Sunt sute de poeţi, numai în România, cu mult mai buni decât recentul laureat al premiului Nobel pentru literatură, Tomas Tranströmer.
E plat, fără vibraţie, în versurile pe care le-am „pescuit” la repezeală de pe net. Dacă asta-i Poezie de Nobel, atunci şi eu sunt specialist în fizică nucleară ori popă:
Pietrele
Pietrele pe care le aruncăm, le aud
cum cad prin ani, limpezi ca lumina zilei.
În vale, faptele clipei, descumpănite,
galopează, strigând din
vârf de copac în vârf de copac, dar amuţesc
în aerul mai rarefiat decât cel al prezentului, şi alunecă,
precum rândunicile, din vârf de munte
în vârf de munte, până ce
dau de platourile cele mai depărtate,
de la hotarul fiinţei. Acolo
toate acţiunile noastre,
limpezi ca lumina zilei,
se prăbuşesc nu în abis,
ci în noi înşine.
Conexiune
Priveşte copacul cenuşiu. Cerul a curs
prin fibrele lui jos, în pământ –
un nor sfrijit e tot ce rămâne după ce
pământul a băut. Spaţiul cosmic furat
se învârteşte în împletitura de rădăcini, se răsuceşte
şi devine verdeaţă. – Scurtele clipe
de libertate urcă din noi, trec învolburate
prin sângele zeiţelor Parce şi o pornesc mai departe.
Espresso
Cafeaua neagră la un restaurant-grădină
cu scaune şi mese pestriţe ca insectele.
Distilări preţioase
umplute cu aceeaşi tărie ca Da şi Nu.
Ea este adusă din cafeneaua întunecoasă
şi se uită în soare fără să clipească.
În lumina zilei un punct de negru binefăcător
care se varsă repede într-un client livid.
E asemeni picăturilor de profunzime neagră
pe care uneori sufletul le distilatează
şi care dau un ghiont binefăcător: Pleacă!
Îndemn să deschizi ochii.
Case suedeze răzleţe
O învălmăşeală de brazi negri
şi de raze de lună fumegânde.
Aici zace afundată coliba
şi nu e nici un semn de viaţă,
până ce roua dimineţii murmură
şi un bătrân deschide,
– cu mâna tremurătoare –
fereastra, eliberând o bufniţă.
Şi în depărtare
noua casă fumegă,
pe colţul cearşafului întins la uscat
fâlfâie un fluture,
în mijlocul unei păduri în agonie
unde putreziciunea citeşte
cu ochelari de sevă
protocolul cariilor din scoarţă.
Vară cu ploi aurii
sau cu un nor răzleţ de furtună
deasupra unui câine care latră.
Sămânţa tropăie în pământ.
Voci agitate, chipuri
zboară pe firele de telefon
cu aripi pipernicite şi iuţi
peste mlaştinile kilometrice.
Casa aşezată pe un ostrov al râului
îşi cloceşte temeliile.
Fum perpetuu – ard
hârtiile secrete ale pădurii.
Ploaia dă târcoale pe cer.
Lumina şerpuieşte pe râu.
Pe povârniş alte case veghează
boii albi ai cascadei.
O toamnă cu ceată de grauri
care ţine zorile în şah.
Oamenii se mişcă rigid
în teatrul de lumină al lămpilor.
Lăsaţi-i să-şi simtă în linişte
aripile ascunse
şi energia lui Dumnezeu
învăluită în întuneric.
Allegro
Cânt Haydn după o zi neagră
şi simt căldura simplă în mâini.
Clapele vor. Ciocănele blânde bat.
Rezonanţa verde, vivace şi calmă.
Rezonanţa spune că există libertate,
că există cineva care nu plăteşte tribut împăratului.
Îmi vâr mâinile în buzunarele-mi haydniene
şi îl imit pe cel ce priveşte lumea cu seninătate.
Înalţ steagul haydnian – semn că:
„Nu ne predăm. Dar vrem pace.”
Muzica este o casă de sticlă pe panta
unde pietre galopează, pietre se rostogolesc.
Şi pietrele străbat sticla,
dar fiecare geam rămâne intact.
Traducere
Dan Shafran
Alexandru Petria 