Constantin Noica lăudând regimul comunist

„RÂNDURILE CUIVA CARE N-A AVUT DREPTATE.

Dincolo de răspunderea faptei există răspunderea ideii. Sunt unul din intectualii care, înainte de 1944, au susţinut în scris unele idei care s-au dovedit greşite. Într-un fel sau altul, a trebuit deci, la fel ca şi ceilalţi, să răspund pentru ele. Dar nici o pedeapsă nu e mai aspră, pentru un intelectual, decât tocmai faptul de a vedea că nu a avut dreptate. Căci dacă, pe măsură ce trec anii, lumea faţă de care ai greşit devine tot mai îngăduitoare, în aceeaşi măsură adevărul pe care l-ai lezat devine mai necruţător.

Nu deci despre păreri de dinainte de 1944 voi vorbi, păreri asupra cărora societatea şi istoria au închis dosarul, în timp ce dosarul rămâne deschis în judecata proprie. Voi vorbi despre unele lucruri de după 1944. În chip necesar, aceiaşi oameni care văzuseră strâmb procesul istoric mai înainte erau sortiţi să nu aibă dreptate nici mai târziu: unii pentru că nu renunţau nici acum la ideile lor vechi, alţii – ca autor al acestor rânduri – pentru că socoteau „nedemn” să-şi însuşească idei noi, în clipa tocmai când acestea erau biruitoare. Din aşezarea aceasta a trebuit să creăm justificări pentru ostilitatea, sau în cel mai bun caz pentru rezerva faţă de regimul de democraţie populară instaurat în ţara noastră. Era, în definitiv, rezervă faţă de un simplu regim – ne spuneam. Nu cumva a fost o greşeală faţă de ţara noastră însăşi?

Aş cere, oricui se osteneşte să citească rândurile acestea, să-şi rememoreze – în cazul că a avut cândva aceeaşi rezervă faţă de regim – justificările pe care le-a invocat, către alţii sau în sinea lui. Ar putea vedea atunci, odată cu autorul acestor rânduri, ce întristător de sărace şi cât de absurde sunt uneori rezervele sau ostilităţile noastre.

Era limpede, la sfârşitul ultimului război, că nu aveai ce opune ideii socialiste. Nu puteai opune ideologia claselor conducătoare de până atunci (împotriva căreia te ridicaseşi, dacă erai intelectual cât de cât liber de prejudecăţi). Nu puteai opune Biserica, de mult apusă în rolul ei istoric, sau absolutismul naţional, zdrobit tocmai în războiul ce se sfârşea. Ar fi putut opune, cel mult, ideea ţărănească – din perspectiva de aci – în cazul că erai atât de orb să nu înţelegi că ţărănescul de la noi, ca şi cel de aiurea, este sortit dispariţiei, prin simpla orăşenizare a satului. Dacă însă nu aveai ce opune socialismului, îţi rămânea să-i denunţi riscurile, reale sau mai degrabă inventate, şi e ceea ce am făcut unii dintre noi.

Întâi am crezut, şi am sfârşit prin a ne convinge singuri, că socialismul ar putea desnaţionaliza neamul românesc pur şi simplu. E absurd astăzi şi grotesc, chiar de conceput lucrul acesta, dar aşa ceva intrase în capul şi limbajul unora: „desfiinţarea neamului ca neam”. Cum exact avea să se petreacă acestă desfiinţare nu se ştia: poate prin deportări masive, poate prin anexiune, poate prin federalizare forţată cu ţări vecine – în orice caz neamul, în închipuirea unora dintre noi, urma să fie desfiinţat. Astăzi te întrebi exact contrariul: nu cumva felul cel mai bun sau chiar singurul fel în care se putea păstra şi afirma neamul nostru era tocmai cel pe care-l adoptase?

Dacă socialismul nu avea să desnaţionalizeze lumea românească – ne spuneam -, avea în orice caz să „egalizeze pe toţi în mizerie” şi, mai ales, să egalizeze inteligenţele în submediocritate. Mi se pare chiar că unii aleseseră drept prototip tractoristul (cel de altădată, bineînţeles) şi spuneau cu îngrijorare că nivelul mediu va trebui să fie cel al tractoristului. Dar dacă e ceva izbitor în România de azi, odată cu uzinele, hidrocentralele şi oraşele nou ivite, este felul de a vorbi al oamenilor. Cine n-a mai venit de 20 de ani în ţara noastră ar înţelege tot ce s-a întâmplat în acest răstimp chiar dacă n-ar face decât să asculte o convorbire între doi oameni ce trăiesc în vârf de munte.

În sfârşit, dacă socialismul nu desfiinţa neamul şi nu ataca inteligenţa românească, în schimb credeam cu siguranţă că avea să suprime libertăţile din lumea noastră. Era ultima obiecţie pe care o puteam aduce şi, odată cu aceasta, ultima justificare de a sta în rezervă sau de a manifesta ostilitate faţă de regim. În ochii unora obiecţiunea aceasta ar păstra un sens. Au dreptate?

De vreme ce invocăm libertatea fiecare pare liber să creadă ce vrea. Autorul acestor rânduri a făcut uz larg de o asemenea libertate de a crede ce vrea: pe deasupra a suferit şi o privaţiune de libertate, ceea ce i-a dat prilejul să reflecteze îndelung asupra temei libertăţii. Rezultatul este: el nu mai ştie bine dacă libertăţile invocate de el sau de alţii sunt într-adevăr libertăţi. Un poet român de azi scria o carte intitulată „Libertatea de a trage cu puşca”. Este şi aceasta o libertate, pentru unii. Se atribuie Rozei Luxemburg, luptătoarea comunistă, vorba cum că „libertatea înseamnă un singur lucru: libertatea pentru adversar”. Mă tem că atribuirea nu e exactă. Pentru unii dintre noi, aşa-numiţii „exilaţi interni”, multă vreme ideea de libertate se concentra în libertatea de a pleca unde-ţi place şi de a fugi de ceea ce nu-ţi place, în speţă libertatea de exil. Dar e ca şi cum ai spune că omul trebuie să aibă libertatea de a se sinucide. În afară de Schopenhauer, nu ştiu despre mulţi alţii care s-o spună. Pentru autorul acestor rânduri, în sfârşit, libertatea s-a redus la „libertatea de a tipări”. Dar merită să ceri ca istoria să-şi schimbe sensul pentru ca producţia ta de autor să vadă lumina tiparului?

Acestea sunt cele trei obiecţii pe care le-am avut impotriva stărilor de lucruri de aici. Între timp văd că în ţara aceasta s-a făcut treabă; că totul a luat sau stă să ia un chip nou. Îmi vine în minte atunci că există o altă libertate, de a face. Câţiva ne-am lipsit de ea în numele unor prejudecăţi sau al unor false judecăţi!

Dar nu poţi face treabă în casa altuia. (Exilaţii ştiu câte ceva în această privinţă). Şi iarăşi, nu poţi face treabă de unul singur. În sfârşit, şi mai ales, nu poţi face treabă cu ai tăi dar fără adevărul care îi însufleţeşte. Adevărul lumii noastre poartă numele de socialism. Îi cunosc chipul din cărţi. Îi ştiu versiunile istorice şi îi văd acum faţa lui românească. Întocmai altora, cer dreptul de a-mi cuceri prin el libertatea, singura libertate de care mai ştiu, aceea de a fi rodnic.

Dacă însă cineva ar spune: te-ai înşelat înainte de 1944, te-ai înşelat după 1944, vezi să nu te înşeli şi în 1965 – aş răspunde: recunosc că nu sunt, decamdată, dintre cei care au titluri să vorbească. Dar am scris cele de mai sus pentru ca să îndemn şi pe alţii să-şi recunoască greşelile şi să se alăture, prin muncă, intereselor României noi.” (Constantin Noica, 20 aprilie 1965, revista „Glasul Patriei”, nr. 339).