Radu Aldulescu este unul dintre scriitorii importanti ai tarii. Nascut, nu facut. Intr-un interviu acordat publicatiei „Obiectiv Cultural” pune punctul pe i despre anomaliile din viata noastra literara. Felicitari!
Despre manipulare:
„Apare, spre exemplu, criticul Dan C. Mihăilescu pe postul Pro TV şi spune că literatura română n-a mai avut de la Eminescu şi Nichita Stănescu un scriitor de talia lui Cărtărescu, şi că acesta a fost la un pas de a lua premiul Nobel pentru literatură. 
Telespectatorul interesat de literatură de bună credinţă o ia de bună, fără să-i treacă prin cap că a fost manipulat, trimis să cumpere un autor faţă de care va avea un oarecare complex, dat fiind că nu-l va putea citi până la capăt, ceea ce nu-l va împiedica să-l venereze, mai cu seamă că a fost şi dezinformat, minţit în fapt; Cărtărescu n-a fost la un pas de primirea premiului Nobel, iar prin ceea ce scrie e cu multe clase sub nivelul celor mai slabi laureaţi ai respectivei distincţii literare.
Cu o vorbă comună, aş spune că diferenţa între ce i se oferea consumatorului de literatură română contemporană pe vremea comunismului şi ce i se oferă acum este ca de la cer la pământ. Acum avem Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Cărtărescu. Mi se pare sugestiv faptul că nici unul dintre ei nu e şi în ultimă instanţă nici n-are pretenţii de a fi romancier, nici măcar Cărtărescu, cu un anume ascendent asupra celorlalţi, dată fiind legătura sa cu literatura care i-a alimentat frustrări concomitent cu megalomania indusă şi susţinută de cei din jurul lui. Asta avem acum aşadar, iar pe vremuri în acelaşi sector: Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, C. Ţoiu, Bălăiţă şi alţii ca ei, plus poeţii numai unul şi unul. În bună măsură, pe lângă clasici ai literaturii universale, eu m-am format ca scriitor citindu-i pe aceia. Concomitent, i-am citit pe prozatorii optzecişti textualişti, aflaţi în plină campanie de afirmare la vremea aceea. Aceştia m-au motivat ca să zic aşa pe invers: aveam o cu totul altă idee despre literatură şi proză decât ei. Deşi după revoluţie textualismul s-a dovedit un drum înfundat, asta nu i-a împiedicat pe promotorii lor să-şi vadă de treabă, eventual să prospere în funcţii în sistemul cultural, obţinute în virtutea statutului lor de scriitori optzecişti, iar câţiva dintre ei şi-au continuat cariera literară, continuând textualismul sub alt nume. Textualiştii şi-au zis postmodernişti, ca o măsură de precauţie împotriva unor cârcotaşi asemenea mie, fără viziune şi fără fundament teoretic, care văd în scrierile lor neputinţă epică, neputinţă de a construi personaje şi de a crea tensiune dramatică. Postmodernist şi posttextualist este şi Cărtărescu, mai cu seamă în Orbitorul său, cel mai notoriu şi sugestiv exemplu de roman care nu este roman, care, dată fiind neputinţa epică a autorului, încearcă să dea impresia că sfidează legile compoziţiei romaneşti şi le revoluţionează. Cărtărescu însuşi recunoaşte la un moment dat într-un interviu că intenţia lui n-a fost să scrie roman, ci să scrie o carte care etc. Orice cititor cât de cât avizat îşi poate da seama însă că de fapt el a intenţionat să scrie roman, dar nu i-a ieşit. I-a ieşit o carte groasă, care doar prin grosime seamănă cu un roman şi care-i până la urmă un amestec indigest de viziuni, vise povestite, amintiri din copilărie cu damfuri metafizice, inserţii memorialistice, bancuri din epoca de aur care încearcă fără să reuşească să recreeze atmosfera acelei epoci. Într-un cuvânt, o carte slabă a unui autor care a dat onoarea pe ruşine renunţând la poezie, scriind ceva care ar putea să semene a roman, în dorinţa de a lua premiul Nobel, susţinut fiind şi promovat de un sistem cultural în derivă, de nişte activişti culturali în fapt, care au reuşit să facă mai mult rău literaturii decât a făcut cenzura ideologică în timpul comunismului. Probabil că persoanele care compun acest sistem, prelungirea şi reprezentanţii lor în mediul literar autohton, sunt cei care se simt, cum spui, agasaţi de densitatea epică a romanelor mele. Nu mi-am propus vreodată să reprezint o ameninţare pentru scriitorul român neexersat în arta romanului şi nici n-aş avea cum, cu romanele mele, apărute în tiraje de maxim o mie de exemplare şi netraduse. În astfel de condiţii, orice roman, oricât de bun, atinge cel mai înalt grad al obscurizării. Este practic inexistent. În situaţii asemănătoare se află în momentul de faţă unele romane şi unii romancieri de calibru, pe care i-am citit şi pun mâna în foc pentru ei: Horia Ursu, Alexandru Ecovoiu, O. Nimigean, Octavian Soviany, Nichita Danilov şi, cu voia ta, Cristian Robu-Corcan. În momentul când aceşti romancieri şi alţii ca ei vor fi promovaţi atât cât să fie vânduţi în tiraje onorabile în ţară şi traduşi, oferindu-li-se ocazia de a-şi juca şansa de afirmare la edituri importante din Occident, cred că se va produce schimbarea la faţă a literaturii române. S-ar părea însă că cei cu putere în acest sens, şi iarăşi ne întoarcem la sistemul cultural cu activiştii săi lipsiţi de pricepere şi dragoste pentru literatură, n-au nici un interes să se întâmple aşa ceva.”
Restul interviului http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/52078-radu-aldulescu-cultura-fara-spirit-e-moarte-curata.html
Alexandru Petria 