Cu zile în urmă, am scris despre colaborarea cu Securitatea a acestui mare poet . Aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/04/15/felicitari-ioan-es-pop/ .
Acum avem şi mărturisirea poetului. O redau:
„De acum încolo, te vei numi Marton“ de Ioan Es. Pop
Sentimente de vinovăţie am avut de când mă ştiu, pentru greşeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeaşi comunitate le sancţiona prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări şi eşecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.
Prima vinovăţie devastatoare a fost corigenţa din clasa a şasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunţ pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteţi închipui ce a urmat.
A doua greşeală capitală am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârşit prost. Mi-a produs o ruşine şi o disperare cumplite şi iarăşi am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat.
Pe acest fond de vulnerabilitate şi derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista „Nord”, pe atunci publicaţie a studenţilor băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând.
Îl mai văzusem pe domnul maior pe culoarele facultăţii, dar n-aveam habar de ce venea pe acolo. Cumnecum, a aflat de mocirla în care mă scufundam cu fiecare mişcare şi m-a vizitat în cămăruţa redacţională, unde lucram de multe ori singur.
La început a părut binevoitor şi bine intenţionat, apoi m-a tratat cu asprime, iar în cele din urmă a trecut la ameninţări. Că, dacă nu semnez, satul meu va afla foarte repede despre mizerabila mea poveste, pe care încă încercam s-o repar. Că şi felul cum am fost tratat de profesori şi colegi se va schimba. Că el poate să ţină secretul, dar numai în măsura în care cooperam.
L-am refuzat prima oară, l-am ocolit a doua oară, dar, deja, la a treia sau a patra abordare, voinţa mea s-a făcut ţăndări.
M-a dus într-o garsonieră care îi servea, probabil, drept loc de întâlnire şi cu alţii ca mine. Acolo, m-a aşezat la o masă şi mi-a pus în faţă o hârtie, despre care în scurt timp am aflat că se numeşte angajament. În plus, mi-a spus că aveam nevoie de un nume de cod şi mi-a cerut să-mi inventez unul. I-am răspuns că nu am nici o idee. M-a întrebat în ce lună sunt născut. I-am răspuns că în martie. „Atunci, de acum încolo, te ve numi Marton. Scrie-l.”
Acela a fost angajamentul. După care m-a lăsat să plec.
N-aş putea să vă descriu spaima, descurajarea şi dezgustul cu care m-am privit de atunci. Dârdâiam de remuşcare şi de greaţă. Ştiam că răul începuse şi că nu voi avea curajul să-l înfrunt.
Puteau să fi trecut zile sau săptămâni până când domnul maior m-a abordat din nou. Mi-a comunicat obiectivul: să-mi supraveghez o colegă şi să-i dau o notă informativă despre ea. Când am scris acea primă notă, m-a mustrat: astea nu sunt informaţii, dumneata îmi faci mie literatură, iar eu am nevoie de informaţii, mă înţelegi?
I-am răspuns că eu nu pot să-i dau mai multe detalii pentru că nu am acelaşi drum cu colega mea. „Să ai!”, mi-a spus domnul maior.
Cum însă nu aveam, am început să-i reproduc acolo diverse bârfe pe care cei din jur le puneau în circulaţie în legătură cu colega mea.
Bineînţeles, domnul maior nu m-a ferit nici de ruşinea care s-a abătut asupra mea câteva luni mai târziu, când un „emisar” zis prieten s-a dus în sat la mine şi a dezvăluit rezultatul relaţiei mele sentimentale din urmă cu câteva luni, nici de corecţia care mi-a fost aplicată acasă la ajungerea veştii printre cei din sat, nici de prima mea fugă la Bucureşti cu banii pe care mi-i dăduse mama pentru o întrerupere de sarcină ce n-a mai fost posibilă.
De aproape treizeci de ani mă întreb: câte informări i-am dat domnului maior? Eu socotesc că au fost cinci sau şase, dar memoria îmi poate juca feste, fie fiind prea indulgentă, fie creând vinovăţii mai mari decât cele care-au existat.
Nu-mi pot aminti nici cu ce mizerii am umplut următoarele note informative, dar îmi amintesc că la un moment dat domnul maior mi-a dat nişte bani, pe care i-am băut în seara aceleiaşi zile la una dintre bodegile din oraş, sperând ca a doua zi să nu mă mai trezesc.
M-am trezit.
Îmi mai amintesc că, după ce am absolvit facultatea şi am fost repartizat la Ieud, domnul maior a venit şi acolo. Să fi cedat încă o dată? Nu ştiu, în mintea mea e o beznă totală de câte ori mă opresc asupra acestei întrebări. Ceea ce ştiu este că, după un interval destul de mare când nu l-am întâlnit şi am sperat că am scăpat, prin 1987 a revenit în comună şi mi-a cerut o nouă notă informativă. Eu însă eram copt deja de spaime şi de regrete, aşa că i-am răspuns: „Domnule maior, puteţi să mă omorâţi, puteţi să-mi faceţi orice, că nu mai semnez nimic”. Şi domnul maior a înţeles, probabil, că de astă dată nu mai avea rost să insiste şi m-a lăsat în pace.
Acela a fost momentul când am hotărât să părăsesc Ieudul şi, pe fondul eşecului în căsnicie şi în toate cele, în septembrie 1989, am ajuns din nou în Bucureşti. De data asta hotărât să nu mă mai întorc.
Aşa m-am convins că pactul cu diavolul nu este o istorie pierdută în negurile Evului Mediu, în Fauştii lui Christopher Marlowe, J.W. Goethe sau Thomas Mann, ci că apare sub diferite înfăţişări în orice timp şi loc şi că eu tocmai îl întâlnisem şi-i slujisem.
Sper să nu-i fi pricinuit colegei mele un rău ireparabil. Sper ca, dacă i-am pricinuit cel mai mic rău, să mă ierte sau să decidă ce trebuie făcut pentru ca vinovatul să plătească. Sper ca pe cei pe care i-am dezamăgit cu această mărturisire să îi fac să nu-l condamne definitiv şi irevocabil pe tânărul care acum treizeci de ani a fost nevoit să ia numele de Marton.”
Textul lui Ioan Es Pop a aparut in Romania Literara
Alexandru Petria 
Lasă un răspuns