Cu vreo trei ani în urmă, colaborarea cu politia politică a lui Milan Kundera a scandalizat amatorii de literatură. Autorul romanelor de mare succes «Insuportabila uşurătate a fiinţei» sau «Viaţa e în altă parte» a fost acuzat că, în 1950, ar fi povestit Securităţii cehe despre întâlnirea unei studente cu un pilot care dezertase din armată şi revenise clandestin în Cehoslovacia. Victima denunţului a fost arestată şi condamnată la 22 de ani de închisoare. Iubitorii operei lui Kundera au încercat să-i minimalizeze fapta, să-i caute circumstanţe atenuante, punând pe masă ca şi contraargument valoarea indiscutabilă a operei scriitorului.
Pornind de la întâmplarea cu Kundera, mă întrebam dacă vinovaţia unui scriitor este proporţională cu valoarea? Dacă ignomia omului Kundera este mai condamnabilă sau mai scuzabilă fiindcă este un mare scriitor? N-am găsit răspunsul, însă de atunci îl citesc cu inima strânsă pe Kundera. A devenit alt Kundera, ca atunci când descoperi că între picioarele iubitei crezută virgină au poposit şi vărul Georgică, şi vecinul Costică.
Aşa şi cu Ioan Groşan. Care poate să stea valoric lângă Kundera. Şi care-mi place mai mult decât Kundera. Sigur, e o treabă subiectivă, n-am veleităţi de critic literar. De pe urma turnătoriei sale la Securitate, un om a avut de suferit. N-a ajuns la puşcărie, totuşi turnătoria rămâne turnătorie.
Urmărind reacţiile în cazul Groşan, am observat felul în care au scris scriitorii şi ziariştii despre el. Le era lor jenă că sunt nevoiţi să se pronunţe despre o mizerie. De parcă erau cumva ei vinovaţi, nu autorul mizeriei. Simpatia pentru omul Groşan a îndulcit cuvintele. Într-un text justificativ, «Supt vremi», publicat în «Adevărul », Groşan a scris: «Se ştie că orice licean mai răsărit venit de la ţară are – sau cel puţin avea – o obsesie: să intre, spre bucuria părinţilor şi mândria comunităţii din care provenea, la facultate. Eu am intrat din prima, în 1973, al doilea la Filologia clujeană, secţia română principal. Am făcut parte din prima promoţie de absolvenţi de liceu care au fost luaţi în armată imediat după reuşita la facultate. Ameninţarea permanentă în acel stagiu militar termen redus era că, dacă „nu slujim patria” cum se cuvine, adio facultate! Puteam fi, după spusele ofiţerilor, trecuţi oricând la stagiu „normal”, de un an şi patru luni, pierzând admiterea. Asta era şi spaima noastră continuă, că nu vom mai ajunge să fim studenţi.» Doamne iartă-mă, dar mai rar o asemenea justificare plină de parvenitism! Conta doar facultatea, nimic altceva. Dacă era neamţ, şi ar fi trăit în Germania lui Hitler, ca să nu piardă facultatea, Groşan ar fi colaborat şi cu Gestapo de spaima gurii ţăranilor din satul lui? Personal, vroiam să aud trei cuvinte de la Groşan: « Îmi pare rău ». Nu le-a rostit.
Alexandru Petria
Alexandru Petria 