Un exemplu pentru lumea literară

Mărturisirea colaborării cu Securitatea a marelui poet Ioan Es Pop, pe cât a fost de surprinzătoare, pe atât este de apreciat. Dacă nimeni nu se aştepta ca scriitorul să fi fost turnător, recunoaşterea pactului cu instituţia opresivă comunistă, din proprie iniţiativă, neşantajat, este albul aruncat peste negrul scos la suprafaţă din hârtoapele trecutului. Desigur, Pop a greşit, a fost laş, însă a reuşit să-şi înfrângă laşitatea şi să se elibereze. „Sentimente de vinovăţie am avut de când mă ştiu, pentru greşeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeaşi comunitate le sancţiona prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări şi eşecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.”, recunoaşte poetul în textul „De acum încolo, te vei numi Marton“, publicat în „România literară”.

 Îl cunosc pe Ioan, am fost colegi la săptămânalul „Zig-zag” în anii 90, am şi băut împreună, am şi bârfit împreună. În aceea vreme eram surprins, când toţi îşi dădeau cu părerea despre orice în presă, că Pop se mulţumea cu o slujbă de corector, foarte prost plătită. I-am şi spus-o, dacă nu mă înşel, l-am acuzat că este mototol, că n-are conştiinţa valorii sale. Era la începutul traseului literar. Eram contrariat şi i-am găsit justificări în timiditatea sa, în aerul de om de la ţară ameţit de un mare oraş. Citind zilele trecute „De acum încolo, te vei numi Marton“, am început să văd altfel lucrurile. Şi nu cred că mă înşel. Ioan se temea, îmi dau seama, nu voia să iasă în faţă, însă până la urmă talentul său literar l-a impus în prim-plan. Trăia cu spaima că o să-i fie deconspirate turnătoriile. O spaimă care-i balasta gesturile.

Pop spune: „Prima vinovăţie devastatoare a fost corigenţa din clasa a şasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunţ pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteţi închipui ce a urmat. A doua greşeală capitală am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârşit prost. Mi-a produs o ruşine şi o disperare cumplite şi iarăşi am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat. Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista „Nord”, pe atunci publicaţie a studenţilor băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând.” Să recunoşti asemenea penibilităţi nu-i de ici de colo, e o trecere sfâşietoare peste barierele fricii, din exasperarea adunată în straturi apăsătoare, care a devenit insuportabilă. Seamănă cu o sinucidere, dar şi cu o renaştere. O renaştere prin pârjolul adevărului. Continui sa-l citez pe poet, cu pasajul în care descrie momentul în care a devenit informator al Securităţii: „ M-a dus (maiorul de Securitate- n.m. A.P.) într-o garsonieră care îi servea, probabil, drept loc de întâlnire şi cu alţii ca mine. Acolo, m-a aşezat la o masă şi mi-a pus în faţă o hârtie, despre care în scurt timp am aflat că se numeşte angajament. În plus, mi-a spus că aveam nevoie de un nume de cod şi mi-a cerut să-mi inventez unul. I-am răspuns că nu am nici o idee. M-a întrebat în ce lună sunt născut. I-am răspuns că în martie. „Atunci, de acum încolo, te vei numi Marton. Scrie-l.” Acela a fost angajamentul. După care m-a lăsat să plec. N-aş putea să vă descriu spaima, descurajarea şi dezgustul cu care m-am privit de atunci. Dârdâiam de remuşcare şi de greaţă. Ştiam că răul începuse şi că nu voi avea curajul să-l înfrunt.” Maramureşeanul nostru susţine că nu-şi aduce aminte câte informări a scris, dar că „la un moment dat domnul maior mi-a dat nişte bani, pe care i-am băut în seara aceleiaşi zile la una dintre bodegile din oraş, sperând ca a doua zi să nu mă mai trezesc.”

Am urmărit cu atenţie ce a apărut în presă după ce Pop şi-a recunoscut vina. Comentariile i-au fost favorabile, în general. S-a apreciat că totul a pornit de la el, că este o premieră în lumea literară. Cam la fel cum ţi-ar intra în casă un extraterestru şi ţi-ar cere umil un pahar cu apă. Poţi să-l refuzi după momentul de stupoare şi să-l loveşti cu un par, deşi arată odios?

 Mărturisirea lui Ioan Es Pop poate să constituie un exemplu pentru scriitori.

Alexandru Petria    

Mărturisirea lui Ioan Es Pop. Colaborarea poetului cu Securitatea

Cu zile în urmă, am scris despre colaborarea cu Securitatea a acestui mare poet . Aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/04/15/felicitari-ioan-es-pop/ .

Acum avem şi mărturisirea poetului. O redau:

„De acum încolo, te vei numi Marton“ de Ioan Es. Pop

Sentimente de vinovăţie am avut de când mă ştiu, pentru greşeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeaşi comunitate le sancţiona prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări şi eşecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.

Prima vinovăţie devastatoare a fost corigenţa din clasa a şasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunţ pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteţi închipui ce a urmat.

A doua greşeală capitală am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârşit prost. Mi-a produs o ruşine şi o disperare cumplite şi iarăşi am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat.

Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista „Nord”, pe atunci publicaţie a studenţilor băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând.

Îl mai văzusem pe domnul maior pe culoarele facultăţii, dar n-aveam habar de ce venea pe acolo. Cumnecum, a aflat de mocirla în care mă scufundam cu fiecare mişcare şi m-a vizitat în cămăruţa redacţională, unde lucram de multe ori singur.

La început a părut binevoitor şi bine intenţionat, apoi m-a tratat cu asprime, iar în cele din urmă a trecut la ameninţări. Că, dacă nu semnez, satul meu va afla foarte repede despre mizerabila mea poveste, pe care încă încercam s-o repar. Că şi felul cum am fost tratat de profesori şi colegi se va schimba. Că el poate să ţină secretul, dar numai în măsura în care cooperam.

L-am refuzat prima oară, l-am ocolit a doua oară, dar, deja, la a treia sau a patra abordare, voinţa mea s-a făcut ţăndări.

M-a dus într-o garsonieră care îi servea, probabil, drept loc de întâlnire şi cu alţii ca mine. Acolo, m-a aşezat la o masă şi mi-a pus în faţă o hârtie, despre care în scurt timp am aflat că se numeşte angajament. În plus, mi-a spus că aveam nevoie de un nume de cod şi mi-a cerut să-mi inventez unul. I-am răspuns că nu am nici o idee. M-a întrebat în ce lună sunt născut. I-am răspuns că în martie. „Atunci, de acum încolo, te ve numi Marton. Scrie-l.”

Acela a fost angajamentul. După care m-a lăsat să plec.

N-aş putea să vă descriu spaima, descurajarea şi dezgustul cu care m-am privit de atunci. Dârdâiam de remuşcare şi de greaţă. Ştiam că răul începuse şi că nu voi avea curajul să-l înfrunt.

Puteau să fi trecut zile sau săptămâni până când domnul maior m-a abordat din nou. Mi-a comunicat obiectivul: să-mi supraveghez o colegă şi să-i dau o notă informativă despre ea. Când am scris acea primă notă, m-a mustrat: astea nu sunt informaţii, dumneata îmi faci mie literatură, iar eu am nevoie de informaţii, mă înţelegi?

I-am răspuns că eu nu pot să-i dau mai multe detalii pentru că nu am acelaşi drum cu colega mea. „Să ai!”, mi-a spus domnul maior.

Cum însă nu aveam, am început să-i reproduc acolo diverse bârfe pe care cei din jur le puneau în circulaţie în legătură cu colega mea.

Bineînţeles, domnul maior nu m-a ferit nici de ruşinea care s-a abătut asupra mea câteva luni mai târziu, când un „emisar” zis prieten s-a dus în sat la mine şi a dezvăluit rezultatul relaţiei mele sentimentale din urmă cu câteva luni, nici de corecţia care mi-a fost aplicată acasă la ajungerea veştii printre cei din sat, nici de prima mea fugă la Bucureşti cu banii pe care mi-i dăduse mama pentru o întrerupere de sarcină ce n-a mai fost posibilă.

De aproape treizeci de ani mă întreb: câte informări i-am dat domnului maior? Eu socotesc că au fost cinci sau şase, dar memoria îmi poate juca feste, fie fiind prea indulgentă, fie creând vinovăţii mai mari decât cele care-au existat.

Nu-mi pot aminti nici cu ce mizerii am umplut următoarele note informative, dar îmi amintesc că la un moment dat domnul maior mi-a dat nişte bani, pe care i-am băut în seara aceleiaşi zile la una dintre bodegile din oraş, sperând ca a doua zi să nu mă mai trezesc.

M-am trezit.

Îmi mai amintesc că, după ce am absolvit facultatea şi am fost repartizat la Ieud, domnul maior a venit şi acolo. Să fi cedat încă o dată? Nu ştiu, în mintea mea e o beznă totală de câte ori mă opresc asupra acestei întrebări. Ceea ce ştiu este că, după un interval destul de mare când nu l-am întâlnit şi am sperat că am scăpat, prin 1987 a revenit în comună şi mi-a cerut o nouă notă informativă. Eu însă eram copt deja de spaime şi de regrete, aşa că i-am răspuns: „Domnule maior, puteţi să mă omorâţi, puteţi să-mi faceţi orice, că nu mai semnez nimic”. Şi domnul maior a înţeles, probabil, că de astă dată nu mai avea rost să insiste şi m-a lăsat în pace.

Acela a fost momentul când am hotărât să părăsesc Ieudul şi, pe fondul eşecului în căsnicie şi în toate cele, în septembrie 1989, am ajuns din nou în Bucureşti. De data asta hotărât să nu mă mai întorc.

Aşa m-am convins că pactul cu diavolul nu este o istorie pierdută în negurile Evului Mediu, în Fauştii lui Christopher Marlowe, J.W. Goethe sau Thomas Mann, ci că apare sub diferite înfăţişări în orice timp şi loc şi că eu tocmai îl întâlnisem şi-i slujisem.

Sper să nu-i fi pricinuit colegei mele un rău ireparabil. Sper ca, dacă i-am pricinuit cel mai mic rău, să mă ierte sau să decidă ce trebuie făcut pentru ca vinovatul să plătească. Sper ca pe cei pe care i-am dezamăgit cu această mărturisire să îi fac să nu-l condamne definitiv şi irevocabil pe tânărul care acum treizeci de ani a fost nevoit să ia numele de Marton.”

Textul lui Ioan Es Pop a aparut in Romania Literara

http://romlit.ro/de_acum_ncolo_te_vei_numi_marton

„Nebunia” lui Dorin Mureşan sau despre o carte ciudată

Ca să fiu cinstit, până la volumul „Oraşul nebunilor”, apărut recent la editura „Dacia XXI”, o să spun că n-am parcurs nici o pagină de literatură de-a lui  Dorin Mureşan. Nici nu ştiam de existenţa prozatorului cu acest nume. N-o să zăbovesc asupra cauzelor, unele ţin de circuitul cărţilor – cele principale, iar altele au o relevanţa mai redusă.

Nu citeam nici „Oraşul nebunilor” dacă nu mă contacta scriitorul pe Facebook şi nu-mi trimitea un exemplar. Şi ieşeam în pierdere. Pentru că „Oraşul nebunilor” este o carte unică în literatura română. După scriitură. Nu cunosc un alt text scris astfel, într-o asemenea manieră. Mureşan a mărturisit undeva: „ Oraşul nebunilor este o carte pe care nu aş rescri-o. E amuzant faptul că, atunci când am recitit-o pentru a-i face corectura, am avut senzaţia unui text nou, proaspăt (la propriu, vorbind), de parcă nu aş fi eu autorul. E şi mai amuzant faptul că… mi-a luat 3 zile să o recitesc şi am făcut-o cu chiu cu vai, fiind nevoit să reiau anumite fragmente pe care cu greu le pricepeam sau cărora nu le vedeam rostul. Şi chiar mai amuzant e că nu o dată m-am speriat cum că aş fi făcut anumite greşeli legate de context, recitind pentru a mia oară capitole disparate pentru a da de capătul acelei pânze dramatice ţesute aparent haotic.” .

„Oraşul nebunilor” nu este ceva de lecturat postprandial, tihnit, cu  hârşeala neuronilor redusă la minimum. Este un text care te solicită al naibii,  cu o curgere ciudată, cu hăţişurile sale de artificiozitate întinse pe 253 de pagini, unde anormalitatea este privită ca normală.

Fragment din „Oraşul nebunilor”:

„În anul acela nimic nu se schimbase. Dacă un trecător şi-ar fi făcut apariţia în oraşul X, l-ar fi comparat cu oricare alt oraş întâlnit în calea sa. Ar fi văzut că, în continuare, blocurile erau uriaşe, găzduind într-însele tot o mie de locuitori. Sigur, acum erau acoperite în întregime cu un material plastic, fibră de sticlă probabil, astfel încât fiecare dintre locatari putea participa în voie şi fără nici un fel de discreţie (fiind la rândul lui văzut participând), la ceea ce se întâmpla în afara acelui material transparent, uşor ceţos, de parcă o gură uriaşă şi fierbinte l-ar fi aburit definitiv. De fapt, vizitatorul ar fi observat dintru început acea stare de lucruri frivolă, acea poartă deschisă către intimitatea celuilalt. S-ar fi putut vorbi de un fel de fraternitate aparent oarbă, căci nici unul dintre cei observaţi nu ar fi dorit decât în mică măsură să fie observator şi, în plus, nu s-ar fi supărat dacă ar fi fost observat. Pe atunci perdelele ar fi fost scoase din uz, fiind folosite doar la acoperirea schelelor pentru ferirea celor care circulau mai jos de eventualele pericole ce ar fi apărut de sus. Sigur, s-ar fi lucrat prea puţin în domeniul zidăriei, pereţii clădirilor fiind în întregime acoperiţi, cum s-a spus deja, cu fibră de sticlă. Vizitatorul ar fi colindat străzile puternic luminate ale oraşului, uitându-se din când în când în oglinzile uriaşe ce pardoseau locuinţele… ar fi privit în jurul său cu puţin interes, găsind că, într-adevăr, până atunci nimic nu se schimbase, s-ar fi aşezat pe o bancă dintr-un părculeţ din centrul oraşului şi şi-ar fi deschis ziarul pe care îl cumpărase cu foarte puţini bani de la o tonetă de lângă clădirea gării. L-ar fi lecturat în răstimp de cinci minute deoarece acesta nu conţinea prea multe pagini şi l-ar fi aruncat într-un coş de gunoi pe care ar fi putut citi (dacă ar fi fost atent, deşi nu prea a fost – cine să mai acorde atenţie unor detalii ca acelea?) că:

ziua de astăzi e o zi a curăţeniei.

Ar fi mers mai departe, privind copacii din plastic – nici ei nu se schimbaseră – sau florile lipsite de miros. Lângă un lac pe care s-ar fi mişcat bărci foarte ciudate – semănau mai mult cu farfuriile adânci din care se soarbe ciorba, având încrustate pe margini cuvinte care, de la distanţa la care se afla, erau ilizibile – ar fi tronat o statuie de mărimi mult prea mari, un uriaş bătrân cu barbă punctând cu arătătorul mâinii drepte un fascicul de lumină de pe bolta cerului. Vizitatorul ar fi privit instinctiv către punctul arătat de forma antropomorfică de piatră, ar fi zărit acel fascicul şi s-ar fi întrebat de unde provenea el sau care era cauza lui sau care erau înţelesurile lui sau poate finalitatea lui, căci, de bună seamă, cauza exista, însă interpretarea pe care ar fi căutat-o primul venit cu privire la existenţa acelei lumini extrem de interesante n-ar fi putut în nici un caz să-l satisfacă, chiar dacă ar fi fost una proprie, originală – cum s-ar spune – şi ar fi oglindit toată furia lucidităţii dorite. Deci vizitatorul ar fi fost pătruns de acea dorinţă de a afla mai multe pentru simplul fapt că el nu ar fi ştiut decât că lumina aceea există şi poate atât. Dar, cum nimeni nu s-ar fi aflat prin apropiere, dispus să-i dea detalii, vizitatorul s-ar fi simţit uşor nehotărât dacă să lase lumina în plata non-sensului sau să mai stea să o privească. În cele din urmă, desigur, s-ar fi plictisit de ea şi ar fi contenit cu orbecăiala printr-o ţesătură de idei fără capăt şi noimă. Ar fi hotărât deci să păstreze întrebările pe mai târziu, poate pe când se vor fi găsit răspunsuri, fie ele doar purtătoare de indicii şi mai puţin de concluzii definitorii. Prin urmare, vizitatorul ar fi făcut cale întoarsă şi s-ar fi îndreptat către primul sediu monetar, o clădire destul de mare împrejmuită de un gard viu, deosebit, un gard sculptat în forme animaliere, mai degrabă o grădină zoologică statică, imobilă şi extrem de diversă. Ar fi putut zări astfel lei într-o feroce nemişcare sau elefanţi aruncând placid apa prin trompe. Ar mai fi putut zări şi girafe cu gâturile încovoiate ca nişte arcuri încordate, hipopotami cu boturi măreţe sau gheparzi lunecoşi alergând după căprioare speriate. Apropiindu-se de uşile ce se deschideau automat, la simpla apariţie a unui obiect în calea senzorilor lor, ar fi fost intervievat de un domn îmbrăcat foarte frumos despre rostul prezenţei sale acolo. Vizitatorul i-ar fi răspuns cu multă politeţe că:

– totul are un sens, de vreme ce şi sensul uşii e acela de a se deschide,

iar domnul i-ar fi mulţumit reverenţios şi l-ar fi invitat să viziteze clădirea superbă a sediului monetar. Vizitatorul ar fi fost satisfăcut de gestul domnului intervievator şi i-ar fi întins o bancnotă de o culoare încă nedescoperită astăzi, deci fără o posibilă nominalizare. Ar fi intrat apoi în clădirea primitoare şi s-ar fi apropiat de o doamnă îmbrăcată foarte frumos care l-ar fi întrebat, la rândul ei, despre rostul prezenţei sale acolo. Vizitatorul ar fi răspuns că:

– totul are un sens, de vreme ce şi zâmbetul dumneavoastră e acela de a produce bună dispoziţie.

Doamna i-ar fi mulţumit cu un zâmbet atrăgător şi l-ar fi invitat să se apropie de prima casierie disponibilă. Vizitatorul ar fi făcut întocmai şi ar fi întâlnit dincolo de tejghea o doamnă plină, cu ochelari subţiri şi cu un tic tolerabil, acela de a-şi trage nasul tot timpul. Casieriţa l-ar fi întrebat, nu fără politeţe, care era rostul dumnealui acolo, iar el i-ar fi răspuns că:

– totul are un sens, de vreme ce sunt aici.

Femeia din spatele tejghelei ar fi fost mulţumită de acel răspuns şi i-ar fi cerut un act de identitate. Vizitatorul şi-ar fi dus mâna în interiorul sacoului şi ar fi scos de acolo o bucată de plastic pătrăţoasă şi foarte colorată pe care i-ar fi întins-o casieriţei. Aceasta ar fi introdus-o într-un aparat ciudat, un ecran de mărime mică pe care, după câteva secunde, ar fi apărut câteva cifre. Imediat, femeia ar fi scos bucata de plastic din aparat,  i-ar fi întins-o vizitatorului şi ar fi accesat cu unul dintre degete un comutator silenţios. După alte câteva secunde i-ar fi întins vizitatorului câteva bancnote de o culoare necunoscută, după cum s-a spus. Acesta i-ar fi mulţumit şi i-ar fi urat:

– tot sensul din lume.

Ar fi ieşit apoi din bancă şi ar fi reprivit locuinţele din sticlă. O singură clădire a oraşului ar fi dispus de perdele, dar nu pentru a ascunde ceea ce se afla sau se întâmpla în interiorul ei, ci pentru amenajarea tapetului de tencuială care o îmbrăca. E vorba, după cum s-a ghicit, de sediul administraţiei publice, acolo unde s-ar fi adunat totul şi de unde, cum era firesc, n-ar fi ieşit mai nimic, deşi ar fi părut că iese totul. Fără doar şi poate acea clădire ar fi fost deosebită prin arhitectura ei extrem de prodigioasă. Ar fi semănat cu un templu antic, deşi ar fi existat elemente vădit contemporane care ar fi fracturat stângaci continuitatea ei istorică. De fapt, clădirea ar fi fost tot timpul în renovare, motivul fiind pretinsa actualizare a faţadei ei, cea care, după cum spuneau locuitorii oraşului:

– trebuia să oglindească prezentul.

Conform acelei legi draconice, rodul unei minţi cu siguranţă geniale, clădirea ar fi fost condamnată la o nesfârşită stare de neterminare, fiind îmbrăcată cu perdele tot timpul. Vizitatorul s-ar fi apropiat de ea cu multă curiozitate şi ar fi privit prin materialul cvasitransparent în căutarea siluetelor muncitorilor. N-ar fi găsit nimic deoarece nimeni nu ar fi lucrat pe schelele ridicate de-a lungul pereţilor. Dacă s-ar fi dus la intrarea în clădire, ar fi putut citi câteva cuvinte imprimate pe o foaie galbenă, lipită de uşa impunătoare, şi care i-ar fi spus că:

astăzi nu se lucrează deoarece membrii conducerii sunt plecaţi în vacanţă.

Vizitatorul însă nu s-ar fi dus acolo şi nici nu ar fi citit acele cuvinte, în cazul în care s-ar fi dus totuşi. El s-ar fi îndreptat cu paşi moi către o clădire la baza căreia s-ar fi aflat un restaurant. Ar fi intrat acolo şi s-ar fi aşezat la o masă rotundă, comandând un dejun frugal, conţinând o porţie de huru, doi mici comoroi şi o doză de cofeină. Şi-ar fi deschis agenda, un caiet de mărime mică cu coperţi tari şi groase, şi ar fi căutat cu degetul o adresă. L-ar fi închis şi l-ar fi reintrodus în servieta pe care o purtase până atunci într-una dintre mâini, o servietă despre care nu s-a vorbit până acum fiindcă nu a fost cazul. Ar fi mâncat cu grijă cei doi comoroi, încă fierbinţi, ar fi îngurgitat în mare viteză porţia de huru, fiind probabil una dintre gustările lui favorite, şi ar fi băut doza de cofeină, fără a acorda nici o importanţă celor ce s-ar fi întâmplat în jurul său, adică celor două siluete care ar fi descins febril în restaurant şi ar fi luat la rost doi domni, unul foarte gras, cu o guşă uriaşă coborând în valuri pe piept, celălalt astenic, zăpăcit, gesticulând mărinimos, aruncându-şi mâinile în toate părţile, de parcă ar fi vrut să-şi ia zborul dintr-un moment în altul. Vizitatorul nu ar fi observat că acei doi domni, foarte deosebiţi ca înfăţişare, şi-ar fi pus servietele sub braţ şi i-ar fi urmat pe ceilalţi doi, asemănători din toate punctele de vedere, dar cu chipiuri de poliţist şi cu arme prinse la curelele ce le împrejmuiau şoldurile. E posibil ca, totuşi, vizitatorul să fi auzit zarva iscată în încăpere de dispariţia celor doi clienţi foarte respectabili şi să fi întors capul. Ar fi văzut atunci o doamnă plină, îmbrăcată pompos, rugându-se de cei prezenţi în incinta restaurantului să nu lase lucrurile să rămână aşa, ci să reacţioneze în vreun fel anume, indiferent cum, dar cel puţin să reacţioneze. Vizitatorul ar fi putut reacţiona, ridicându-se de la masă şi părăsindu-şi cofeina încă neterminată, dar şi-ar fi spus că e păcat totuşi să lase o astfel de cofeină pe masă. Ar fi rămas deci pe loc, ignorând zbieretele femeii pompoase, şi ar fi continuat să-şi soarbă încet lichidul alb-gălbui, degustându-l ca pe un alcool de cea mai bună calitate. La sfârşit, ar fi lăsat o bancnotă pe masă şi ar fi ieşit din restaurant cu agenda deschisă în mâna liberă. Ar fi cotit la stânga la prima intersecţie şi ar fi acostat primul trecător întâlnit pentru a-l întreba de o anume stradă al cărei nume ar fi început cu litera N.. Trecătorul ar fi dat din umeri şi i-ar fi recomandat să caute strada cu pricina pe harta oraşului. La întrebarea vizitatorului:

– despre ce hartă e vorba ?

trecătorul i-ar fi răspuns că ea s-ar fi aflat în centrul oraşului, lângă statuia bătrânului cu barbă, cel care ar fi arătat cu degetul steaua. Vizitatorul ar fi înţeles pe dată ce anume urma să facă, i-ar fi mulţumit trecătorului dorindu-i:

– tot sensul din lume,

iar acesta din urmă i-ar fi răspuns într-un mod asemănător. Pornit în căutarea statuii bătrânului, vizitatorul s-ar fi întrebat de ce nu văzuse harta respectivă de vreme ce tot se aflase pe acolo şi şi-ar fi răspuns singur că:

– n-are nici un sens deoarece eu atunci nu căutasem harta.

Cu toate acestea, vizitatorul ar fi găsit explicaţia nelalocul ei, căci conştiinţa i-ar fi spus că totul trebuie să aibă un sens. Harta îl avea din plin fiindcă fusese aşezată acolo şi, pentru că el totuşi se oprise lângă ea, chiar dacă nu o observase, ar fi avut datoria de a o căuta şi de a-şi completa curiozitatea privind-o atent şi găsind şi strada al cărei nume începea cu particula N.. Vizitatorul s-ar fi simţit vinovat, căci acea din urmă explicaţie i s-ar fi părut cea mai întemeiată dintre câte existau. Prin urmare, ar fi simţit un sâmbure de vinovăţie crescând în el, făcându-se tot mai mare, decojindu-se şi lăsând loc creşterii unui trunchi firav, care nu şi-ar fi încetat urcuşul până când nu i s-ar fi izbit de ceafă, cotropindu-i cerebelul cu tot felul de reproşuri. Vizitatorul s-ar fi oprit o secundă, şi-ar fi scos batista dintr-un buzunar al sacoului şi şi-ar fi şters cu ea fruntea umedă. Ar fi simţit apoi că aerul devenise irespirabil din cauza stelei aceleia pe care ar fi arătat-o bătrânul şi care, fără îndoială, ar fi participat şi ea la încălzirea atmosferei. Vizitatorul s-ar fi grăbit să ajungă la hartă pentru a descifra străzile oraşului, găsind că întârziase deja mult prea mult şi că viitoarea sa gazdă ar fi început să-şi facă griji în privinţa sa. În curând vizitatorul ar fi ajuns în preajma uriaşei statui şi s-ar fi plimbat în jurul ei, căutând harta. Ar fi găsit-o, cu siguranţă, dacă apa limpede a lacului pe care pluteau bărcile ca nişte farfurii nu l-ar fi ispitit, căci căldura se accentua, făcându-l să se înnăbuşe. Vizitatorul s-ar fi apropiat de lac, s-ar fi aplecat peste parapetul din beton al acestuia şi ar fi luat în cupola palmei câţiva stropi de apă pe care i-ar fi întins cu vădită satisfacţie pe faţa ce-i devenea tot mai palidă. Ar fi zâmbit apoi unei doamne care i-ar fi făcut cu mâna dintr-o farfurie şi ar fi observat din nou cuvintele încrustate pe marginile acesteia. Ar fi citit, fără a se mira câtuşi de puţin, că: totul are un sens deoarece totul este făcut cu un scop anume şi că (iar acele cuvinte ar fi apărut numai datorită întoarcerii farfuriei, căci altfel nu le-ar fi putut zări decât dacă ar fi făcut un tur al lacului):

scopul nu este totuşi cauza sensului căci sensul are o cauză şi un efect prin aceea că este sens.

Dacă vizitatorul nu ar fi dat prea multă atenţie doamnei care i-ar fi zâmbit şi ea sub impactul zâmbetului său docil şi politicos, ar fi putut citi în continuare că:

nici efectul nu este un postulat al scopului în ceea ce priveşte structura sensului căci sensul este autonom faţă de cele două elemente ale oricărei dinamici cauzale

şi că (farfuria urma să-şi încheie întoarcerea de 360 de grade):

sensul are o viaţă proprie prin aceea că există şi-atât.

Dacă vizitatorul ar fi citit acele fraze, nu ar fi fost surprins de sensul lor, deşi le-ar fi dat atenţia cuvenită. Totuşi, se poate presupune că s-ar fi ridicat fără să-şi sfârşească lectura, privind-o doar pe doamna aceea din farfurie, căreia i-ar fi adresat un salut de despărţire prin ridicarea mâinii în aer. Femeia i-ar fi răspuns cu un gest similar, iar vizitatorul s-ar fi apropiat din nou de statuie şi ar fi căutat harta pe care, în cele din urmă, ar fi găsit-o sculptată chiar pe piciorul bătrânului. Ar fi descâlcit filigranul complicat de străzi şi s-ar fi luminat deodată la faţă, punctând cu degetul un loc anume de pe piatră, o linie în dreptul căreia era încrustată litera N.. Vizitatorul ar fi înţeles că strada pe care ar fi căutat-o era foarte aproape de piaţa centrală în care stăpânea statuia bătrânului şi ar fi privit în jur, încercând să-şi dea seama unde se află, raportându-se tot timpul la harta pe care ar fi privit-o la răstimpuri scurte şi egale. La un moment dat, ar fi întins mâna către un punct care, după cum ar fi spus harta, s-ar fi aflat în partea de sud a oraşului şi ar fi pornit într-acolo cu agenda deschisă sub nas. Curând, după perindări sinuoase pe străzi şi străduţe curate, ar fi găsit ceea ce căuta şi s-ar fi oprit în dreptul unei clădiri imense acoperită toată cu fibră de sticlă. Ar fi simţit un val de căldură emanând dintr-însa şi ar fi intrat în ea după ce uşile rulante s-ar fi dat la o parte. Ar fi căutat pe panoul de la parter numele aflat în agenda pe care încă ar fi ţinut-o deschisă în mâna liberă, l-ar fi găsit şi ar fi păşit în liftul nespus de încăpător care l-ar fi dus până la un etaj despre care nu s-ar putea spune prea multe. Ar fi bătut la o uşă confecţionată dintr-un metal foarte dur deasupra căreia s-ar fi aflat un număr despre care din nou nu s-ar putea spune prea multe. I-ar fi deschis o femeie subţire care l-ar fi invitat fără sfială înăuntru, închizând apoi uşa în urma lui. Despre ce s-ar fi întâmplat mai departe cu vizitatorul, nu s-ar putea şti decât privind printr-un geam de fibră de sticlă din clădirea de vizavi, cu discreţie şi fără dorinţa voită de a afla cu obstinaţie ce s-ar fi întâmplat cu el, căci convieţuirea între locatarii acelui oraş putea fi comparabilă cu o fraternitate în care curiozitatea nu era o dominantă, nefiind desigur nici un observator voluntar.”

Cum se auto-prezintă scriitorul clujean pe blogul său:

„Dorin Mureşan s-a născut la 14 februarie 1977 în Iaşi. Este licenţiat al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş – Bolyai”, specializarea Metafizică, promoţia 2001. În 2002 a debutat cu volumul de proză „Hypostasis” apărut la editura Limes, pentru care a primit premiul „Mongolu” pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj. În 2003 a mai publicat, la aceeaşi editură, volumul de proză „De vorbă cu tine printre coji şi fructe uscate”. Prezent cu cronică literară, proză şi poezie în revistele Tribuna, Familia, Luceafărul, Convorbiri literare, Timpul, Bucovina literară, Ziua literară. Prezent cu poezie în antologia „Literatură potenţială I” coordonată de A. Urmanov şi apărută la editura Vinea în 2005. Are 3 copii (un băiat de nouă ani şi gemeni – băiat şi fată – de 4 ani). A fost, pe rând: secretar, manager şi consilier imobiliar.”

Sper că aţi reuşit să vă faceţi o părere despre om şi cartea lui. Turul de forţă stilistică al lui Mureşan este o „nebunie” frumoasă. O demonstraţie de meserie şi talent. Dar şi un drum pe care nu mai poţi merge fără să te repeţi.

Alexandru Petria  

Cuplarai de Paste

Cuplărai. Curve politice şi în sutană. Cam asta este imaginea cu adusul luminii de Paști de la Ierusalim. Mi-e greaţă. Pe lângă aceşti oameni, curvele-curve aduc a virgine. Sărbători fericite!

Felicitari, Ioan Es Pop!

Ai colaborat cu Securitatea, am citit http://www.reportervirtual.ro/2011/04/ioan-es-pop-fost-colaborator-emerit-al-securitatii.html. Sunt siderat, n-am cuvinte. Însă mărturisirea ta este de apreciat, fiindcă nu te-a acuzat nimeni. A venit probabil ca o încercare de eliberare de-o Golgotă terifiantă. Ioane, aştept « România literară » de joi, ca să-ţi citesc argumentele. Cu toate că declaraţia ta vine cam târziu, felicitări! Ai depăşit o barieră, acum eşti un om liber. În proximitatea Paştelui…

Nicolae Breban şi Securitatea

Nicolae Breban este unul dintre cei mai mari prozatori români în viaţă. Vestea colaborării sale cu Securitatea, pornită din arhivele CNSAS, a surprins şi n-a surprins mediile scriitoriceşti. Se vorbea de mult despre ea pe la colţuri. Am luat-o întotdeauna ca un semn al invidiei cârcotaşilor pentru talentul autorului „Îngerului de ghips”. Sau ca o contrareacţie la desele şi indigestele ieşiri orgolioase ale prozatorului.

Este posibil să fie mai de dorit să-l citeşti pe Breban fără să ai contacte cu omul Breban, mereu cu un avânt de neoprit în dominarea celor din jur. Aplecarea spre combinaţii, spre jocurile de putere ar putea constitui o cheie a înţelegerii colaborării sale cu Securitatea, legătură pe care autorul o neagă. „Este o lucrătură a cuiva care vrea să-mi murdărească numele. În perioada aia erau sute de scriitori şicanaţi, dar eu niciodată n-am dat vreo informaţie scrisă Securităţii şi nici nu am semnat niciodată un angajament. Eu am fost unul dintre cei mai atacaţi scriitori în comunism, romanul meu «Bunavestire» a fost foarte atacat, toată presa de partid m-a atacat.(…) Am fost anchetat de două ori de Securitate şi în acele momente l-am cunoscut pe Pleşiţă. Prima anchetă culturală a fost în legătură cu confiscarea manuscrisului romanului meu «Bunavestire» de la Coeckelberghs (editorul René Coeckelberghs, n.r.), care urma să-l publice în Suedia. Romanul meu «Bunavestire» a fost oprit în ţară de la publicare, timp de trei ani, de către Securitate şi doream să îl public în Suedia. Dar Securitatea şi Poliţia de frontieră au confiscat manuscrisul şi eu am fost anchetat de o comisie a Securităţii. Atunci l-am cunoscut şi pe Pleşiţă. Ei m-au rugat să scriu o declaraţie în care să spun de ce i-am încredinţat unui editor străin manuscrisul meu. Eu am explicat că sunt autorul manuscrisului şi proprietarul lui şi nu îl dădeam pentru a fi publicat, pentru că nu doream să îl implic pe Coeckelberghs. Aceasta este singura declaraţie scrisă pe care am dat-o la Securitate””, a zis Nicolae Breban.

În ciuda negaţiilor scriitorului, sunt de netăgăduit aceste documente:

„Notă T.O, transcriere a convorbirii titularului cu generalul Pleşiţă din 22 februarie 1977

B: Alo, vă salut tovarăşul general!

P: Tot respectul. Ce vă face piciorul?

B: Uitaţi, acum m-am întors de la partid. A durat mai bine de o oră jumătate întrevederea.

P: Aha, e bine.

B: Şi eu cred că a decurs în condiţiile satisfăcătoare, foarte bune. Adică i s-a spus lui Paul Goma că greşelile pe care le-a făcut, că se învecinează cu trădarea şi aşa mai departe. Şi el a fost profund emoţionat. A avut unele obiecţii: a spus că mai sunt trei oameni arestaţi, tovarăşul secretar pe loc a pus mâna pe telefon, a vorbit cu tovarăşul Stănescu şi s-a dovedit că nu-i adevărat.

P: Care dracu oameni a zis că are?

B: Ştefănescu şi încă unu de la Oradea sau ceva. Da…nu, era o falsă informaţie…

P: Dacă ar fi fost vorba de arestaţi, în primul rând trebuia el arestat, că-i instigator.

B: Da, da i s-a şi spus, că s-a plâns de anumite presiuni, i-a spus: „Nu, nu. Dacă era vorba să fii arestat, ai fi fost arestat”. I s-a spus că este spiritul conducerii de partid şi a tovarăşului Nicolae Ceauşescu să nu se ia măsuri administrative, că ideea de conducere, ştiţi?

(…) B: Aţi auzit, ieri? N-aţi auzit. Eugen Ionescu, la „Europa Liberă” a avut un interviu cu Monica Lovinescu, de 10 minute, să-l cereţi că este…

P: Interesant…

B: Interesant. În ce sens? Chiar şi Paul Goma a spus că bătrânul s-a scrântit.

P: S-a zăpăcit.

B: Da. Şi-a permis să ia un ton, faţă de tovarăşul Ceauşescu, inadmisibil pentru…să discuţi aşa cu un şef de stat!

P: Da, e un tâmpit! Da, am să-l cer, mulţumesc.

B: Da, şi chiar vă spun, acum, confidenţial, chiar Goma, pe stradă, mergând la partid, mi-a spus: „dom-le, este inadmisibil cum a vorbit Ionescu”. Inadmisibil.

P: Ei, ar trebui influenţat să ia atitudine.

B: Ei, n-o să ia. N-o să ia, bineînţeles. Mai ales că pe el l-a făcut mare scriitor, ceea ce, iarăşi, e fals. Goma nu-i un mare scriitor, dar, mă rog, aşa se umflă lucrurile, ştiţi. Ei cer obiectivitate şi uită-te!

(…)

B: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:”Bine, bine cu Goma, dar cu cartea ta cum rămâne?” şi zic: „uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar” şi mama mi-a spus acum în bucătărie „să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta”.

P: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama.

Notă T.O, transcriere a convorbirii titularului cu generalul Pleşiţă, din 18.02.1977, redactată şi semnată de lt.col. G.S. din cadrul Direcţiei 1:

Baltag, ora 14.09 CHEMAT:

Breban: Vă salut tov. general, a fost la mine Paul Goma, azi la prânz şi am avut o discuţie

Pleşiţă: Spuneai că te duci ieri.

B: Nu, mi s-a umflat piciorul.

P: Deci a venit el la matale.

B: A venit, eu i-am dat ieri un telefon şi el mi-a spus că nu pot să merg la el că se găsea un miliţian la poartă.

P: Aiurea!…Nişte insinuări, domnule…

B.: Da. Şi…măr rog, am dat eu un telefon, şi eu tot nu puteam ieşi din casă şi a zis că vine el. A venit oarecum surescitat, nu ştiu ce, i-am povestit întâlnirea mea cu tovarăşul Burtică şi că s-a discutat problema lui literară şi l-am întrebat: „eşti de acord, dacă vrei să publici o carte…crezi că vei găsi o carte publicabilă, care…Uite, există interesul faţă de problema dumitale, şi nu ştiu ce.. Şi a zis că da, îl interesează foarte mult, că aşteaptă o asemenea rezolvare.

(…)

P: Dar despre tâmpenia asta la care spuneai că te-au invitat şi pe dumneata să semnezi…

B: Da, mi-a povestit de câteva cazuri, a spus că au primit nişte oameni paşapoarte rapid şi că pleacă şi..

P: Şi că a realizat ceva!…Pentru ăia!…

B: Daa…mă rog! Aspectul ăsta m-a interesat mai puţin.

P: Deci, discuţia aţi axat-o pe treaba asta…

B: Da, pe problema lui şi pe rezolvarea problemei lui.

P: Dar ai încercat să-l temperezi.

B: Păi acum eu cred că dacă am avut discuţia asta şi dacă o să mergem săptămâna viitoare la tovarăşul secretar, eu cred că…

(…)

B: A propos, să nu uit. Tovarăşul Burtică a zis că i-a dat Ţepeneag telefon, acum vreo două zile, de la Paris şi că era cam trist, aşa, cam amărât..

P: Îhî. Dar de ce era amărât?

B: Nu ştiu. El spune că-i e dor de ţară lui Ţepeneag şi că a făcut şi o boală la ficat pe chestia asta.

P: Nu-i de mirare. Că într-adevăr te apucă dorul de ţară. El e plecat…de când e plecat?

B: Nu atât că e plecat, cât problema că chestia cu retragerea cetăţeniei îl mănâncă pe el.

P: Da, să vedem, că poate că Goma îl trage şi pe Ţepeneag.

B. Da. Nu ştiu, nu v-am spus că tovarăşul secretar mi-a spus că şi cu problema Ţepeneag s-ar putea găsi o rezolvare.

P: Ei, probabil că s-a gândit la ceva. Mie nu mi-a spus. Probabil că au ei nişte proiecte, pe la „propagandă”, pe acolo. E o treabă bună, ai făcut o treabă bună!.

B: Ei, servim cultura şi ţara!

P: Aşa este tovarăşe Breban, era vorba să-mi dai un nume.

B.: Da, da, exact. Îl am lângă mine. Aveţi o memorie excepţională. Se cheamă aşa: doamna Dora Maria Călinescu, care a depus pe data de vineri-4 februarie, la sectorul 1, la miliţia asta din colţ cu Ipătescu, pentru America.

P: Da, da.  Da, e de fapt mama lui Matei.

B: Da, scrieţi şi numele: mama lui Matei Călinescu, că e anexată şi o invitaţie a lui Matei, care e profesor la Universitatea Indiana, Indiana.

P: Da, e-n regulă. O găsesc, dau telefon.

B: Pentru asta eu vă mulţumesc în special, tovarăşe general.

P: N-aveţi de ce. Vă răspund şi eu ca dumneavoastră: servim ţara (amuzament). Caută-l neapărat pe tovarăşul Burtică, pentru că aţi făcut o treabă bună.

B: Să sperăm că iese cu bine.

P: Domnule, într-adevăr, e o chestie de surpriză dacă s-a angajat şi la un reportaj.

B: Da, asta a fost şi surpriza mea.

P: E perfect! E justificată surpriza. Eh, e un om nestatornic, îl bate vântul.”

Raport cu propunere de închidere a Dosarului „Baltag” din 9 mai 1987 semnat de lt. col. Achim Victor, Serviciul 5, Direcţia 1: „Scriitorul Breban Nicolae Alexandru a fost luat în lucru prin dosar de urmărire informativă din ordinul conducerii ministerului, la data de 10 iulie 1972, pentru atitudinea adoptată în anii 1971-1972, când, participând la Festivalul de Film de la Cannes a intenţionat să nu mai revină în ţară. Pentru activităţile duşmănoase desfăşurate, Nicolae Breban a fost avertizat în anii 1975, 1976, 1977. Paralel cu măsurile de temperare, s-a acţionat şi pentru dezamorsarea oricăror situaţii de natură a-i stimula înclinaţiile contestatare. În cursul anului 1977 a fost luat în contact pentru a fi folosit la temperarea lui Paul Goma şi determinarea acestuia de a renunţa la acţiunile preconizate. Ulterior, a fost menţinut în contact  pentru influenţare ţi exploatare informativă. Începând din 1979, în baza unui paşaport cu viză pe un an, prelungită consecutiv, a stat majoritatea timpului la Paris, unde şi-a publicat până în prezent trei dintre romanele apărute în ţară. Concomitent, a publicat în România două noi cărţi, păstrându-şi apartamentul din Bucureşti. Deşi, întreţine relaţii şi este constant curtat de elemente ostile din emigraţie, Nicolae Breban nu s-a angrenat în acţiuni necorespunzătoare la adresa ţării. Faptul că locuieşte la Paris, unde îşi publică unele din cărţile sale, fără a avea un statut de disident, ori a face declaraţii defăimătoare în presa reacţionară, a „iritat” mai multe elemente ostile din emigraţie, între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, care îl discreditează, prezentându-l ca pe un „agent comunist trimis cu sarcini în străinătate”. Este legat de ţară şi mulţumit cu faptul că editurile îi publică în continuare cărţile, iar presa de specialitate face referiri la ele. Având în vedere cele raportate, propunem: închiderea dosarului de urmărire informativă „Baltag” prin influenţarea pozitivă a celui în cauză şi compromitere”.

Academicianul Eugen Simion a precizat pentru Mediafax, privind decizia de colaborare dată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) în cazul lui Nicolae Breban, că are doar o întrebare: „Numai scriitorii români au colaborat cu Securitatea, de se ocupă numai de ei?” „Nu pot să am nici-o reacţie, pentru că nu am văzut dosarul. Dosarul i se comunică autorului şi apoi celui care a cerut, respectiv conducerii Uniunii Scriitorilor. Eu trag nădejde în continuare – sunt optimist şi credul de felul meu – că nu este ceva foarte grav. Eu aş vrea să fie o prostie, un fleac”, a opinat şi Nicolae Manolescu.

Ca şi în cazul Groşan, de la Nicolae Breban aştept doar un „Îmi pare rău”.  Altfel, afirmaţia „Ei, servim cultura şi ţara!” rămâne ca un cuţit odios în spinare.

Alexandru Petria