Archive for Iunie, 2011

Iunie 29, 2011

Nicolae Manolescu, oleacă de demagogie

Înainte de 1989, pentru mine, Nicolae Manolescu se confunda cu ideea de literatură română contemporană. I-am citit săptămânal cu nesaţ cronicile din „România literară”. Şi cărţile. Nu toate, ca să nu mint. Pe unele nu le-am găsit, deoarece se vindeau pe sub mână în librării. Îmi plăcea cum îi promova pe autorii tineri, cum lupta cu cenzura, cum îi apăra împotriva derbedeilor de la sinistra „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Avea şarm, nu încerca să-şi menţină scrâşnit autoritatea, nu avea morga celui care le ştie pe toate şi puţin în plus.

Când a candidat la funcţia de preşedinte al României, în anii ‘90, l-am votat. Credeam că o asemenea personalitate ar cinsti România, după modelul Havel.

Nu ştiu însă ce s-a întâmplat cu Manolescu în ultimii ani. Parcă nu mai este acelaşi. Scandalul în desfăşurare din Uniunea Scriitorilor m-a făcut să mă întreb dacă Manolescu pe care l-a preţuit mai trăieşte, dacă nu cumva a murit, fiind înlocuit de o altă persoană care îi poartă numele.

În aceste zile, am citit în „Adevărul” un articol care m-a lăsat fără grai. Semnat de Nicolae Manolescu, „Despre cenzură”. Criticul spune în el, referindu-se la starea presei actuale: „Libertatea de expresie nu mai este îngrădită ideologic. Putem numi cenzura actuală cenzură de piaţă. Cumpăr numai ce pot să vând şi care nu e contrar afacerilor mele. Lipsa de scrupule e chiar mai mare astăzi decât ieri, când existau criterii, fie şi confuze. De aceea, e îndreptăţit protestul unor jurnalişti, care nu vor să se lase cumpăraţi de patroni sau de putere”. Ce e anormal aici? Nimic. Poziţia este corectă, dar demagogică, în situaţia în care poetul Adrian Suciu este pe punctul de-a fi exclus din Uniunea Scriitorilor, pentru că a publicat un pamflet ca un cui înfipt în păpuşa gonflabilă a orgoliului lui Nicolae Manolescu. Cu ce diferă în esenţă protestul lui Suciu de cel al unor ziarişti? Să condamni cenzura la alţii şi s-o tolerezi în instituţia pe care o conduci e o performanţă de care nu-l imaginam capabil pe importantul critic literar.

„Cumpăr numai ce pot să vând şi care nu e contrar afacerilor mele.”- câtă dreptate are Nicolae Manolescu, preşedintele unei instituţii unde libertatea de exprimare s-a transformat în delict!

Alexandru Petria

Iunie 28, 2011

Cine dă lecţii

În aceeaşi zi în care preşedintele României ne-a stupefiat cu afirmaţia că Regele Mihai a fost  un „trădător” şi „slugă la ruşi”, 22 iunie, Andrei Pleşu a publicat, în cotidianul „Adevărul”, editorialul „O nedumerire”, care se referea la Doina Cornea. Articolul a trecut relativ neobservat, fiindcă i-a luat faţa, în limbaj gazetăresc, tsunami-ul de revoltă provocat de vorbele imunde ale preşedintelui.

În respectivul text, Pleşu a simţit nevoia să-i dea o lecţie Doinei Cornea. Ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant. De unde a pornit totul? De la o declaraţie a celebrei dizidente, care îi mulţumea lui Adrian Sobaru pentru gestul său. Doina Cornea a afirmat: “Forme extreme de protest nu se fac decât faţă de oameni sensibili, la a căror iubire se poate apela. Era teoria lui Gandhi şi el a izbândit. Onorate domnule Sobaru, ţin să vă spun că gestul dumneavoastră din Parlament m-a impresionat profund. Am înţeles de la început că era un protest transpersonal în interesul majorităţii românilor loviţi de măsurile aberante ale guvernanţilor actuali. Era un gest de sacrificiu personal în interesul celorlalţi. La fel am preţuit şi explicaţiile pe care le-aţi dat ieri apreciind mai ales faptul că nu aţi cedat în faţa unor  sfătuitori – obedienţi, oportunişti şi aroganţi – obişnuiţi să trăiască în minciună. Vă mulţumesc pentru lecţia pe care ne-aţi dat-o tuturor”. Merită să reamintesc că Pleşu, după ce Adrian Sobaru s-a aruncat de la balconul Parlamentului, a scris în „Adevărul” din 28 decembrie 2010 : „Dincolo însă de ceea ce poate fi „psihanalizabil” în comportamentul lui Adrian Sobaru, el are cel puţin două dimensiuni contra-productive: 1. Mută o problemă economică şi politică foarte serioasă în registrul psihologiei. O fundătură naţională devine, astfel, un „caz” particular, cu un relativizant subton de derizoriu şi patologie privată. 2. Sugerează un „model” al protestului care nu aduce soluţii, ci întreţine, doar, o stare de culpabilitate difuză şi de disperare inarticulată. Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructiv.”

În acea perioadă, am subliniat într-un material faptul că şeful de la „Dilema veche” încerca să bagatelizeze eroismul lui Sobaru, susţinând din vârful buzelor, într-un limbaj alambicat, că electricianul de la TVR n-ar fi chiar în regulă cu capul.

În editorialul de acum din „Adevărul”, eseistul zice: „A existat un moment, înainte de 1989, în care doamna Doina Cornea a spălat obrazul întregii naţiuni. A avut curajul rarisim de a spune „nu” unui regim care îşi trata oponenţii fără menajamente. În amintirea acelui episod, doamna Cornea merită admiraţia noastră definitivă şi respectul nostru necondiţionat.” Aş adăuga doar: n-a fost „un moment”, protestul profesoarei de la Cluj împotriva regimului comunist a durat între 1982 – 1989. Pleşu continuă cu „Dar nu e prima dată când mă văd obligat să deosebesc între anvergura supraomenească a posturii eroice şi omenescul, uneori preaomenesc, al istoriei cotidiene. Ambele se pot întâlni în ţarcul aceleiaşi personalităţi. Faptul de a fi fost, într-un ceas al vieţii, la înălţime nu e o garanţie de infailibilitate în orice domeniu şi pe termen nelimitat. De aceea, idolatria nu e indicată. Iar când ştii că vocea ta contează enorm, când eşti conştient de greutatea simbolică a intervenţiilor tale, trebuie să te gândeşti de o sută de ori înainte de a te manifesta public. Spun toate astea, după ce am citit un text al doamnei Cornea adresat lui Adrian Sobaru. Adrian Sobaru este şi el un personaj care binemerită cel puţin compasiunea noastră.” Mă simt „obligat”, vorba celui înainte citat, să evidenţiez că Doina Cornea s-a referit tocmai la un „domeniu” la care se pricepe: protestul împotriva unui regim cu derapaje grave. De asemenea, mă simt „obligat” să taxez ca o măgărie cuvintele lui Pleşu.

Diferenţa dintre Doina Cornea şi Andrei Pleşu e că doamna căreia ţine să-i administreze lecţii Pleşu este un exemplu de rectitudine morală, pe când omul Pleşu este şi el un exemplu, însă al neruşinării colaborării cu toate guvernele de după 1989, al compromisului ca mod de viaţă. Pentru cei ce nu ştiu, ca să se vadă cine şi cui dă lecţii despre cum se luptă împotriva unui sistem, o să vă dau ocazia să lecturaţi o un fragment dintr-o scrisoare a lui Pleşu către Nicolae Ceauşescu: „ Am intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani (1968) şi, atât pe linie obştească (CA ORGANIZATOR DE GRUPĂ DE PARTID), cât şi pe line profesională (ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am străduit, în ciuda unei sănătăţi precare (care mă obligă să stau, de câţiva ani, sub constantă supraveghere medicală), să fac totul pentru a fi la înălţimea exigenţelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.

Vă rog, stimate tovarăşe Secretar General, să nu luaţi raportul de activitate de mai sus drept o lipsă de modestie. El e bilanţul firesc de muncă al oricărui român care vrea să-şi servească ţara cum se cuvine. În lumina acestui bilanţ, veţi înţelege cât pot fi de mâhnit să constat că, dintr-o dată, în urma unei împrejurări pe care nu o pot socoti decât accidentală, sunt pus în afara partidului ca “sectant” şi destituit din învăţământ şi cercetare.

Am avut, într-adevăr, ghinionul de a participa, cu doi ani în urmă, la o conferinţă (incluzând o parte teoretică şi una practică), ce a avut loc la Institutul de Psihologie şi Pedagogie pe tema “meditaţiei transcendentale”. Conferinţa – la care m-am dus pe linia unei fireşti curiozităţi intelectuale – mi s-a părut neinteresantă sub raport ştiinţific, drept care nu am mai frecventat nici una din urmările ei, mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp după aceea, să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”. În rezumat, fapta de care sunt făcut vinovat se reduce la audierea unei conferinţe publice, organizată într-un cadru perfect oficial, o conferinţă despre care nu aveam motive să cred că s-ar desfăşura fără aprobările de rigoare. Cât despre chestionarul pe care l-am completat – ca toţi cei de faţă – în timpul conferinţei, el nu se referea decât la date strict medicale şi nu cuprindea nici un angajament de nuanţă politică sau religioasă, care să contrazică adeziunile mele reale la Statutul PCR şi la Constituţia ţării. Am fost lămurit, ulterior, că “meditaţia transcendentală”, ca organizaţie internaţională, implică unele aspecte profund negative, de care însă nu puteam avea cunoştinţă acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Admiţând că pot fi sancţionat, totuşi, pentru o momentană lipsă de vigilenţă, mi se pare, în acelaşi timp, greu de acceptat că sancţiunea să aibă caracterul unei condamnări atât de drastice, ducând nu numai la totala mea discreditare politică, cât şi la descalificarea mea profesională. Între culpa mea reală şi consecinţele ei imediate e o uriaşă disproporţie care, în spiritul echităţii cu care ne-a obişnuit conducerea noastră de partid şi de stat, nu poate să fie corectată. Rănit sufleteşte de spulberarea într-o clipă a atâtor ani de eforturi entuziaste, şi de anularea tuturor proiectelor mele de viitor (legitime de 33 ani) apelez, tovarăşe Secretar General, la dreapta dumneavoastră judecată şi la înţelegerea dumneavoastră omenească, rugându-vă să dispuneţi rediscutarea cazului meu, în datele lui obiective. Vă asigur că tot ce-mi doresc e să-mi dovedesc în continuare, ca şi până acum, buna credinţă în loialitatea faţă de ţară, participând la procesul de afirmare a valorilor noastre în plan universal.

Vă mulţumesc,

Andrei Gabriel Pleşu

25 mai 1982”

Ca măgăria să fie împinsă la extrem, în  „O nedumerire”, eseistul îi dă înainte:„A fost comparat cu Liviu Babeş(n.m. Alexandru Petria- Adrian Sobaru). Din respect pentru cel care s-a sacrificat, în martie 1989, la Braşov, aş fi ceva mai rezervat. Liviu Babeş nu putea visa să intre în sala Marii Adunări Naţionale în timpul unui discurs al lui Ceauşescu, nici să fie filmat în timp ce îşi dădea foc, nici să ajungă apoi invitat de succes în studiourile de televiziune. De moartea lui n-au aflat decât ascultătorii Europei Libere. El alesese să protesteze prin sinucidere, într-un moment în care alte forme de protest radical erau imposibile. Contextele celor două gesturi nu pot fi comparate, dacă avem o minimă bună-credinţă.(…) Doina Cornea nu s-a sinucis, ci a ales un alt mod de luptă, care constituie cu adevărat o lecţie”. Oare Liviu Babeş nu s-ar fi sinucis într-un alt loc dacă avea ocazia? N-ar fi vrut ca impactul jertfei sale să fie maximizat, în faţa unor ziarişti? Bineînţeles că da. În ce priveşte aserţiunea neruşinată cu sinuciderea Doinei Cornea nu spun nimic, ca să nu-mi crească tensiunea.

„Cine se aseamănă se adună”, e o zicală din popor. Aşa-i şi cu Pleşu şi Băsescu, „obişnuiţi să trăiască în minciună”, ca să utilizez formularea Doinei Cornea, care au reuşit performanţa să fie măgari în aceeaşi zi.

Alexandru Petria

Iunie 23, 2011

Către Băsescu: Aştept să stau lângă mormântul tău, mârlane!

Asta îi doresc lui Traian Băsescu. Fără echivoc.

Picătura care a umplut paharul:

“ Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere. (…) Trebuie să recunoaştem că noi încă nu ne aşezăm corect valorile, de exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie Antonescu rămâne responsabil de holocaustul împotriva evreilor şi ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce…Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci, ăsta era doar prim-ministru. Unora le dăm averile, iar pe alţii îi considerăm criminali de război, şeful de stat şi primul ministru doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm de toate păcatele?”– (Băsescu despre Regele Mihai, pe B1 TV, aseară).

Nu cred că mai e ceva de adăugat. Când mârlănia bubuie, cuvintele ar trebui înlocuite cu altceva. Dar nu suntem greci.

Alexandru Petria

Iunie 17, 2011

Mi-am dat demisia din funcţia de editor de la Reţeaua Literară. Despre scandalurile de la Uniunea Scriitorilor

În ultimele zile, am promovat pe „Reţeaua Literară” câteva articole în legătură cu situaţia explozivă de la Uniunea Scriitorilor. O informare despre demisia lui Daniel Cristea-Enache din U.S., un pamflet al lui Adrian Suciu la adresa lui Nicolae Manolescu, un articol extraordinar al lui Liviu Antonesei despre U.S. şi ştirea că Suciu urmează să fie exclus din uniune pentru materialul îndreptat împotriva lui Manolescu.

 

Postările pot fi citite aici http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/scandal-literar-de-proportii

 

aici http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/fariseul-manolescu-si

 

aici   http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/liviu-antonesei-uniunea

 

Si ultima (publicată ieri de mine) o transcriu:

 

„Adrian Suciu urmează să fie exclus din Uniunea Scriitorilor

 

Poetul Adrian Suciu m-a anunţat printr-un sms ca o sa fie exclus din Uniunea Scriitorilor. Nu mi-a venit să cred. Apoi mi-a trimis un text, de fapt un schimb de e-mailuri:

„Domnule Adrian Suciu,

am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra.

Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR

 

Dle. Ioan Radu Văcărescu,

Nu am motive să-mi demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!

Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonul d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,

Adrian Suciu.”

Adrian Suciu a publicat zilele trecute un pamflet incendiar despre Nicolae Manolescu. Este lecturabil aici http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/fariseul-manolescu-si

Să înţeleg că membrii Uniunii Scriitorilor nu mai au libertatea cuvântului? Pe cât de revoltător, pe atât de dezgustător.”

 

Fiindcă nu m-am schimbat aşa rapid, normal, şi acum consider că faptele sunt revoltătoare şi dezgustătoare.

Azi, Gelu Vlaşin, proprietarul platformei online a publicat drept comentariu la fiecare dintre texte:

„Nu sunt de acord cu promovarea preferențială pe Rețeaua literară a unor articole îndreptate împotriva președintelui USR, Nicolae Manolescu sau împotriva USR, ținând cont că știu din interior ce se întamplă pe acolo, am fost la ședințele de Consiliu și n-am observat nici un atac „dirijat” a lui Manolescu împotriva altora enumerați prin articolele care au fost postate în ultima vreme. Ba chiar au fost protejați și susținuți atât de cei din Comitet cât și de majoritatea celor din Consiliu. Posibil că din afară se vede altceva. Nu doresc să mă fac părtaș la defăimarea unei instituții din care fac parte și nici la atacurile concertate asupra lui Manolescu pe care-l respect și-l consider unul dintre cei mai valabili președinți pe care i-a avut USR după Revoluție. În privința lui Suciu nu pot să mă pronunț însă în cercurile lui de amici spunea despre câțiva prieteni că sunt „duși cu capul”. Inclusiv pe mine m-a „creionat” într-un mod nu chiar elegant deși nu mă cunoaște decât superficial (ne-am întâlnit întâmplător de câteva ori la diverse evenimente culturale). La o asemenea atitudine nu pot comenta însă îmi pot face o parere despre obiectivitatea declarațiilor pe care le susține. Sper să nu fiu înțeles gresit, nu incerc să limitez libera exprimare dar nici nu pot să accept promovarea preferențială pe Rețeaua literară a unor lucruri cu care nu sunt în mare parte de acord. În privința diverselor comentarii – în mare parte venite din partea unor oameni care nu fac parte din breaslă sau care folosesc speculativ diverse informații neverificate pot spune doar că asemenea procedee au devenit deja „tradiționale” în spațiul românesc și nu mai pot să impresioneze cu adevărat pe nimeni. Păcat că unii dintre noi folosim în orice împrejurare sintagme definitive și incalificabile, arătăm cu degetul înspre oricine doar ca să ne mai descătușăm frustrările și complexele nebăgării în seamă, defăimăm și judecăm fără discernământ și fără să avem nici măcar dreptul moral să aruncăm piatra când alții ar trebui să ne acopere de pietre pentru faptele pe care le-am făcut.„

Cum nu-mi calc pe convingeri, vă anunţ că de azi mi-am dat demisia din funcţia de editor la „Reţeaua Literară”.

Alexandru Petria

Iunie 1, 2011

Film lansare „Deania neagra”. Bookfest 2011