Cine dă lecţii

În aceeaşi zi în care preşedintele României ne-a stupefiat cu afirmaţia că Regele Mihai a fost  un „trădător” şi „slugă la ruşi”, 22 iunie, Andrei Pleşu a publicat, în cotidianul „Adevărul”, editorialul „O nedumerire”, care se referea la Doina Cornea. Articolul a trecut relativ neobservat, fiindcă i-a luat faţa, în limbaj gazetăresc, tsunami-ul de revoltă provocat de vorbele imunde ale preşedintelui.

În respectivul text, Pleşu a simţit nevoia să-i dea o lecţie Doinei Cornea. Ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant. De unde a pornit totul? De la o declaraţie a celebrei dizidente, care îi mulţumea lui Adrian Sobaru pentru gestul său. Doina Cornea a afirmat: “Forme extreme de protest nu se fac decât faţă de oameni sensibili, la a căror iubire se poate apela. Era teoria lui Gandhi şi el a izbândit. Onorate domnule Sobaru, ţin să vă spun că gestul dumneavoastră din Parlament m-a impresionat profund. Am înţeles de la început că era un protest transpersonal în interesul majorităţii românilor loviţi de măsurile aberante ale guvernanţilor actuali. Era un gest de sacrificiu personal în interesul celorlalţi. La fel am preţuit şi explicaţiile pe care le-aţi dat ieri apreciind mai ales faptul că nu aţi cedat în faţa unor  sfătuitori – obedienţi, oportunişti şi aroganţi – obişnuiţi să trăiască în minciună. Vă mulţumesc pentru lecţia pe care ne-aţi dat-o tuturor”. Merită să reamintesc că Pleşu, după ce Adrian Sobaru s-a aruncat de la balconul Parlamentului, a scris în „Adevărul” din 28 decembrie 2010 : „Dincolo însă de ceea ce poate fi „psihanalizabil” în comportamentul lui Adrian Sobaru, el are cel puţin două dimensiuni contra-productive: 1. Mută o problemă economică şi politică foarte serioasă în registrul psihologiei. O fundătură naţională devine, astfel, un „caz” particular, cu un relativizant subton de derizoriu şi patologie privată. 2. Sugerează un „model” al protestului care nu aduce soluţii, ci întreţine, doar, o stare de culpabilitate difuză şi de disperare inarticulată. Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructiv.”

În acea perioadă, am subliniat într-un material faptul că şeful de la „Dilema veche” încerca să bagatelizeze eroismul lui Sobaru, susţinând din vârful buzelor, într-un limbaj alambicat, că electricianul de la TVR n-ar fi chiar în regulă cu capul.

În editorialul de acum din „Adevărul”, eseistul zice: „A existat un moment, înainte de 1989, în care doamna Doina Cornea a spălat obrazul întregii naţiuni. A avut curajul rarisim de a spune „nu” unui regim care îşi trata oponenţii fără menajamente. În amintirea acelui episod, doamna Cornea merită admiraţia noastră definitivă şi respectul nostru necondiţionat.” Aş adăuga doar: n-a fost „un moment”, protestul profesoarei de la Cluj împotriva regimului comunist a durat între 1982 – 1989. Pleşu continuă cu „Dar nu e prima dată când mă văd obligat să deosebesc între anvergura supraomenească a posturii eroice şi omenescul, uneori preaomenesc, al istoriei cotidiene. Ambele se pot întâlni în ţarcul aceleiaşi personalităţi. Faptul de a fi fost, într-un ceas al vieţii, la înălţime nu e o garanţie de infailibilitate în orice domeniu şi pe termen nelimitat. De aceea, idolatria nu e indicată. Iar când ştii că vocea ta contează enorm, când eşti conştient de greutatea simbolică a intervenţiilor tale, trebuie să te gândeşti de o sută de ori înainte de a te manifesta public. Spun toate astea, după ce am citit un text al doamnei Cornea adresat lui Adrian Sobaru. Adrian Sobaru este şi el un personaj care binemerită cel puţin compasiunea noastră.” Mă simt „obligat”, vorba celui înainte citat, să evidenţiez că Doina Cornea s-a referit tocmai la un „domeniu” la care se pricepe: protestul împotriva unui regim cu derapaje grave. De asemenea, mă simt „obligat” să taxez ca o măgărie cuvintele lui Pleşu.

Diferenţa dintre Doina Cornea şi Andrei Pleşu e că doamna căreia ţine să-i administreze lecţii Pleşu este un exemplu de rectitudine morală, pe când omul Pleşu este şi el un exemplu, însă al neruşinării colaborării cu toate guvernele de după 1989, al compromisului ca mod de viaţă. Pentru cei ce nu ştiu, ca să se vadă cine şi cui dă lecţii despre cum se luptă împotriva unui sistem, o să vă dau ocazia să lecturaţi o un fragment dintr-o scrisoare a lui Pleşu către Nicolae Ceauşescu: „ Am intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani (1968) şi, atât pe linie obştească (CA ORGANIZATOR DE GRUPĂ DE PARTID), cât şi pe line profesională (ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am străduit, în ciuda unei sănătăţi precare (care mă obligă să stau, de câţiva ani, sub constantă supraveghere medicală), să fac totul pentru a fi la înălţimea exigenţelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.

Vă rog, stimate tovarăşe Secretar General, să nu luaţi raportul de activitate de mai sus drept o lipsă de modestie. El e bilanţul firesc de muncă al oricărui român care vrea să-şi servească ţara cum se cuvine. În lumina acestui bilanţ, veţi înţelege cât pot fi de mâhnit să constat că, dintr-o dată, în urma unei împrejurări pe care nu o pot socoti decât accidentală, sunt pus în afara partidului ca “sectant” şi destituit din învăţământ şi cercetare.

Am avut, într-adevăr, ghinionul de a participa, cu doi ani în urmă, la o conferinţă (incluzând o parte teoretică şi una practică), ce a avut loc la Institutul de Psihologie şi Pedagogie pe tema “meditaţiei transcendentale”. Conferinţa – la care m-am dus pe linia unei fireşti curiozităţi intelectuale – mi s-a părut neinteresantă sub raport ştiinţific, drept care nu am mai frecventat nici una din urmările ei, mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp după aceea, să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”. În rezumat, fapta de care sunt făcut vinovat se reduce la audierea unei conferinţe publice, organizată într-un cadru perfect oficial, o conferinţă despre care nu aveam motive să cred că s-ar desfăşura fără aprobările de rigoare. Cât despre chestionarul pe care l-am completat – ca toţi cei de faţă – în timpul conferinţei, el nu se referea decât la date strict medicale şi nu cuprindea nici un angajament de nuanţă politică sau religioasă, care să contrazică adeziunile mele reale la Statutul PCR şi la Constituţia ţării. Am fost lămurit, ulterior, că “meditaţia transcendentală”, ca organizaţie internaţională, implică unele aspecte profund negative, de care însă nu puteam avea cunoştinţă acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Admiţând că pot fi sancţionat, totuşi, pentru o momentană lipsă de vigilenţă, mi se pare, în acelaşi timp, greu de acceptat că sancţiunea să aibă caracterul unei condamnări atât de drastice, ducând nu numai la totala mea discreditare politică, cât şi la descalificarea mea profesională. Între culpa mea reală şi consecinţele ei imediate e o uriaşă disproporţie care, în spiritul echităţii cu care ne-a obişnuit conducerea noastră de partid şi de stat, nu poate să fie corectată. Rănit sufleteşte de spulberarea într-o clipă a atâtor ani de eforturi entuziaste, şi de anularea tuturor proiectelor mele de viitor (legitime de 33 ani) apelez, tovarăşe Secretar General, la dreapta dumneavoastră judecată şi la înţelegerea dumneavoastră omenească, rugându-vă să dispuneţi rediscutarea cazului meu, în datele lui obiective. Vă asigur că tot ce-mi doresc e să-mi dovedesc în continuare, ca şi până acum, buna credinţă în loialitatea faţă de ţară, participând la procesul de afirmare a valorilor noastre în plan universal.

Vă mulţumesc,

Andrei Gabriel Pleşu

25 mai 1982”

Ca măgăria să fie împinsă la extrem, în  „O nedumerire”, eseistul îi dă înainte:„A fost comparat cu Liviu Babeş(n.m. Alexandru Petria- Adrian Sobaru). Din respect pentru cel care s-a sacrificat, în martie 1989, la Braşov, aş fi ceva mai rezervat. Liviu Babeş nu putea visa să intre în sala Marii Adunări Naţionale în timpul unui discurs al lui Ceauşescu, nici să fie filmat în timp ce îşi dădea foc, nici să ajungă apoi invitat de succes în studiourile de televiziune. De moartea lui n-au aflat decât ascultătorii Europei Libere. El alesese să protesteze prin sinucidere, într-un moment în care alte forme de protest radical erau imposibile. Contextele celor două gesturi nu pot fi comparate, dacă avem o minimă bună-credinţă.(…) Doina Cornea nu s-a sinucis, ci a ales un alt mod de luptă, care constituie cu adevărat o lecţie”. Oare Liviu Babeş nu s-ar fi sinucis într-un alt loc dacă avea ocazia? N-ar fi vrut ca impactul jertfei sale să fie maximizat, în faţa unor ziarişti? Bineînţeles că da. În ce priveşte aserţiunea neruşinată cu sinuciderea Doinei Cornea nu spun nimic, ca să nu-mi crească tensiunea.

„Cine se aseamănă se adună”, e o zicală din popor. Aşa-i şi cu Pleşu şi Băsescu, „obişnuiţi să trăiască în minciună”, ca să utilizez formularea Doinei Cornea, care au reuşit performanţa să fie măgari în aceeaşi zi.

Alexandru Petria

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: