Nicolae Breban, propria victimă

Am convingerea că Nicolae Breban a devenit propria victimă. Victima propriului său areal mental, a obsesiei relaţiilor de putere. Că au intrat pe frecvenţă conţinutul unor documente ale Securităţii şi o anumită necruţare a confraţilor are ca pornire tot omul Breban. Ins cu un ego cât un  Zeppelin, mai convins de valoarea operei sale decât şi papa de atotputernicia lui Dumnezeu. Nu zic că n-are dreptate, că nu este un scriitor important. Dar nu discut opera. Doar personajul din spatele ei, acuzat că a fost „agent de influenţă” al Securităţii. Breban însă neagă cu vehemenţă: “Ce-i cu prostia asta, de „agent de influenţă”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!” Pentru cei care nu ştiu, precizez că scriitorul se referă la Monica Lovinescu.

Criticul Laszlo Alexandru amintea de paranoia în legătură cu Breban pe blogul revistei „Tribuna”. Şi avea în vedere citatul pe care tocmai l-am redat. Da, cred că putem să vorbim aproximativ aşa în cazul Breban. Nicolae Manolescu, în editorialul „Cum ne asumăm prezentul”, din numărul 18/ 2011 al „României literare”, după ce detectează o „candoare paranoică” la Breban, povesteşte o discuţie avută cu prozatorul, care a absentat în mod repetat de la şedinţele Consiliului Uniunii Scriitorilor -”(…) a avut ineleganţa de a le spune colegilor lui scriitori că nu participă la Consilii fiindcă scrie. Iar la observaţia mea că toţi membrii Consiliului scriu, aceasta fiind şi meseria lor, să răspundă sfidător că el scrie bine”.  Spre deosebire de Alexandru şi Manolescu însă, pentru precizie, afirm că la Breban întâlnim o paranoia megalomanică, cum au avut Alexandru cel Mare, Ceauşescu, Păunescu şi mulţi alţii. Cei neîncrezători au posibilitatea să se documenteze în literatura de specialitate. Se pot edifica totuşi şi după o simplă căutare pe Google.

Oamenii cu paranoia megalomanică au tendinţa de-a se considera „buricul pământului”, cei de care depinde şi direcţia vântului. Sunt ca leii în Agora şi, nu de puţine ori, ca iepurii de fricoşi în particular. Totdeauna ahtiaţi după laude. De aici cred că e cu folos căutarea legăturii lui Breban cu Securitatea, de după dizidenţa sa reală din anii 70 ai secolului trecut. Uneori obţii mai multe informaţii lăudând, decât lovind cu cravaşa şi forţând subiectul să semneze un angajament de informator. Îi asiguri şi iluzia că joacă pe ce teren vrea, ca nutrient la rădăcina orgoliului.

Alexandru Petria

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: