Paul Goma este un bombănitor cusurgiu, nici din cale afară de talentat. Adrian Marino a fost un laş, a lăsat în urmă, prin memoriile sale, o bombă cu ceas; de ce se războieşte cu lumea după moarte? Nicolae Breban, da, e mare, totuși ameţit de un orgoliu imens, şi scrie kilometric, de parcă are o fabrică de hârtie. Petru Popescu a fugit în America unde a făcut o căruţă de bani, ba a smotocit-o şi pe Zoia Ceauşescu înainte de-a pleca, parșivul, n-o fi evreu?, dă-l în mă-sa că-i comercial. Herta Müller este cinică, lasă-mă şi cu Nobelul!, o scorpie pirpirie şi afurisită, care ne-a spus în Ateneu, auzi ce lipsă de delicatețe, că am fost nişte “căcaţi” laşi în perioada dictaturii, că am acceptat să fim trataţi ca nişte “căcaţi”. Ia să le dăm câte un şut când avem ocazia, prea au pretenţii, se cred buricul pământului. Să-şi vadă de treburile lor, să ne slăbească, n-avem nevoie de lecţii, noi am rezistat prin cultură, suntem apreciaţi, chiar şi citiţi, după ’89 am construit instituţii, ne-am sacrificat propria operă şi sănătatea pentru cultura română. Aţi auzit şi răs-auzit astea şi probabil că v-aţi săturat. Nu? Eu, da.
Ce au în comun personalitățile amintite? În afară de valoarea pe care mulţi nu vreau să le-o recunoască, faptul că n-au acceptat înregimentarea în turmă, aerul ei căldicel, relativa siguranţă printre colegi, sistemul laudă-mă ca să te laud. Au optat să alerge fiecare în singurătatea lui, umbriţi şi stimulaţi totodată de propriile obsesii, egoişti în lumea lor, veritabili arici, egoişti în promovarea adevărului lor, conştienţi că au un rost, şi rostul se confundă doar cu propria oglindire, şi ea nu e aceea de păpuşi zâmbitoare cu orice ocazie, care să vândă lucruri nederanjante. Nu i-am ales după criteriul raportării la comunism, ci după simpatiile mele. Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: dacă nu era baliza de neocolit şi imposibil de ignorant a Nobelului, se vorbea în termeni similar de elogioşi acum despre Herta Müller? Sau i se vindeau cărţile la reduceri de preţuri, dosite în cotloanele librăriilor, şi nu scria mai nimeni despre ele?
Pe nesimţite, în viaţa culturală s-a instaurat hegemonia unor grupuri de influenţă. Toxică. Cronicizată. Cel al „Intelectualilor lui Băsescu” este doar unul, sigur cel mai vizibil şi pentru ochii neavizaţilor. Dacă nu faci sluj în preajma lor ori şi dacă se întâmplă să ai simpatii liberale sau social-democrate, de exemplu, Doamne ferește!, ai încurcat-o. Eject! Nici n-are rost să te iluzionezi că vei prinde o subvenție publică, o facilitate, ceva, care să-ți ușureze munca de scriitor. Ori dacă vine, prin hazardul erorii, e de analizat insistent la microscop. Ar mai trebui vorbit și despre complicitatea editurilor cu criticii literari care sunt referenți și la editurile despre care scriu harnic și cu interes. Dacă nu nimerești pe felie, nu prea exiști. Noroc cu internetul, fiindcă acolo aranjamentele sunt mai greu de realizat, însă și impactul blogurilor și siturilor este mai redus. Și noroc și cu cititorii care știu să discearnă. E precum în spațiul politic, unde unii condamnă comunismul și sunt aclamați, și alții, care-i dezgroapă efectiv pe cei uciși de Securitate, ca Marius Oprea, și sunt huliți.
Dacă în spațiul cultural oficial mioritic Herta Müller a fost împinsă spre acceptare forțat doar de Nobel, când o să apucăm vremea ca și ceilalți menționați să nu mai fie priviți ca outsideri? Statura lor deranjează, strică jocurile, este cert. Mi-ar plăcea să ascult un dialog public la Ateneu Goma- Liiceanu; cavalerul singuratic și matca stupului parșiv.
Alexandru Petria 
