, prima intrebare nu poate fi decat aceasta: cine sunteti, domnule Tudoran?
Dorin Tudoran: Cred ca sunt un om care a incercat sa ramana intreg. Si atunci cand se afla in inima unei neomenii infernale si dupa ce a reusit sa iasa de sub chingile ei administrative. Sunt un om care si-a impus sa accepte ca, dupa pierderea tarii, ceea ce fusese pana atunci ratiunea sa de a fi, scrisul, va deveni o conditie alternativa. Cand am parasit Romania, am declarat ca viata mea de scriitor profesionist incetase. Multi au crezut ca ma alint. Macar unii s-au convins ca stiam ce spun.

In prima nota informativa scrisa despre “obiectivul Tudorache”, in mai 1976, citesc despre un poet talentat cu „unele manifestari ostile privind libertatea de creatie”. Intr-una dintre ultimele, din martie 1985, am in fata un personaj „profund dusmanos, virulent, provocator”. Dincolo de cele 18 volume ale dosarului, ce se afla intre aceste doua borne?
O radicalizare. Mai intai a propriei constiinte, apoi a reactiei fata de alcatuirea monstruoasa a felului in care am fost obligati sa existam. De fapt, a felului in care ne-am autoeducat sa ne prefacem ca traim. Noi nu am trait, noi am supravietuit. Cand a venit timpul sa traim, multi dintre noi au mari probleme de acomodare cu normalitatea. Daca ma gandesc bine, o asemenea aventura, radicalizarea, a fost “foaia de parcurs” a celor care au hotarat, la un moment dat, sa se opuna dictaturii. Foarte putini s-au nascut opozanti, chiar daca asa se declara.

In cazul dumneavoastra, cat de scurt a fost drumul de la pozitia contestatarului de pe baricade literare la cea a disidentului?
Depinde cine si de unde se uita la acest drum. Sunt oameni care ma cunosc de o viata si isi amintesc ca am avut mereu probleme cu felul in care era alcatuita lumea. Un fost coleg de-al meu scria, imediat dupa 1989, cum discutau intre ei colegii mei de atunci, citand dintr-un om care mi-a fost foarte drag, regretatul prozator satiric Eugen Seceleanu. Eugen le spunea: “Din cauza nebunului asta de Dorin, intr-o zi ne salta astia pe toti”.

Altii imi amintesc de actele mele de nesupunere din armata, ba chiar din liceu. O astfel de evaluare imi aduce aminte de un scriitor caruia ii lipseau niste ani pentru a se putea pensiona. A hotarat sa treaca la anii de vechime ca profesionist al scrisului pana si perioada in care debutase, copil fiind, in “Luminita” ori „Arici-pogonici”. Este o aritmetica dubioasa. Daca as fi practicat-o, as fi iesit la pensie, ca disident de profesie, foarte timpuriu. Or, eu mai am niste decenii pana la o astfel de pensionare.

Pe de alta parte, exista si eforturile concertate de a arunca in derizoriu actele de rezistenta. Discursul acestei ticalosii organizate este: „Lasa, domne’, stim noi cum a fost cu Icsulescu asta. A dus-o bine si cand s-a plictisit de bine, a inceput sa se dea drept dissident. Un securist nenorocit!”.

Va referiti la cineva anume? Stiu ca ati avut in 2006 o polemica pe aceasta tema cu Ion Cristoiu, care insinua ca disidenta lui Dorin Tudoran ar fi fost fabricata de Securitate.
Este impropriu spus ca am avut o “polemica” cu domnia sa. Polemica presupune argumente, fair-play, buna credinta, dovezi si o buna memorie. Nu cred ca domnul Cristoiu a dovedit fata de mine asa ceva. In ce ma priveste, contabilitatea este simpla. La 29 august 2006, domnul Cristoiu publica in “Jurnalul national” un editorial in care afirma ca habar nu avea ce facusem inainte de 1989 si lanseaza ideea fabricarii de catre Securitate a unor disidenti, pripasiti pe la posturi de radio straine si care acum vorbesc cam mult in presa. Si cere desecretizarea dosarelor tuturor disidentilor.

Daca timp de 16-17 ani nu am fost interesat sa-mi recuperez dosarul de Securitate, acuzatia sa murdara m-a determinat sa-l caut. Asa cum eram sigur, documente din dosar confirma afirmatiile mele si dovedesc ca domnul Cristoiu nu doar ca stia ce faceam pe vremea cand era mare mahar de presa, dar era si iritat de blandetea cu care eram tratat de organele de represiune.

• In dosarul de urmarire informativa al lui Dorin Tudoran, numele lui Ion Cristoiu apare in trei randuri: in doua note informative intocmite pe baza delatiunilor surselor Securitatii si intr-un raport de circulatie interna al institutiei, menit sa inregistreze „reactiile scriitorilor” cu privire la disidenta lui „Tudorache”. Toate, scrise in aprilie 1983. Din informatiile vehiculate de Securitate, transpare un Ion Cristoiu plasat in tabara proletcultista, militand pentru pedepsirea lui Tudoran si a celor care ii sustineau cauza.

• Contactat de EVZ pentru a clarifica acest episod, Ion Cristoiu a declarat ca prezenta sa in documentele invocate este explicata de mania birocratica a Securitatii. „In anumite momente era verificata starea de spirit a breslei. In aceasta categorie de acte se inscriu documentele de care vorbiti. E un document tipic birocratiei comuniste, cu o parte pozitiva, care infiereaza activitatea lui Dorin Tudoran, si o parte negativa, consemnand reactiile scriitorilor care il sustineau. Domnul Tudoran si altii au interpretat acest document ca pe o delatiune. Nu este asa ceva. Eu nu eram membru al Uniunii Scriitorilor, m-au trecut acolo doar ca sa mai fie o voce alaturi de cele ale gruparii proletcultiste. Daca ii foloseau doar pe Lancranjan si Silvestri, nu aveau greutate, pentru ca se stia ca sunt din echipa lui Eugen Barbu. Asa, m-au trecut si pe mine. Cei de la Securitate, prin informatorii din redactie, au consemnat mirarea mea referitoare la faptul ca Dorin Tudoran nu-si dadea demisia din Uniunea Scriitorilor, daca tot era disident. Uniunea Scriitorilor nu era nici organ liberal, nici taranist. Era o institutie comunista”, si-a explicat Ion Cristoiu pozitia.

Sursa „Costin” sustinea in aprilie 1983 ca Ion Cristoiu doreste pedepsirea exemplara a lui Dorin Tudoran. Cristoiu subliniaza, astazi, ca prezenta sa in dosarul disidentului este una „de umplutura”. “STALPII” CEAUSISMULUI

“Paunescu, un scriitor autentic. Vadim, un imitator de mana a treia”

La Colocviul National de Poezie de la Iasi, din 1978, Dorin Tudoran sustinea, conform rapoartelor Securitatii: „Peste 30 de ani, Adrian Paunescu va recunoaste ca a gresit”. Mai credeti inca in remuscarile „stalpilor” regimului comunist?
Pentru mine, Adrian Paunescu este un caz foarte delicat. Nu am fost doar foarte apropiati, inca din studentie, dar Adrian a jucat un rol determinant in a ma convinge sa ma tin de scris si in sprijinirea debutului meu editorial. Incet-incet, drumurile noastre s-au despartit, dar oricat de tensionate au fost relatiile dintre noi de la un anumit moment incolo, eu nu pot uita, nu pot sa nu marturisesc, ca l-am vazut pe Paunescu facand si foarte mult bine.

Evident, nu ma incanta sa-l vad continuand in eroarea de a sustine ca nu a facut decat lucruri bune pe lumea asta. I-am spus intotdeauna ce am crezut, inca de pe vremea cand era lingusit de multi din criticii sai vehementi de astazi cam la fel cum il lingusea el pe Ceausescu. Dar nici nu ma omor dupa discursul celor ce n-au facut niciun bine nimanui, iar acum se ocupa cu vehementa de Paunescu.

Cand am revenit pentru prima oara in tara, la inceputul lui 1990, spre surprinderea sa, l-am cautat. Mai mult, spre uluirea lui, i-am dat sansa unui lung interviu pentru Vocea Americii. Putini au inteles de ce. Cred ca nici el nu a inteles exact. Doua erau motivele pentru care i-am oferit acea sansa. In primul rand, am considerat ca in decembrie 1989 s-a murit si pentru ca orice om sa aiba dreptul sa vorbeasca.

Chiar si cei care vorbisera neincetat pana in 1989, preamarind conducerea luminata a lui Nicolae Ceausescu?
Da, chiar si acel Paunescu scuipat si aproape linsat in fata portii Consulatului Statelor Unite din Bucuresti. Pe de alta parte, eu am sperat ca va folosi acel prilej pentru a-si pune si putina cenusa pe cap. Inainte de a face interviul, i-am dat cel mai proaspat numar al revistei “Agora” pe care o conduceam in Statele Unite. Revista se deschidea cu un editorial al meu, extrem de dur despre… Adrian Paunescu. Practic, spuneam ca fusese un porc. I-am spus ‘Citeste-l si suna-ma la hotel sa-mi spui daca mai vrei sa stam ori nu de vorba’.

M-a sunat, era extrem de tulburat de cele citite. Ne-am intalnit si am facut interviul. Cele mai multe din intrebarile mele l-au socat, l-au indurerat. A raspuns cum a gasit de cuviinta. Ne-am despartit si am stiut amandoi ca, de fapt, ne despartisem de mult si pentru totdeauna. Nu l-am mai intalnit de atunci decat o singura data.

Nu mi-ati raspuns, totusi, la intrebare. Mai credeti in posibilitatea ca Adrian Paunescu sa-si puna, cum spuneti, putina cenusa in cap?
V-am relatat aceasta istorie spre a ocoli raspunsul direct. Dar trebuie sa vi-l dau: exista oameni care nu vor recunoaste nimic din prostiile pe care le-au facut. Si prin asta nu mai au nevoie de dusmani. Sunt ei cei mai mari dusmani ai lor.

Daca, sa zicem, Romania comunista v-ar fi oferit sansa sa-i eliminati pe plagiatori, vezi cazul poetului Ion Gheorghe. sau pe literatii compromisi, de tipul Eugen Barbu, CV Tudor, Adrian Paunescu, ati mai fi contestat sistemul?
Nu m-am ocupat niciodata cu operatiuni de eliminare. Le detest. Tot ce am cerut, si nu am fost singurul, desi de la un anumit moment am devenit, probabil, cel mai vocal, a fost dreptul de a discuta lucrurile pe fata. De a discuta cazul lui Ion Gheorghe, poet pe care l-am admirat si pe care inca il admir pentru unele din cartile sale. De a discuta, deci, cu cartile pe masa: cea personala si cea din care a furat. A parut prea mult si s-a trecut la eliminarea mea. Miza nu era Ion Gheorghe, ci o doctrina national-comunista pusa in slujba unei dictaturi ajunsa la nivel de paranoia, doctrina pe care multi hotarasera sa o sprijine, sa o imbogateasca, sa o reprezinte.

Printre acesti multi, prieteni si inamici de-ai dumneavoastra, laolalta…
Eu nu am putut, nu pot nici acum, sa pun pe acelasi raft pe Adrian Paunescu si pe Corneliu Vadim Tudor. In clipele sale de suprema inspiratie, cel de-al doilea nu este decat un palid imitator al celui dintai cand scrie foarte prost. In vreme ce Paunescu este un scriitor autentic, Vadim este un imitator de mana a treia. Exista in dosarul meu de Securitate un document dedicat discutiei dintre mine si Adrian Paunescu pe acest subiect, in fata statuii lui Lenin de la fosta Casa a Scanteii. Ma bate gandul sa-l public, nu de alta, dar sa mai si zambim. Ca Paunescu a ales sa se puna pe acelasi raft cu Vadim, este o alta discutie, una din care, evident nu Vadim iese prost, ci Paunescu. Sincer, o tragedie pe care o regret.

Dosarul de urmarire informativa al disidentului Dorin Tudoran contine aproape zece mii de file, reunite in 18 volume

TUDORAN VERSUS “TUDORACHE”

“Detest profund aceasta carte. E un proiect pe care l-am urat”

Maiorul Onitiu Oprisor, capitanul Vasile Maieran, coloneii Victor Achim si Marian Ureche, generalii Iulian Vlad si Nicolae Plesita, ofiterii care executau filajul, zecile de semnaturi fara chip care coordonau „temperarea si influentarea obiectivului Tudorache” – Ce sunt toate aceste personaje impreuna?
Sunt parte a unei istorii pe care trebuie sa ne-o asumam, chiar daca unii dintre ei continua sa pretinda ca au fost niste ingerasi in slujba binelui si a patriei. Sunt si oameni diferiti, chiar daca trageau la aceeasi caruta.

Pe Iulian Vlad nu l-am intalnit. Din notele de mana si rezolutiile aflate in dosarul meu pare a fi fost printre cei mai preocupati de prevenirea unor evenimente, si nu de pedepsire. Asta nu inseamna ca atunci cind nu am putut fi convins sa renunt la actele mele, Iulian Vlad nu a fost gata sa aprobe orice masura impotriva mea. Nicolae Plesita a fost un troglodit insetat de sange, o figura emblematic pentru ce a insemnat dictatura respectiva. Chipul sau si un citat din el ar putea fi brandul Romaniei de atunci, ca tot alergam dupa branduri de tara.

Pe colonelul Victor Achim l-am intalnit si nu o singura data. Ba l-am intilnit o data, la cererea mea, chiar si dupa 1989. Desi reprezentam doua tabere in razboi, s-a purtat intotdeauna civilizat. Si asta nu era putin in comparatie cu, sa zicem, cinismul sefului sau, colonelul Ilie Merce sau naucitorul procuror-adjunct al Capitalei, Horia Nelega. E drept, din documente si din rapoartele anuale ale diviziei din care facea parte reiese limpede ca Victor Achim nu lucra la Securitate pentru a face bine unora ca mine. Naiv cum sunt, cred, in continuare, ca uneori a incercat sa-mi faca mai putin rau decat i-ar fi stat la indemana sa-mi faca. Sigur, amintirile altora despre Victor Achim suna altfel.

Carierele postdecembriste ale unor Ureche sau Maieran sunt aiuritoare si spun mult despre cat de putin s-au schimbat lucrurile acolo unde era esential sa se schimbe, despre cata cardasie continua sa faca jocurile in Romania profunda.

Aveati, inainte sa va cititi propriul dosar, dimensiunea monstruoasa a aparatului Securitatii? Simteati, la vremea respectiva, ca sunteti urmarit, inregistrat, clasat?
Evident ca simteam, dar cand ai sub ochi amanuntele parca tot nu-ti vine sa crezi ce se putea pune in miscare pentru distrugerea unui om. Unii cred ca “diavolul se afla in detalii”, altii ca “Dumnezeu se afla in detalii”. Dupa ce am citit aceste kilograme de hartie, cred ca monstruosul se afla si el in detalii. Doar detaliul este capabil sa-ti arate dimensiunea reala a unui cosmar.

Apropo de detalii. Dosarul dumneavoastra de urmarire informativa contine numele a 34 de informatori. Se poate reconstrui o arheologie a tradarii? Cine sunt oamenii acestia?
Da, se poate reconstitui o asemenea deprimanta arheologie. Pana acum nu mi-au fost desecretizati decat sase informatori. Pe altii i-am identificat de unul singur, dar nu cred ca este corect sa le pomenesc numele in lipsa unui document eliberat de o institutie acreditata sa dea un asemenea diagnostic. De fapt, as prefera sa uit toate aceste nume. Cine sunt oameni deveniti neoameni? Prieteni apropiati, dusmani, cunostinte, persoane de care habar nu aveam, colegi, oameni de toate felurile. Si atunci ma gindeam ca spectrul acestor voci era destul de amplu, dar, din nou, detaliul este de natura sa te tulbure serios.

V-a socat sa-l gasiti printre sursele Securitatii pe Mihai Botez?
Socat este un eufemism. Despre imaginea lui Mihai Botez, asa cum se alcatuieste ea din aceste documente, am scris cateva paragrafe intr-un text din carte. L-am iubit foarte mult pe Mihai si nu doresc sa pastrez decat imaginea acelui om. Cred ca a incercat sa pacaleasca sistemul, desi stia ca sistemul este infinit mai puternic ca noi. Cred ca a vrut sa-mi faca intotdeauna bine, nu rau. Orice ar fi, nu mi-l pot scoate din suflet, chiar daca, cu mult inaintea intrarii in posesia acestui dosar otravit si otravitor, relatiile mele cu Mihai s-au estompat. Ma credeti ori nu, daca ar fi sa o iau de la capat, nu m-as codi sa ma inhaitez inca o data cu Mihai. Slabiciune? Nostalgii gratuite? Nu stiu. Dar asta simt, asta spun. Mihai Botez imi lipseste foarte mult.

Andrei Brezianu? Este unul dintre cei mai prolifici si “loiali” informatori din dosar.
Cazul domnului Brezianu este un pic mai complicat. Andrei Brezianu nu mi-a fost doar prieten, mi-a fost si sef la Vocea Americii. Si, din ratiuni pe care nu doresc sa le numesc aici, am hotarat sa cer autoritatilor americane sa-mi raspunda la cateva intrebari. Nu stiu daca sunt simple, dar am certitudinea ca sunt intemeiate. Au stiut, de la domnul Brezianu ca a fost informator al Securitatii? Daca nu au stiut si afla acum, au ceva de spus? Au de gand sa faca ceva? Daca raspunsul este ca au stiut si totusi domnul Brezianu a devenit conducatorul departamentului romanesc al Vocii Americii, atunci ne aflam pe un teritoriu foarte complicat.

In sfarsit, iata o imensa ironie: atunci cand am propus Vocii Americii difuzare discutiei din 1990 cu Adrian Paunescu, Andrei Brezianu a fost mai mult decat reticent. In dosarul meu gasesc nu doar planurile de actiune intocmite pentru informatorul “DAN”, alias Andrei Brezianu, gasesc si note olografe in care acesta raporteaza cum si-a indeplint sarcinile. Una dintre ele fiind sa raspandeasca informatia ca Dorin Tudoran este omul Securitatii. Nu am gasit asa ceva legat de Adrian Paunescu. Mai mult, exista un document in care apare cererea lui Paunescu de a fi lasat sa ma ajute, sa-mi dea o slujba si sa fiu recuperat, caci sunt, totusi, un om de valoare.

Il face asta mai bun pe Paunescu, comparatia cu Brezianu?
Nu. Nici vorba. Vinovatiile lor sunt diferite, nocivitatea actelor lor este diferita, si fiecare dintre ei e liber sa se puna ori nu de acord cu propria-i constiinta. Daca se simt multumiti cu ce au facut, liniste usoara, domnilor!

Dumneavoastra cum va simtiti, stiind ca toate aceste nume ies pe piata, odata cu volumul „Eu, fiul lor”, publicat de Editura Polirom?
Nu este un secret printre prietenii mei: detest profund aceasta carte. Dar m-as fi detestat daca, pana la urma, nu luam hotararea de a publica aceste 500 de file din cele aproape zece mii. Daca nu ar fi fost domnul Radu Ioanid, cred ca nu as fi avut niciodata puterea de a finaliza acest proiect pe care l-am urat. Numai o rabdare si empatie desavarsite dovedite de domnul Ioanid au facut ca prelungile mele crize de dezinteres pentru acest proiect sa duca la aparitia acestei colectii de documente.

La urma urmei, eu sunt doar personajul cartii. Alcatuitorul si ingrijitorul volumului este Radu Ioanid. Banuiesc ca pana si autorul postfetei, domnul Nicolae Manolescu, a fost mai interesat de aparitia acestei carti decat am fost eu insumi, desi isi incepe postfata mentionand ca i-a facut rau citirea documentelor.

Inchid acest interviu cu un exercitiu de imaginatie inutil. Cine ati fi putut fi, in absenta lui „Tudorache”?
Curat inutil. Istoria nu se scrie cu exercitii de imaginatie, nu opereaza cu “daca”. Am scris, in cateva randuri, despre futilitatea devenita indecenta a acelor demersuri plicticoase care incep cu “daca am fi avut un Havel”, „daca am fi avut biserica catolica”, „daca asa si pe dincolo”. Am avut tot ce ne trebuie, dar am lipsit tocmai noi.

In absenta lui „Tudorache” probabil as fi fost un tip mai amuzant, ceva mai zambitor si admirand acum un raft de carti purtandu-mi semnatura. Cu acest „Tudorache” in carca, sunt un tip cu totul plicticos, defazat, si, spun multi, rupt de realitatile patriei. Si asta nu este amuzant deloc. Ma consolez cu faptul ca nu sunt altfel decat ceilalti romani.

Din interviuri, carti, declaratii, apartii la televiziune si comentarii pe bloguri parem un popor de Avram Iancu. Din felul cum traim si actionam parem un popor de Gore Pirgu ori Dinu Paturica. Pas de a mai intelege dulcele popor roman. Un popor care nu trebuie inteles, ci iubit neconditionat. Asta daca vrei sa te ia in serios. Bag seama ca eu n-am tinut cu tot dinadinsul sa ma ia in serios.
(Sursa>Kappa.ro