Archive for Octombrie, 2011

Octombrie 27, 2011

Dracula. A fost descoperit jurnalul scriitorului Bram Stoker

A fost descopertit jurnalul personal al lui Bram Stoker, scriitorul de al cărui nume este legat în istorie de ”Dracula”. Amănunte  http://www.guardian.co.uk/books/2011/oct/18/bram-stoker-notebook-dracula?INTCMP=SRCH

Se anunță o lectură interesantă pentru anul viitor… Desigur, pentru cei interesați.

Anunțuri
Octombrie 27, 2011

Paul Goma și starea cetățeniei sale. Celebrul scriitor promite clarificări

Azi. Schimb de mailuri cu Paul Goma:

 

”Stimate domnule Goma,

Ce se intampla? Ce sa inteleg din informatiile publicate de Liviu Ioan Stoiciu si Varujan Vosganian?

N-ar trebui sa va precizati public pozitia ca sa stim cum stau lucrurile exact?

Cu respect,

Alexandru Petria

 

Paul Goma to me

in Jurnalul pe octombrie, afi§at la 31 ale lunii.

Securitatea a incurcat asa de eficace lucrurile, încât este nevoie de o explicatie mai substan†ialà, cu probe – din partea meaa:

Và salutà,

Paul Goma”

 

Despre implicarea mea în chestiune citiți aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/26/%E2%80%9Dsuprarealism%E2%80%9D-cu-paul-goma-este-sau-nu-este%E2%80%A6/

Liviu Ioan Stoiciu a mai scris despre situație aici  http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/10/trebuie-cineva-sa-ia-taurul-de-coarne-si-sa-l-repuna-in-drepturi-pe-paul-goma-schimb-de-scrisori-cu-varujan-vosganian/

Octombrie 26, 2011

”Suprarealism” cu Paul Goma. Este sau nu este…?

Scriitorul șI politicianul Varujan Vosganian a scris ieri pe blogul personal:

”O laudabila actiune a fost demarata de curand pentru a solicita redarea cetateniei romane scriitorului Paul Goma, unul dintre cei mai curajosi dizidenti ai regimului comunist. Aceasta initiativa a fost sustinuta de o petitie adresata Parlamentului si semnata de sute de personalitati ale culturii romane precum si de o declaratie politica in Camera Deputatilor.

Am facut demersurile necesare pe langa Ministerul Justitiei – Autoritatea Nationala pentru Cetatenie si  Ministerul Administratiei si Internelor – Directia Generala de Pasapoarte. Prin adresa nr. 689084/21.10.2011, MAI – DGP comunica, in urma solicitarii noastre, ca domnul Paul Goma figureaza in evidentele institutiei respective cu statut de cetatean roman, conform art. 34 din Legea 21/1991 a cetateniei romane, cu alte cuvinte,  cetatenia romana nu i-a fost retrasa niciodata.

Aceasta nu inseamna, insa, ca demersurile privind acordarea respectului si sprijinului ce se cuvin unui mare patriot roman, cum este Paul Goma,  nu trebuie sa continue.”

Aici http://vosganian.ro/?p=1748

În toate referințele istorice și literare, Goma figurează ca având retrasă cetățenia română, iar pe blogul său scriitorul are o contorizare la oră de la momentul retragerii…  

In 1996 a fost inițiată o petiție pentru redarea cetățeniei lui Paul Goma, cu săptămâni în urmă am inițiat și eu una. Amănunte  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/03/scrisoare-deschisa-catre-parlamentul-romaniei-paul-goma-nu-merita-cetatenia-romana/

Ce să mai crezi? Ce să mai spui? Ne aflăm în România, țara tuturor posibilităților…

Un funcționar al statului comunist a uitat să pună în practică indicațiile de partid? Doar retragerea cetățeniei a fost anunțată de comuniști… 

Octombrie 26, 2011

Bunicul, Regele…

Ieri, urmarind discursul Regelui, m-am gandit cu inima stransa la bunicul, mort inainte de 1989, cu sperantele spulberate ca o sa scapam de comunisti. Cand eram copil, imi povestea cu dragoste despre suveran. Ce s-ar fi bucurat sa traiasca o asemenea zi. Ieri am fost bucuros pentru Rege si trist pentru bunicul Gavril.

Octombrie 25, 2011

Discursul integral al Regelui Mihai din Parlament

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

 

Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului.

Multe domenii din viața românească, gospodărite competent și liber, au reușit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători și companiile mijlocii, tinerii și profesorii din universități, licee și școli, cei din agricultură.

Încearcă să-și facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomații și funcționarii publici, deși sunt puternic încercați de lipsa banilor și descurajați instituțional. Își fac datoria față de țară instituții precum Academia Română și Banca Națională, deși vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății.

Regina și cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susține interesele fundamentale ale României, continuitatea și tradițiile țării noastre.

Nu m-aș putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală și despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie.

 

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

 

Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor!

 

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil și generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra ființei națiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii și frații noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați.

Am servit națiunea română de-a lungul unei vieți lungi și pline de evenimente, unele fericite și multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare națiunii române:

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democrația trebuie să îmbogățească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca și toate țările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți.

Nu trebuie niciodată uitați românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influență. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați.

Europa de astăzi este un continent în care popoarele și pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut și continuă să fie valabil pentru toți românii. Ei sunt toți parte a națiunii noastre și așa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Octombrie 20, 2011

Si moartea este sexy?

Octombrie 20, 2011

Deania neagră, din două unghiuri

În ultimul număr din Luceafărul de dimineață,  Andrea Hedeș scrie despre a mea Deanie neagră. Autoarea îmi numește cartea un Twin Peaks ardelean. Citiți aici http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3740&editie=155

Voichița Pălăcean-Vereș a publicat tot despre Deania o lungă și atentă cronică în numărul 10 al revistei Vatra veche din Tg Mureș. Numărul îl puteți lectura în întregime ici Vatra veche 10,2011, BT

Octombrie 19, 2011

Numitorul comun: Moartea

Vineri, 21 octombrie 2011, ora 15, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 3, în Sala Foaier, va avea loc vernisajul expoziţiei Numitorul comun: Moartea. Vernisajul va fi urmat de proiecţia filmului Patru feluri de a muri, un documentar în regia lui Nicolae Mărgineanu despre crimele fostului regim comunist.

Expoziţia va fi deschisă pentru public în perioada 21 octombrie – 6 noiembrie 2011.

EXPOZIŢIA: NUMITORUL COMUN – MOARTEA

Expoziţia, găzduită de Muzeul Ţăranului Român, a fost realizată de Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR) şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer, beneficiind şi de colaborarea Institutului pentru Liberă Iniţiativă şi a muzeelor de istorie din Turda şi Aiud.

Expoziţia prezintă o serie de acţiuni de căutare şi deshumare a unor opozanţi ai regimului comunist, care au fost executaţi de Securitate, fără judecată, în perioada anilor 1948 – 1952. Aceste acţiuni au avut loc în urma cercetărilor de teren şi pe baza unor solicitări venite din partea rudelor şi urmaşilor celor ucişi, fiind desfăşurate în perioada anilor 2007 – 2010, la început de către specialişti, arheologi şi istorici, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, care a fost înfiinţat din iniţiativa domnului Marius Oprea, în decembrie 2005, printr-o hotărâre a Guvernului Tăriceanu. Schimbările instituţionale intervenite în cadrul acestui institut, în februarie 2010, au făcut ca acest tip de investigaţii speciale să fie oprite iar personalul de specialitate implicat să fie îndepărtat din cadrul instituţiei. Aceşti oameni îşi continuă însă importanta activitate de cercetare, fără nici un sprijin din partea statului, în cadrul Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, care a fost înfiinţat în aprilie 2010.

Cazurile prezentate în cadrul expoziţiei cuprind un număr de 22 persoane executate, toate prin împuşcare, 21 dintre acestea fiind descoperite şi apoi deshumate prin metode arheologice pe teritoriul localităţilor Hălmăsău, Nepos (jud. Bistriţa-Năsăud), Glodghileşti, Băieşti (jud. Hunedoara), Teregova (jud. Caraş-Severin), Răchiţele, Sântejude-Vale (jud. Cluj), Sălciua, Dealul Capsei (jud. Alba), Gâlgău (jud. Sălaj) şi mun. Satu Mare. Unul din cazurile prezentate abordează problematica unei persoane ucise în satul Muşca, com. Lupşa, jud. Alba, al cărui mormânt a fost căutat în mai multe rânduri, însă acesta nu a fost găsit. În locaţiile amintite, cei ucişi au fost îngropaţi fie în gropi individuale (Glodghileşti, Satu Mare, Băieşti, Sălciua, Dealul Capsei, Sântejude-Vale, Răchiţele, Gâlgău, Muşca), sau în gropi comune, cu două victime (Hălmăsău / Dealul Şasa-Poieni, Teregova, Sântejude-Vale), trei victime (Nepos), sau patru victime (Hălmăsău).

Expoziţia cuprinde obiecte descoperite asupra celor ucişi, fotografii de familie, fotografii provenite din arhiva fostei Securităţi sau făcute în timpul acţiunilor arheologice de deshumare, imagini video de la deshumări şi interviuri cu rude şi urmaşi sau cu anumite persoane care i-au cunoscut pe cei executaţi.

Expoziţia se adresează în primul rând tineretului, elevilor şi studenţilor, dar şi tuturor celor care au cunoscut sau nu în mod direct perioada comunistă, însă ştiu prea puţin sau deloc despre atrocităţile şi victimele directe ale Securităţii la începuturile regimului comunist în România.

Octombrie 18, 2011

Redarea cetăţeniei lui Paul Goma, discutată azi în Parlament. Iniţiativa unui deputat PSD

Deputatul PSD Cornel Itu a susţinut azi o declaraţie politică în Parlament în legătură cu redarea cetăţeniei române celebrului disident Paul Goma. Textul declaraţiei îl găsiţi aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/16/un-deputat-initiaza-o-lege-pentru-redarea-cetateniei-lui-paul-goma/

Date despre deputatul Itu http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.mp?idm=151&leg=2008&cam=2

Octombrie 17, 2011

Crestini arsi de vii

Christians burnt alive by Sunni Muslims in NIGERIA…

Octombrie 16, 2011

Un deputat iniţiază o lege pentru redarea cetăţeniei lui Paul Goma

Declaraţie politică care urmează să fie citită în Parlament:

 

România îi este datoare lui Paul Goma. Parlamentul trebuie să acţioneze de urgenţă pentru redarea cetăţeniei române acestui erou

 

Zilele trecute a fost redactată o scrisoare deschisă adresată Parlamentului. Care semnalează o situaţie scandaloasă, nedemnă pentru România, pentru neamul nostru. Este semnată de aproape 350 de personalităţi din toate domeniile de activitate. O redau:

„Scrisoare deschisă către Parlamentul României. Paul Goma nu merită cetăţenia română?

 

Scriitorul Paul Goma a împlinit, în 2 octombrie 2011, 76 de ani. Este o parte a istoriei noastre. Un veritabil erou în viaţă.

Societatea românească are o datorie uriaşă faţă de această personalitate. Nici până în prezent nu i s-a redat cetăţenia română, retrasă de regimul comunist în 1977, după ce a fost expulzat din ţară.

Nu este destul că despre dizidenţa sa se vorbeşte în manualele de istorie şi in Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.  E nevoie şi de un gest concret. De redarea efectivă a cetăţeniei.

Parlamentul României are căderea morală să iniţieze o lege pentru reglementarea situaţiei lui Paul Goma. Este ştiut că celebrul disident doreşte cetăţenia română, însă nu vrea s-o solicite formal, pe considerentul că n-a cerut să-i fie retrasă. Actualmente are statut de apatrid.

E timpul să se repare o nedreptate incalificabilă. Paul Goma onorează România.

Text redactat de Alexandru Petria

Semnatari:

Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, George G Asztalos, Marius Rizea-Manea, Iulian Sîrbu, Vasilica Ilie, Ştefan Doru Dăncuş, Emil Druncea, Gabriel Bădică, Adrian Deliu, Vasile Baghiu, Ioan-Victor DRAGAN, Sorina Ivaşcu, Vasile Daniel Ionuţ, Otilia Ţigănaş, Jeanette Carp, Gabriel Klimowicz, Ioana Popa, Steluţa Roşca Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Anamaria Pop, Liliana Cimpeanu, Marius Ştefan Aldea, Cristina Nemerovschi, Silvia Petre-Grigore, Petre Violetta, Marius Ghilezan, Dragomir Cristian Cosmin, Flori Bălănescu, Oana Moisil, Luminita Mesesan-Gabrilaki, MIHAIL-SORIN GAIDAU, Mihail Vakulovski, Gr. Arsene, Ion Marin Almăjan, Victoria Stoian, Laszlo Alexandru, Aurelia Vlasin, Rosu Sanziana, Rosu Elena, Rosu Marian, Rosu Andrei, Mariana Pasincovschi, Nicoleta Balaci, Andrei Bădin, Florin Ispas, Mircea IVĂNOIU, Marius Mina, Andrea Hedeş, Loredana Ioncică, Ileana Ene Giuşcă, Mircea Drăgănescu, George Strunga, Nicolae Scurtu, Ţeavă Gheorghe, Liviu Drugă, Andi Bob, Ioan Suciu, Maria Sava, Nick Sava, Săsăran Ioan, Cristian Tiberiu Florea, Mihai Goţiu, Iulian Capsali, Vasile Ernu, Radu Vancu, Iulia Ralia, Sanda Văran, Aliona Grati, Marcel Ion Fandarac, Simona Murgoci, Daniela Lungu, Sabin Gherman, Magda Ursache, Petru Ursache, Nicolae Coande, InimaRea, Sorin Mărculescu, Mircea Popa, Mihnea Paraschivescu, Viorica Niscov, Alexandru Platon, Sorin Gîrjan, Mihai Rădulescu, Marian Popa, Nicolae Eremia, Virgil Diaconu, Teodor Cristescu, Cîrnicianu Cristina, Nicolae Manolache, Luminita Dejeu, Mari Giu, Octavian Capatina, Daniel Rameder, Doina Uricariu, Liviu Dimitriu, Paul Alexandru Drogeanu, Andreea Drogeanu, Ovidiu Simonca, Serban Anghel, Constantin-Andrei Rusu, Mircea Otinescu, Gabriel Radu, Pompiliu Comşa, Mugur Grosu, Adrian Stasek, George Chiriac, Norbert Matei, Mircea Bostan, Vasile Cornea, Vladimir Dumitru, Ileana Enache, Lucian Comino, Mihai Rogobete, Tudor Anton, Lucian Piuca, Aida Minerva Tanasescu, Al.Florin ŢENE, Cati Minecan, Sorin Bocancea, Dragos Minca, Ovidiu Stanomir, Adrian Scurtu, Doru Beldiman, Șerban Tomşa, Babalic Elena Mirela, Doina Drăguţ, Andreas-Rudi Chiru, Adela Motoc, Gina Cecilia Pistol, Sorin Militaru, Grigore L. Culian, Horia Pătraşcu, Nora Kallos, Diana Iepure, Dragos Varga, Adrian Georgescu, Vladimir Tescanu, ANA EDELMAN, JOHANN H. EDELMAN, Gheorghe MINEA, Gabriela Stoica Mărculescu, Miron Scorobete, Claudiu Şular, Gh.Dogaru, Oana Dumitrescu-Corbeanu, Mircea Pricăjan, Christine-Marie Turcu, Adrian David, Daniela Sitar-Taut, Şerban Foarţă, Claude Karnoouh, Vasile Constantin, Gabriel Daliş, Ion Pop, Ioan Groşan, Codin Olariu, Gh. Buzatu, Stelian Rotariu, Lenuţa Puşcaş, Ovidiu Nimigean, Alexandru Moraru, Mihai Iliescu, Ana Ilisescu, Tiberiu Farcas, Nicolae Poteras, Marcel Enache, Mircea Tuglea, Viorica Nişcov, Alexandru Vakulovski, Carmen Ene, Vitalie Brega, Kiddy Gavrila, Constantin Ţuţuianu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu Gheorghe Grozea, Ioana Lupaşcu, Julien NICOL, Camelian Propinatiu, Aleksandar Stoicovici, Sorin ILIESIU, Oana Catalina Bucur, Anatol Petrencu, Ion Simuţ, Petarlecean Vladiana, Alexandra Svet, Andrei Oancea, Mihaela Cartis, Theodor Nicola Fronea, Alexandru Fronea, Victoria Railean, Mihnea Blidariu, Sorin Roiban, Marius Mihalache, Viorel Cucu, Stefanescu Roselina Daniel, Mircea Dinutz, Cătălina Bălan, Călin Platon, Octav Pelin, Vasile Soimaru, Monica Fackelmayer, Victor Lite, Paul Spirescu, Adrian Botez, Dinu Simon, Rodica Lăzărescu, Sorin Ciurel, Lucian Vintan, Cornel Galben, Adriana Cocu, Daniel Vighi, Theodor Orăşanu, Cristi Cimpineanu, Florentina Borgovan, Igor Ursenco, Nina Corcinschi, Aurel Opiatră, Horia Muntenus, Ovidiu Banu, Dana Banu, Bogdan Creţu, Maricel Tilibasa, Florin Hălălău, Monika Lungu, Livia Zmeu,  Florin Carlan, Carmen Hariton, Cucos Oleg, Anca Nicoleta Georgescu, Ioan Caprosu, Chris Tanasescu, Moni Stănilă, Cotelea Alexei, John Enache, Ion Coja, Radu Millea, Mihai Istratescu, Micael Nicolas, Eugen Radu, Viorel Savin, Gabi Bota, Johanna Russ, Lucian Tanase, Emilia Dănescu, Mihai Carabet, Dana Tapalagă, Nicolae Josan, Lora Josan, Doru Josan, Cătălin Josan, Ruxandra Josan, Ghenadie Brega, Dorel Andrieş, Doina Dziminschi, Vasile Dan, Nicolae Turtureanu, Florin Staicu, Stefan Maris, Dragos Dumitrescu, Mihai FLOAREA, Corina Rădulescu, CASSIAN MARIA SPIRIDON, Ion Barbu, Andrei Alexandru, Mariana Pasincovschi, Ludmila Pasincovschi, Alexandru Pasincovschi, Nicolae Pasincovschi, Cezar Cozma, Maria Cozma, Elena Fornea, Cristina Sfeclă, Simona Ionescu, Marilena Rotaru, Janina Lungu ,Anton Stanciu,Aurelia Comsa,Romica Balan,Dan Florin Chiritescu,Stan Gradinaru,Neculai Danu,Catalin Antohi,Mihaela Antohi,Vivi Antohi, Andrei Antohi, Vasile Gogea, Florin Dochia, Mihaela Rameder, Viorel Banu, Radu Afrim, Ciprian Birtea, Mihai Şomănescu, Liviu Mihaiu, Chiritoiu Anamaria-Cristina, Barbieru Ioan Bogdan, Alexandru Pecican, Radu Rizescu, Maia Martin, Florin Puşcaş, Mircea Duţiu, Antoniu Poienaru, Petru Juravlea, Daniel Onaca, Cristina Boscaneanu Stoianovici, Radu Ulmeanu, Luminita DUCA-SANDA, Jamal Curbisa, Mihaela Mihai, Cristian Donciu,Ion Olaru Calieni, Stan Petrescu, Bogdan Muresan, Ion Cristofor, Alexandru Vaida, Nichita Danilov, Miruna Munteanu, Roxana Ştiubei, Argentina Gribincea, Romeo-Valentin Musca, Constantin Boncescu, Ana Maria Ciceala, Gheorghe Grigurcu, George Arion, Felicia Feldriorean, Ioan Scorobete, Nedeea Burcă, Ruxandra Anton, Radu Humor, Dumitru Troanca, Alexandru Ovidiu Vintila, Octavian Mihaescu, Marin Ifrim, Angela Baciu, Margareta Chicu, Silvia Codreanu, Petru Ionescu, Constantin Dobre, Gheorghe Petrov, Angela Baciu, Gabi Schuster”

Ca român, nu pot să răspund decât într-un singur fel întrebării „Paul Goma nu merită cetăţenia română?” din titlul scrisorii deschise: merită! Este, a fost şi o să fie român. Un român care a făcut Istorie. Ca parlamentar, m-am gândit la o soluţie pentru a spăla ruşinea-  voi înainta un proiect de lege care să remedieze problema lui Paul Goma şi a tuturor celor aflaţi în situaţia sa.

Am speranţa  că parlamentarii din toate partidele o să voteze legea.

Cornel Itu,

Deputat PSD

Vicelider grup parlamentar PSD”

 

Scrisoarea pro Paul Goma iniţiată de mine a apărut aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/03/scrisoare-deschisa-catre-parlamentul-romaniei-paul-goma-nu-merita-cetatenia-romana/#comments

Octombrie 16, 2011

Scrisoare catre parintele nostru, profesorul Gabriel Liiceanu

S-a trecut dincolo de „ușa interzisă”. Câțiva pași au fost de ajuns: două epistole pline de indignări patetice și manierisme, drame academice eșuate în șantaj sentimental, pseudo-reforme ale învățământului universitar românesc. „Scrisorile către fii săi” s-au convertit în depeșe cu parfum caragialesc. Din perspectiva părintelui nostru, amfiteatrul filosofic contemporan a devenit o agoră vulgară: exact în această formulă se prezintă astăzi scena academică a filosofiei  autohtone.  Artizanal, e un veritabil artefact mundan. Spiritual, este însă o tumoare indecentă de tensiuni.

Poate că aceste rânduri vor rămâne în memoria colectivă ca imaginea copilului bastard al conștiinței tinerei generații. Sau poate că își vor găsi ecoul în asentimentul celor care, fără urmă de tăgadă, rostesc crezul unei tăceri. Este însă o  „scrisoare către părintele nostru”, către profesorul Gabriel Liiceanu.

Fiii însă nu sunt rătăcitori. Și nu toți rămân ai săi. El însuși, a fost un fiu, dar a uitat.

Toți suntem „ai casei”, „din casă”. Apartenența, deși este legitimă și viabilă, nu este purtată cu demnitate de către cel care, a scris mai de curând evanghelia lepădării. Un filosof a devenit Pilat din Pont, sustrăgându-se culpei unei răstigniri morale. Istoria s-a schimbat cu mult. Scripturile s-au înlocuit cu deșănțate cuvântări, iar caricaturile au luat locul icoanelor. Printre ele, părintele instigă la reformă. Iar toți adepții, rând pe rând, mai țin o predică pe câte-un munte de rușine, pe câte-o culme mediatică. Majoritatea strigă la unison „ rugăciunea petiționară a” Părintelui nostru, și nu dintr-o conștiință proprie.

Noi însă nu uităm că a încercat să aleagă între doi fii, „sacrificându-l” nejustificat pe unul. Și tocmai pe fiul nerătăcitor, pe cel „al casei”. Dar cine este acesta?

El este unul dintre puţinii filosofi care fac din filosofie mai mult decât o meserie sau o afacere: un adevărat crez. Fără tăgadă,  „omul casei” a dat „predicile” unui cărturar birocrat pe adevărate spectacole de gândire vie, iar referinţele culturale pe care ştie să le mobilizeze, cu savoare şi exactitate, au reprezentat pentru noi o provocare intelectuală. Între rigoare ştiinţifică şi perfomanţă stilistică, „al nostru” lucrează cu și pentru discipolii săi. Ca dascăl cu o capacitate admirabilă de înţelegere şi cu o colocvialitate electrizantă, el întruchipează un model intelectual de care comunitatea filosofică are nevoie . În vreme ce părintele nostru a devenit, se pare,  un apologet al scientometriei, închinându-se la un nou idol din științele naturii, profesorul nostru, Cristian Iftode, ne-a învățat, nu printr-un gest epistolar sau un articol răsuflat, „Filosofia ca mod de viață”: prin cărțile sale, prin exemplul consecvent de pasiune filosofică și savoare a dialogului, prin propria-i ființă. Mulțumită lui, nici noi nu vom fi fii rătăcitori.

Fostul nostru părinte însă își îmbrățișează reduta pierdută, care nu este însă „reduta plictiselii”. Printr-un gest de mânie volatilă,  această înscenează falsa fenomenologie a morții învățământului universitar printr-un „concurs de împrejurări”, fără să fi privit într-o clipă spre noi cei care, avându-l până nu demult dascăl al facultății noastre, am crezut în demnitatea filosofică și umană pe care o oglindea în chip neprețuit. Nu a privit, noi am strigat. Am strigat în urma unei meditații autentice, responsabile, și nu în urma unei apetențe sentimentale.

În speranța că acest gest epistolar închide cercul discreditărilor cosmetizate într-o răsucire de condei, regretăm că am fost actorii unei pseudo-drame. Cu tristețe, tragem cortina.  Avem credința că veți recepta manifestul nostru ca un dialog inițiat între „oameni ai casei”; de aceea, vă propunem un execițiu de reflecție: amintiți-vă de propria persoană privind spre noi.  În acord cu viziunea noastră, considerăm că este firesc ca persoanelor acuzate pe nedrept să li se ceară scuze, fie și prin prisma unui gest formal.

Cu descumpănire,

Studenți,  Foști Studenți ai Facultății de Filosofie

și

Asociația Philos-Asociația Studenților în Filosofie”

Octombrie 15, 2011

Pentru TVR, doar presa tabloidă se ocupă de turnătorii Securităţii

Din Arhiva Tvr

Astazi, de la ora 16.00, in cadrul emisiunii Din arhiva TVR, avem un invitat cu totul special… un adevarat “Doctor al sufletelor”! Constantin Balaceanu Stolnici a acceptat invitatia noastra de a povesti despre prima lui pasiune: medicina! Va invitam asadar sa urmariti o discutie despre bolile trupului si ale sufletului, despre remediile pe care le gasim intr-o lume sufocata de propriile angoase.

Like · · Unfollow Post · Share · 3 hours ago ·

Mircea Morariu Doctorul asta al sufletelor l-a tratat si pe Vlad Georgescu, livrind Securitatii schita apartamentului sau.

3 hours ago · Like · 2 people

Nicolae Moranciu Multumiri pentru accept! Va uram bucurie multa in lucrarea voastra!

3 hours ago · Like

Nedeea Burca Doctorul sufletelor!!!!! Oameni buni, nu va este rusine sa „defilati” cu alde „boier Laurentiu”??!! Zau asa, daca el n-are simtul ridicolului… si restul oamenilor sunt scutiti?

2 hours ago · Like · 2 people

Din Arhiva Tvr El a venit la emisiune in calitate de medic neurolog, om de stiinta, pioner în domeniul neurociberneticii, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului nervos, si nu in calitate de „boier Laurentiu”. Viata lui personala nu intra in subiectul emisiunii.

2 hours ago · Like

Nedeea Burca Aha… si daca vin altii, cu niste calitati si mai si decat ale lui, minus alea de turnator patentat si dovedit, ii primiti cu aceeasi bunavointa?!

2 hours ago · Like · 1 person

Nedeea Burca ‎… ba intra, cum sa nu intre… daca nu aducea „serviciile” pe care le-a adus, ar mai fi avut aceeasi mirobolanta cariera?! Pai asa luptati domniile voastre impotriva „sistemului ticalosit”??!!:))

about an hour ago · Like

Mircea Morariu O persoana publica nu are viata personala. Iar decenta ar trebui sa fie cultivata de TVR ca institutie a carei misiune e si aceea de a cultiva valorile morale.

about an hour ago · Unlike · 2 people

Din Arhiva Tvr ‎@ Mircea Morariu: Presa tabloida este cea care se ocupa de viata personala a oamenilor publici, nu noi… si nici nu cred ca puteti considera emisiunea Din arhiva TVR drept emisiune tabloida. @ Nedeea Burca – Da, il primim cu bratele deschise. Chiar v-am fi recunoscatori daca ne-ati face sugestii.

54 minutes ago · Like

Nedeea Burca ‎:)

19 minutes ago · Like

Alexandru Petria Din Arhiva Tvr , dvs sunteti dobitoci pe bani publici sau ne credeti pe noi prosti, daca sustineti ca de colaborarea cu Securitatea se ocupa presa tabloida?

5 minutes ago · Like · 1 person

Alexandru Petria ‎”Doctor al sufletelor”, auzi.

4 minutes ago · Like · 1 person

Mircea Morariu Aici nu e vorba despre cancanuri de care se ocupa presa tabloida, ci despre acgtiuni cu caracter criminal desfasurate de un om care nu merita decit dispretul public. Actiunile sale criminale sunt documentate de CNSAS, iar justitia a confirmat cele relevate de Consiliu.

2 minutes ago · Unlike · 2 people

Mircea Morariu Suntem comunisti sau viitori comunisti si, in orice moment, trebuie sa ne comportam ca atare, sa privim spre viitor care este al nostru. Alexandru Lazescu, presedinte-director general al TVR, sursa: Flacara Iasiului

a few seconds ago · Like · 1 person

Alexandru Petria Si niste inconstienti il numesc pe bani publici „Doctor al sufletelor”. Sunt curios daca o sa aveti tupeul sa stergeti comentariile.

a few seconds ago · Like

Aici s-a petrecut https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=242854695763189&id=100001159811668&notif_t=like

Octombrie 15, 2011

Paul Goma catre Pavel Kohout si Nicolae Ceausescu

Catre Pavel Kohout si camarazii sai:

Ma declar solidar cu actiunea voastra. Situatia voastra este si a mea; situatia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – si a Romaniei. Traim, supravietuim in acelasi Lagar, in aceeasi Biafra (capitala: Moscova). Voi, cehii si slovacii, ati avut un ’68; polonezii un ’56, un ’71 si un… mereu; germanii de est au avut Berlinul si au un Biermann. Noi, romanii, nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinta este direct proportionala cu intensitatea strigatului de revolta. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de est, ungurii, bulgarii), voi sinteti sub ocupatie ruseasca; noi, romanii, ne aflam sub ocupatie romaneasca – la urma urmei, mai dureroasa, mai eficace decit una straina. Traim cu totii sub acelasi calcii (iar calcii nu mai are nevoie de calificative). Aceeasi lipsa de drepturi elementare, aceeasi batjocorire a omului, aceesi nerusinare a minciunii – peste tot. Peste tot: saracie, haos economic, demagogie, nesiguranta, teroare.
Ciomag-Calus-Coruptie – iata (in limba romana) cei trei C cu care cei doi C ne-au impins concetatenii, pe scara istoriei, cu zeci, sute de ani indarat.
Insa, iata, s-a dovedit (si se va dovedi, in continuare) ca se poate lupta impotriva degradarii programatice la care este supus omul, la noi, in „socialismul“-stalinist.

Cuvint-Condei-Constiinta (coincidenta in limba romana, alti trei C…) au tulburat digestia celor care, in numele nostru si „pentru binele nostru“, ne-au calcat in picioare, ne-au pus sa inaltam piramide, ne-au intemnitat, ne-au pus calus (pe care nu ni l-au scos, decit pentru a ne permite sa strigam cuvinte-de-multamita), ne-au ucis. Digestia le-a fost tulburata si am convingerea ca nu doar atit: intrerupta pentru totdeauna. Si nu pentru ca telul nostru, cauza noastra sint drepte – atitea alte cauze drepte au fost infrinte –, ci pentru ca arma noastra este Cuvintul, cel mai taios decit sabia. Sabie ruseasca la voi; sabie romaneasca (indigena, daco-romana – la urma urmelor, sabia fratilor nostri) la noi, in Romania, asupra noastra, a romanilor – sabia va fi obligata sa intre la loc, in teaca.
Poate pentru maruntul, nesemnificativul motiv ca o ideologie care, pe de o parte, pretinde ca se afla in slujba omului, iar, pe de alta, taie capul omului nu are nici o legatura nici cu ideea, nici cu omul.
Sint alaturi de voi, cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani.
Alaturi de voi se afla, sufleteste, multi, foarte multi intelectuali romani, chiar daca nu-si alatura semnatura lor semnaturii mele.
Paul Goma

Bucuresti, ianuarie, 1977

Domnului Nicolae Ceausescu
Palatul Regal, Bucuresti

Domnule Ceausescu,

Ma adresez Domniei Voastre, in disperare de cauza. Sinteti ultima speranta a mea. Iata motivul:
De o luna de zile, de cind, la Praga, a fost data publicitatii Charta ’77, nu mai am liniste – sint convins: nici Dumneavoastra. Iata – mi-am zis –, in sfirsit, glasul ratiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de tara, devotati socialismului, cer, nu rasturnarea guvernului (cum pretind rauvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atit a celor interne, cit si a conventiilor internationale semnate, deci, acceptate de catre guvernul lor. Si, din moment ce atitia oameni si-au pus semnatura pe aceasta cerere, inseamna, logic, ca nu au ceea ce cer – altfel, n-ar cere. Si de ce nu au – ceea ce cer? Raspunsul este simplu: pentru ca Cehoslovacia nu este o tara libera, nu este independenta; Cehoslovacia a fost ocupata de trupe straine care au impus ocupatilor o politica straina. Cetatenii nu se bucura de drepturile inscrise in Constitutia tarii lor – ca sa nu mai vorbim despre cele cuprinse in Charta Drepturilor Omului sau in Actul Final al Conferintei de la Helsinki.
Ca doleantele semnatarilor Chartei ’77 au fost determinate de cauze reale, serioase – si ce poate fi mai real, mai serios, decit omul? – o dovedeste componenta grupului care a initiat aceasta actiune: nici picior de capitalist, nici urma de mare-proprietar sau de membru al vreunui partid fascist – nu: cei care au redactat Charta ’77 se declara socialisti, unii sint activisti de frunte, ba chiar membri ai guvernului comunist al lui Smrkovski, oameni care au vrut si vor, pentru tara lor, o orinduire dreapta, democratica.

Domnule Ceausescu,
De o luna de zile, de cind, la Praga, a fost data publicitatii Charta ’77, ma straduiesc sa-mi conving cunoscutii sa se solidarizeze cu actiunea cehilor si slovacilor. Dar fara succes. Unii au refuzat net, recunoscind cinstit ca asta – adica solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal; altii nu cunosteau articolul pe dinafara, dar cunosteau, pe dinauntru, Securitatea; altii, ceva mai curajosi, s-au declarat gata sa semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil; in fine, altii mi-au propus sa mai asteptam nitel, sa vedem rezultatul-la pauza: daca actiunea chartistilor reuseste, atunci poate ne pica si noua, romanilor, ceva din cuceririle cehilor, daca nu, atita paguba, raminem noi fara cuceriri, dar si fara consecintele pe care cehii le vor trage.
Va rog sa ma credeti ca atitudinea concetatenilor nostri m-a mihnit profund: toti vecinii nostri se misca, isi cer drepturile ce li se cuvin, pina si rusii (care stim noi cine sint ei…) striga in gura mare, ca ei sint neliberi, ca drepturile lor sint calcate in picioare. Numai noi, romanii, tacem. Si asteptam. Sa ni se dea totul de-a gata. Romanii nostri se gindesc numai la ceea ce vor pierde daca va afla Securitatea, nu la ceea ce vor cistiga – in ciuda Securitatii.

Un cunsocut, un Escu pur-singe, m-a jignit de moarte – si nu numai pe mine. Stiti ce mi-a zis? Zice:
– Domnule, dumneata te agiti intr-un anume fel si vrei sa faci anumite chestii care nu sint specifice romanului – deci nu esti roman!
– Cum, asa?, zic eu, atins la tricolor. Este adevarat, bunicul dinspre tata era macedonean (Goma), bunica dinspre mama, grecoaica (Cuza), e adevarat ca mai am si ceva singe de polonez de la bunica dinspre tata – dar ce conteaza singele-care-apa-nu-se-face? Conteaza ca eu ma simt roman. Pentru ca m-am nascut in Romania (judetul Orhei), pentru ca limba mea materna este romana, pentru ca pe bunicul dinspre mama il chema Popescu si pentru ca (iar cu asta i-am inchis gura!), pentru ca inchisorile mi le-am facut aici, pe sub pamintul patriei mele iubite!
– Bine, bine, sa zicem ca esti roman, a cedat Escu. Dar te comporti ca un ne-roman!
Ei, si m-am infuriat rau de tot si i-am zis-o de la obraz:
– Daaa? Dar de Ceausescu ce mai zici? Si el e ne-roman? Ba e foarte roman, cu toate acestea, in 15 august 1968, s-a dus la Praga, sa-l asigure pe Dubcek de solidaritatea romanilor. Si, desi roman, a condamnat, de la balcon, cu vehementa, invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Pactului de la Varsovia si a zis ca ce-au facut ele, trupele, este o mare rusine si ca sa nu se mai repete chestia asta, ca-i de rau!
Uite-asa, i-am zis. La care el, Escu:
– N-ai decit sa-i ceri lui Ceausescu ce-mi ceri mie: semnatura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii! – asa mi-a zis.

Domnule Ceausescu,
Inteleg ca inalta Dumneavostra semnatura nu va accepta niciodata sa se aseze linga semnatura unui simplu cetatean – si inca a unui scriitor (si acela fara talent). Dar chiar daca se va intimpla aceasta minune, ce se poate face numai cu doua semnaturi? Ar putea semna si sotia mea, dar situatia nu se va schimba: daca s-au gasit 30 de unguri, atunci, proportional, ar fi nevoie de 90 de romani semnatari. Hai 50. Macar 10. Dar de unde atitia? V-am mai spus: romanii se tem de Securitate. Rezulta ca, in Romania, doi insi nu se tem de Securitate: Domnia Voastra si cu mine. Dar, dupa cum v-am mai spus: numai doua semnaturi…
Exista insa o solutie: solidarizarea individuala – eu am si expediat o scrisoare cu semnatura mea autografa. Numai ca gestul meu nu va imprastia teama concetatenilor nostri de a se alatura celor care cer drepturi – la urma urmei – si pentru noi, romanii.
Cu totul, dar cu totul, alta va fi situatia daca Domnia Voastra ar trimite o asemenea scrisoare, o declaratie de sustinere a Chartei ’77. Sint ferm convins; milioane de romani va vor urma exemplul si se vor solidariza si ei cu cehii si slovacii.
Facind acest lucru, veti arata ca sinteti consecvent cu declaratiile facute in 1968, veti dovedi ca, intr-adevar, luptati pentru socialism, pentru democratie, pentru omenie. Asta, in primul rind.
In al doilea, Romania se va putea prezenta la Conferinta de la Belgrad cu fruntea sus.
Cu speranta,

Paul Goma

Bucuresti, februarie 1977

______
Texte preluate dupa Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor), Editia a doua, ingrijita de Florin Ardelean, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 1993. Primul text a fost transmis la Radio Europa Libera pe data de 9 februarie 1977.

Octombrie 15, 2011

Liiceanu şi Pleşu sunt laşi

„Domnul Liiceanu, care a scris texte impresionante in 1990, le stim pe dinafara multi dintre noi, nu are curaj, e las – i-o spun clar acum – ca si Plesu, n-au curaj sa protesteze la mitocaniile cele mai odioase pe care seful statului le face la adresa istoriei. Nu au curaj, tac malc pentru ca e usor sa-l injuri pe Ponta, e chiar obligatoriu sa-l injuri Antonescu, dar e mai greu sa-l injuri pe stapanul pe care ti l-ai cautat de pe timpul lui Ceausescu si l-ai gasit abia acum”- Crin Antonescu.

Subscriu.

Octombrie 15, 2011

Mircea Cărtărescu, de ce nu stai acasă?

Naivitate sau prostie? Nu cred că oportunism. Cam la acestea mă gândesc citind editorialele politice ale lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul zice- „Nu poţi avea o clasă politică decentă aleasă de o populaţie indecentă”. Pentru indecenţii de la putere a votat şi o parte a populaţiei indecente, şi la îndemnul autorului romanului „Orbitor”, e cazul să nu se uite.

„Cu profitorii de dreapta există o şansă să profite şi ceilalţi. Cu profitorii de stânga nu profită nimeni”, afirmă Cărtărescu. Care sunt „ceilalţi”? Doar intuiesc.

Sunt şi alte năzbâtii în textul din care am citat.

M-am enervat, oricum. Dacă vreţi, citiţi mai mult: SENATUL EVZ: Vremea utopiilor – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-vremea-utopiilor-949659.html#ixzz1apOY1szz
EVZ.ro

Octombrie 14, 2011

No Jobs/Blow Jobs. Traian/Elena

Octombrie 14, 2011

No, aiasta n-ati vazut… Super!

Octombrie 14, 2011

Ruxandra Anton şi « Cartea lumilor dispărute »

Ruxandra Anton este o poetă care ştie ce vrea. Cu un ton constant, semn că şi-a găsit calea, că nu mai ezită. Tăcerea criticii în ce priveşte ultima sa apariţie editorială, « Cartea lumilor dispărute », editura « Tracus Arte », 2011, mărturiseşte doar despre lipsa criticilor care urmăresc la modul profesionist şi nepartizan actualitatea literară, nu despre valoarea poeziei.

« Lana sunt eu », ar putea să spună Ruxandra Anton, după modelul lui Flaubert, Lana fiind un fel de alter-ego al scriitoarei, neasumat, personaj în jurul căruia se coagulează a doua parte a cărţii, « visele mele povestite de lana », cea mai valoroasă, după părerea mea. Aici textele se « umanizează », au încărcătura faptului trăit sau cunoscut în amănunt, au o mică poveste memorabilă, spre deosebire de prima parte, « poezie strânsă cu uşa »,  unde cuvintele se lovesc uneori în gol, pândite de artificiozitate.

Pe pagina a IV a volumului, Horia Gârbea afirmă că Ruxandra Anton « scrie rar şi bine, bucurându-ne cu adevărul şi firescul poeziei sale ». Într-un text pus la începutul cărţii, transcrierea unui mail, de fapt, Liviu Antonesei zice : « Am citit, mai întîi, cursiv, de la un capăt la altul, apoi şi cîte una, cu pauze. Părerea mea e că sunt foarte bune şi fac un întreg. », iar Liviu Ioan Stoiciu, tot într-un mesaj electronic citat constată : « M-am uitat pe ea, merită să o publici. Vrei vorbe mari? Nu mai ezita. ».

No, vorba ardeleanului ce sunt, ce-aş mai avea de comentat după aceşti « naşi »? Eventual, poeta să fie sănătoasă şi să scrie când simte că are ceva de spus sub imperiul urgenţei!

Alexandru Petria

Câteva poeme de Ruxandra Anton

O VREME NU VOI MAI SCRIE

o vreme nu voi mai scrie
decît dacă-mi vor sîngera mîinile
voi sta pe malul celălalt
unde oamenii se îneacă în frunzele toamnei
voi călca peste hîrtiile îngălbenite

care nu vor să mărturisească nimic
voi fi un om cenuşiu

ca un copac plin de cuiburi părăsite
cînd voi obosi de atîtea singurătăţi
voi merge în căsuţa de la malul mării
unde lana visează tot ce voi scrie.

LA FOTOGRAF

Lana stă în rama fotografiei

mama i-a pus părul pe moaţe peste noapte

cu oţet de mere

şi în cîrlionţii blonzi i-a prins funde mari albe de mătase

e îmbrăcată într-o fustă neagră plisată şi bluză albă

poartă pantofi negri de lac şi şosete albe

şi-a scos cravata de pionier şi a aruncat-o în şifonier

cînd să iasă pe uşă

mama nu a observat

în dimineaţa aceea teribilă

cînd avea să meargă în tîrg la fotograf

pentru prima dată

lana o ţine pe ruxandra de mîini cu braţele încrucişate

de parcă ar urma să pornească un dans

zîmbetul ei a pălit puţin de la şocul bliţului

însă chiar şi aşa este irezistibil

ea a mers pe jos pînă în tîrg

drumul e lung şi plin de praf iar soarele îţi sleieşte puterile

ea simte că are două trupuri

unul care merge şi altul care stă

abia în marginea pădurii se odihnesc amîndouă

în pădure sînt multe umbre care se mişcă printre copaci

umbrele au ochi şi o limbă roşie lungă care-i intră sub piele

ea stă cuminte lîngă coşul de răchită al mamei

acolo îşi schimbă şi încălţările

fotograful se uită printr-o cutie

şi îşi acoperă capul cu o pînză neagră ca un bau-bau

lana simte că aerul o strînge

mama oftează şi o sărută pe ruxandra

fotografia va fi gata peste şapte zile

nimeni n-o vede pe lana în fotografie.

POVESTEA FILMULUI

sîmbăta seara mă rugam de tata să mă lase la film

cel mai uşor îl convingeam cînd îl găseam la cîrciumă

lanei îi plăcea să înfrunte privirile bărbaţilor beţi

tata duhnea a rachiu

dar încă nu-i crescuse perechea aceea de picioare

cu care oamenii beţi pot să meargă pe trei cărări

tata nu mă mîngîia niciodată

de asta mă temeam de el

însă zumzetul acela care-i intra în glas

de la sfîrîitul băuturii pe gît

mă liniştea

după ce tata mă întreba ce film

cu cine merg şi la ce oră mă întorc

se căuta prin buzunare de mărunţiş

filmul costa un leu şi cincizeci de bani şi exact atît îmi dădea

filmul rula la căminul cultural

pe un pătrat alb agăţat de cortină

în sală erau bănci lungi din lemn fără spătar pe care nu încăpeam toţi

cei care stăteau pe jos ne răsturnau banca şi se aşezau ei

ţipetele se amestecau cu rîsetele şi cu pumnii

cînd filmul se rupea

pînă se aprindea lumina

începeau fluierăturile

de la început pînă la sfîrşit

filmul era un dute-vino

între cei de pe ecran şi cei din sală

care strigau la ei cum să continue acţiunea

lana lipea bucăţile de film cu vata pe care şi-o punea în urechi

îi acoperea pe toţi cu vată şi le întorcea spatele

cînd ieşea din sală lăsa impresia că merge pe un cal alb

nimeni nu îndrăznea s-o trateze pe lana ca pe un film prost.

POEZIA FLORII-SOARELUI

Lanei nu-i plăcea limba rusă

profesoara ştia asta şi la ora ei

lana trebuia să-i scrie o poezie

poezia cerută era ca o floarea-soarelui fără corolă

însă doamna profesoară cădea în extaz

şi îi dădea nota de trecere

limba rusă era un pumn în gură

de la lenin şi stalin

şi nici măcar Dostoievski nu putea să mă ducă în spate

cînd îmi stătea greutatea asta pe limbă

tot ce venea din rusia

cădea istovit în visele mele

norii cei negri ai alfabetului rus

îmi dădeau frisoane

cu toate că mai tîrziu

călăuza lui Tarkovski

mi-a arătat cum străzile mergeau încet prin oraş

dincolo de voinţa noastră.

ŞCOALA DIN ŞOTRON

şcoala mirosea a petrol de la duşumele

vîntul se oprea în mirosul acela greu

cărţile miroseau a patriotism

patriotismul flutura la gîtul nostru

în cravata roşie de pionier

noi cîntam trei culori în fiecare dimineaţă

încolonaţi în careul din curtea şcolii

să ne intre cîntecul în adîncul plămînilor

nu ne opream pînă cînd nu auzeam

cum în piept ne creşteau păpădii

şi un nor de puf alb se ridica în sus

pe tablă scriam cuvinte de lemn şi cifre de metal

şi o portocală uriaşă din care muşcam miezul negru

iar cojile ei se prefăceau într-o minciună

lana nu putea să scrie toate propoziţiile

dacă nu-i veneau din cap

şi în capul ei nu creşteau portocale

numai mere verzi acre

lana nu-şi punea uniforma

nici numărul matricol şi panglica albă

lana îşi lega şireturile de nori

lana submina partidul

pe pămîntul tare desenam şotronul

în fiecare pătrat era un ochi deschis

care se uita la picioarele noastre

cum săreau şi mutau ciobul dintr-un pătrat în altul

cercul avea o gură care striga la noi

cînd călcam linia

eu desenam şotronul pe holul şcolii

gura şotronului înghiţea şcoala

tata era chemat la cancelarie

să scoată şcoala din şotron

numai frica lanei mirosea a patriotism.

Material apărut pe Agenţia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/10/ruxandra-andon-si-%c2%ab-cartea-lumilor-disparute-%c2%bb/

Octombrie 13, 2011

EBA, de ce eşti rea în public?

EBA spune că a fost o greşeală creşterea TVA. Fată dragă, de ce ma înjuri, ce sa fac dacă l-am crescut eu, din nepricepere, intre un articol şi o proză scurtă? S-o rosteşti în public… Este incorect.

Un fotograf indiscret a imortalizat momentul în care am crescut TVA-ul.

Octombrie 13, 2011

Felicitări Roxana Iordache şi Marius Ghilezan! „Trăiască Regele” aruncat în faţă lui Băsescu

„Astă seară eram la sediul central al PNŢCD să-mi iau rămas bun de la preşedintele de onoare, Ion Diaconescu şi când mă pregăteam să plec am aflat că vine Băsescu. Atunci, am rămas, într-un loc strategic, la intrare, ca să-i zic fără să viseze ce-l aşteaptă.

Şi a venit, şi am fost faţă-n faţă, a dat din cap către mine, pios, a condoleanţe, zicea probabil că e convingător, nu mă recunoscuse pe moment, din cauza pălăriei, evident. Atunci i-am zis rece şi cu un zâmbet scurt:

Aveţi tupeu, domule preşedinte. Trăiască Regele!

M-a privit uluit. A fost siderat. Nu s-a aşteptat. Sigur că va motiva precum limbricul lui, unul din însoţitorii de serviciu, că nu era momentul. Limbricul îl contesta şi pe Coposu.

Pe urmă, Marius Ghilezan a scandat cum a propus, TRĂIASCĂ REGELE.

Dacă i-aţi fi văzut mutra lui Băsescu!

L-am lăsat mască, la propriu. Asta e situaţia.”, a scris Roxana Iordache pe blogul ei http://roxanaiordache.wordpress.com/2011/10/12/i-am-spus-la-pntcd-lui-basescu-traiasca-regele/

Despre acelaşi lucru Marius Ghilezan aici http://mariusghilezan.ro/aveti-tupeu-domnule-basescu-traiasca-regele.html#more-1056

#

Altceva, dar care are o legătură cu subiectul… În ultimul număr din „Observator Cultural”, scriitoarea Nora Iuga i-a adresat o emoţionantă scrisoare deschisă Regelui Mihai:

„Scrisoare deschisă Regelui Mihai

 

Sire,

Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om „însemnat“, dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit brusc în dormitorul de pe Dinicu Golescu, de lîngă gară, unde-şi păstra cu sfinţenie mama-mare teancurile de ziare cu fotografiile familiei regale. Regina Maria cu principesele Elisabeta, Marioara şi Ileana, Micuţul Mircea cu boneţică, din care n-a mai rămas decît un bric sau „omul care rîde“ i-o fi făcut şi lui de petrecanie odată cu flota română. Văd acolo sus, în colţul din dreapta, pe pagina a doua a ziarului Universul, poza Regelui Ferdinand cu profilul lui vulturesc de pe Arcul de triumf, citesc: „prin sabia regelui Ferdinand şi gîndul reginei Maria…“. În stînga e Carol al II-lea cu mantia albă, călare pe calul alb; aventurierul şi protegiuitorul artiştilor care îşi iubea mai mult „libertatea“ personală decît tronul şi blînda Elena, sortită unei suferinţe mute, mama Voastră, cu nelipsitele ei perle prelungindu-i-se pe gîtul subţire ca nişte lacrimi… Şi, lîngă ea, Patriarhul Miron Cristea şi poza cu Majestatea Voastră în uniformă de cercetaş din ziarul Curentul, aceea pe care o mărise tata-mare şi mi-o dăruise cînd am împlinit 8 ani; mi-am agăţat-o pe perete lîngă pat. V-am văzut şi în realitate, aţi asistat odată la „ridicarea pavilionului“ în curtea şcolii „Regina Maria“ din Giuleşti, cînd eu cîntam „solo“ ultima strofă a imnului Trei culori : „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi…“ parcă era o premoniţie. Ţin minte ca acum, mergeam cu mama-mare la parăzile de la 10 Mai.

De fiecare dată mi-era frică să nu mă strivească mulţimea de oameni. Regina Maria şi Principesele erau în trăsuri, Carol al II-lea călare, şi voi, Majestate, într-o maşină decapotabilă. Am şi acum în urechi acel URA! Care dura ore în şir, de parcă însuşi aerul ovaţiona. Şi a venit acel 8 noiembrie, onomastica Majestăţii Voastre. Cu trei zile înainte Vă trimisesem, în numele clasei a VII-a B de la Iulia Haşdeu, o telegramă de felicitare: „Sire, tineretul e cu Voi!“. Aveam 16 ani şi ştiam, totdeauna am ştiut dinainte ca lucrurile să se întîmple. A doua zi, în faţa şcolii, la intrarea principală, stătea Andrei, un elev slab şi palid dintr-a VIII-a, de la Mihai Viteazul. Împărţea nişte foi rupte dintr-un caiet de dictando, pe care scria: „Mîine, 8 Noiembrie, veniţi în Piaţa Palatului la demonstraţia pentru rege!“. A doua zi dimineaţa toate ieşirile din şcoală au fost încuiate încă de la prima oră. La subsol, unde se aflau veceurile, ferestrele erau foarte sus şi aveau gratii de fier. Ne-am urcat una pe umerii celeilalte ca să ajungem la nivelul geamurilor şi, „scobitori“ cum eram, ne-am strecurat printre zăbrele şi-am luat-o la fugă spre Palat. Acolo tocmai îşi făceau intrarea două coloane cu tineri, ce păreau a nu se mai termina, cu pancarde, pe una scria: „Studenţii regelui“, pe cealaltă: „Băieţii lui Maniu“. Am simţit pentru prima oară că nu mai eram doar un trup, eram mii de trupuri, prinse în bătăile unei singure inimi. Nu ştiu de ce

Vă scriu toate astea, acum, după 65 de ani, Sire, cînd ştiu că rîndurile mele nu vor ajunge niciodată în mîinile Voastre, dar cînd l-am auzit pe omul „însemnat“, cioclul partidelor istorice, numindu-Vă „Slugă la ruşi“ şi „Trădător de ţară“, pe Voi, cel mai tînăr şi cel mai frumos dintre regi – silit să abdice şi să-şi părăsească ţara pentru a opri execuţia a o mie de tineri anticomunişti –, pe Voi, care aţi pus capăt războiului cu două luni mai devreme, am înţeles că întotdeauna o scrisoare îşi găseşte un destinatar. Şi deodată s-a pornit răpăitul mitralierelor de pe clădirea Ministerului de Interne, devenit mai tîrziu Comitetul Central, şi zeci de adolescenţi au căzut într-o baltă de sînge, numai fiindcă Vă iubeau. Sus, pe acoperiş, Steagul regal nu mai flutura. Fugeam spre casă ca un mic animal turbat de frică şi de mînie, strîngînd la piept un poster, aruncat din avion, cu poza Majestăţii Voastre, emis de ziarul Ardealul.

După două zile, la şcoală a sosit o telegramă pentru clasa a VII-a B, pe numele meu: „Majestatea Sa, Regele României, Mihai I, Vă mulţumeşte pentru urările…“ Semnat: Mareşalul Curţii Regale Negel. A doua zi am fost chemată la cancelarie. Profesorii erau la ore, eram singură cu directoarea şcolii, Olga Rhea Sylvia Popovici; m-a mîngîiat pe păr şi mi-a spus, cu o voce pe care n-o avea de obicei, să nu-mi mai dau pe faţă sentimentele, că am intrat într-un timp rău, în care sîntem pîndiţi şi vînaţi. Peste o lună a părăsit şcoala şi n-am aflat nici pînă azi, de ce n-a mai pomenit nimeni de ea. După 45 de ani abia V-am putut distinge în întunericul acelei maşini, îmbrăcată toată în flori, care înainta lent prin Piaţa Palatului. Am şi acum în urechi strigătul continuu „Regele Mihai!“. Eraţi din nou în România, în calitate de oaspete, de turist, de fiu rătăcitor? Printre oamenii de toate vîrstele, cu steaguri şi pancarde, era unu’ cu o prăjină de care atîrnau zeci de pantofi desperecheaţi. Au mai trecut 20 de ani. Voi, Majestate, locuiţi aici, în Bucureşti, în acelaşi oraş cu mine, respiraţi acelaşi aer poluat cu mine, într-o discreţie mai presus de orice coroană. Nu-mi iese din minte băieţaşul blond care nu se mai dezlipea de Majestatea Voastră. Vedeam în el copilul care aţi fost, parcă priveam lăstarul unui mesteacăn. De ce Vă urăşte omul „însemnat“ atît de mult, Majestate?

Cît aş vrea să mai pot spune: „Sire, tineretul e cu Voi!“.

Nora Iuga”

Octombrie 12, 2011

„p0rn0-p0eme” de Marius Ştefan Aldea

„ne futeam ca doi apucaţi, frăţioare,

eu ca un călugăr sictirit de labă,

ea ca o călugăriţă sătulă de ceara topită direct pe sex,

ne futeam aproape mistic iar în zori ea devenise deja

templul meu.”

 

« Dacă moartea ar fi femeie,

ultima dorinţă de pe patul morţii

ar fi să mi-o sugă

cum numai doamnele măritate o fac. »

Fragmentele de poem sunt ca să vă incit, dintr-o carte în lucru, numită sugestiv „p0rn0-p0eme”.  Nu reproduc mai mult fiindcă roşeşte netul.

Autorul- talentatul  poet Marius Ştefan Aldea. Am scris despre el aici  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/05/ochii-pe-marius-stefan-aldea-simfonia-franei/

 

Octombrie 12, 2011

De unde a pornit averea BOR?

”A vinde un prim salas de robi sau SCLAVI TIGANESTI printr-o licitatie la amiaza, la Manastirea Elias, la 8 mai 1852, care se compuna din 18 oameni, 10 baiati, 7 femei & 3 ffete, in conditie finã” !…” Sursa-

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=270647709635741&set=a.175262409174272.40656.100000715425489&type=1&theater

Octombrie 11, 2011

Paul Goma vs. Varujan Vosganian. Despre soluţii şi vinovăţii

Ieri, pe blogul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu a apărut informaţia că Varujan Vosganian ar vrea să se implice în soluţionarea situaţiei lui Paul Goma. Detalii http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/10/prim-vicepresedintele-usr-senatorul-varujan-vosganian-se-va-intalni-cu-marelui-nostru-exilat-scrisoarea-pro-goma-e-in-parlament/

Azi a venit şi răspunsul celebrului disident:

„Le 10 oct. 2011 à 11:19, Varujan Vosganian a écrit :

Draga domnule Goma,

 

imi permit sa va scriu, desi dumneavoastra probabil ca nu ma cunoasteti. Sunt Varujan Vosganian, prim-vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Am ocupat in ultimii douazeci de ani o seama de demnitati in statul roman, printre care si pe cea de ministru al economiei si finantelor in anii 2006 – 2008, pe vremea cand prim ministru era Calin Popescu Tariceanu. In prezent sunt senator.

In perioada 21-22 octombrie voi fi la Paris pentru o intalnire cu scriitori de origine armeana din diaspora. Mi-ar face mare onoare sa va intalnesc. Educatia pe care am primit-o in familie, felul in care am trait in perioada comunista si valorile in care cred mi-au insuflat fata de dumneavoastra un profund respect. In Romania suntem foarte multi care va socotim unul dintre reperele rezistentei demne impotriva dictaturii comuniste si consideram ca prezenta d-voastra ar fi un bun model pentru o societate aflata in deriva.

Daca incuviintati, printr-un eventual raspuns, m-as bucura mult sa va pot intalni. Cu mult drag si adanc respect.

Va raspund azi, 11 oct 2010:

 

Domnule Varujan Vosganian,

Observ ca mesajul Dvs primit ieri, în jurul prânzului a cunoscut, pâna la raspunsul meu – în aceasta dimineata – o raspândire necunoscuta scrierilor mele. Foarte bine: am devenit celebru: mi-a scris însusi Varujan Vosganian, vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor, senator si scriitor.

Care o fi motiva†ia mesajului? Eu nu v-am adresat nici o peti†ie, nici o reclamaţie, nici vreun bileţel-de-prietenie – atunci? Mor de curiozitate sa aflu numele factorului care v-a însarcinat sa-mi scrieţi, sa scoateti castanele cu mâinile Dvs. Dar nu va întreb cine anume este. Fiindca stiu. Dealtfel stiam înca de acum o saptamâna ca veţi fi însarcinat cu aceasta ingrata misiune.

Ce aveţi de gând sà-mi comunica†i? Sau poate vreţi sa va cereţi scuze pentru complicitatea-prin-tacere la care aţi consimţit voios la antisemitizarea mea, de pe urma careia mi s-a prelungit pedeapsa de nu mi se restitui cetaţenia, de a nu fi reprimit în Uniunea Scriitorilor, de a nu putea publica în România, în româna, decât cu mari greutaţi – fiindca vegheaza noua-cenzura unde oficiaza cu vigilenţa profitorul de vârf al rasucirii, ca în procesul de la Griviţa, N.Manolescu: din acuzat de antisemitism (citeşte: de analfabetism) în feroce acuzator de “antisemiţi”, ca mine si de “legionari”, ca LI.Stoiciu, fapta rasplatita cu treizecidearginţii postului de ambasador Unesco la Paris – demers nobil, susţinut de ambasadorii americani la Bucuresti Taubman si Gordon?

 

Au poate despre altceva aveaţi de gând sa ma întreţine†i?

Soluţia se afla la îndemâna: folositi curierul elctronic: scrieti-mi.

Và voi citi cu atenţie si và voi raspunde.

Paul Goma

 

PS Pentru prietenii care se intereseaza de sanatatea mea:

Urmeaza sa mai fac un numar de examene.

P.G.”

 

Octombrie 11, 2011

Nicolae Manolescu acuza editurile de evaziune fiscala. Scandalul timbrului literar

Pe intreaga pagina I din ultimul număr al revistei „Romania Literară”, Nicolae Manolescu se războieşte cu editorii, care nu sunt încântaţi de introducerea timbrului literar. Preşedintele Uniuniii Scriitorilor nu se dă în lături să-i acuze de evaziune fiscală. Se profilează un veritabil scandal literar. Cititi textul în pdf aici Manolescu

Octombrie 11, 2011

Nu se găseşte un editor pentru poetul Cristian Popescu?

Cristian Popescu a fost un poet extraordinar. Şi este. Date despre el, fie şi incomplete găsiţi aici  http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Popescu

Din nefericire se vorbeşte tot mai puţin de el şi cărţile lui sunt dificil de găsit. Nu se găseşte un editor deştept care să-l reediteze pe Cristian Popescu?

 

‎”Trebuiau să poarte un nume”

Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gâturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricât au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela.
Dar mai ales a existat o baladă numită „Mioriţa”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef.”
Nu, Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntâi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintâi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.
Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi – l-am văzut eu cu ochii mei – care adormise cerşind, cu mâna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe în palmă şi el se trezea fericit de cât primise în vis…
Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimă, nu le ţâţă, cu lapte…
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea – li s-a spus simplu: Caragiale…
Cristian Popescu

 

Local familial

1.

Toata familia mea benchetuieste la „Local familial”. Bere. Lautari. Antren. Mama aduce liliac alb in halbe. Verisoare. Toasturi. Bunicul, dupa tejghea, ascute cutit pe cutit, priveste buchetul de liliac, ride, ascute: hirst, hirst, cutit pe cutit. Intr-un colt un tigan inmoaie vioara in halba cu bere, ca pe miez de piine. Bunicii mei din flori, matusile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joaca un joc. „Joaca, domne, odata!” imi striga una din rude, iar eu arunc pe masa poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept dama de cupa, drept septar rupt la un colt. Mama se-nvirte printre mese, vesela. Toti o ciupesc tandru, o mingiie, o striga. Bunicii mei din flori, matusile. Berea scirtiie-n halbe, scirtiie pozele la incheieturi, eu dau noroc si arunc doi muguri pe tablia jocului de table. Ei striga „Ai zaruri masluite si-mi rup zarurile intre dinti. Mama serveste, parul ei se revarsa in bucle blonde peste marginea halbelor. Toate rudele isi trec mina prin el inainte de-a bea. Flutura rufele pe fringhie deasupra meselor din „Local familial”. Toata lumea e adunata. Bunicii mei din flori, matusile. Mie imi aduce mama cei mai frumosi, cei mai bine facuti mititei, aduce liliac alb in halbe la „Local familial” unde toata familia mea benchetuieste.

 

2.

Ce lene in pachetul cu vata. Ce moliciune, ce voluptate, ce liniste, mama. Acolo, sub pansament, strins bine, unde zvicneste pulsul, unde pulseaza perna sub cap, zvicneste ca o inima alba, moale si mare; si-o stringi in brate. Somnul tau e ca si atunci cind deschizi inspre seara fereastra si se umple camera cu racoare. Mama raspunde manechinelor din vitrine cu un zimbet, cu o fluturare de mina. Mama cinta la pian si muzica ei are miros de tei si de sudoare. Mama sterge pianul de praf cind cinta. Ne-a rugat ca atunci, cind o fi, sa udam in fiecare saptamina cu parfum bun pamintul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o camasa de vara din umbra ei. Sta ascunsa in spatele pozei si asculta cum ii spun acest poem. Ochii s-or inveli incet in ceara. La ea in piept aerul e de seara. O lumina blinda care face rotocoale, se ridica usor inspre tavan si-n camera miroase a tei si a prajeala..

 

3.

El e vesel acolo, sus. Sta in pozitie de drepti si are in jurul capului, asa o lumina la care duce mereu mina ca la chipiu. Si saluta. Si eu o duc bine. Stau intins in pat cu fata in sus, imi asez minusile lui de piele vechi si roase pe piept. Ca sa adorm mai usor. Am un somn odihnitor. Cind tin ochii inchisi seman mai bine cu el. Mestec un dumicat cit mai mult timp si ma gindesc la adincul ala ca-l inghite pe el, ca pe un miez de piine. Hai, poemule, sa-l impresionam pe tata, sa-i dea lacrimile, sa-l cinsteasca lumea si-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva par blond si ochi albastri, a rujat-o ca s-o port eu in buzunarul de la piept drept o poza de iubita. Ii mingii umarul alb,. Poza ta data cu crema neagra de ghete, tata, lustruita soldateste, sclipind. Hai, poemule, o sa-i placa lui tata. El ma iubeste, saluta si acum amical, pocnindu-si calciiele soldateste.

 

4.

Sora mea va citi la batrinete poemele de familie. Si-o sa-si tatueze pe brate, pe umeri, pe piept poemele ca sa fie in fiecare noapte cite cineva linga ea; si matusa si tata si eu; ca sa le mingiie obrazul aspru, ridat, cu pielea lasata. O sa povesteasca cum ne dadeam noi iarna cu patinele: de la izvor pe riul de munte, pe Dunare in jos pina la mare si ajungeam primii. O sa povesteasca cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormintul bunicului si ce mai batai cu perne trageam. Si-o sa povesteasca cum plescaiam eu la masa, cum clefaiam si ea ma certa, aproape plictisita. O sa povesteasca vecinelor si copiilor din parc. O sa plinga pe umarul lor. Va invita la masa toate admiratoarele mele sa le ghiceasca in cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticla. O sa le serveasca cu ochi de sticla dulci-acrisori, sa-i rontaie ca pe dropsuri. Sora mea e si ea trecuta la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la batrinete. Va cere sa fie dusa direct in trupul mamei, nu in pamint. Ca sa creasca mai departe parul mamei, unghiile ei si nu flori pe mormint. Sora mea are ochii mei si-o sa priveasca pe fereastra cu ei.

 

5.

Sunt citiva fluturi in pachetul cu vata, bunico,. Eu ti i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sint linistiti. Miezul piinii e si el de vata. Alb, pufos. Poza ta e trista, impacata si tandra, poza ta mica e folosita drept eticheta pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vata alba ca laptele in pahare. Iarta-ma pentru poemul asta, bunico. Poate-i mai bine ca nu-l auzi. Paginile cartilor pe care le imprumutai de la mine iti lingeau palma ca un ciine credincios. Ce eveniment era cind ti se ridica fusta pina peste genunchi si tu nu observai. Toti ne bucuram. Hai sa te scot la plimbare prin parc, la sosea. Poza ta e lipita pe toate sticlele cu vin. Noi bem si tu te uiti de acolo la noi si ne vezi fericiti. In pahare e vata; alba ca laptele.

 

6.

Bunicul spunea ca ferestrele sint lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca niste etichete pe borcanele de compot, ca afise pentru muzeul infiintat in apartament. Spunea ca de pe vremea lui sint lipite acolo. Ii raspundeam cu totii ca o sa dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o sa le vindem drept ziare pe strada. Le vom folosi drept cearsaf unsuros pe cele de la sufragerie. Si-apoi, bunicule, tu ai sa privesti cit vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copacel sub fereastra si ca sa fie de-o virsta cu el a dat copacelul cu lac. A impaiat poza bunicii si plinge si-i spune pe numele de fata. Bunicul si-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru in artizanat, le lustruieste in fiecare dimineata cu o cirpa moale. Bunicul e june. Perna si-a umplut-o cu pamint ca sa se obisnuiasca. Priveste pe fereastra si spune: „Azi-miine, am sa plec in lume sa va gasesc un rost, un nume.”

 

7.

Intotdeauna a trebuit sa te-nvat eu ce sa faci, spune matusa: pui saminta in ghiveciul cu pamint si deasupra o capcana de-aia cu arc, de soareci. Si cind creste floarea: pac!, o si prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe riul de munte, pe Dunare in jos pina la mare. Si-ajungi primul.”. Matusa poarta ochelari cu lentile facute din doi ochi de sticla. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeste la toti viitorul in palma, ne ghiceste in cesti de cafea. Aburul ce se inalta din oalele ei se face fantome. Asa ne spunea cind eram mici ca sa nu lasam nimic in farfurie. Matusa mea face cure de odihna: pleoapele ei ostenite se subtiaza, se largesc, atirna pe obraz pina in dreptul gurii. Matusa mea apare in poze, in reviste. Acolo isi trage languros peste inima ciorapul fin, mulat, de matase. Apare in reviste drept reclama pentru acest poem.
Poem vorbit I

Bineînţeles c-am auzit cu toţii de acel câmp pe care creşte păr de fată în loc de grâu. Da, da… unduios şi blond. Iese lumea noaptea şi piaptănă îndelung părul şi dimineaţa copiii îl împletesc în cozi. Ce dacă face moartea din trupul nostru trup de femeie. Trup roditor de grozavă femeie… Mare lucru!… Aşa schimbaţi vom purta în dreptul inimii o vânătaie chiar de inimă făcută, loviţi de inimă pe dinăuntru. Poţi să strigi cât vrei: ,, Ah, fată cu părul blond şi vânăt!” Tot degeaba. Vor veni copiii să i-l împletească şi-ai tăi or pieptăna-o îndelung. Poţi să strigi cât vrei: ,, Ah, poemule, vânăt şi blond şi unduios!” Tot degeaba. Vor auzi cu toţii de flacăra aia ascuţită, de inima cu două tăişuri pe care o porţi la piept. Bineînţeles.

Octombrie 10, 2011

Fostul lider ar minerilor din 1977 semnează pro Paul Goma!

Mi-a parvenit:

„Abia acum aflu de aceasta initiativa publica pentru redarea cetateniei romane dlui Paul Goma si membrilor familiei domniei sale. In ultimile 10 zile m-am aflat in spital pentru o interventie chirurgicala in zona gatului urmare a unui accident rutier in luna iunie 2011.
Rog initiatorul acestui demers public sa adauge si numele meu pe lista semnatarilor. Sper sa nu fie prea tarziu!

Cu multumiri,
Constantin Dobre
organizator si conducator al revoltelor mineresti din Valea Jiului, Lupeni, august 1977”

 

Scrisoare deschisă către Parlamentul României. Paul Goma nu merită cetăţenia română?

Scriitorul Paul Goma a împlinit, în 2 octombrie 2011, 76 de ani. Este o parte a istoriei noastre. Un veritabil erou în viaţă.

Societatea românească are o datorie uriaşă faţă de această personalitate. Nici până în prezent nu i s-a redat cetăţenia română, retrasă de regimul comunist în 1977, după ce a fost expulzat din ţară.

Nu este destul că despre dizidenţa sa se vorbeşte în manualele de istorie şi in Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.  E nevoie şi de un gest concret. De redarea efectivă a cetăţeniei.

Parlamentul României are căderea morală să iniţieze o lege pentru reglementarea situaţiei lui Paul Goma. Este ştiut că celebrul disident doreşte cetăţenia română, însă nu vrea s-o solicite formal, pe considerentul că n-a cerut să-i fie retrasă. Actualmente are statut de apatrid.

E timpul să se repare o nedreptate incalificabilă. Paul Goma onorează România.

Text redactat de Alexandru Petria

Semnatari:

Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, George G Asztalos, Marius Rizea-Manea, Iulian Sîrbu, Vasilica Ilie, Ştefan Doru Dăncuş, Emil Druncea, Gabriel Bădică, Adrian Deliu, Vasile Baghiu, Ioan-Victor DRAGAN, Sorina Ivaşcu, Vasile Daniel Ionuţ, Otilia Ţigănaş, Jeanette Carp, Gabriel Klimowicz, Ioana Popa, Steluţa Roşca Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Anamaria Pop, Liliana Cimpeanu, Marius Ştefan Aldea, Cristina Nemerovschi, Silvia Petre-Grigore, Petre Violetta, Marius Ghilezan, Dragomir Cristian Cosmin, Flori Bălănescu, Oana Moisil, Luminita Mesesan-Gabrilaki, MIHAIL-SORIN GAIDAU, Mihail Vakulovski, Gr. Arsene, Ion Marin Almăjan, Victoria Stoian, Laszlo Alexandru, Aurelia Vlasin, Rosu Sanziana, Rosu Elena, Rosu Marian, Rosu Andrei, Mariana Pasincovschi, Nicoleta Balaci, Andrei Bădin, Florin Ispas, Mircea IVĂNOIU, Marius Mina, Andrea Hedeş, Loredana Ioncică, Ileana Ene Giuşcă, Mircea Drăgănescu, George Strunga, Nicolae Scurtu, Ţeavă Gheorghe, Liviu Drugă, Andi Bob, Ioan Suciu, Maria Sava, Nick Sava, Săsăran Ioan, Cristian Tiberiu Florea, Mihai Goţiu, Iulian Capsali, Vasile Ernu, Radu Vancu, Iulia Ralia, Sanda Văran, Aliona Grati, Marcel Ion Fandarac, Simona Murgoci, Daniela Lungu, Sabin Gherman, Magda Ursache, Petru Ursache, Nicolae Coande, InimaRea, Sorin Mărculescu, Mircea Popa, Mihnea Paraschivescu, Viorica Niscov, Alexandru Platon, Sorin Gîrjan, Mihai Rădulescu, Marian Popa, Nicolae Eremia, Virgil Diaconu, Teodor Cristescu, Cîrnicianu Cristina, Nicolae Manolache, Luminita Dejeu, Mari Giu, Octavian Capatina, Daniel Rameder, Doina Uricariu, Liviu Dimitriu, Paul Alexandru Drogeanu, Andreea Drogeanu, Ovidiu Simonca, Serban Anghel, Constantin-Andrei Rusu, Mircea Otinescu, Gabriel Radu, Pompiliu Comşa, Mugur Grosu, Adrian Stasek, George Chiriac, Norbert Matei, Mircea Bostan, Vasile Cornea, Vladimir Dumitru, Ileana Enache, Lucian Comino, Mihai Rogobete, Tudor Anton, Lucian Piuca, Aida Minerva Tanasescu, Al.Florin ŢENE, Cati Minecan, Sorin Bocancea, Dragos Minca, Ovidiu Stanomir, Adrian Scurtu, Doru Beldiman, Șerban Tomşa, Babalic Elena Mirela, Doina Drăguţ, Andreas-Rudi Chiru, Adela Motoc, Gina Cecilia Pistol, Sorin Militaru, Grigore L. Culian, Horia Pătraşcu, Nora Kallos, Diana Iepure, Dragos Varga, Adrian Georgescu, Vladimir Tescanu, ANA EDELMAN, JOHANN H. EDELMAN, Gheorghe MINEA, Gabriela Stoica Mărculescu, Miron Scorobete, Claudiu Şular, Gh.Dogaru, Oana Dumitrescu-Corbeanu, Mircea Pricăjan, Christine-Marie Turcu, Adrian David, Daniela Sitar-Taut, Şerban Foarţă, Claude Karnoouh, Vasile Constantin, Gabriel Daliş, Ion Pop, Ioan Groşan, Codin Olariu, Gh. Buzatu, Stelian Rotariu, Lenuţa Puşcaş, Ovidiu Nimigean, Alexandru Moraru, Mihai Iliescu, Ana Ilisescu, Tiberiu Farcas, Nicolae Poteras, Marcel Enache, Mircea Tuglea, Viorica Nişcov, Alexandru Vakulovski, Carmen Ene, Vitalie Brega, Kiddy Gavrila, Constantin Ţuţuianu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu Gheorghe Grozea, Ioana Lupaşcu, Julien NICOL, Camelian Propinatiu, Aleksandar Stoicovici, Sorin ILIESIU, Oana Catalina Bucur, Anatol Petrencu, Ion Simuţ, Petarlecean Vladiana, Alexandra Svet, Andrei Oancea, Mihaela Cartis, Theodor Nicola Fronea, Alexandru Fronea, Victoria Railean, Mihnea Blidariu, Sorin Roiban, Marius Mihalache, Viorel Cucu, Stefanescu Roselina Daniel, Mircea Dinutz, Cătălina Bălan, Călin Platon, Octav Pelin, Vasile Soimaru, Monica Fackelmayer, Victor Lite, Paul Spirescu, Adrian Botez, Dinu Simon, Rodica Lăzărescu, Sorin Ciurel, Lucian Vintan, Cornel Galben, Adriana Cocu, Daniel Vighi, Theodor Orăşanu, Cristi Cimpineanu, Florentina Borgovan, Igor Ursenco, Nina Corcinschi, Aurel Opiatră, Horia Muntenus, Ovidiu Banu, Dana Banu, Bogdan Creţu, Maricel Tilibasa, Florin Hălălău, Monika Lungu, Livia Zmeu,  Florin Carlan, Carmen Hariton, Cucos Oleg, Anca Nicoleta Georgescu, Ioan Caprosu, Chris Tanasescu, Moni Stănilă, Cotelea Alexei, John Enache, Ion Coja, Radu Millea, Mihai Istratescu, Micael Nicolas, Eugen Radu, Viorel Savin, Gabi Bota, Johanna Russ, Lucian Tanase, Emilia Dănescu, Mihai Carabet, Dana Tapalagă, Nicolae Josan, Lora Josan, Doru Josan, Cătălin Josan, Ruxandra Josan, Ghenadie Brega, Dorel Andrieş, Doina Dziminschi, Vasile Dan, Nicolae Turtureanu, Florin Staicu, Stefan Maris, Dragos Dumitrescu, Mihai FLOAREA, Corina Rădulescu, CASSIAN MARIA SPIRIDON, Ion Barbu, Andrei Alexandru, Mariana Pasincovschi, Ludmila Pasincovschi, Alexandru Pasincovschi, Nicolae Pasincovschi, Cezar Cozma, Maria Cozma, Elena Fornea, Cristina Sfeclă, Simona Ionescu, Marilena Rotaru, Janina Lungu ,Anton Stanciu,Aurelia Comsa,Romica Balan,Dan Florin Chiritescu,Stan Gradinaru,Neculai Danu,Catalin Antohi,Mihaela Antohi,Vivi Antohi, Andrei Antohi, Vasile Gogea, Florin Dochia, Mihaela Rameder, Viorel Banu, Radu Afrim, Ciprian Birtea, Mihai Şomănescu, Liviu Mihaiu, Chiritoiu Anamaria-Cristina, Barbieru Ioan Bogdan, Alexandru Pecican, Radu Rizescu, Maia Martin, Florin Puşcaş, Mircea Duţiu, Antoniu Poienaru, Petru Juravlea, Daniel Onaca, Cristina Boscaneanu Stoianovici, Radu Ulmeanu, Luminita DUCA-SANDA, Jamal Curbisa, Mihaela Mihai, Cristian Donciu,Ion Olaru Calieni, Stan Petrescu, Bogdan Muresan, Ion Cristofor, Alexandru Vaida, Nichita Danilov, Miruna Munteanu, Roxana Ştiubei, Argentina Gribincea, Romeo-Valentin Musca, Constantin Boncescu, Ana Maria Ciceala, Gheorghe Grigurcu, George Arion, Felicia Feldriorean, Ioan Scorobete, Nedeea Burcă, Ruxandra Anton, Radu Humor, Dumitru Troanca, Alexandru Ovidiu Vintila, Octavian Mihaescu, Marin Ifrim, Angela Baciu, Margareta Chicu, Silvia Codreanu, Petru Ionescu, Constantin Dobre

Scrisoarea a fost publicată iniţial aici

https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/03/scrisoare-deschisa-catre-parlamentul-romaniei-paul-goma-nu-merita-cetatenia-romana/#comments

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Octombrie 10, 2011

CAZUL PAUL GOMA ÎNTRE POLITICĂ ŞI LITERATURĂ(ION SIMUŢ MI-A TRIMIS ACEST TEXT AL SĂU, PE CARE-L PUBLIC CU PLĂCERE)

Un fenomen paradoxal

 

Paul Goma a lucrat continuu împotriva lui însuşi, parcă lipsit de un normal instinct de conservare. Desprins de matricea basarabeană la o vârstă fragedă, fără a-şi idealiza compensatoriu originile, supus unora dintre cele mai grele încercări ale vieţii, Paul Goma nu a avut de ce să se mai menajeze, expunându-se de timpuriu riscurilor politice majore. Nu s-a oprit nici când a devenit cel mai important disident român, vizat de Securitate să fie lichidat. Nu s-a oprit nici când a devenit o adevărată legendă vie.

Nu şi-a conservat capitalul de simpatie nici după 1990, când misiunea lui părea încheiată. Un paradoxal instinct al autodistrugerii l-a împins spre un negativism steril, tunând împotriva tuturor, cu sau fără motiv. I-a determinat să se despartă de el pe cei mai devotaţi susţinători, în vremurile cele mai grele: Dumitru Ţepeneag, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

„Omul a dăunat operei” – nota E. Lovinescu în deschiderea articolului-revizuire despre Al. Macedonski, în varianta din 1928. Un caz similar e Paul Goma, dar situaţia sa e şi mai complicată, pentru că omul a săvârşit o importantă „operă” biografică: disidenţa, prin care şi-a riscat viaţa. Iar disidenţa lui a generat o altă operă literară, pe lângă cea politică. Tocmai această operă este bruiată de omul Goma, care nu mai poate fi auzit din mersul în gol al unui mecanism devastator al disidenţei – şi după ce misiunea lui s-a încheiat. El îşi dăunează sinucigaş printr-o serie de abuzuri de opinie, exprimate pătimaş, fără suficientă motivaţie şi, deci, jignitor la adresa întregii elite postdecembriste. Cu atât mai mult sunt motivat să întreprind un studiu de caz cu cât un trecut onorabil, chiar eroic, riscă să fie îngropat sub un morman de ingratitudini ale prezentului.

 

Inamicul public numărul 1

Biografia şi proza lui Paul Goma sunt poate cele mai controversate din întreaga literatură română contemporană. Disidentul român cu cea mai mare faimă europeană era în ţară în cea mai mare dizgraţie în ochii oficialităţii, până într-atât încât a fost vizat în mod expres de serviciul secret să fie ucis, dacă nu putea fi altfel redus la tăcere – după cum mărturiseşte însuşi Ion Mihai Pacepa în Orizonturi roşii, memoriile unui general de securitate aflat în anii ’70 în prima linie a ofensivei ceauşiste şi a operaţiunilor ei sinistre. Anihilarea lui Paul Goma avea, în intenţiile lui Ceauşescu, aceeaşi importanţă cu distrugerea postului postului de radio „Europa liberă”. Deşi a publicat multe cărţi după plecarea lui din ţară, Paul Goma nu era aproape deloc cunoscut decât de foarte puţini literaţi, astfel încât printre ignoranţi s-a putut încetăţeni aprecierea dură, de o mare circulaţie, că disidentul nostru este un scriitor fără operă şi, în orice caz, fără talent. După 1989, am asistat la o ofensivă firească a apariţiilor editoriale semnate de Paul Goma, restituit, cum era de aşteptat, literaturii române. Apreciat un an-doi la justa lui valoare, scriitorul a căzut într-o nouă dizgraţie, de astă dată mai puţin motivată politic şi mai mult explicabilă prin conflictele şi antipatiile activate de viaţa literară. Acuzând pe toată lumea fie de colaboraţionism fie de pasivitate în timpul dictaturii, Paul Goma a devenit în scurtă vreme indezirabil. În interviuri, scrisori deschise, pagini de jurnal, acuzatorul public numărul 1 a dezlănţuit mai multă sinceritate decât puteam suporta. Paul Goma şi-a extins acuzele cu aceeaşi furie de la condiţiile terorii politice la mediile literare cele mai emancipate. Până la un punct fondul său de credibilitate era real. Paul Goma nu putea să nu fie una din cele mai autorizate instanţe morale ale societăţii româneşti. E o instanţă morală legitimată de drama personală, de demnitatea cu care a străbătut experienţa umilitoare a dictaturii, de autenticitatea mărturiei, de principialitatea intransigenţei. Dacă uneori această instanţă mai şi greşeşte prin sentinţe excesive sau culpabilizări disproporţionate, trebuie să înţelegem că atât judecăţile bune cât şi cele mai puţin bune (sau chiar nedrepte) asupra trecutului sau asupra prezentului provin dintr-o conştiinţă cutremurată din temelii de adevărul tragic cu care s-a confruntat. Până prin 1995 această înţelegere mai funcţiona. Dar când furtuna contestaţiilor violente i-a cuprins şi pe cei mai buni şi mai demni pe care îi ştiam că sunt Lucian Pintilie, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Gabriela Adameşteanu, încrederea şi credibilitatea generală s-au diminuat mult, iar Paul Goma s-a metamorfozat, în receptarea martorilor consternaţi, în inamicul public numărul 1. Ultra-intransingent şi cu cine trebuie şi cu cine nu trebuie, el a produs ca răspuns un ciudat fenomen de respingere, ce tinde să se generalizeze. A izbutit astfel trista performanţă ca, după 1989, să nu mai fie agreat nici în mediile intelectuale restrânse în care a fost preţuit pentru actele lui de protest politic. Climatul de adversitate nu este nici astăzi propice pentru o mai bună receptare şi interpretare a operei. Însă subiectul – fără îndoială excepţional ca importanţă în cadrul literaturii române contemporane – merită un efort de sinteză şi de apreciere globală.

 

Un destin politic

 

Cazul Goma se sprijină pe o biografie ale cărei repere trebuie neapărat recapitulate. Prozatorul s-a născut la 2 octombrie 1935, în satul basarabean Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, ca fiu al lui Eufimie Goma şi al Mariei (născută Popescu), amândoi învăţători. În 1940, când Basarabia este cedată ruşilor, familia Goma încearcă să se refugieze, dar, pornind prea târziu, este întoarsă din drum, înainte de a trece Prutul. În ianuarie 1941, tatăl este ridicat de agenţii NKVD şi deportat în Siberia; i se pierde urma în 1943, când familia primeşte o carte poştală de la Slobozia-Ialomiţa pentru a furniza mărturii şi date pentru identificarea şi eliberarea prizonierului. Între timp, în 1942, fiul începuse şcoala primară în satul natal. În martie 1944, familia Goma se refugiază în Transilvania, dar, după actul politic de la 23 august, e nevoită să se ascundă în sate din zona Sibiului şi a Târnavei Mari pentru a nu fi repatriată forţat sau deportată în Siberia. În ianuarie 1945, familia Goma ajunge, în urma „capturării”, în Centrul de repatriere de la Sighişoara, unde tatăl face acte false salvatoare, care-i permit să rămână în satul Buia, de pe Târnava Mare. În 1946, Paul Goma devine elev al Şcolii Normale „Andrei Şaguna” din Sibiu, timp de doi ani, până la reforma învăţământului din 1948, când este transferat în ciclul doi la o şcoală din Şeica Mare, în zona Târnavei Mari. Aici va asista la „epurarea” bibliotecii, în funcţie de noile cerinţe, devastatoare, ale comunismului biruitor. Toată prima jumătate a anului 1949, părinţii îi sunt reţinuţi pentru interogatorii la Securitatea de la Mediaş. Din toamna aceluiaşi an intră prin concurs, pentru clasa a VIII-a, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, oraşul în care descoperă biblioteca „Astra”, închisă la scurtă vreme. În 1952, când era elev în clasa a X-a, este interogat la Securitatea din Sibiu, considerat suspect din punct de vedere politic şi exmatriculat. Nu mai e primit nici la Sighişoara, nici la Braşov; în fine, după insistenţe şi căutări disperate, absolvă în 1953 liceul la Făgăraş. Biografia adolescentului încheie astfel o primă etapă, răvăşită de istorie şi politică, transpusă mai târziu în romanele scriitorului matur.

Cea de-a doua etapă o constituie tentativa de a urma studiile superioare. În 1954, reuşind la admitere simultan la Filologia bucureşteană şi la Şcoala de literatură, devenită Institut autonom iar apoi o secţie a Universităţii, alege cea de-a doua posibilitate. În urma disputelor de la seminarii, unde Paul Goma afirma opinii politice inconformiste, este „judecat” la rectoratul Universităţii şi atenţionat aspru pentru îndrăznelile lui. Începe să se constituie un „caz Goma”, decisiv atât pentru psihologia viitorului scriitor cât şi pentru mediul politic şi literar. Scrie la romanul Durerile facerii, unde îşi proiectează revoltele şi neliniştile şi din care citeşte la seminariile de creaţie conduse de Mihai Gafiţa. După revoluţia maghiară din octombrie 1956 scrie un episod epic în care personajul naraţiunii, în cadrul unei şedinţe, predă carnetul UTM, în semn de protest la represiune. Citit la un seminar de creaţie, fragmentul îi va pecetlui destinul într-un sens al disidenţei ce era deja conturat. În urma lecturii, în noiembrie 1956 este arestat, anchetat, acuzat de agitaţie publică şi condamnat la doi ani de închisoare corecţională. Calvarul detenţiei străbate arestul de la Malmaison, penitenciarul Jilava (1957) şi Gherla (1958). Din închisoare este trimis în noiembrie 1958 în domiciliu obligatoriu în satul Lăteşti pentru trei ani, dar restricţia şi restriştea se prelungesc până în ianuarie 1963. Până în 1965 lucrează ca muncitor necalificat, fotograf ambulant, trompetist sau tehnician la Buhuşi, Rupea, Făgăraş, Şercaia sau Braşov.

Din toamna lui 1965 reia studiile universitare la Filologia din Bucureşti, urmate timp de doi ani, până în 1967, şi întrerupte ca urmare a hărţuielilor Securităţii. Debutează, după îndelungi tergiversări, cu povestirea Aia, cu titlul schimbat de redacţie Când tace toba, în revista „Luceafărul”, din decembrie 1966, când redactor-şef era Eugen Barbu. Continuă să publice proză în „Luceafărul”, apoi în „Gazeta literară”, „Viaţa românească”, „Ateneu”, înfrângând timorarea redactorilor în faţa condiţiei de fost deţinut politic. Debutează în volum în 1968 cu prozele scurte din Camera de alături. Cartea este lansată în librării la 22 august, în aceeaşi zi în care fusese invadată Cehoslovacia, de armatele Tratatului de la Varşovia, mai puţin armata română. Autorul se prezintă la Uniunea Scriitorilor pentru a se înrola în Brigăzile patriotice de apărare, dar i se cere mai întâi să se înscrie în partid; se înscrie, deodată cu Adrian Păunescu, Al. Ivasiuc şi alţi entuziaşti ai momentului, impresionaţi de politica sfidătoare a României la adresa Moscovei. O vreme, în anii 1968-1973, e redactor cu jumătate de normă la „România literară”. Încercările sale de a-şi continua evoluţia literară, publicându-şi cărţile în ţară, sunt zadarnice.

Refuzat de editurile româneşti, în 1971 apare în Germania romanul Ostinato şi în Franţa  sub titlul La Cellule des libérables, tradus şi prefaţat de Alain Paruit. Este bine primit de presa străină, iar autorul e caracterizat ca un Soljeniţîn român. Într-o cronică editorială citită la microfonul „Europei libere”, Virgil Ierunca va reflecta astfel la eveniment: “Îl aşteptam de douăzeci de ani, şi mai bine. Îl aşteptam pe scriitorul care să-şi asume riscul de a trimite în străinătate, el rămânând în România, o carte adevărată. Din Polonia, din Ungaria, din Cehoslovacia şi, mereu, din Rusia, au sosit astfel de cărţi mărturisind despre chipul real al dictaturilor subdezvoltate din Est. În fiecare din aceste ţări,  scriitorii au devenit ereticii activi, prefigurând trezirea şi revolta împotriva puterii. Numai România se înfăşurase, aparent, într-un fel de serai estetic, unde scriitorii, necucerind libertatea, ci primind-o de sus, îşi făcuseră din ea un fel de armă bizantină, născătoare – e drept – de rodnice ambiguităţi. Fiecare din noi cunoaşte – fireşte – pe aceia, puţini, care s-au folosit de această libertate pentru a murmura adevăruri. Paul Goma, însă, cel dintâi, face saltul hotărâtor pentru a arăta lumii că se nasc şi în România scriitori demni de vremurile pe care le trăim. Ca Boris Pasternak, Soljeniţîn, ca Tibor Déry. (Şi nu-i numim pe toţi.) Cu toate riscurile”. Evenimentul era într-adevăr epocal şi Virgil Ierunca îi semnalează încă o dată în finalul cronicii marea importanţă: „Ne-am obişnuit cu eclipsele de adevăr. Un lucru este însă sigur: pentru profilul spiritual al României reale, cartea lui Paul Goma răscumpără căderea de fiecare zi a altor scriitori români. De azi înainte, suntem în rândul lumii!” (textul întreg e publicat în volumul lui Virgil Ierunca Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, 1993). Erezia apariţiei romanului Ostinato în străinătate e dublă: mai întâi era inacceptabilă pentru „foruri” îndrăzneala de a ignora orice aprobări şi vize; în al doilea rând, subiectul cărţii – o mărturie despre închisorile din România venită tocmai din interior – era menită să contrarieze profund sistemul politic al minciunii. Scriitorul e „prelucrat” la Uniunea Scriitorilor, mustrat şi apoi, la propunerea unor oficialităţi de partid, e exclus din partid. Dar culmea! – Nu predă carnetul! În 1972 primeşte paşaport, călătoreşte în Austria, Germania, Franţa, după ce anterior i se refuzase orice solicitare de acest fel.

În 1972 apare în germană şi în franceză cel de-al doilea roman, Uşa noastră cea de toate zilele (Die Tür, Suhrkamp, şi Elles étaient quatre…, Gallimard), transmis în foileton la „Europa liberă”, ca şi Ostinato, anterior, ca şi cartea despre Gherla mai târziu. Cariera europeană a scriitorului evoluează spectaculos: în 1974, Ostinato este tradus în olandeză; Gallimard publică succesiv: Gherla, în 1976; Dans le cercle, în 1977; Garde inverse, în 1979. În paralel, scriitorul devine un profesionist al protestului anti-comunist. În 1977, aderă la Charta 77, se difuzează la „Europa liberă” scrisoarea, care va fi ulterior semnată, dintre scriitori, numai de I. Negoiţescu şi Ion Vianu. Militant pentru drepturile omului în România, Paul Goma devine o veritabilă instituţie politică independentă, la care unii apelau pur şi simplu pentru a obţine mai rapid un paşaport.

Unul dintre primele documente publice emise de Paul Goma e o scrisoare deschisă către Heinrich Böll, scriitorul german laureat al premiului Nobel şi, pe atunci, preşedinte al Pen Clubului Internaţional – scrisoare datând din 11 septembrie 1973, difuzată de repetate ori la „Europa liberă” şi publicată în revista românească pariziană „Ethos”, nr. 2, din 1975. Paul Goma cere sprijin pentru a face cunoscute încălcarea drepturilor omului în România şi ignorarea libertăţilor constituţionale, cum ar fi: dreptul la exprimare, dreptul de întrunire şi asociere, dreptul la grevă, dreptul la un paşaport, dreptul la informare. Partea a doua a scrisorii se referă la exercitarea drastică a cenzurii în România şi la respingerea manuscriselor din pricina tabu-urilor. Scriitorul român dresează o listă de teme tabuizate/ interzise: închisoarea, colectivizarea agriculturii, activitatea securităţii şi a activiştilor de partid, situaţia saşilor din Transilvania, relaţiile româno-sovietice (răpirea Bucovinei şi a Basarabiei, comportarea aliaţilor după 1944, jaful organizat după armistiţiu, rusificarea politicii româneşti, a administraţiei, a culturii, a învăţământului, evenimentele din Ungaria în 1956 şi din Cehoslovacia în 1968 etc.); apoi, sunt oprite brutal alte tendinţe artistice: „dragostea prea dragoste, moartea prea moarte, tristeţea prea… tristă” – cum se exprimă Paul Goma însuşi; alte subiecte interzise scriitorului: greutăţile materiale cotidiene, birocratismul, corupţia, incoerenţa legilor, inechitatea socială, spiritul de castă al demnitarilor politici. Inconformiştii sunt reduşi la tăcere – mai contează Paul Goma şi semnalează situaţia oniricilor Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase. Finalul scrisorii aduce la cunoştinţa opiniei publice europene  faptul că în România nu sunt respectate şi aplicate convenţiile semnate: Carta Drepturilor Omului, documentele Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate Europeană, privitoare îndeosebi la libera circulaţie a informaţiilor şi a oamenilor.

Punctul de vârf al exasperării pe care le-o produce Paul Goma lui Ceauşescu şi securităţii este anul 1977, când aderă la Charta 77, printr-o scrisoare către Pavel Kohout şi camarazii săi. Ce a trăit şi pătimit atunci Paul Goma este povestit impresionant şi meticulos în Culoarea curcubeului 77 (în varianta franceză: Le tremblement des hommes, Seuil, 1979) şi în Soldatul câinelui (în franceză: Chassée-croisé, Hachette, 1983). Pentru a vedea implicaţiile protestului, vizând în primul rând atitudinea anti-rusească şi prin ea atitudinea violent anti-comunistă, transcriu primul paragraf din scrisoarea adresată lui Pavel Kohout şi prietenilor săi, datând din 26 ianuarie 1977 (de ziua lui Ceauşescu) şi fiind atunci difuzată în mai multe limbi:

„Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supravieţuim în acelaşi lagăr, în aceeaşi Biafra (capitala: Moscova). Voi, cehii şi slovacii, aţi avut un ’68; ungurii, un ’56; polonezii: ’56, ’71 şi… mereu; germanii din Est au avut un Berlin şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de Est, ungurii şi bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi (iar călcâi nu mai are nevoie de calificative ajutătoare). Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare. Ciomag-Căluş-Corupţie – iată (în limba română) cei trei C cu care cei doi C ne-au împins concetăţenii, pe scara istoriei, cu mii de ani îndărăt”.

Prima din cele două scrisori adresate lui Ceauşescu în 1977 este o adevărată capodoperă în genul ei. La începutul lunii februarie 1977, Paul Goma îi scria preşedintelui „în disperare de cauză”, considerându-l „ultima speranţă”. Motivul, deconspirat de la început de expeditor, e simplu: „De o lună de zile – afirmă el – de când, la Praga, a fost dată publicităţii Charta 77, nu mai am linişte – sunt convins: nici Dumneavoastră”. Degetul a fost pus pe rană fără nici o precauţie: Cehoslovacia, ocupată de trupe străine, nu mai este o ţară liberă, nu mai este independentă, impunându-i-se o politică străină. Cu această constatare abilă, Paul Goma şi Nicolae Ceauşescu aveau o platformă comună de discuţie: nici unul, nici altul nu pot accepta o asemenea anomalie. Dar atunci – se miră retoric scriitorul – de ce refuză cunoscuţii săi români să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor şi să semneze actul? Cheia problemei este teama de securitate – o spune fără ocolişuri petentul. Propunerea pe care i-o face lui Ceauşescu este de un curaj nebun: să semneze împreună scrisoarea de solidaritate cu Charta 77, chiar dacă numai două semnături ar însemna prea puţin. Există însă un motiv comun care îi apropie şi ar fi păcat să nu profite de el: „în România doi inşi nu se tem de securitate: Domnia Voastră şi cu mine”. Concluzia, de un umor sinistru, este extraordinară prin efectul înfruntării. Observaţia scriitorului, bazată pe o tristă experienţă socială, relevă o stare psihologică de respingere a solidarităţii politice, a cărei logică merită să ne-o reamintim din povestirea lui Paul Goma pentru Ceauşescu:

„Un cunoscut, un -Escu pur sânge, m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu eşti român!» «Cum, nu?», zic, atins la tricolor. «E adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată, dar ce contează sângele care apă nu se face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (în judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl chema Popescu şi pentru că (şi cu asta i-am închis gura!) pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!» «Bine, bine, să zicem să eşti român» – a cedat –Escu, «dar te comporţi ca un neromân!». Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz: «Da? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e tot neromân? Ba e foarte român şi, cu toate astea, în 15 august 1968, s-a dus la Praga să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă, invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine!» Aşa i-am zis. La care el: «N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ceea ce-mi ceri mie: o semnătură pe scrisoarea de solidaritate cu cehii!»” Şi – cum am văzut – Paul Goma a făcuta ceastă năstruşnicie de a-i cere lui Ceauşescu o declaraţie de susţinere a Chartei 77.

În 1977 mişcarea Goma depăşeşte competenţa Securităţii. Însă provocarea era o sfidare de proporţii, ce excludea orice menajamente. Începe o perioadă aspră de urmărire şi persecuţie a scriitorului de către Securitate: arestat, eliberat la insistenţa unei campanii internaţionale, bătut pe stradă, ameninţat cu moartea, cercul se strânge tot mai ameninţător în jurul lui. În martie-aprilie 1977 îşi scrie testamentul ca ultimă declaraţie înainte de o altă eventuală arestare, unde neagă tot ce ar fi fost constrâns să declare de către aparatul represiv. Principala acuză politică pe care ar fi dorit Securitatea să o poată formula era că Paul Goma ar fi un trădător de ţară sau un conspirator. Cum nu avea probe şi argumente pentru aşa ceva, se mulţumea să vadă că este apreciat drept nul ca scriitor în presa literară. Misiunea aceasta au îndeplinit-o în principal revistele „Săptămâna” (prin Eugen Barbu şi Dan Ciachir) şi „Luceafărul” (prin Nicolae Dragoş şi Artur Silvestri), dar şi alţii (Dan Zamfirescu, Ion Dodu Bălan, Titus Popovici, Vasile Rebreanu, Mircea Micu). Rostul unor asemenea deprecieri publice a prestigiului era limpede: erodarea credibilităţii lui Paul Goma. Însă acţiunea politică a lui Paul Goma a avut un extraordinar ecou în Occident, atât de mare încât jurnalistul Bernard Guetta nota în „Le Nouvel Obsrvateur” că: „România, în 1977, a cunoscut două cutremure: unul de pământ, în 4 martie, şi altul al oamenilor, prin Mişcarea Goma”. De la această constatare va prelua scriitorul sugestia de a-şi intitula viitoarea carte consacrată evenimentelor Le tremblement des hommes, apărută în 1979 la „Seuil”. Hărţuit şi ameninţat, oferindu-i-se soluţia emigrării cu de-a sila, în cele din urmă, nu are de ales decât exilul, astfel încât la 20 decembrie 1977 părăseşte definitiv ţara, împreună cu familia, cu destinaţia Paris, unde cere şi obţine imediat azil politic.

Din 1978 începe o nouă etapă biografică. Alte cărţi denunţă şi acuză sistemul comunist din România: Le tremblement des hommes (de care am pomenit anterior, apărută la Seuil, în 1979, şi apoi în olandeză în 1980; în româneşte cunoscută mult mai târziu, cu titlul Culorile curcubeului 77, Ed. Humanitas, 1990, ulterior cu o nouă modificare a titlului în Culoarea curcubeului 77, Biblioteca revistei „Familia”, 1993); Les chiens de mort (Hachette, 1981; în 1984 apare şi în germană, iar în 1985 în olandeză; versiunea românească – Patimile după Piteşti, Ed. Cartea românească, 1990); Chassée-croisé (Hachette, 1983; titlul românesc: Soldatul câinelui, Ed. Humanitas, 1991); Bonifacia (Albin Michel, 1986; în româneşte cu acelaşi titlu la Ed. Omega, în 1991) şi – până la limita convenţională a anului 1989 – Le calidor (Albin Michel, 1987; apoi în româneşte în mai multe ediţii – în 1989 în Germania, în 1990 la Chişinău şi Bucureşti). În exil continuă lupta pentru respectarea drepturilor omului în România, iniţiază constituirea unui sindicat liber SLOMR, organizează conferinţe de presă şi colocvii despre situaţia din România, lansează incisive scrisori deschise difuzate pe postul de radio „Europa liberă” – devenite, toate, fapte de notorietate. Din ordinul lui Ceauşescu, se pune la cale lichidarea scriitorului, în două tentative eşuate: una printr-un colet-exploziv, alta prin otrăvire (episoadele sunt povestite cu simţul dramaticului în romanul Soldatul câinelui). Cazul Goma este semnalat şi în cartea lui Thierry Wolton – Le KGB en France, Grasset, 1986, apărută şi în traducere românească. După dejucarea planului, presa occidentală se va referi adesea sau va descrie pe larg „afacerea” Tănase-Goma (în acelaşi timp, fusese vizat Virgil Tănase). Scriitorul îşi consolidează prestigiul în cadrul disidenţei din Est, devenind, prin amploarea dezvăluirilor şi prin virulenţa protestului, un caz şi un reper.

 

Un debut fără urmare

 

Debutul lui Paul Goma cu prozele scurte din volumul Camera de alături (1968) nu este deloc reprezentativ pentru ceea ce va deveni scriitorul mai târziu, când va fructifica provocarea istoriei şi constrângerea politică la care va fi supus. Prima parte a cărţii de debut cuprinde instantanee ale copilăriei, secvenţe ale inocenţei contrariate de întâmplările vieţii. Diversitatea relativă a temelor şi a personajelor din cea de-a doua parte a cărţii dovedeşte o disponibilitate ce nu şi-a precizat făgaşul propriu. Dacă mediile sociale sunt destul de diferite (un birou cu funcţionari, şantierul, închisoarea, suburbia), protagoniştii sunt, aproape invariabil, tineri la cumpăna maturităţii, suferind acut de singurătate şi de imposibilitatea de a face parte dintr-o ţesătură de relaţii sociale. De aceea, individualitatea lor se pierde (se şterge din memorie) de la o nuvelă la alta. Este oarecum surprinzător să constaţi, privind astăzi retrospectiv, lipsa lor de vitalitate incomodă şi lipsa de resurse contestatare; bateriile revoltei sociale nu se încarcă ameninţător. Singurătatea alergătorului de twist e o proză fără intrigă, interesantă mai mult prin sugestia de atmosferă juvenilă (discoteca, barul, muzica, o tinereţe febricitantă). A fi Matei, o naraţiune cu aspect mai intelectualist, îşi desenează perimetrul epic în forma triunghiului amoros (doi bărbaţi şi o femeie), dar dezvoltările psihologice primesc o notă destul de artificială când deviază pe terenul alunecos al tensiunii dintre alteritate şi identitate. Un loc pentru astă seară pune în ecuaţie şi relaţie epică noţiunile de libertate, adevăr, sinceritate, singurătate, speranţă. O, ce veste minunată aduce în pagină mediul penitenciar şi psihologia proaspătului eliberat din detenţie, ce descoperă derutat viaţa socială „liberă”, ducând mesaje din partea celor rămaşi închişi pentru familiile lor. Gulimănescu din această nuvelă va fi reluat sub numele lui Guliman în Ostinato. E interesant de comparat cele două variante ale transcrierii stării liberabililor; fără îndoială că romanul este superior ca realizare epică şi artistică. Aia, povestirea debutului în revistă, e biografia unui ins ciudat, un bătrân amărât şi hulit, rămas la marginea societăţii: „aia” e, de fapt, pseudonimul morţii (cum ar spune Ion Caraion), o ameninţare ce capătă un conţinut fantasmatic pentru cel care crede că are menirea să apere lumea de ea.

Anumite frânturi ale acestor proze scrise în anii 1966-1967 trimit abia perceptibil spre tensiunile ce vor căpăta consistenţă mai târziu. Omul „totdeauna va sta cu gândul la libertate” – meditează recidivistul Gulimănescu. Un tânăr ajuns pe şantier într-o brigadă de fierari află că secretarul UTM îşi luase angajamentul să-l „reeduce”, iar mai târziu, în alte împrejurări, că tatăl său vitreg fusese în uzină informator; unica soluţie întrezărită pentru a-şi câştiga demnitatea e să creadă într-un singur adevăr, să încerce a fi el însuşi şi să nu urască. „A nu ne minţi pe noi înşine” va fi premisa morală a viitorului disident, afirmată discret la debut. Altui singuratic, oprit pentru meditaţie la Ceasul Universităţii, i se pare detestabilă „voluptatea reparaţiei” morale, din moment ce el „nu a greşit, a avut dreptate întotdeauna – a primit-o, şi-a luat-o singur, e acelaşi lucru”. A avea dreptate fără a întâmpina dificultăţi – putea fi numai modul de gândire al unui inocent. Abia câteva presimţiri, iritări, pâlpâiri sau frisoane ale realităţii sociale lasă să se bănuiască insurgentul gata de răbufnire.

Pe scurt, în Camera de alături Paul Goma nu era încă Paul Goma, cel care va fi consacrat de imaginea protestatarului infatigabil. Personajele simt pericolul asimilării sociale a-politice şi al anonimizării într-o masă amorfă, dar nu au învăţat încă stilul negativităţii şi al contestaţiei.

Între timp, scriitorul, prin propria experienţă politică în confruntarea cu regimul comunist, depăşeşte starea de aşteptare, moderaţie şi prudenţă a personajelor sale din Camera de alături. Revolta lui Paul Goma împotriva unei realităţi social-politice sufocante se radicalizează. Nici prozatorul ca persoană publică, nici personajele sale nu mai au dreptate fără dificultăţi: adevărul nu poate fi spus. Nici una din cărţile ulterioare nu mai pot fi publicate în ţară şi vor apărea până în 1989 numai în străinătate.

 

Un Soljeniţîn român

 

Biografia lui Paul Goma, cu totul neobişnuită în condiţiile unei aspre dictaturi, a primit semnificaţia unui simbol politic. Ea are, în sine, o valoare echivalentă cu aceea a operei. De numele lui Paul Goma se leagă fapte de mare notorietate şi de mare efect, constituind date importante în istoria disidenţei româneşti.

Romanul Ostinato, refuzat de editurile din ţară şi apărut în 1971 simultan în franceză şi în germană (şi apoi, în 1974, în olandeză), a constituit o bună lansare europeană a cazului Goma. Dacă una din problemele esenţiale ale prozei lui este raportul dramatic dintre exacerbarea trăitului şi obturarea imaginaţiei, în Ostinato se păstrează un raport de echilibru între mărturie şi ficţiune.

Nu numai situaţia biografică, dar şi sensul operei îndreptăţesc gândul ca Paul Goma să fie numit un Soljeniţîn român. Cel dintâi a folosit sintagma Miron Radu Paraschivescu, în 1967, în mod confidenţial, citind un fragment în manuscris din romanul Ostinato. Ideea va fi lansată de editorul german Suhrkamp în 1971, odată cu difuzarea romanului Ostinato, şi va fi reluată de Eugène Ionesco, la apariţia cărţii Le tremblement des hommes, într-o cronică apărută în martie 1979 în „Le Monde”, adăugând că „este cartea singurului disident român cunoscut” până la acea oră. Păstrând proporţiile (România nu e cât fosta URSS, nici Paul Goma nu e tocmai Soljeniţîn), analogia nu e deloc hazardată. Ea se susţine nu numai prin mărturia despre Gulagul românesc, ci şi prin argumentul unui proces de creaţie asemănător. În autobiografia sa Stejarul şi viţelul, Soljeniţîn mărturisea influenţa decisivă pe care a avut-o asupra lui provocarea destinului şi constrângerea politică: „Înainte de arestare – afirmă prozatorul rus – fără a mă gândi prea mult, aveam înclinaţii spre literatură (…), un singur lucru mă preocupa: dificultatea de a găsi teme noi. E groaznic de închipuit ce fel de scriitor aş fi devenit dacă n-aş fi fost arestat”. O astfel de explicaţie despre sine ca scriitor ar fi putut da şi Paul Goma, dacă nu cumva a şi dat-o. După experienţa închisorii, a confruntării cu sistemul represiv şi a domiciliului obligatoriu, scriitorul român este copleşit de „multiplicitatea temelor”, ştiind foarte bine, ca şi Soljeniţîn până la plecarea în exil, că nu va fi editat. Dar scriitorul dobândeşte o altă motivaţie interioară, o altă raţiune a scrisului: să spună adevărul despre tragedia omului sub totalitarism. „Trebuie scris doar pentru ca aceste lucruri să nu fie uitate, pentru ca, într-o zi, urmaşii noştri să le afle” – notează Soljeniţîn. „Nu sunt istoric, nici sociolog, nici om politic. (…) Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie” – se defineşte Paul Goma în deschiderea la mărturia din Le tremblement des hommes.

 

Obsesia stilului

 

Toate cărţile lui Paul Goma mizează pe resurse memorialistice: ofensiva împotriva uitării vinovate deţine suveranitatea. Există o diferenţă de accent în evoluţia prozei sale. Într-o primă etapă, nu prea îndelungată, contează mai mult miza estetică, efortul de construcţie şi elaborare într-un stil cât mai personal. Din această categorie fac parte îndeosebi Ostinato şi Uşa…, cărţi ale memoriei convulsive, scrise cu mare atenţie la un efect artistic studiat. Aparent mai artificioase, ele sunt, în acelaşi timp, mai dificile la lectură. Însă identitatea scriitorului, pecetea lui stilistică se conturează de aici în mod pregnant. În etapa următoare naturaleţea naraţiunii îl câştigă repede pe cititor, preocuparea pentru construcţie este mai puţin vizibilă. Faptul trăit izbucneşte în pagină cu violenţa unui strigăt. Cea de-a doua etapă, distinctă, începe cu cartea despre Gherla (1976) şi continuă cu celelalte: În cerc (1977), Gardă inversă (1979), Culoarea curcubeului 77 (Le tremblement des hommes, 1979), Patimile după Piteşti (1981), Soldatul câinelui (Chassée-croisé, 1983). Romanele din ambele etape vehiculează ca valoare supremă libertatea. Toate exprimă cazuri particulare sau colective ale confruntării cu puterea. Spaţiul lor definitoriu este, prin forţa împrejurărilor, unul închis (celula, închisoarea, domiciliul supravegheat, încercuirea, blocarea într-o încăpere izolată). Ameninţarea morţii dă tensiunea psihologică şi existenţială a naraţiunii.

În Ostinato celula liberabililor este un spaţiu ce acumulează exasperant aşteptarea. Zonele de obscuritate şi de confuzie a conştiinţei se intersectează cu luminile firave ale speranţei. Condamnatul, fie că urmează să se elibereze, fie că mai are mult de îndurat, este susţinut în mod esenţial de gândul că, afară, cineva îl aşteaptă şi îl iubeşte. Sarcasmul şi amărăciunea alternează cu protecţia micilor sau marilor iluzii până la violenţa ironiei. Ilarie Langa, protagonistul cărţii, îşi imaginează că este aşteptat de femeia ideală, a cărei fantasmă îi cucereşte şi pe ceilalţi colegi de supliciu. Obsesia unei purităţi feminine protectoare şi salvatoare nu este străină, în cazul lui Ilarie Langa, de mecanismul psihanalizabil al unei compensaţii  dorite: el a fost condamnat la şapte ani (deveniţi apoi unsprezece) pentru că şi-a omorât mama suferindă de cancer cu o puternică doză de morfină, gest disperat al apelului la eutanasie ca ultimă soluţie. Experienţa lui Ilarie Langa constituie pentru autor ocazia de a introduce şi alte teme tabuizate: detenţia politică, mişcările studenţeşti din 1956, represiunea de tip stalinist. Ostinato devine astfel – cum avea să observe memorabil Monica Lovinescu într-o pătrunzătoare exegeză a romanului, cea mai extinsă de până acum – „nu numai un roman al închisorii, dar şi unul al imposibilităţii de a nu fi închis” (în Unde scurte, 1978, volum reeditat la Humanitas în 1990). Întregul roman conturează, cum precizează tot Monica Lovinescu, „un univers cu uşi închise”. Ilarie Langa îşi dă seama foarte bine că ieşirea din închisoare nu e sinonimă cu dobândirea libertăţii: „Afară e soare, aer, vânt. Şi aceeaşi, aceeaşi spaimă care pândeşte de dincolo de soare, de dincolo de vânt. Ori chiar din lăuntrul lor… Aşa are să fie totdeauna? Chiar după ce am să mă eliberez? Chiar după ce vor trece 3, 4, 10 ani? Aceeaşi spaimă?… Cumplită pedeapsă, libertatea să-ţi fie mai închisoare decât închisoarea… Sau nu. Altfel: libertatea să-mi fie pentru totdeauna ameninţată, să conţină – şi la vedere – viitoarea închisoare. Libertatea să nu fie decât… uvertura închisorii… Locul cel mai ferit, cel mai neprimejduit, e tocmai cel mai adânc, din inima primejdiei, acolo de unde nu mai ai unde coborî, acolo unde nu mai ai ce pierde”. Romanul realizează un tip aparte de construcţie muzicală, un fel de simfonizare a unui proces de conştiinţă în care intervin laitmotivele trecutului, obsesiile prezentului şi prefigurările unui viitor angoasant. Proiectul teoretic vizează nu numai găsirea unor forme de rezonanţă a temelor, ci şi – utopic – edificarea unei simultaneizări a arhitecturii narative. Scriitura romanului Ostinato este, fără îndoială, cea mai modernă dintre toate cărţile lui Paul Goma, şi una din cele mai îndrăzneţe din literatura contemporană. Aici trebuie căutate proiectele şi realizările unui autentic novator al romanescului modern.

 

Revanşa memoriei

 

Începând cu cartea despre Gherla (1976), de la ea încoace, scriitorul are din ce în ce mai puţin timp şi mai puţină răbdare pentru inovaţii, artificii şi structuri moderniste ale epicului. Experienţa închisorii şi a persecuţiei politice îşi cere imperios şi urgent dreptul la mărturisirea directă şi sfidătoare. Cărţile acestei etape de creaţie vorbesc despre violenţa urii şi a dezumanizării în detenţie sau despre cum se înstăpâneşte frica şi cum să te eliberezi de ea. Scriitorul este implicat total în descoperirea adevărului politic despre epocă, despre mecanismul psihologic al persecuţiei. Din ce în ce mai limpede, protestul anti-comunist devine criteriul moralităţii şi al demnităţii individului. Culoarea curcubeului 77 şi Soldatul câinelui sunt cele mai puternice şi mai zguduitoare mărturii ale confruntării cu dictatura.

Romanele acestei perioade, de la Gherla (1976) la Soldatul câinelui (1983), trebuie citite prin prisma cazului politic reprezentat de autor. De fapt, cărţile lui te obligă să le citeşti astfel. O bună parte din această proză este departe de orice ficţiune: ea dezvăluie o lume reală, a suferinţei, a neliniştii, în căutarea libertăţii şi a demnităţii omului. Romanele lui Paul Goma sunt, în profunzimea lor, un memorial al durerii şi o diagramă a revoltei, un protest al conştiinţei etice în faţa terorii şi a alienării umane. În deceniul opt, Paul Goma a devenit un profesionist al protestului politic, iar biografia scriitorului s-a transformat într-un simbol al luptei împotriva totalitarismului. Datele biografice ale cazului său sunt prea bine cunoscute. Mişcarea Goma a intrat în acei ani în cea mai acută şi mai ofensivă actualitate politică prin protestul său anti-comunist, susţinut în exil cu o viguroasă putere a contestaţiei şi însoţit de un mare ecou în cercurile intelectuale europene. Postul de radio „Europa liberă” i-a acordat în mod consecvent importanţa şi atenţia pe care le merita. Monica Lovinescu a restituit documentarul mişcării Goma, prin prisma „Europei libere”, în Seismografe. Unde scurte II, Ed. Humanitas, 1993. În contextul situaţiei ţărilor din Est, singularitatea cazului Goma este indubitabilă. Opoziţia lui s-a accentuat pe măsură ce scriitorul a fost tot mai mult persecutat şi ameninţat.

Nici în exil, după 1977, viaţa nu i-a fost deloc uşoară. Trimişi obscuri din ţară au încercat, pe diverse căi, să-l intimideze sau să-l suprime. O parte din calvarul anilor de exil, urmăriţi de ameninţări continue cu moartea, este povestită în romanul Soldatul câinelui, publicat în franceză în 1983 cu titlul Chassée-croisé. E un roman care rezistă, ca valoare estetică, prin atmosfera dramatică a situaţiei-limită, dincolo de faptul că transpune o experienţă autobiografică. El nu este un simplu document ale cărui file îngălbenesc cu timpul, ci un roman viguros din categoria literaturii contestatare. Aici se conturează memorabil infernul şi amărăciunea insurgenţei, sensibilitatea ultragiată a protagonistului împins la marginea abisului. Romanul impune prin fermitatea amară a tonului dorinţa de a arăta adevărul cutremurător că aparatul represiv ceauşist aducea moartea pentru a apăra „onoarea” dictaturii. Liniştea dictaturii trebuia apărată cu orice preţ, chiar şi cu preţul crimei. Cel puţin două momente-cheie sunt cele mai semnificative pentru teroarea din exil exercitată asupra insurgentului: momentul în care primeşte, sub formă de colet, o carte care era de fapt o bombă şi scenariul securisto-kaghebist în urma căruia disidentul incomod trebuia să fie otrăvit. Scriitorul reuşeşte să transcrie cu o excelentă stăpânire artistică a suspensului dramatismul acestor evenimente, a căror sursă biografică nu mai are importanţă în ordinea esteticului. Romanul Soldatul câinelui este, în acelaşi timp, o mărturie şi o ficţiune cutremurătoare despre efectele infernale ale unui regim politic clădit pe imperiul fricii, un imperiu expansiv, doritor să se extindă peste graniţele reale pentru a-i urmări punitiv pe cei care nu i se supun. Soldatul câinelui prezintă autentic sau simbolic (după tipul de lectură pe care îl preferăm) un mod de a înfrunta şi de a învinge frica pentru a dobândi sensul libertăţii.

 

Voletul autobiografic

 

Dinamica memoriei şi a mărturisirii lui Paul Goma iniţiază, începând cu Bonifacia, apărută în franceză în 1986, recuperarea biografiei de copil şi adolescent, până în pragul insurgenţei deschise. Autobiografia sa, literaturizată într-o destul de mare măsură, dar într-un mod care echivalează autenticitatea şi prospeţimea faptului trăit, urmează să fie structurată din episoade ce au apărut până acum disparat şi nu în ordine cronologică: Din calidor (1987, în franceză şi apoi în româneşte), Arta refugii (1990, în franceză şi 1991, în româneşte), Astra (1992, numai în româneşte deocamdată). Sabina, un roman de dragoste, apărut în 1991, pare să mizeze mai mult pe ficţiune decât pe autobiografie. Una din temele şi tendinţele dominante ale acestui teritoriu al prozei lui Paul Goma este tentativa de recuperare (sau măcar de regăsire) a inocenţei, a iubirii şi a prieteniei, a solidarităţii umana în faţa suferinţei.

La temelia întregului ciclu autobiografic stau amintirile din cea mai fragedă copilărie transcrise în romanul Din calidor. Inocenţa contrariată a copilăriei devine o altă sursă definitorie pentru proza lui Paul Goma, pe lângă experienţa infernului revoltei politice, care părea, până la un punct, să-i ocupe complet conştiinţa şi scrisul. Cel putin trei coordonate sunt importante pentru a înţelege particularitatea romanului Din calidor, subintitulat „o copilărie basarabeană” – cartea cea mai bună a scriitorului. Mai întâi, această parte a autobiografiei este o poveste a copilăriei, cu toate acele aventuri triste ale unei inocenţe contrariate, contrazise, corupte de experienţele maturizării. Memoria privilegiază locul de privire al calidorului (pridvorul casei). Amintirea se întoarce în repetate rânduri înapoi în timp, pentru o regenerare a spiritului şi reconstruieşte întregul univers al copilăriei. Întâietatea şi suveranitatea le deţin, desigur, părinţii, mama şi tatăl, zeii vârstei infantile. Spaţiul se deschide dinspre locul casei – pe măsura cuceririlor copilului – spre şcoală, spre sat şi, în cele din urmă, spre ţinutul natal al Basarabiei. Cedarea din 1940 şi războiul sunt de natură să zguduie conştiinţa fragilă a copilului. Pe acest fond, Din calidor se transformă, la un al doilea nivel al său, dintr-un roman al copilăriei într-un roman al iniţierii. Coordonatele principale ale celei din urmă sunt erosul şi istoria. Impactul cu violenţa şi ostracizările conduc spre conturarea unui sentiment tragic al istoriei ultragiate. În al treilea rând, Din calidor este romanul unui destin basarabean definitoriu. Pentru oricine ar vrea să înţeleagă în profunzime realitatea situaţiei disperate a Basarabiei (de acum şi de altădată) această carte este esenţială.

Copilul trăieşte şocurile unei istorii violente, nedrepte, prin evenimentele care îl afectează decisiv: arestarea tatălui (pentru că a arborat steagul românesc), refugiul disperat din calea agresorilor, arderea cărţilor româneşti de către ruşi, arderea pădurilor – toate sintetizabile în tendinţa vizibilă a ocupanţilor de devastare a Basarabiei. Copilul trăieşte şi mai acut decât cei maturi această experienţă: el pătimeşte altfel, pentru el devastarea Basarabiei este echivalentă cu devastarea paradisului imaginar al copilăriei. De fapt, aşezat în raza de influenţă a vicisitudinilor istoriei, copilul n-a apucat să-şi constituie un sentiment paradisiac al existenţei. Inocenţa lui este supusă fără menajamente experienţei durerii şi traversează copilăria ca pe un infern nemeritat.

 

*

 

Proza lui Paul Goma izvorăşte dureros şi dramatic din propria biografie, dar se instalează durabil ca valoare în ficţiune şi în regimul autenticităţii. Se poate cu uşurinţă remarca faptul că e vorba de o literatură directă în contestaţie şi protest, bazată pe un tip particular de reacţie la existenţă. Viaţa lui Paul Goma a fost constrânsă de împrejurări să intre în zodia politicului. O astfel de literatură, alimentată din inepuizabilele resurse autobiografice, vine în întâmpinarea aşteptării cititorului actual. Dar, pentru a-i judeca valoarea, nu are nevoie de acest punct de sprijin. Modul unanim de receptare continuă să privească şi să aprecieze din perspectiva trăitului. Cel mai multe din romanele lui Paul Goma, aproape toate, sunt scrise cu propria viaţă, cu disperarea revoltei şi sentimentul opresiv al infernului existenţei. Sunt smulse dintr-o biografie agitată, revăşită de istorie, dominată de lupta asumată cu toate consecinţele ei pentru libertatea şi demnitatea umană. Însă, de la copilăria întunecată, aşa cum apare în Din calidor, până la insurgentul împins pe buza prăpastiei în Soldatul câinelui e, ca experienţă a infernului, cale lungă.

Realitatea estetică a prozei lui Paul Goma nu este uniformă, nici tematic, nici stilistic, şi de aceea o examinare sintetică profund comprehensivă e necesară, pentru a-i descrie relieful, pentru a-i evalua înălţimile şi pentru a-i releva dinamica internă.

 

Cui nu-i e frică de Paul Goma?

 

În jurul lui Paul Goma, scriitor incomod, s-a creat spre 1994-1995, o atmosferă stânjenitoare. Încetul cu încetul, situaţia lui pare să revină la nivelul anilor ’70, scăzându-i în plan intern atât cota literară cât şi cea politică, aflate la maximum în anii ‘90-’91. Evident: motivele trebuie căutate nu numai de-o parte a relaţiei, explicaţiile venind lesne atât dinspre mediul politic românesc cât şi dinspre protagonist. Mulţi intelectuali, care s-au „fript” în focul discuţiilor contradictorii cu acerbul polemist, refuză să-şi mai exprime opinia, atunci când este pusă o nouă chestiune pe tapet privitoare la Paul Goma. Chiar „România literară” evită (sau amână?) să-i discute cărţile, ideile, iniţiativele, atitudinile. Alţii, care i-au fost adversari înainte sau i-ar fi putut fi adversari, îşi manifestă negaţia din ce în ce mai vehementă. Ocazia de înteţire a tirurilor anti-Goma a creat-o volumul de Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor (Biblioteca revistei „Familia”, Editura Multiprint, 1995), cuprinzând documente epistolare în 600 de pagini. Cum era de altfel previzibil, a fost mai puţin (chiar deloc!) prizat caracterul documentar al cărţii reconstitutind mizele şi conjuncturile unei disidenţe devenite aproape legendare şi a fost vizat în exclusivitate negativismul pamfletar la adresa mai tuturor personalităţilor politice şi literare ale momentului actual. Să spun şi eu limpede de la început că m-au descumpănit/m-au intrigat vorbele rele pronunţate în aceste scrisori despre Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Andrei Pleşu şi alţii pe care îi preţuiesc pentru rolul benefic în cultura română actuală şi în rezistenţa anti-ceauşistă. Nu le putem pretinde tuturor să fi fost disidenţi: e de ajuns să remarcăm că şi-au îndeplinit misiunea intelectuală ca subversivi. George Pruteanu îşi încheie cronica din „Dilema” din 14 iulie ’95 cu această propoziţie tristă: „Singur împotriva tuturor, Paul Goma a pierdut măsura”. Numindu-l „catilinarul ciufut” cronicarul remarca devierea violenţei vituperante înspre anormalitatea injuriei uniformizatoare.

Subiectivismul anarhic al lui Paul Goma a devenit rigid, mecanic şi obositor – e o constatare, din păcate, din ce în ce mai generală. Cui îi mai vine rândul aproape că nu mai contează, acuzele vor fi aceleaşi: nu a fost în stare să fie disident, prin urmare e… imoral şi nu are ce căuta în viaţa publică! Într-o anumită împrejurare, l-am văzut pe Adrian Marino bucuros că a rămas printre puţinii neatinşi de acuzele lui Paul Goma; iată însă că nu a scăpat nici domnia-sa, fiind catalogat la un moment dat ca navetist internaţional, iar altă dată denumit „deplasabilul”. Deci, e recomandabil ca nimeni să nu se bucure prea devreme. E bine motivată presupunerea că nu vor scăpa decât Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. E regretabil că negativismul încruntat al lui Paul Goma a devenit anecdotic, dar găsesc că vinovat de acest fenomen nu este numai autorul (cum se încearcă a muşamaliza lucrurile), vinovaţi suntem şi noi ceilalţi, din ce în ce mai indiferenţi, mai apatici (şi asta o ştie foarte bine scriitorul de la Paris şi de aceea nu ne lasă în pace). Ceea ce putem spune, cu maximă înţelegere, de pe cealaltă parte a baricadei, e că Paul Goma ne supune unei mai mari intransingenţe morale decât putem suporta. Şi apoi nu pot să nu observ (nu cu ironie, ci cu obiectivitate) că lui Paul Goma îi şi place să fie singur împotriva tuturor, pentru că nu mai are încredere decât în el însuşi. Acum cred că ştiu de ce s-a diminuat creditul polemistului: pentru că se vede din ce în ce mai tare în judecăţi plăcerea condamnărilor, satisfacţia excomunicărilor, plăcerea pedepselor verbale pronunţate cu o mare îndârjire. Or, plăcerile acestea nu pot trezi simpatie.

Nici nu ştiu cu cine îşi imaginează scriitorul că îşi va susţine campania electorală la preşedinţie: probabil că se bazează pe cei mai tineri. Onestitatea propriilor estimări (există aşa ceva?) mă obligă să spun că nu are nici o şansă în această iniţiativă politică, dar asta nu înseamnă că nu merită să candideze, pentru a face un test al programului, al ideilor, al… strategiei. Îmi permit aici un interludiu de scrisoare întredeschisă, cum ar spune Paul Goma. Exigenţa sa draconică a creat un discurs crispat, îndârjit, exasperant, aproape înfricoşător, şi o atmosferă glacială, dură. Ca stil al campaniei pre-electorale, tonul său e cel puţin inabil prin impresia de discurs agresiv (inclusiv în programul publicat). Ar trebui să creeze încredere, nu panică. În concluzie, domnule Paul Goma, zâmbiţi, vă rog, mai mult şi… dezinteresat, pentru că (ştiţi bine) nu există un singur fel de zâmbet politic; fiţi mai îngăduitor (deşi acum e un pic prea târziu) cu posibilii prieteni, fiţi mai destins, mai generos; nu se poate să le distrugeţi chiar toate iluziile celor care au sau pot avea încredere în dumneavoastră! Sper să nu fie o simplă glumă candidatura… Glumind, aţi pierde ai mult decât candidând. În orice caz, aţi fost luat în serios: dovadă este şi campania de denigrări, care abia a început. Lucrurile vin de se leagă.

Din câte îmi pot da seama, „Adevărul literar şi artistic” a deschis o campanie anti-Goma, în numele din iulie ’95, cea mai radicală de după 1989, dacă nu luăm în calcul injuriile din „România Mare”. În numărul 276, Cătălin Ţârlea îşi manifestă stupefacţia că în Scrisori întredeschise nu se văd decât „obiceiurile mahalageşti” ale generaţiei ’60: scriitorii se bălăcăresc între ei – iar acest fapt (recunoaşte autorul articolului) îi provoacă delicii. Autorul Povestirilor cu pensionari e încă blând când constată că „Paul Goma înjură pe toată lumea, făcându-şi din asta un stil, ştiind că îşi face din asta un stil şi plăcându-i că îşi face din asta un stil”. Nu-l contrazic în această constatare (e o impresie aproape generală, cum spuneam), dar nu pot accepta calificarea de „obicei mahalagesc” şi nici aruncarea anatemei asupra întregii generaţii. Marea lovitură în cazul Goma este dată în numărul 278 al „Adevărului literar şi artistic”. Pe prima pagină, sub titlul Gomora, Cristian Tudor Popescu deplânge compromiterea ultimului disident care părea că mai rezistă nepătat: Paul Goma, după ce toţi ceilalţi i-au produs rând pe rând, mâhnirea şi dezolarea. Două dezvăluiri sunt senzaţionale. Prima: „îi răsfoisem 2-3 cărţi (mărturiseşte Cristian Tudor Popescu): crispate stilistic, ostentative, cvasinule ca literatură”. Cu această apreciere revenim la nivelul anilor ’77 când s-a încercat (şi s-a reuşit!) a se acredita ideea că Paul Goma e nul ca scriitor, deci… nu există nici ca disident. Dar din 1990 încoace a apărut în raft întreg de cărţi Goma şi cred că nu-i de ajuns doar să răsfoieşti două-trei cărţi pentru a te convinge de calitatea de scriitor a cuiva. Eu cred (şi am demonstrat-o) că Paul Goma este un mare scriitor, stând alături indubitabil de George Bălăiţă, Augustin Buzura, I. D. Sârbu, Marin Preda şi alţii de acest calibru. Aleg o singură carte pe care aş centra eventuala discuţie: Din calidor, care transcrie cutremurător drama Basarabiei din perspectiva unui copil; dar pot invoca, pentru cititorii cu simţul modernităţii, şi Ostinato sau Uşa – ca să mă limitez la alte două exemple. Sunt stupefiat că stau necitite şi nerecenzate apariţiile editoriale ale autorului: În cerc, Adameva, Justa. Un scriitor ar merita din partea unui alt scriitor cel puţin această relaţie de onestitate; lectura cărţilor, nu numai atunci când ne aventurăm să-l declarăm nul, dar şi atunci când îl presupunem genial. Proza lui Paul Goma este acoperită, din păcate, de zgura reacţiilor furibunde la scrisorile şi opiniile lui politice. Înainte de a vorbi, propun celor care vor să se pronunţe despre prozatorul Paul Goma o pauză firească de lectură.

Al doilea fapt săvârşit de „Adevărul literar şi artistic” este şi nu este senzaţional: se dau în două pagini de revistă documente din dosarul Goma de la Securitate, toate declaraţii din aprilie-mai 1977 (cel mai fierbinte an Goma), o caracterizare, tot pentru uzul Securităţii, făcută de Al. Ivasiuc, în februarie ’77, unde Goma este calificat drept „o inteligenţă săracă”, şi o scrisoare adresată de Goma lui Nicolae Ceauşescu, din care nu reiese – cum scrie Cristian Tudor Popescu – că linge cizmele şefului statului, ci faptul că petentul s-a lovit tot timpul de un zid al tăcerii, neavând cu cine dialoga. Documentele sunt într-adevăr interesante şi nu le consider deloc acuzatoare, compromiţătoare, pentru Paul Goma. Ele ar merita o discuţie mai stăruitoare şi ea ar putea avea loc în presa noastră literară şi neliterară. Întrebarea este: cum au ajuns aceste documente în posesia redacţiei „Adevărul”? Cu ce drept le publică? Nu seamănă asta a practica de la „Săptămâna” lui Eugen Barbu când jurnalul unui Caraion exilat era publicat cu intenţia de compromitere? Nu cumva publicarea acestor pagini (care nu este deloc compromiţătoare, repet!) este o replică la publicarea volumului de Scrisori întredeschise? Pentru că şi în alte numere, „Adevărul literar şi artistic” a publicat documente din arhivele Securităţii trebuie să înţelegem că acestei publicaţii i s-a distribuit rolul revistei „Săptămâna”?

Să lăsăm o pauză de lectură pentru cei care nu cred că Paul Goma e un mare scriitor şi o pauză de reflecţie pentru cei care nu ştiu cui îi este frică de Paul Goma. Aflăm încă o dată, după douăzeci de ani, că Paul Goma nu e nici scriitor, nici disident. Mai era necesar? De ce s-o fi repetând istoria asta cu atâta obstinaţie?

 

Câţi Soljeniţîn avem?

 

Întrebarea poate părea bizară celor care nu ştiu despre ce vreau să vorbesc. Soljeniţîn e unul singur: conştiinţa anticomunistă a blocului sovietic, cel care a zguduit Occidentul prin mărturia sa despre ororile din închisorile comuniste în documentarul extins şi minuţios din Arhipelagul Gulag, o lucrare monumentală apărută întâi în franceză, în anii 1973-1975, în trei volume. Soljeniţîn e disidentul care a dezvăluit temeliile carcerale ale regimului comunist. Noi, românii, nu avem nici un caz de acest fel – vor spune cei supăraţi pe o anumită conştiinţă politică (nu spun care), excesiv de ofensivă în acuzele postdecembriste. Cei care nu au fost atinşi până acum de schijele verbale ale acelui discurs uniform culpabilizator s-ar putea să răspundă: avem (sau am avut) şi noi un Soljeniţîn, cunoscut şi recunoscut ca atare în deceniul opt, un disident cu o operă de rezonanţă europeană, cu scrieri traduse în franceză, germană şi olandeză, romane şi mărturii despre regimul opresiv din România, o personalitate susţinută politic şi publicistic de postul de radio „Europa liberă” – Paul Goma. Şi totuşi, răspunsul din urmă (cel mai firesc posibil) nu e suficient: fie pentru că avem doi (sau chiar mai mulţi) Soljeniţîn, fie pentru că avem un alt Soljeniţîn român decât Paul Goma.

Editura Humanitas ne face în 1999 surpriza de a reedita primul volum din memorialistica lui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele, cuprinzând mărturii despre trecerea autorului prin închisorile comuniste în anii 1949 şi 1952-1954 – volum înfăşurat cu o strindentă banderolă roşie, cu un rost publicitar, banderolă pe care scrie mare şi vizibil de la distanţă: Un Soljeniţîn român. Nu e nici o îndoială că iniţiativa aparţine editurii (iar nu autorului); recomandarea către cititori de pe coperta a patra figurează ca informaţie justificativă a emblemei publicitare această menţiune: criticii (nu se spune cine) l-au numit pe Ion Ioanid „un Soljeniţîn român”. S-ar putea să existe această trimitere în receptarea cărţii lui Ion Ioanid, care a apărut iniţial la Editura Albatros, în cinci volume, în anii 1991-1996; cinci volume din care Humanitas va face trei, câte avea în anii ’70 Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Similitudinea tipografică nu se poate transforma însă într-o similitudine politică între Soljeniţîn şi Ion Ioanid, pentru simplul motiv că acesta din urmă şi-a publicat memoriile din închisorile politice româneşti numai după căderea comunismului şi (deocamdată) numai în româneşte. În tot ceea ce vreau să spun aici nu aduc nici o imputare autorului care, sunt convins, nu are nici un amestec în această practică publicitară neloială, sfidătoare la adresa lui Paul Goma şi sfidătoare, în fond, la adresa adevărului.

Chiar dacă cineva a făcut o apropiere între Arhipelagul Gulag şi Închisoarea noastră cea de toate zilele, justificabilă prin amploarea mărturiei, prin caracterul documentar meticulos, totuşi Ion Ioanid nu este un Soljeniţîn român din mai multe motive frapante: 1. nu este un scriitor; 2. nu este un caz recunoscut pe plan european sau, în general, occidental, la un nivel cât de cât comparabil cu cel al scriitorului rus; 3. mărturia lui nu a apărut la timp, pentru a reprezenta o confruntare directă cu comunismul românesc, fiind cunoscută, în întreaga ei articulaţie (ca o carte), abia după 1989. Nu vreau nici o clipă (repet) să diminuez meritele lui Ion Ioanid, un om care a pătimit imens, a cărui suferinţă trebuie ascultată şi înţeleasă, a cărui mărturie îşi are importanţa ei în „procesul comunismului”. Autorul însuşi mărturiseşte, într-o scurtă prefaţă, că a vrut să realizeze o mărturie şi să contribuie astfel „la reconstituirea întregului adevăr despre viaţa deţinuţilor politici sub regimul comunist din România”. Aceste merite nimeni nu i le poate diminua sau nega.

Prin declararea lui Ion Ioanid ca un Soljeniţîn român departamentul de promovare a cărţii de la Editura Humanitas realizează cel puţin o inabilitate. Nu cred că Paul Goma merita această răzbunare, chiar dacă a exagerat în criticile şi reproşurile aduse directorului editurii, în atât de insistenta şi nedreapta activitate publicistică (era să zic pugilistică) a exilatului parizian. Miron Radu Paraschivescu l-a numit, cel dintâi, pe Paul Goma „un Soljeniţîn român”, formula a fost preluată de „Le Monde”, de radio „Europa liberă” şi de numeroşi exegeţi, încât ea s-a consacrat numai în relaţie cu disidenţa lui Paul Goma. Mărturii soljeniţîniene despre închisorile comuniste au adus după 1990 şi Petre Baicu, Constantin Cesianu, Nistor Chioreanu, Radu Ciuceanu, Paul Dimitriu, Ion Gavrilă-Ogoranu, Costin Merişca, Victor Ioan Pica, Aurel State. Să-i promovăm pe toţi sub renumele de „Soljeniţîn” români? Nu ar fi abuziv?

Tentativa de uzurpare a titlului glorios de „Soljeniţîn român”, atribuit lui Paul Goma în anii ’70 şi recunoscut pe plan european, e un gest imoral, pentru că e nedrept şi resentimentar. Nu e o simplă şi inocentă eroare publicitară, ci o enormă şi simptomatică ingratitudine faţă de cel mai important disident român.

 

 

Are Paul Goma talent?

 

Despre Paul Goma nu se poate vorbi fără patimă şi fără o minimă doză de exagerare în aprecierile pozitive sau negative. E o iluzie să crezi că ai putea găsi o cale de mijloc, un echilibru al judecăţii: în raportarea actuală la cazul său pare imposibil de dibuit un punct de echidistanţă. Cele trei volume ale Jurnalului său (Ed. Nemira, 1997), în fond o colecţie de pamflete, unele mai tari, altele mai „moi”, i-au adus prozatorului Paul Goma prejudicii nebănuite, pe termen lung. Printr-o translaţie simplă, dar incorectă, antipatia contemporaneităţii s-a extins dinspre scriitor spre opera lui, căzând victimă unei contestări drastice. Nepăsător şi neprevăzător de felul lui, autorul trebuia totuşi să se aştepte la asemenea reacţii (însă conjuncturile nu au fost niciodată specialitatea sa): la culpabilizări se răspunde tot cu culpabilizări, la negaţii – blânde sau furibunde – ale autorităţii morale se răspunde cu aceeaşi monedă. Astfel că s-a ajuns uşor de la acuza de falsă dizidenţă, numită şi disidenţă confecţionată („un Soljeniţîn de substituţie”, creat de Securitate, de D. Ţepeneag, de Europa Liberă sau de toţi la un loc) la negarea oricărei relevanţe estetice a operei (considerat autorul unor „volume de o calitate submediocră”, după cum afirmase recent Bianca Balotă în revista 22, nr. 19).

Adevărul este că ar fi şi greu de disociat între biografie şi operă în cazul lui Goma; pe deasupra, în focul discuţiilor, nimănui nu-i arde de disocieri. Întreprinderea nu ar fi inutilă. Consider absolut necesară o delimitare între Jurnal (o colecţie de publicistică perisabilă, plină de culpabilizări nedrept exagerate) şi restul operei (alcătuită de o diversitate de romane distribuite derutant pe palierele unui ambitus al imaginaţiei epice întins de la autobiografic la fictiv).

Chiar este Paul Goma autorul unei opere neglijabile? Din păcate, e uimitor de răspândită această idee! Adevărul e că sunt mult mai puţini cei care citesc decât cei care au păreri, inclusiv în rândul criticilor. Dar şi asta poate fi o constatare acuzatoare: Paul Goma are prea puţini cititori, din moment ce părţi importante din tirajul unor cărţi au trebuit date la topit. Fără o comparaţie cu alte tiraje şi alte vânzări din proza contemporană, constatarea riscă să rămână nesemnificativă, ori ne poate conduce cel mult pe făgaşul problemei succesului. Mai cinstit e să punem deschis problema valorii. Ce rămâne din opera lui Paul Goma? În care anume din cărţile sale se văd mai bine temele proprii şi talentul? Din punctul meu de vedere, supremaţia valorică este deţinută de micul roman autobiografic Din calidor, în care se pot pune mari speranţe de durabilitate. Destinul dramatic al unui basarabean e transpus aici cu sensibilitate şi fineţe analitică; naraţiunea dă, în acelaşi timp, o idee, memorabil transpusă epic, despre soarta istorică nefastă a unei provincii româneşti. E o carte importantă din care ar merita să fie reproduse fragmente în manualele de literatură, dacă nu chiar să figureze în întregul ei (cum e mai firesc) în bibliografia obligatorie a studiului literaturii române la toate nivelele (gimnaziu, liceu, universitate). Situez în fruntea celui de-al doilea eşalon valoric romanul Uşa…, mai fluent, mai simplu, mai strâns, mai bine construit decât celelalte, pe care le plasez tot în aceată categorie: Ostinato, În cerc şi Gardă inversă. Sunt cărţile în care autorul dă câştig de cauză ficţiunii, în defavoarea biograficului, şi o face cu o considerabilă abilitate tehnică. Artificiul şi efortul de construcţie epică se simte prea mult în Ostinato, prima carte publicată în străinătate, un roman acceptabil ca experiment, dar prea copleşit de miză, interesant, fără îndoială, ca tehnică narativă; e o demonstraţie de forţă, pe parcursul căreia se simte din păcate gâfâitul autorului. Economia de mijloace, tensiunea dramatică, fluxul epic sunt mai bine conduse în Uşa… Dintr-o a treia categorie, aş alege Culoarea curcubeului 77 şi Soldatul câinelui, cele mai puternice şi mai zguduitoare mărturii ale confruntării cu dictatura. Dacă selecţia pare prea generoasă, m-aş limita în ultimă instanţă la trei cărţi, în trei facturi sau modalităţi diferite: Din calidor, Uşa, Soldatul câinelui. E şi calea de iniţiere în opera lui Paul Goma, pe care o recomand celor aflaţi la început de drum (studenţilor la Litere sau cititorilor obişnuiţi). În acelaşi timp, cele trei romane sunt argumentele sau leacul pe care le sau îl recomand scepticilor, celor neîncrezători în talentul scriitorului şi în valoarea prozei lui. Cele mai bune romane ale lui Paul Goma sunt, în profunzimea lor, un memorial al durerii şi o diagramă a revoltei, un protest al conştiinţei etice în faţa terorii politice şi a alienării umane. Selecţia este discutabilă, ca orice selecţie, şi, desigur, oricare cititor sau critic îşi poate afirma propriile opţiuni estetice, dintr-o operă întinsă şi diversă (e de unde alege). E poate aici locul să răspund clar, direct şi cu fermitate, la întrebarea penibilă (ca despre un începător), formulată de unii cu un scepticism agresiv: „are Paul Goma talent?”. Răspund răspicat pozitiv, cu un adaos privitor la partida (contestatarii sau adepţii) căreia i se adresează: din păcate sau din fericire, are! În ciuda supărărilor pe care le-a pricinuit Jurnalul său, în ciuda inabilităţilor sale de atitudine, în ciuda acuzelor nefondate sau exagerate aduse scriitorilor contemporani, în ciuda imensului său orgoliu de Disident Absolut, în ciuda nefericitelor sale culpabilizări, prozatorul Paul Goma are talent! Că nu îi e deocamdată unanim recunoscut (ba dimpotrivă – îi e aproape unanim contestat) – asta e altceva. E un fenomen, un simptom al actualităţii literare, la care merită să reflectăm.

În vacarmul de proteste şi contestări iscate de Jurnal e greu să-ţi păstrezi cumpătul şi judecata echilibrată. Cota estetică a operei şi cota morală a omului Paul Goma au scăzut văzând cu ochii. Principalul vinovat este scriitorul însuşi, care încurcă, fără să-şi dea seama, receptarea favorabilă a propriei opere. Jurnalul lui Paul Goma i-a stricat definitiv autorului relativa stare de non-beligeranţă cu literatura română actuală, deţinută pentru scurtă vreme prin ’90–’92. I s-au deteriorat nu numai relaţiile cu criticii, ci şi cu aproape toţi scriitorii. I-au mai rămas puţini fideli, capabili să rişte a se sufoca sub potopul de reproşuri, atrăgându-şi o antipatie aproape generalizată. Cred că publicarea jurnalului este cea mai mare eroare făcută de Paul Goma în întreaga sa carieră literară, eroare concurată, în sectorul politic, numai de avansarea gratuită a candidaturii la preşedinţia României. Un jurnal e acceptabil (suportabil şi credibil) atunci când autorul are orgoliul de a-şi arăta slăbiciunile şi îndoielile, reuşind să depăşească slăbiciunea de a-şi etala sfidător orgoliile şi judecăţile aspre, dure, asupra contemporanilor. Pedeapsa celor vexaţi se află pe punctul de a-i retrage titlul glorios de Soljeniţîn român. Lucrurile au evoluat în defavoarea sa, datorită inflexibilităţii neproductive şi, mai ales, datorită imobilităţii pariziene. Cred acum şi eu, deopotrivă cu alţii, că Paul Goma este, în mai mică măsură decât altădată, un Soljeniţîn român, pentru că şi-a trădat modelul unde, probabil, nici nu-şi închipuie: după 1990, nu a avut tăria să renunţe la exil şi să se întoarcă printre ai săi, să pătimească şi să greşească împreună cu ei în procesul construirii democraţiei.

Pe măsură ce se vor cicatriza rănile produse în viaţa literară de orgoliul său justiţiar, Paul Goma va fi recunoscut ca unul din cei mai importanţi scriitori contemporani. Numai cine va uita sau nu va mai cunoaşte nesuferita mină a autorului de exclusivist în continuă ofensivă împotriva tuturor va fi în stare să aprecieze proza lui Paul Goma la adevărata ei cotă. Abia atunci o întrebare ca „are Paul Goma talent?” va suna la fel de penibil ca astăzi întrebarea „are Macedonski talent?”. Scriitorul Paul Goma trebuie să se resemneze cu gândul că numai posteritatea îi va face dreptate, din moment ce a ales să-şi deteste contemporaneitatea. Cu condiţia să înscrie în testamentul său literar interdicţia de reeditare a jurnalului pe o durată de cel puţin 50 de ani, dacă nu a avut puterea să-l ardă. Ar fi fost în folosul operei sale.

Orgolios fără măsură, justiţiar fără limite, negativist şi contestatar fără nuanţe, retras într-o singurătate rece, cu aproape toate punţile de comunicare tăiate, încrezător că va face să răzbească Adevărul absolut, hrănit de himera unei revanşe interminabile, agasante, asupra celor care se fac vinovaţi de faptul că nu au fost disidenţi, înconjurat numai de la distanţă de susţinători marginali, atinşi fie de un scepticism timid, fie de o rigiditate suspectă, Paul Goma este cel mai antipatizat scriitor român de la Macedonski încoace. Nu încape îndoială că Paul Goma este, în sensul cel mai profund şi mai detestabil al temperamentului său, un macedonskian. Ceea ce a „reuşit” Macedonski cu o epigramă Paul Goma a realizat cu un jurnal în trei volume. Ca un arc voltaic peste timp Poetul Absolut de la începutul secolului comunică/ rezonează cu Disidentul Absolut  de la sfârşitul lui. Nici pentru unul, nici pentru celălalt contemporaneitatea imediată nu a fost demnă de ei. Tot răul i se trage celui din urmă din inducerea involuntară a convingerii false că ar fi unicul disident, că ar fi unicul ins moral într-o lume iremediabil cufundată în amoralitate, dacă nu în imoralitate.

 

*

Paul Goma nu mai este perceput ca un model. Abia dacă mai este tolerat ca un fost disident. Dar este o tolerare tacită, nu explicită. Scriind o exigentă sinteză despre proza perioadei postbelice, în Literatura română sub comunism (2002), dintr-un punct de vedere clar politic, Eugen Negrici nu-i consacră lui Paul Goma nici măcar un paragraf de două rânduri. Tratează pe larg, în capitole separate, „literatura aservită” şi „literatura tolerată”, dar nu pomeneşte un cuvânt despre literatura neaservită şi netolerată, unde Paul Goma a fost un caz notoriu. Biografia şi opera lui Paul Goma sunt uitate, ascunse într-o severă eclipsă. Scriitorul era (şi continuă să fie) conştiinţa noastră „rea”, care ne mustră fără cruţare. Ar fi, dacă i-am acorda o minimă credibilitate şi autoritate morală. Dar nu-i (mai) acordăm poate pentru că exemplul său ne ţine prea aproape de un trecut dureros, detestabil, ca realitate politică şi morală. Poate pentru că personajul de astăzi nu mai este demn de propriul trecut. Oricum, în ambele situaţii avem un răspuns răzbunător. Paul Goma este protagonistul unei perioade demult apuse, care nu ne mai interesează. E un caz clasabil, de trimis la arhivă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru liniştea noastră.

Bibliografia receptării critice

(din volume, selectiv)

 

Eva Behring, Scriitori români din exil, 1945-1989. O perspectivă istorico-literară, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2001;

Anton Cosma, Romanul românesc contemporan, 1945-1985. II. Metarealismul, Presa Universitară Clujeană, 1998;

Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001;

***, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Ed. Albatros, 2000;

Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Ed. Libra, 1999;

Ioan Holban, Salonul refuzaţilor, Ed. Moldova, 1995;

Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, 1993;

Monica Lovinescu, Unde scurte, Paris, 1978, Ed. Humanitas, 1990; idem, Seismograme. Unde scurte II, Ed. Humanitas, 1993; idem, Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Ed. Humanitas, 1994; idem, Est-etice. Unde scurte IV, Ed. Humanitas, 1994; idem, Praguri, Unde scurte V, Ed. Humanitas, 1995; idem, La apa Vavilonului, 2, 1960-1980, Ed. Humanitas, 2001; idem, Jurnal, 1981-1984, Ed. Humanitas, 2002;

Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, 2002;

Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Ed. Saeculum I.O., 2000;

I. Negoiţescu, În cunoştinţă de cauză, Ed. Dacia, 1990;

I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Ed. Dacia, 1994;

Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, 1994;

Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Ed. Amarcord, 1995;

Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Ed. Humanitas, 1994.

 

Text şi bibliografie minimală publicate în această variantă în volumul meu

Reabilitarea ficţiunii, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004,

volum care a obţinut Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române

 

 

Singurul curs universitar de literatură română contemporană care are un capitol special, distinct şi detaliat, rezervat lui Paul Goma.

 

Literatura română contemporană, Anul III

Prof. univ. dr. Ion Simuţ, Facultatea de Litere din Oradea

Curs VI (continuare). Disidenţa şi exilul. Cazul Paul Goma

Octombrie 9, 2011

Am primit de la Paul Goma

Va multumesc pentru gàzduire.

Paul Goma

PAUL GOMA

Update 10 octombrie- am trimis scrisoarea deschisă la Camera Deputaţilor şi la Senat, la adresele de mail: pdl@senat.ro, psdpc@senat.ro, pnl@senat.ro, udmr@senat.ro, srp@cdep.ro, infocdep@cdep.ro

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Octombrie 8, 2011

Cine a semnat pentru redarea cetăţeniei române lui Paul Goma. Către Parlamentul României

Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, George G Asztalos, Marius Rizea-Manea, Iulian Sîrbu, Vasilica Ilie, Ştefan Doru Dăncuş, Emil Druncea, Gabriel Bădică, Adrian Deliu, Vasile Baghiu, Ioan-Victor DRAGAN, Sorina Ivaşcu, Vasile Daniel Ionuţ, Otilia Ţigănaş, Jeanette Carp, Gabriel Klimowicz, Ioana Popa, Steluţa Roşca Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Anamaria Pop, Liliana Cimpeanu, Marius Ştefan Aldea, Cristina Nemerovschi, Silvia Petre-Grigore, Petre Violetta, Marius Ghilezan, Dragomir Cristian Cosmin, Flori Bălănescu, Oana Moisil, Luminita Mesesan-Gabrilaki, MIHAIL-SORIN GAIDAU, Mihail Vakulovski, Gr. Arsene, Ion Marin Almăjan, Victoria Stoian, Laszlo Alexandru, Aurelia Vlasin, Rosu Sanziana, Rosu Elena, Rosu Marian, Rosu Andrei, Mariana Pasincovschi, Nicoleta Balaci, Andrei Bădin, Florin Ispas, Mircea IVĂNOIU, Marius Mina, Andrea Hedeş, Loredana Ioncică, Ileana Ene Giuşcă, Mircea Drăgănescu, George Strunga, Nicolae Scurtu, Ţeavă Gheorghe, Liviu Drugă, Andi Bob, Ioan Suciu, Maria Sava, Nick Sava, Săsăran Ioan, Cristian Tiberiu Florea, Mihai Goţiu, Iulian Capsali, Vasile Ernu, Radu Vancu, Iulia Ralia, Sanda Văran, Aliona Grati, Marcel Ion Fandarac, Simona Murgoci, Daniela Lungu, Sabin Gherman, Magda Ursache, Petru Ursache, Nicolae Coande, InimaRea, Sorin Mărculescu, Mircea Popa, Mihnea Paraschivescu, Viorica Niscov, Alexandru Platon, Sorin Gîrjan, Mihai Rădulescu, Marian Popa, Nicolae Eremia, Virgil Diaconu, Teodor Cristescu, Cîrnicianu Cristina, Nicolae Manolache, Luminita Dejeu, Mari Giu, Octavian Capatina, Daniel Rameder, Doina Uricariu, Liviu Dimitriu, Paul Alexandru Drogeanu, Andreea Drogeanu, Ovidiu Simonca, Serban Anghel, Constantin-Andrei Rusu, Mircea Otinescu, Gabriel Radu, Pompiliu Comşa, Mugur Grosu, Adrian Stasek, George Chiriac, Norbert Matei, Mircea Bostan, Vasile Cornea, Vladimir Dumitru, Ileana Enache, Lucian Comino, Mihai Rogobete, Tudor Anton, Lucian Piuca, Aida Minerva Tanasescu, Al.Florin ŢENE, Cati Minecan, Sorin Bocancea, Dragos Minca, Ovidiu Stanomir, Adrian Scurtu, Doru Beldiman, Șerban Tomşa, Babalic Elena Mirela, Doina Drăguţ, Andreas-Rudi Chiru, Adela Motoc, Gina Cecilia Pistol, Sorin Militaru, Grigore L. Culian, Horia Pătraşcu, Nora Kallos, Diana Iepure, Dragos Varga, Adrian Georgescu, Vladimir Tescanu, ANA EDELMAN, JOHANN H. EDELMAN, Gheorghe MINEA, Gabriela Stoica Mărculescu, Miron Scorobete, Claudiu Şular, Gh.Dogaru, Oana Dumitrescu-Corbeanu, Mircea Pricăjan, Christine-Marie Turcu, Adrian David, Daniela Sitar-Taut, Şerban Foarţă, Claude Karnoouh, Vasile Constantin, Gabriel Daliş, Ion Pop, Ioan Groşan, Codin Olariu, Gh. Buzatu, Stelian Rotariu, Lenuţa Puşcaş, Ovidiu Nimigean, Alexandru Moraru, Mihai Iliescu, Ana Ilisescu, Tiberiu Farcas, Nicolae Poteras, Marcel Enache, Mircea Tuglea, Viorica Nişcov, Alexandru Vakulovski, Carmen Ene, Vitalie Brega, Kiddy Gavrila, Constantin Ţuţuianu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu Gheorghe Grozea, Ioana Lupaşcu, Julien NICOL, Camelian Propinatiu, Aleksandar Stoicovici, Sorin ILIESIU, Oana Catalina Bucur, Anatol Petrencu, Ion Simuţ, Petarlecean Vladiana, Alexandra Svet, Andrei Oancea, Mihaela Cartis, Theodor Nicola Fronea, Alexandru Fronea, Victoria Railean, Mihnea Blidariu, Sorin Roiban, Marius Mihalache, Viorel Cucu, Stefanescu Roselina Daniel, Mircea Dinutz, Cătălina Bălan, Călin Platon, Octav Pelin, Vasile Soimaru, Monica Fackelmayer, Victor Lite, Paul Spirescu, Adrian Botez, Dinu Simon, Rodica Lăzărescu, Sorin Ciurel, Lucian Vintan, Cornel Galben, Adriana Cocu, Daniel Vighi, Theodor Orăşanu, Cristi Cimpineanu, Florentina Borgovan, Igor Ursenco, Nina Corcinschi, Aurel Opiatră, Horia Muntenus, Ovidiu Banu, Dana Banu, Bogdan Creţu, Maricel Tilibasa, Florin Hălălău, Monika Lungu, Livia Zmeu,  Florin Carlan, Carmen Hariton, Cucos Oleg, Anca Nicoleta Georgescu, Ioan Caprosu, Chris Tanasescu, Moni Stănilă, Cotelea Alexei, John Enache, Ion Coja, Radu Millea, Mihai Istratescu, Micael Nicolas, Eugen Radu, Viorel Savin, Gabi Bota, Johanna Russ, Lucian Tanase, Emilia Dănescu, Mihai Carabet, Dana Tapalagă, Nicolae Josan, Lora Josan, Doru Josan, Cătălin Josan, Ruxandra Josan, Ghenadie Brega, Dorel Andrieş, Doina Dziminschi, Vasile Dan, Nicolae Turtureanu, Florin Staicu, Stefan Maris, Dragos Dumitrescu, Mihai FLOAREA, Corina Rădulescu, CASSIAN MARIA SPIRIDON, Ion Barbu, Andrei Alexandru, Mariana Pasincovschi, Ludmila Pasincovschi, Alexandru Pasincovschi, Nicolae Pasincovschi, Cezar Cozma, Maria Cozma, Elena Fornea, Cristina Sfeclă, Simona Ionescu, Marilena Rotaru, Janina Lungu ,Anton Stanciu,Aurelia Comsa,Romica Balan,Dan Florin Chiritescu,Stan Gradinaru,Neculai Danu,Catalin Antohi,Mihaela Antohi,Vivi Antohi, Andrei Antohi, Vasile Gogea, Florin Dochia, Mihaela Rameder, Viorel Banu, Radu Afrim, Ciprian Birtea, Mihai Şomănescu, Liviu Mihaiu, Chiritoiu Anamaria-Cristina, Barbieru Ioan Bogdan, Alexandru Pecican, Radu Rizescu, Maia Martin, Florin Puşcaş, Mircea Duţiu, Antoniu Poienaru, Petru Juravlea, Daniel Onaca, Cristina Boscaneanu Stoianovici, Radu Ulmeanu, Luminita DUCA-SANDA, Jamal Curbisa, Mihaela Mihai, Cristian Donciu,Ion Olaru Calieni, Stan Petrescu, Bogdan Muresan, Ion Cristofor, Alexandru Vaida, Nichita Danilov, Miruna Munteanu, Roxana Ştiubei, Argentina Gribincea, Romeo-Valentin Musca, Constantin Boncescu, Ana Maria Ciceala, Gheorghe Grigurcu, George Arion, Felicia Feldriorean, Ioan Scorobete, Nedeea Burcă, Ruxandra Anton, Radu Humor, Dumitru Troanca, Alexandru Ovidiu Vintila, Octavian Mihaescu, Marin Ifrim  şi Alexandru Petria, desigur. Lista este deschisa. Săptămâna următoare o să fie trimisă Parlamentului.

Textul scrisorii deschise  „Paul Goma nu merită cetăţenia română?” îl găsiţi aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/03/scrisoare-deschisa-catre-parlamentul-romaniei-paul-goma-nu-merita-cetatenia-romana/#comments. Cei care mai doresc să semneze trebuie să specifice printr-un comentariu.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,