Gânduri despre Romul Munteanu

Sunt zile când îţi dai seama ce viaţă de rahat duci, încorsetat în meschinării vremelnice fără de care n-ar fi nici un mâine, din păcate, că aşa-i la noi, în semi-jungla numită România, că efectiv uiţi de cei care te-au făcut ceea ce eşti, deschizându-ţi ochii la momentul potrivit.

De câteva ore mi-e ruşine de mine, şi sunt trist, şi n-am stare, şi fumez ca prostul spunându-mi ce nerecunoscător am putut să fiu. De când am aflat că a murit Romul Munteanu, cu o zi înainte să împlinească 85 de ani. Un om care a făcut lucruri memorabile pentru cultura română, ca şi critic literar, ca şi profesor universitar, dar îndeobşte ca director la editura „Univers” între 1971- 1990.

Romul Munteanu a fost unul dintre criticii literari la care am ţinut în mod deosebit. Semăna perfect cu bunicul meu. Nici el nu mai este. A scris în anii 90 un articol extrem de elogios despre volumul de poeme cu care am debutat, „Neguţătorul de arome”, în săptămânalul bucureştean „Baricada”. I-am trimis cartea pur şi simplu la redacţie. Am ajuns să ne cunoaştem abia peste câţiva ani. Şi din cauza asemănării cu bunicul, dar şi fiindcă prin volumele sale „Jurnal de cărţi” din 1973, 1979, 1982 şi 1988 mi-a atras atenţia asupra unor mari scriitori ai lumii, i-am urmărit cu atenţie activitatea la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 din secolul trecut. Ţin minte că în marţea apariţiei săptămânalului „Baricada”, când am deschis publicaţia la pagina unde ştiam că avea rubrica Romul Munteanu, am început să citesc cronica despre mine pe stradă până am dat cu capul într-un stâlp de curent. Eram în culmea fericirii. Şi-i expediasem volumul cu trei săptămâni în urmă. Când am reuşit să discutăm, peste un an sau doi, la un târg de carte, la o votcă, în personalitatea aproape idolatrizată de departe am descoperit un om modest, colocvial, fermecător. Revăd, de parcă n-ar fi trecut atâta amar de timp, cum, la un moment dat, rotind între degete paharul cu tărie, Romul Munteanu m-a atenţionat să nu abuzez cu băutura. Mi-a mărturisit cum a făcut-o el şi cum a reuşit să se oprească. Acum, mărturisesc că l-am ascultat. „Viaţa noastră este un amestec de episoade frumoase şi urâte şi lumea trebuie să o cunoască aşa cum a fost, pentru că şi din momentele noastre de tulburare, de dezechilibru pot învăţa cei ce vin în urma noastră. Ei trebuie să ştie, de pildă, de ce scriitorii au băut mai mult în anii ’70-’80 – îşi amorţeau durerile cu vodcă sau cu whisky, fiecare după banii lui. Aceasta era o formă de boală colectivă şi de tratament pe care mulţi, aplicându-şi-l în regim forte, nu l-au suportat şi au murit. Eu am scăpat pentru că m-am oprit la timp.”, a spus Munteanu în 2003, într-un interviu realizat de George Arion pentru „România literară”.

Pregătindu-mă să redactez aceste rânduri, am căutat referinţe despre Romul Munteanu pe Google. Şi am găsit foarte puţine, exceptându-le pe cele care-i anunţă decesul. A murit aproape uitat. Nu pot să-mi iert că n-am scris nimic despre acest om deosebit până în prezent. În 2010, în revista „Cultura”, Alex Ştefănescu afirma spre cinstea sa: „Cineva din altă ţară, care nu ne cunoaşte îndeaproape, ar putea sa creadă că România este o ţară cu bogăţii inepuizabile, judecând după modul cum le risipeşte. Cu o mare nepăsare sunt tratate la noi îndeosebi valorile culturale, iar creatorii lor au parte, şi ei, de o desconsiderare totală.

Iată ce se întâmplă acum, chiar acum: trăieşte în Bucureşti, imobilizat în casă şi orb, un intelectual de o valoare incontestabilă, care a făcut servicii preţioase culturii române, dar aproape nimeni nu se interesează de soarta lui: Romul Munteanu. Aproape nimeni nu îl invită la emisiuni TV, preferând să aducă în prim-plan femei dezbrăcate care se aplaudă între ele, când reuşesc să ghicească al doilea nume al lui Napoleon. Aproape nimeni nu-i citeşte cărţile, deşi ar putea găsi în ele mai multa erudiţie şi inteligenţă decât în acelea ale autorilor la modă. Aproape nimeni nu îl menţionează în lucrările de sinteză, pentru că în momentul de faţă nu conduce instituţii si nu face parte din sindicate ale succesului literar.”

Romul Munteanu, îmi este ruşine! Dumnezeu sa te odihnească!

Alexandru Petria

Internetul şi literatura

Prietenul Dan Mircea Cipariu a scris nu demult pe « Agenţia de Carte » despre « Terorismul cultural pe Net! ». Este un fenomen neliniştitor prin amploare. Cipariu afirma că « Sunt mulţi scriitori şi intelectuali autentici care şi-au retras colaborările din pagini web ori din ziare în urma abuzurilor de limbaj şi de logică exultate pe forumuri ori în locurile virtuale dedicate comentariilor unor articole şi unor texte».

Aşa-i, acesta-i adevărul. Dar nu înseamnă că poziţia acestor scriitori şi intelectuali este cea corectă, deşi e de înţeles psihologic. Ei abandonează un mediu comunicaţional cu potenţial imens cedând în faţa impostorilor, a «teroriştilor culturali » . Ca să evidenţiez pregnant eroarea, spun: oamenii trebuie să renunţe la zborul cu avioanele de frica atentatelor şi să călătorească, mai încet, doar cu vapoarele şi trenurile? Apoi, deşi s-ar putea să sune deplasat prin diferenţa de amploare- SUA ar trebui să-şi cedeze poziţiile şi să-şi încalce principiile în urma presiunilor lui Ben Ladin şi a altora ca el, cu gândire de cavernă? Sunt convins că nu. De pe urma fricii câştigă “băieţii răi”, şi în cazul culturii, şi în cel al relaţionărilor internaţionale. Iar viitorul fără mediul virtual este ca şi cum am perora despre aprinderea focului în absenţa scânteii.

Pe lângă lărgirea numărului cititorilor, netul alungă distanţele, şterge măcar şi parţial demarcaţia între capitală şi provincie. Deşi nu locuiesc în Bucureşti, mi-am făcut o mulţime de prieteni printre scriitori prin intermediul netului. Şi pe Cipariu, că tot l-am amintit, l-am cunoscut astfel. Nu ştiu cum m-aş descurca în prezent fără internet, care mi-a devenit o a doua mână dreaptă. Cu toate că pentru mulţi o să pară neverosimil, prin intermediul internetului am luat legătura anul trecut cu editura “Tritonic”, care mi-a publicat pe cheltuiala sa romanul “Zilele mele cu Renata”. Contractul l-am semnat prin poştă şi l-am cunoscut pe directorul editurii abia după perfectarea actelor. Zilele trecute am semnat tot prin poştă contractul pentru volumul de proză scurtă “Deania neagră”, cu editura bucureşteană “Herg Benet”. Urmează să apară în mai, tot pe cheltuiala editurii. I-am contactat pe Facebook. Pe Alexandru Voicescu, directorul de la “Herg Benet”, încă nu l-am văzut la faţă decât în fotografii.

Ce aş fi câştigat dacă nu utilizam netul, de teama celor nărăviţi la înjurături? Şi am fost înjurat destul, pentru articolele politice. Aş fi publicat cărţile, mai ales pe fondul crizei? Mă îndoiesc. Fiecare să tragă ce concluzie doreşte.

Alexandru Petria