„Jurnalul Raului”. O carte care pare scrisa de criminalul norvegian Anders Behring Breivik

Editura „Herg Benet” a publicat zilele acestea o carte care sigur va face vâlvă- „ Jurnalul Răului”, de Lucian Mareş. Nu ştiu dacă autorul se numeşte chiar aşa sau este un pseudonim. Înclin spre a doua alternativă. Nu apar date despre el, nici măcar o fotografie.

„Jurnalul Răului” este o carte insuportabilă pentru mulţi. Prin această proză se teoretizează violenţa, crima. Are şi scene de sex atroce.

Un scurt fragment:

„ Dintre toate modurile de a ucide îmi place cel mai mult strangularea. Este însăşi negarea esenţei vieţii, a aerului, a respiraţiei, a actului reflex pe care toată lumea îl face fără să se întrebe de ce- respiraţia. Nu e cel mai eficient mod de a ucide, dar e unul dintre cele mai artistice. Când ucizi instantaneu, pierzi tot farmecul. Crima rapidă este doar eficientă. În ea nu este investită nici un fel de pasiune, nici un fel de trăire sublimă. Strangulatul, înecul, trasul în ţeapă, jupuirea, mutilarea sunt moduri sublime de a ucide, care reuşesc să păstreze frumuseţea, farmecul şi semnificaţia simbolică a morţii. Toate modurile în care ucizi lent au o valenţă contemplativă, iar contemplarea aduce iluminarea. Uciderea lentă e asemenea unei rugăciuni.”

Peste câteva zile, după ce-o să închei lectura(sunt la jumătate!), o să revin asupra „Jurnalului Răului” http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=3&product_id=24.

Vladimir Tismăneanu, lupul moralist. Chiar asa?

„Contează, în primul rând, să rămâi fidel unui număr de valori ca, atunci când ajungi la ceasul unei reglări de socoteli cu propria conştiinţă, să ştii că nu ai motive să roşeşti. Dacă te uiţi în ochii copilului tău, si nu te jenezi de lucrurile pe care le-ai făcut. Să ştii că banii pot să cumpere orice, dar nu pot cumpăra moralitatea. Că este mult mai important să fii curat din punct de vedere moral decât să ai un cont în bancă, oricât ar fi el de substanţial.”- Vladimir Tismăneanu

Amănunte în revista Orizont  http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iulie2011.pdf

În procesul intelectualilor. Un text valabil şi azi

În procesul intelectualilor

Mi se pare că despre intelectuali se vorbește de la o vreme ca despre o clasă socială. Fiindcă muncitorii manuali formează, propriu-zis, o clasă sau clase, s-a grăbit lumea să-i facă și pe cei intelectuali tot o clasă. În felul acesta se poate disputa în bloc și confortabil despre intelectuali, mai ales contra lor.

Multă lume este foarte supărată pe dânșii. Și eu înțeleg bine de ce. Fără exagerare, intelectualii sunt singuri vinovați de tot ce se întâmplă în viața societăților, dacă luăm vinovăția în înțelesul cel mai strict; maximum de luciditate în momentul faptei, prin urmare maximum de răspundere. Alte clase sociale, bancheri și industriași mari sau mineri sindicalizați pot disprețui și urî pe intelectuali, dar aceasta e numai o stare de sentiment, mai mult ori mai puțin vagă. Singuri intelectualii au fost în stare să prepare filosofic discreditul inteligenței, să dea prestigiu de argumentare disprețului și urii altor clase și meserii față de intelectuali. Sigur, acesta-i cel mai pompos și rafinat caz al lichelismului, pe care, deunăzi, Henri Barbusse și Camil Petrescu îl dădeau în spinarea intelectualilor.

„Afară ticăloșilor! – ticăloși, Măria Ta”, ca pe vremea lui Karkaleki.

Evident, intelectualii fac totul, deoarece ei creează tehnica, și tot ei creează și ideile.

Doar fizicii și mecanicii puri, Becquerel, Herz, Maxwell, Röntgen și nu mai știu care, au făcut posibilă toată tehnica radiografică, și radiofonică; iar nu contramaiștrii care supravegheau turnarea șurupurilor, nici bancherii care finanțează negustoria cu raze și unde. Financiarii și contramaiștrii sunt inocenți cu desăvârșire de orice inventivitate, prin urmare de evoluția producției, în înțeles nedemagogic al cuvântului… Intelectualii au fabricat oricând religia și politica. Ei au făcut budismul, creștinismul, socialismul – ei și numai ei. Cine dracul avea să le facă dacă nu ei? Nimic nu poate fi fapt istoric, dacă nu trecea prin capul intelectualului, și fără această lămurire intelectuală, viața societății n-ar avea alt nivel și altă semnificație decât o bătaie între doi țărani de la o piatră de hotar.

Toată lumea are aerul să știe acestea. Oricare prostănac zâmbește de asemenea lucruri – de la sine înțelese, fiindcă dobitocul nu-i în stare să-și clarifice că nimic din ce crede el că știe nu i-ar fi dat în gând lui singur, nici milioanelor de semeni stereotipi ai săi.

Ei așa: intelectualii poartă vina întreagă a vieții istorice, pentru că ei reprezintă luciditatea societății. Dar mi se pare că nu această eclatantă particularitate o au în vedere acei care-i dojenesc sau batjocoresc pe felurite tonuri. Această dojană și batjocură exploatează diverse confuzii. De pildă, se inventează o clasă a intelectualilor. Procedura îmi pare stranie. Aci trebuie să avem în vedere nivelul economic. E naiv să postulezi solidaritatea oțelită între un om ca regretatul Robert de Montesquiou și domnul Panait Istrati, intelectuali, se înțelege, și unul și altul… Un intelectual, de exemplu Henri Barbusse, are o încântătoare vilă pe Riviera; alt intelectual piere de foame în negurile Kopenhagei. Iar lichelism se poate face și către plutocrație și către „masa poporului” – după cum te hotărăști să descoperi genii, eroi sau sfinți, ori numai acolo, ori numai dincoace. Și dacă vrei să faci confuzia cât mai masivă, poți acuza și pe Moliere că n-a inventat comunismul.

Cum văd, acei cari se interesează special cum am zice, de soarta intelectualilor iau lucrurile prea de tot vast și liber: dactilografe, contabili cu patru clase primare, dramaturgi și poeți lirici, copiști de subprefectură, matematici, advocați, moașe, medici – toți formează clasa intelectualilor. Se pare că e cu desăvârșire neglijabil faptul că medicilor, contabililor și advocaților, prin natura meseriei lor, le merge bine și multor poeți lirici foarte prost, tot prin natura meseriei lor. Și se cere să fie solidar contabilul cu lefi și tantieme de 30 000 de lei pe lună, cu romancierul care asudă sau degeră prin redacții pentru a-și încheia la timp foiletonul, ca să nu moară de foame. Nimic economic nu-i leagă pe acești… intelectuali – de! – Iar despre legături „intelectuale” și morale nu-i serios să vorbim.

Comuniștii, când își varsă fierea peste „clasa” intelectualilor, se gândesc la gazetarii și broșuriștii naționaliști, imperialiști, războinici gălăgioși – în general reacționari de varii grade și nuanțe, dar ei vorbesc simplu și sumar de „intelectuali”. Ca și cum comunismul „științific” (că altfel doar n-are haz) nu s-a format și limpezit în capul unor intelectuali, ca și cum satirizarea sângeroasă a spiritului și sufletului, ca și a chipului fizic burghez nu au făcut-o tot intelectualii – și încă „burghezi” ei singuri, cum se zice.

Trebuie să ne amintim că felul muncii intelectuale izolează caracteristic: intelectual nu se lucrează în ateliere, cu sutele de inși care execută, în același timp, același lucru, din aceeași materie, cu aceeași formă și dimensie. Răsfirarea producătorilor intelectuali e impusă de natura lucrului.

În ochii oamenilor practici – politicieni, financiari, uvrieri – activitatea intelectuală, chiar în înțelesul pe care i l-am dat eu, nu are valoare palpabilă. Pe aceste clase practice le interesează incomparabil mai tare masa imediată și repejunea actuală a producției decât inventivitatea tehnică care exclusiv depinde de intelectuali. Din cauza priorității interesului precipitat al producției momentane, s-au făcut concesii lucrătorilor manuali, s-au lăsat la o parte intelectualii ori li s-a dat cu piciorul. Deosebit de inutilitatea patentă a unor produse intelectuale, deosebit de faptul considerabil că lucrătorii manuali formează masa amenințătoare cu greva și răscoala. Intelectualii nu formează oaste pentru războiul civil, după cum nu formează nici clasă, adică o grupare determinată și caracterizată prin anume interese economice. Aceasta-i superioritatea cea mai eficace a muncitorilor manuali. Și lucrul acesta îl pierd din vedere acei care vorbesc, impacient și cam confuz de lipsa de vlagă și solidaritate a intelectualilor.

Dacă are dreptate Barbusse, că lichelismul este calitatea constitutivă a intelectualului, atunci cei mai rău situați în meseria asta sunt acei cari nu vor sau nu pot să fie lichele, nici la dreapta, dar nici la stânga. Asemenea indivizi se pun, va să zică, împotriva naturii.

Paul  Zarifopol, din „Registrul ideilor gingaşe”

Despre Paul Zarifopol http://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Zarifopol

Ce-a postat criminalul norvegian Behring pe Facebook

Lichelele. Despre Antologia ruşinii, varianta pupinii lui Băsescu

„În cultură, domnule, noi nu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele”- Aurel Baranga către I.D. Sîrbu, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

Ok, rândurile au fost scrise pe vremea comunismului şi se refereau la realitatea de atunci. Dar, oare, s-au schimbat lucrurile în totalitate? Nu cred. Lichelele dau tonul şi acum în cultura română.

După ce-am anunţat că intenţionez să alcătuiesc o antologie a pupinilor lui Băsescu, au început să curgă încurajările, dar şi ameninţările. Este un semn că un astfel de volum este necesar.

Anterior, în legătură cu tema  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/07/28/antologia-rusinii-varianta-%E2%80%9Eintelectualii-lui-basescu%E2%80%9D/

Oportunist, prost sau Andrei Plesu

„Pe mine, când eram acolo – dau doar exemplul ăsta – când avea întâlniri, mă prezenta în felul următor: Şi el e domnul Pleşu – cred că ţi-am mai spus -… e un geniu. Era atâta băşcălie în această manieră… Lasă că era o grosolănie, tehnic vorbind. Când te întâlneşti cu unul prima oară în viaţă, care e şef de stat sau e ministru, nu-i spui: ţi-l arăt p-ăsta, ridică cinci kile şi vorbeşte patru limbi. Era deja, în această formă, o specie, un joc cu el însuşi care, la bază, avea ideea că eu sunt un fel d-ăla care merge pe sârmă, care înghite foc, înghite săbii…”, a declarat Andrei Pleşu despre cum se comporta Traian Băsescu cu el în perioada în care a fost consilier prezidenţial. Sursa http://www.mediafax.ro/politic/plesu-despre-basescu-nu-are-niciun-fel-de-respect-si-de-simpatie-pentru-oamenii-de-carte-video-8538051/

Ca să înghiţi atâta umilinţă trebuie să clocoteşti de oportunism, prostie sau să te cheme Andrei Pleşu…

Antologia ruşinii. Varianta „Intelectualii lui Băsescu”

Ieri, am scris pe Facebook:  Mă gândesc să alcătuiesc o antologie a ruşinii, după exemplul lui Virgil Ierunca, în care să includ intelectualii care l-au ridicat în slăvi pe Băsescu. Orice semnalare a unui text „ruşinos” este binevenita. Cei ce doresc, pot s-o faca şi aici apetria@gmail.com

Azi, Stelian Tănase a postat pe blogul său un text despre această iniţiativă. Îl găsiţi aici http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/antologia-rusinii-editia-basescu/#comment-1334

De asemenea, Laszlo Alexandru- care considera ideea excelenta-, a publicat un material despre subiect  http://revistatribuna.ro/blog/?p=891

Aştept păreri şi sugestii, în măsura în care vă interesează subiectul.

Pascal Bruckner. O marturisire socanta

“Sunt experiente personale”, scrie Daniela Lungu, pe blogul ei, ca ar fi spus Pascal Bruckner despre povestea din celebrul roman „Luni de fiere”.  Interesanta marturisire. Eu n-as zice chiar asa despre „Zilele mele cu Renata”…

Un cantec despre Hemingway

Pe blogul Devoratorul de cărţi am ascultat prima dată această melodie despre celebrul scriitor american…

Printre melci. In gradina

Lora Leigh, „Placeri interzise”. Numai dupa indicatia medicului

M-a pus Michiduta sa citesc romanul „Placeri interzise”, de Lora Leigh, aparut la „Nemira” în 2009. Am rezistat cu eforturi tentatiei de a-l arunca la cosul de gunoi, dupa primele 50 de pagini. Cum nu-mi place sa abandonez in nimic, l-am terminat totusi, nu vă spun cu cate injuraturi slobozite fara retinere.

Volumul se vrea literatură erotica, insa este maculatură curata. Lora Leigh scrie cum altele tricoteaza la o cafea sau un ceai, discutand totodata cu prietenele. Pe coperta a IV-a a cartii se poate citi: „Lora Leigh este un star pe firmametul literaturii erotice datorita intrigilor ei extraordinar de senzuale si fascinante”. Randurile sunt semnate de Lucy Monroe, probabil o tanti cu care-si bea cafeaua  Lora Leigh.

Nimic fascinant in „Placeri interzise”, dimpotriva. Intalnim un rudiment de intriga politista trasa de par pe aproape 500 de pagini si scene de sex descrise ca pentru retardaţi, bombastic, cu o lipsa de imaginatie penibila.

Probabil că „Placeri interzise” ar merita sa-l cumpere cei care doresc sa-si mareasca tensiunea arteriala. Dar numai dupa indicatia medicului.

Mike Godoroja şi Dan Mircea Cipariu la Mogoşoaia- “Poetry in Jazz Land”

Vara de Poezie şi Jazz” continuă duminică, 24 iulie 2011, de la ora 19.00, la Mogoşoaia, cu “Poetry in Jazz Land”, un spectacol cu Mike Godoroja & Blue Spirit şi poetul Dan Mircea Cipariu,  care va citi, în premieră, din volumul “Singurătatea vine pe facebook”, în curs de apariţie la editura timişoreană Brumar. Spectacolul face parte din stagiunea estivală „Vară de jazz şi poezie la Mogoşoaia”, care este organizată la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, în fiecare duminică, de la ora 19.00, până pe 28 august 2011. Intrarea este liberă pentru toţi pasionaţii de jazz şi poezie. Organizatori: Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti şi Consiliul General al Muncipiului Bucureşti. Un eveniment în parteneriat cu Radio România Cultural şi www.agentiadecarte.ro.

Dan Mircea Cipariu http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Mircea_Cipariu

Mike Godoroja  http://www.godoroja.ro/

 

Prostitutie marca Umberto Eco

Pe blogul său de pe „Le Monde”, Pieree Assouline  a dat de ştire că Umberto Eco şi-a rescris „Numele trandafirului” pentru cei mai tineri, consideraţi inapţi să priceapă toate subtilităţile celebrului roman. Vedeţi aici http://passouline.blog.lemonde.fr/2011/07/16/eco-reinvente-son-nom-de-la-rose-pour-les-nuls/

Aştept să-l „reinventeze” şi în variantă porno.

Ce înseamnă prostituţia la un mare scriitor…!

Dacă era strâmtorat financiar, poate-l înţelegeam pe Eco. Măcar încercam.

 

Referinţe despre scriitorul italian http://ro.wikipedia.org/wiki/Umberto_Eco

Cornel Todea a fost informator al Securitatii

„Copil fiind m-am visat erou, plin de curaj, drept, justiţiar, model fiind părinţii mei. Visul meu a eşuat. Astăzi este greu să-mi explic spaimele, laşităţile, compromisurile, schizoidia existenţei mele. «Colaborator» silit am încercat să nu fac rău nimănui. Că am încercat să fac tot binele care mi-a stat în putere. Ca artist am încercat să mă salvez”- a declarat regizorul Cornel Todea, informator de la vârsta de 15 ani.

Amanunte aici  http://www.adevarul.ro/actualitate/Regizorul_Cornel_Todea-turnator_la_15_ani_0_520148538.html

Nu pot sa-l citesc pe Lucian Blaga!

Am incercat sa-l recitesc pe Blaga. Nu merge, cum n-a mers nici in adolescenta. Prea devitalizat. Ca un motan castrat. Nu-i neg valoarea, însă n-o sa mai revin la el.

Constantin Noica lăudând regimul comunist

„RÂNDURILE CUIVA CARE N-A AVUT DREPTATE.

Dincolo de răspunderea faptei există răspunderea ideii. Sunt unul din intectualii care, înainte de 1944, au susţinut în scris unele idei care s-au dovedit greşite. Într-un fel sau altul, a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele. Dar nici o pedeapsă nu e mai aspră, pentru un intelectual, decât tocmai faptul de a vedea că nu a avut dreptate. Căci dacă, pe măsură ce trec anii, lumea faţă de care ai greşit devine tot mai îngăduitoare, în aceeaşi măsură adevărul pe care l-ai lezat devine mai necruţător.

Nu deci despre păreri de dinainte de 1944 voi vorbi, păreri asupra cărora societatea şi istoria au închis dosarul, în timp ce dosarul rămâne deschis în judecata proprie. Voi vorbi despre unele lucruri de după 1944. În chip necesar, aceiaşi oameni care văzuseră strâmb procesul istoric mai înainte erau sortiţi să nu aibă dreptate nici mai târziu: unii pentru că nu renunţau nici acum la ideile lor vechi, alţii – ca autor al acestor rânduri – pentru că socoteau „nedemn” să-şi însuşească idei noi, în clipa tocmai când acestea erau biruitoare. Din aşezarea aceasta a trebuit să creăm justificări pentru ostilitatea, sau în cel mai bun caz pentru rezerva faţă de regimul de democraţie populară instaurat în ţara noastră. Era, în definitiv, rezervă faţă de un simplu regim – ne spuneam. Nu cumva a fost o greşeală faţă de ţara noastră însăşi?

Aş cere, oricui se osteneşte să citească rândurile acestea, să-şi rememoreze – în cazul că a avut cândva aceeaşi rezervă faţă de regim – justificările pe care le-a invocat, către alţii sau în sinea lui. Ar putea vedea atunci, odată cu autorul acestor rânduri, ce întristător de sărace şi cât de absurde sunt uneori rezervele sau ostilităţile noastre.

Era limpede, la sfârşitul ultimului război, că nu aveai ce opune ideii socialiste. Nu puteai opune ideologia claselor conducătoare de până atunci (împotriva căreia te ridicaseşi, dacă erai intelectual cât de cât liber de prejudecăţi). Nu puteai opune Biserica, de mult apusă în rolul ei istoric, sau absolutismul naţional, zdrobit tocmai în războiul ce se sfârşea. Ar fi putut opune, cel mult, ideea ţărănească – din perspectiva de aci – în cazul că erai atât de orb să nu înţelegi că ţărănescul de la noi, ca şi cel de aiurea, este sortit dispariţiei, prin simpla orăşenizare a satului. Dacă însă nu aveai ce opune socialismului, îţi rămânea să-i denunţi riscurile, reale sau mai degrabă inventate, şi e ceea ce am făcut unii dintre noi.

Întâi am crezut, şi am sfârşit prin a ne convinge singuri, că socialismul ar putea desnaţionaliza neamul românesc pur şi simplu. E absurd astăzi şi grotesc, chiar de conceput lucrul acesta, dar aşa ceva intrase în capul şi limbajul unora: „desfiinţarea neamului ca neam”. Cum exact avea să se petreacă acestă desfiinţare nu se ştia: poate prin deportări masive, poate prin anexiune, poate prin federalizare forţată cu ţări vecine – în orice caz neamul, în închipuirea unora dintre noi, urma să fie desfiinţat. Astăzi te întrebi exact contrariul: nu cumva felul cel mai bun sau chiar singurul fel în care se putea păstra şi afirma neamul nostru era tocmai cel pe care-l adoptase?

Dacă socialismul nu avea să desnaţionalizeze lumea românească – ne spuneam -, avea în orice caz să „egalizeze pe toţi în mizerie” şi, mai ales, să egalizeze inteligenţele în submediocritate. Mi se pare chiar că unii aleseseră drept prototip tractoristul (cel de altădată, bineînţeles) şi spuneau cu îngrijorare că nivelul mediu va trebui să fie cel al tractoristului. Dar dacă e ceva izbitor în România de azi, odată cu uzinele, hidrocentralele şi oraşele nou ivite, este felul de a vorbi al oamenilor. Cine n-a mai venit de 20 de ani în ţara noastră ar înţelege tot ce s-a întâmplat în acest răstimp chiar dacă n-ar face decât să asculte o convorbire între doi oameni ce trăiesc în vârf de munte.

În sfârşit, dacă socialismul nu desfiinţa neamul şi nu ataca inteligenţa românească, în schimb credeam cu siguranţă că avea să suprime libertăţile din lumea noastră. Era ultima obiecţie pe care o puteam aduce şi, odată cu aceasta, ultima justificare de a sta în rezervă sau de a manifesta ostilitate faţă de regim. În ochii unora obiecţiunea aceasta ar păstra un sens. Au dreptate?

De vreme ce invocăm libertatea fiecare pare liber să creadă ce vrea. Autorul acestor rânduri a făcut uz larg de o asemenea libertate de a crede ce vrea: pe deasupra a suferit şi o privaţiune de libertate, ceea ce i-a dat prilejul să reflecteze îndelung asupra temei libertăţii. Rezultatul este: el nu mai ştie bine dacă libertăţile invocate de el sau de alţii sunt într-adevăr libertăţi. Un poet român de azi scria o carte intitulată „Libertatea de a trage cu puşca”. Este şi aceasta o libertate, pentru unii. Se atribuie Rozei Luxemburg, luptătoarea comunistă, vorba cum că „libertatea înseamnă un singur lucru: libertatea pentru adversar”. Mă tem că atribuirea nu e exactă. Pentru unii dintre noi, aşa-numiţii „exilaţi interni”, multă vreme ideea de libertate se concentra în libertatea de a pleca unde-ţi place şi de a fugi de ceea ce nu-ţi place, în speţă libertatea de exil. Dar e ca şi cum ai spune că omul trebuie să aibă libertatea de a se sinucide. În afară de Schopenhauer, nu ştiu despre mulţi alţii care s-o spună. Pentru autorul acestor rânduri, în sfârşit, libertatea s-a redus la „libertatea de a tipări”. Dar merită să ceri ca istoria să-şi schimbe sensul pentru ca producţia ta de autor să vadă lumina tiparului?

Acestea sunt cele trei obiecţii pe care le-am avut impotriva stărilor de lucruri de aici. Între timp văd că în ţara aceasta s-a făcut treabă; că totul a luat sau stă să ia un chip nou. Îmi vine în minte atunci că există o altă libertate, de a face. Câţiva ne-am lipsit de ea în numele unor prejudecăţi sau al unor false judecăţi!

Dar nu poţi face treabă în casa altuia. (Exilaţii ştiu câte ceva în această privinţă). Şi iarăşi, nu poţi face treabă de unul singur. În sfârşit, şi mai ales, nu poţi face treabă cu ai tăi dar fără adevărul care îi însufleţeşte. Adevărul lumii noastre poartă numele de socialism. Îi cunosc chipul din cărţi. Îi ştiu versiunile istorice şi îi văd acum faţa lui românească. Întocmai altora, cer dreptul de a-mi cuceri prin el libertatea, singura libertate de care mai ştiu, aceea de a fi rodnic.

Dacă însă cineva ar spune: te-ai înşelat înainte de 1944, te-ai înşelat după 1944, vezi să nu te înşeli şi în 1965 – aş răspunde: recunosc că nu sunt, decamdată, dintre cei care au titluri să vorbească. Dar am scris cele de mai sus pentru ca să îndemn şi pe alţii să-şi recunoască greşelile şi să se alăture, prin muncă, intereselor României noi.” (Constantin Noica, 20 aprilie 1965, revista „Glasul Patriei”, nr. 339).

„Canibalul” Carlos Balmaceda, noul meu prieten de pe Facebook

Nu-mi dau seama de ce, mă simt atras în mod deosebit de două ţări, pe lângă Franţa. Africa de Sud şi Argentina. Să fie zaţul lecturilor de vină? Nu cred. Dacă sper să ajung în Africa de Sud anul viitor, Argentina rămâne un vis îndepărtat.

Mărturisirea am pornit-o şi fiindcă am un nou prieten pe Facebook: scriitorul argentinian Carlos Balmaceda. În aceste zile am terminat de citit romanul „ Manualul canibalului”, apărut la editura Vellant, despre care o să scriu în curând.

Până atunci, vă invit să citiţi prezentarea editurii:

„Manualul canibalului propune o meditaţie asupra istoriei dramatice a Argentinei secolului al XX-lea, deghizată însă în spatele unei scriituri lejere, care aspiră la mobilizarea tuturor simţurilor, cu un accent special pus pe plăcerea gustului.

 

Acest roman al reţetelor celor mai apetisante şi al combinaţiilor celor mai savuroase ascunde, de fapt, dramele sângeroase ale istoriei, violenţa înscrisă în fiecare individ şi formele terifiante ale patologicului. O generaţie de bucătari de origine italiană preiau pe rând restaurantul Almacen Buenos Aires din Mar del Plata, supranumit „oraşul fericirii”. De-a lungul vremii, în restaurant se perindă mode culinare, succese gastronomice eclatante, poveşti de dragoste înmiresmate de mirodenii şi ierburi aromatice.

 Carlos Balmaceda, scriitorul argentinian născut la Mar del Plata în 1954, este jurnalist şi autor a patru romane: La plegaria del vidente (Rugăciunea vizionarului) (1999), El evanghelio de Evita (Evanghelia Evitei) (2003), Manual del caníbal (Manualul canibalului) (2005) şi recentul El punal de Dido (Pumnalul Didonei) (2007). Preocupat de la începuturile sale ca scriitor de destinul tulburător al Argentinei, ţară de emigranţi străbătută periodic de dictaturi şi crize majore, Balmaceda face un important pas înainte odată cu al treilea roman al său, publicat în Spania, Germania, Olanda, Mexic şi acum în România, la Editura Vellant.”

Sursa-

http://www.vellant.ro/product/Manualul-canibalului,220805.aspx

Încă de pe acum, pot să spun că romanul este memorabil.

Despre nevoia de agenţi literari şi o soluţie punctuală

N-am habar pe bune dacă există vreun agent literar în România. Nu dintre cei care aduc autorii străini spre edituri, care le negociază contractele – asemenea mijlocitori de importuri ştiu că sînt. Mă refer la aceia care ar trebui să se ocupe de publicarea autorilor autohtoni, ca să se delecteze, pe lîngă americani, francezi şi alţi crunţi imperialişti, şi patagonezii, şi mongolii, şi burundezii cu producţiile noastre literare. Or, dacă există, sînt de-o invizibilitate deplină. Înmuiată în glumă, asta-i realitatea: stăm catastrofal cu exporturile metodice. În acest text iau în calcul strict proza. Şi nu sub aspect valoric, ci ca produs de piaţă, vandabil în varii proporţii.

Ca să rămîn legat de terminologia economică, în exporturile literare nu avem o piaţă realmente liberă, unde să nu conteze apartenenţa sau neapartenenţa la o grupare literară şi interferenţele politice, nu în ultimul rînd. Şi despre ce piaţă liberă putem să discutăm, dacă nu avem intermediari între autori şi editurile străine, adică agenţii literari? Editurile româneşti se ocupă şi mai mult nu se ocupă de publicarea în exterior a scriitorilor, chiar dacă ar putea să cîştige un comision ce le-ar acoperi costurile autohtone de producţie cu volumul scriitorului vîndut. Şi, în principal, de fapt, nu e treaba lor.

În tentativa de a-mi căuta un agent literat, ajutat de nenea Google, am citit jelaniile unora, întristaţi de situaţia despre care scriu. Şi jelaniile – redactate şi cu ani destui în urmă – au rămas jelanii, fără finalitate, îngropate în cotloanele internetului. Fiecare autor merge pe barba lui, dacă nu orbeşte pe mîna editurii care l-a editat aici, ale cărei interese nu converg totdeauna cu ale lui, se străduieşte să publice unde poate în străinătate şi se bucură umil dacă reuşeşte oriunde, ceea ce este un amatorism cu potenţial păgubos. Şi de imagine, şi financiar. Dacă scriitorul n-are acces la o serioasă bancă de date cu editurile dintr-o anumită ţară, ca să cunoască specificul şi influenţa lor, tarifele practicate, fie şi dacă are romanul tradus, o să ştie unde şi cum să se adreseze cu şanse de reuşită? Şi dacă i se acceptă textul, o să reuşească să nu-şi prindă urechile în hăţişurile contractului pe care va trebui să-l semneze? Nu pun la socoteală că-şi pierde şi timpul. Agentul literar însă, al cărui cîştig depinde de comisionul convenit cu scriitorul, are interesul omenesc să cîştige cît mai mult şi cît mai repede şi să-şi cultive reciproc avantajos relaţiile, atît cu scriitorii, cît şi cu editurile străine, să le împingă spre prietenie, fiindcă trăieşte de pe urma lor.

Despre o veritabilă promovare a literaturii române în lume, în absenţa agenţilor literari, e cam la fel ca a vorbi cu suficienţă de pornirea la un maraton într-un picior, şi ăla betegit de reumatism. Neputîndu-se asigura traiul scriitorilor de pe piaţa de carte internă, exporturile, prin intermediul agenţilor, sînt şansa mult visată, nedepinzînd de vînzoleala pe la dosul politicienilor pentru subvenţii. Şi realistă. Oricum, scriitorii sînt învăţaţi cu traiul modest.

Este extraordinar că anumite instituţii subvenţionate de Statul român, adică din buzunarele noastre, la urma urmei, încearcă să formeze traducători. Dar nu este suficient, nici maximum de eficient – fără agenţi literari, veriga nu este închisă. Deşi este o ocupaţie liberală, în stadiul incipient, în care ne aflăm acum, intervenţia Institutului Cultural Român şi a Uniunii Scriitorilor ar fi binevenită. Cum? Consiliindu-i, de exemplu, pe literaţii doritori să-şi scoată autorizaţii de persoane fizice autorizate măcar (P.F.), nu e nevoie de înfiinţarea unor SRL-uri, care sînt mai costisitoare, cu contabili plătiţi şi alte cele, ca să poată încheia legal contractele de intermediere. Ce ar mai trebui? Să li se asigure doritorilor, selectaţi pe criterii care se pot schiţa, numai dorinţă să fie, că nu e imposibil, un fel de bursă care să le permită să înceapă să se ocupe numai cu stabilirea contactelor în interior şi în exterior, să lase orice altă ocupaţie de-o parte, pentru formarea portofoliilor de scriitori şi edituri. Moare cineva dacă i se alocă unui asemenea om 200-300 de euro pe lună, pe o perioadă fixă, asistenţă juridică şi acces gratuit la Internet, dacă respectivul n-are acasă? Că de altceva nu mai are nevoie, abilităţile comunicaţionale şi flerul fiind subînţelese. Eventual, banii investiţi se pot recupera în timp, dacă treaba începe să aducă profit. Mă gîndesc la ceva asemănător incubatoarelor de afaceri din industrie. Nu-i exclus să se poată accesa şi fonduri europene pentru acest scop. Chiar deloc.

Am formulat o soluţie punctuală pentru promovarea literaturii române actuale în lume şi profitabilă pecuniar pentru creatori. Ieftină şi cu beneficii imense în timp. O să intereseze pe cineva? Sau rămînem la gargara că nu ne bagă mai nimeni în seamă. Dar cine deschide uşa cuiva care nu ştie să bată la ea?

Alexandru Petria

 

Text publicat şi pe Agenţia de Carte

http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/despre-nevoia-de-agenti-literari-si-o-solutie-punctuala/

O artistă provocatoare

Lucrare de Ioana Nemeş. Despre această artistă, moartă anul acesta, la numai 32 de ani, aflaţi amănunte aici http://ioananemes.ro/ , http://www.modernism.ro/2011/04/25/rest-in-peace-ioana-nemes/ , http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/moartea-ioanei-nemes-este-exact-ca-o-lucrare-de-a-ei-223514.html

 

Gabriel García Márquez pe Facebook

Azi, Gabriel García Márquez a scris pe Facebook:

 

„La sabiduría nos llega cuando ya no nos sirve de nada.”

„Wisdom comes to us when it’s already too late.”
–Gabriel García Márquez

 

Nu-l contrazic. Dar nu-mi ies din piele că are dreptate.

Pagina scriitorului

http://www.facebook.com/pages/Gabriel-Garc%C3%ADa-M%C3%A1rquez/124339950984219

 

 

Eugen Barbu despre Elena şi Nicolae Ceauşescu

„(…)Ea, această Înaltă Doamnă a Țării, a ales drumul superior al înfruntării celor ce se credeau de neînlăturat, alături de un bărbat veșnic tânăr, cum îl știm în zilele noastre, de un conducător politic care nu are timp de pierdut, cel ce a dat Țării monumentalul Canal, un drum al vulturilor:Transfăgărășan, Metroul și uriașele cartiere ce conțin milioane de locuințe pentru oamenii muncii. (…)Ea se dovedește aceeași ființă magică, neobosită, muncind din zori și până în seară alături de Marele său Bărbat”(Eugen Barbu, «Portret», volumul „Buchet de purpură. Flori alese din creația închinată tovarășei Elena Ceaușescu”, Editura Eminescu, București, 1988, pp. 260-261).

Ce fel de evreu este Vladimir Tismăneanu?

Cum acceptă un evreu să fie decorat de un fan al mareşalului Antonescu? Mă refer la Tismăneanu.

 

„La implinirea varstei de 60 de ani, in semn de apreciere deosebita a prestigioasei activitati profesionale, pentru eforturile sustinute in promovarea democratiei din Romania, presedintele Romaniei decreteaza: se confera Ordinul National pentru Merit in grad de Mare Ofiter domnului profesor Vladimir Tismaneanu.”- Monitorul Oficial

Ma vând la jumatate de pret! „Deania neagră”

Editura Herg Benet a redus cu 50% preturile tuturor cartilor comandate online. Oferta este valabila pana in 15 august. Este o ocazie sa cumparati acum mai ieftin volumul meu „Deania neagră”. Incepeti dand un click aici

http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=3&product_id=18

O poveste fără Băsescu. Gina cu limba scoasa

Intr-una din zilele de început ale lui Ianuarie 2015, un bătrân se apropie de intrarea în Palatul Cotroceni. Se apropie de ofițerul de gardă și îi spune: – Aș vrea sâ intru să vorbesc cu președintele Basescu. Ofițerul îl privește blând pe bătrân și îi spune: – Domnule, Băsescu nu mai este președinte, și deci nu mai are reședința aici. Bătrânul spune ca e în regulă și se indepărtează încet de intrarea în Palat. A doua zi, același bătrân se îndreaptă către intrarea in Palatul Cotroceni si se adreseaza ofiterului de garda (acelasi din ziua precedenta): – As vrea sa intru sa vorbesc cu presedintele Basescu. – Domnule, asa cum v-am spus si ieri, Basescu nu mai este presedinte si deci nu mai are resedinta aici. Batranul ii multumeste si pleaca incet spre casă. A treia zi, batranul se duce din nou la intrarea in palatul Cotroceni si se adreseaza aceluiasi ofiter: – As vrea sa intru sa vorbesc cu presedintele Basescu. Iritat, ofiterul se incrunta usor la batran si ii spune: – Domnule, este a treia zi consecutiva cand veniti aici si cereti sa vorbiti cu Basescu. V-am spus deja ca Basescu nu mai este presedinte si deci nu mai are resedinta aici. Nu intelegeti? – Ba inteleg foarte bine, insa nu ma mai satur sa aud asta. Ofiterul ia pozitia de drepti, il saluta respectuos (ca pe un superior) si ii spune batranului: – Atunci ne vedem maine, domnule!

Zoe Petre a spus ca a primit textul pe mail si ca nu-i stie autorul. Nici eu, dar mi-ar place sa-i strang mana.

In foto e Gina, cea care imi pazeste curtea.

Din „biblioteca” pentru studiosi si curiosi

Top 10-

1. „Deepthroat” (1972); 2. „Debbie Does Dallas” (1978); 3. Behind the Green Door (1972); 4. The Devil in Miss Jones (1972); 5. Taboo (1980); 6. Barbara Broadcast (1977); 7. Autobiography of a Flea (1976); 8. Alice in Wonderland (1976); 9. The Opening of Misty Beethoven (1975); 10. Insatiable (1980).

Constantin Ţoiu şi interferenţa scriitorilor cu Securitatea

Referitor la colaborarea scriitorilor cu Securitatea:

 

„Mi s-a propus şi mie să colaborez. Mi-au spus: „Ştim că vă place Parisul. Dacă vă trimitem la Paris doi ani, să ne daţi nişte scrisori?” Eu, foarte intrigat, cum dracu’ îşi permit să-mi propună aşa ceva – ce voiau, să fiu un fel de Sorge? Eu nu sînt bun de aşa ceva, eu ce aflu azi, mîine ştie toată lumea. Aşa că le-am zis în glumă: „Îmi daţi doi ani la Paris?! Daţi-mi toată viaţa şi atunci voi reflecta dacă face ori nu ce-mi propuneţi…” Aşa vorbeam cu ei. Le impuneam. Am refuzat fără să-i jignesc. Pe urmă am devenit secretar al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti. Şi le-am zis securiştilor: „Vă rog, daţi-le perspective scriitorilor tineri, de pildă să meargă şi ei în străinătate să studieze. Creşteţi-i, nu-i mai zăpăciţi cu politica.” Aşa făceam. Pentru scriitorii tineri. În fine, n-aş vrea să insist. Cît despre scriitorii disidenţi, aceştia sînt cunoscuţi. Eu l-am socotit cel mai interesant pe Manolescu. El a fost principalul disident, după mine. Au mai fost şi alţii, însă nu erau de valoarea lui. La noi nu se putea face disidenţă. Scriitori disidenţi au fost doar cîţiva.”

„La mine nu aveau de ce să se lege(securiştii-n-m. A.P.). De Doinaş au avut, de Negoiţescu au avut. Eu am fost totdeauna de stînga. Toate astea sînt scrise. Şi faptul că eu mi-am provocat singur excluderea din partid. Ei cunosc toate lucrurile astea. Şi faptul că odată, la o şedinţă a scriitorilor condusă de Popescu-Dumnezeu, care a spus „Să se termine cu grajdurile de la Uniunea Scriitorilor”, eu, care fusesem proaspăt numit la Uniune, m-am ridicat şi i-am spus, de faţă cu o sută cincizeci de scriitori, cîţi eram adunaţi: „Vă rog să vă retrageţi cuvintele”. A fost un succes colosal. Toată lumea a venit la mine şi toţi activiştii care erau de faţă m-au îmbrăţişat – nu-l înghiţeau nici ei pe Popescu-Dumnezeu. A auzit pînă şi Ceauşescu că unu’, Ţoiu, l-a pus la punct pe Popescu. Poziţia mea a fost dictată de faptul că eram vicepreşedinte. Dar depinde ce viaţă ai avut, dacă eşti şantajabil.”

Despre cazul Breban:

„Aş prefera să nu comentez. Nu pot să povestesc discuţia foarte tare pe care am avut-o cu el la Paris. N-o povestesc ca să n-aibă aerul că vorbesc un confrate de rău. Dar caracterul lui Breban e de aşa natură, încît i se poate întîmpla aşa ceva, pentru că e foarte plin de sine. El fiind un scriitor bun. Nu intru în detalii, dar îl scuz şi pe el. Era prea orgolios ca să nu facă ce-a făcut. Important este că la noi în România scriitorii au fost mai aproape de comunişti”

Constantin Ţoiu împlineşte 88 de ani la 19 iulie 2011. Interviul din care am extras citatele îl puteţi citi în „România literară”   http://www.romlit.ro/un_scriitor_adevrat_nu_face_ru_altui_om

Date despre Constantin Ţoiu http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_%C8%9Aoiu

 

 

 

Cuvinte despre „Deania neagră”

Alex Sima de la TownPortal a scris despre „Deania neagră”.  Pentru cei interesaţi http://townportal.ro/carti/_comentator-alex-sima/alexandru-petria-deania-neagra/

UN Cristian, o fractură de logică

În numărul trecut al „Observatorului Cultural”, UN Cristian era intrigat în articolul „I se spune criza” http://www.observatorcultural.ro/I-se-spune-criza*articleID_25592-a…  că am scris despre situaţia scandaloasă de la Uniunea Scriitorilor fără să fiu membru al acestei instituţii.

Pe logica dumnealui, nu poţi să scrii despre Parlament  fără să fii parlamentar, despre doctori  fără să practici medicina, despre hoţi fără să ai degete agile  şi despre purtătorii umili ai servietelor unor personalităţi fără să ai coloana vertebrală din plastilină.

În rest, îl înţeleg oarecum pe autor- apără şefii U.S. care i-au dat un loc de muncă.

Să auzim doar de bine!

François Mitterrand& Alain Delon& o tenie în stomac& normalitatea anormalităţii& un stil ca şampania franţuzească

O colecţie mai consistentă de bizarerii, de răsturnări de situaţii, de personaje de neuitat, mi-a fost dat să întâlnesc rar ca în „Romanul familiei Jardin”, de Alexandre Jardin.

Îl ştiam pe scriitorul francez după romanul „Fanfan”, a cărui primă traducere în limba română a apărut în 1990. Dar ce diferenţă între „Fanfan” şi „Romanul familiei Jardin”(„Humanitas”, 2011)! Parcă sunt doi autori diferiţi, aspect pe care l-a conştientizat şi mărturisit şi Jardin. Dacă în „Fanfan” era vorba de elanuri adolescentine, de descoperirea dragostei, de-o textură aproape romantică a scrierii, în „Romanul familiei Jardin” scriitorul încearcă să-şi înţeleagă trecutul, al său şi al familiei. Un clan în care normalitatea este anormală şi orice perversiune şi idee creaţă este permisă, chiar încurajată. Trecerea unei tenii din stomacul unuia în al altuia este numai un exemplu. Doar nu erau să lase să moară bietul vierme! Mai ales că, având viermele în stomac, deţinătorul are posibilitatea să mănânce pantagrueleşte fără teama de îngrăşare. Apoi, picanteriile sexuale sunt la ele acasă. Inclusiv amorul nebun pentru o maimuţă.

Alexandre Jardin este nedumerit cum de n-a sărit şi el de pe linie într-un asemenea anturaj, un anturaj pe care-l descrie cu detaşare, ironie, chiar cinism, dar şi cu umor. Anormalitatea porneşte de la anatomie, majoritatea membrilor familiei având splină dublă.

„Romanul familiei Jardin” nu este un volum cu o acţiune de povestit. Este o acumulare de secvenţe, puse una peste alta ca un sandvici, iar totul rezultat n-are cum să te lase indiferent. Mai ales că apar în naraţiune şi personalităţi ca François Mitterrand sau Alain Delon.

Stilul lui Alexandre Jardin e ca şampania franţuzească. Te ameţeşte într-un mod plăcut şi-ti ascute simţurile.

Alexandru Petria