CAZUL PAUL GOMA ÎNTRE POLITICĂ ŞI LITERATURĂ(ION SIMUŢ MI-A TRIMIS ACEST TEXT AL SĂU, PE CARE-L PUBLIC CU PLĂCERE)

Un fenomen paradoxal

 

Paul Goma a lucrat continuu împotriva lui însuşi, parcă lipsit de un normal instinct de conservare. Desprins de matricea basarabeană la o vârstă fragedă, fără a-şi idealiza compensatoriu originile, supus unora dintre cele mai grele încercări ale vieţii, Paul Goma nu a avut de ce să se mai menajeze, expunându-se de timpuriu riscurilor politice majore. Nu s-a oprit nici când a devenit cel mai important disident român, vizat de Securitate să fie lichidat. Nu s-a oprit nici când a devenit o adevărată legendă vie.

Nu şi-a conservat capitalul de simpatie nici după 1990, când misiunea lui părea încheiată. Un paradoxal instinct al autodistrugerii l-a împins spre un negativism steril, tunând împotriva tuturor, cu sau fără motiv. I-a determinat să se despartă de el pe cei mai devotaţi susţinători, în vremurile cele mai grele: Dumitru Ţepeneag, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

„Omul a dăunat operei” – nota E. Lovinescu în deschiderea articolului-revizuire despre Al. Macedonski, în varianta din 1928. Un caz similar e Paul Goma, dar situaţia sa e şi mai complicată, pentru că omul a săvârşit o importantă „operă” biografică: disidenţa, prin care şi-a riscat viaţa. Iar disidenţa lui a generat o altă operă literară, pe lângă cea politică. Tocmai această operă este bruiată de omul Goma, care nu mai poate fi auzit din mersul în gol al unui mecanism devastator al disidenţei – şi după ce misiunea lui s-a încheiat. El îşi dăunează sinucigaş printr-o serie de abuzuri de opinie, exprimate pătimaş, fără suficientă motivaţie şi, deci, jignitor la adresa întregii elite postdecembriste. Cu atât mai mult sunt motivat să întreprind un studiu de caz cu cât un trecut onorabil, chiar eroic, riscă să fie îngropat sub un morman de ingratitudini ale prezentului.

 

Inamicul public numărul 1

Biografia şi proza lui Paul Goma sunt poate cele mai controversate din întreaga literatură română contemporană. Disidentul român cu cea mai mare faimă europeană era în ţară în cea mai mare dizgraţie în ochii oficialităţii, până într-atât încât a fost vizat în mod expres de serviciul secret să fie ucis, dacă nu putea fi altfel redus la tăcere – după cum mărturiseşte însuşi Ion Mihai Pacepa în Orizonturi roşii, memoriile unui general de securitate aflat în anii ’70 în prima linie a ofensivei ceauşiste şi a operaţiunilor ei sinistre. Anihilarea lui Paul Goma avea, în intenţiile lui Ceauşescu, aceeaşi importanţă cu distrugerea postului postului de radio „Europa liberă”. Deşi a publicat multe cărţi după plecarea lui din ţară, Paul Goma nu era aproape deloc cunoscut decât de foarte puţini literaţi, astfel încât printre ignoranţi s-a putut încetăţeni aprecierea dură, de o mare circulaţie, că disidentul nostru este un scriitor fără operă şi, în orice caz, fără talent. După 1989, am asistat la o ofensivă firească a apariţiilor editoriale semnate de Paul Goma, restituit, cum era de aşteptat, literaturii române. Apreciat un an-doi la justa lui valoare, scriitorul a căzut într-o nouă dizgraţie, de astă dată mai puţin motivată politic şi mai mult explicabilă prin conflictele şi antipatiile activate de viaţa literară. Acuzând pe toată lumea fie de colaboraţionism fie de pasivitate în timpul dictaturii, Paul Goma a devenit în scurtă vreme indezirabil. În interviuri, scrisori deschise, pagini de jurnal, acuzatorul public numărul 1 a dezlănţuit mai multă sinceritate decât puteam suporta. Paul Goma şi-a extins acuzele cu aceeaşi furie de la condiţiile terorii politice la mediile literare cele mai emancipate. Până la un punct fondul său de credibilitate era real. Paul Goma nu putea să nu fie una din cele mai autorizate instanţe morale ale societăţii româneşti. E o instanţă morală legitimată de drama personală, de demnitatea cu care a străbătut experienţa umilitoare a dictaturii, de autenticitatea mărturiei, de principialitatea intransigenţei. Dacă uneori această instanţă mai şi greşeşte prin sentinţe excesive sau culpabilizări disproporţionate, trebuie să înţelegem că atât judecăţile bune cât şi cele mai puţin bune (sau chiar nedrepte) asupra trecutului sau asupra prezentului provin dintr-o conştiinţă cutremurată din temelii de adevărul tragic cu care s-a confruntat. Până prin 1995 această înţelegere mai funcţiona. Dar când furtuna contestaţiilor violente i-a cuprins şi pe cei mai buni şi mai demni pe care îi ştiam că sunt Lucian Pintilie, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Gabriela Adameşteanu, încrederea şi credibilitatea generală s-au diminuat mult, iar Paul Goma s-a metamorfozat, în receptarea martorilor consternaţi, în inamicul public numărul 1. Ultra-intransingent şi cu cine trebuie şi cu cine nu trebuie, el a produs ca răspuns un ciudat fenomen de respingere, ce tinde să se generalizeze. A izbutit astfel trista performanţă ca, după 1989, să nu mai fie agreat nici în mediile intelectuale restrânse în care a fost preţuit pentru actele lui de protest politic. Climatul de adversitate nu este nici astăzi propice pentru o mai bună receptare şi interpretare a operei. Însă subiectul – fără îndoială excepţional ca importanţă în cadrul literaturii române contemporane – merită un efort de sinteză şi de apreciere globală.

 

Un destin politic

 

Cazul Goma se sprijină pe o biografie ale cărei repere trebuie neapărat recapitulate. Prozatorul s-a născut la 2 octombrie 1935, în satul basarabean Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, ca fiu al lui Eufimie Goma şi al Mariei (născută Popescu), amândoi învăţători. În 1940, când Basarabia este cedată ruşilor, familia Goma încearcă să se refugieze, dar, pornind prea târziu, este întoarsă din drum, înainte de a trece Prutul. În ianuarie 1941, tatăl este ridicat de agenţii NKVD şi deportat în Siberia; i se pierde urma în 1943, când familia primeşte o carte poştală de la Slobozia-Ialomiţa pentru a furniza mărturii şi date pentru identificarea şi eliberarea prizonierului. Între timp, în 1942, fiul începuse şcoala primară în satul natal. În martie 1944, familia Goma se refugiază în Transilvania, dar, după actul politic de la 23 august, e nevoită să se ascundă în sate din zona Sibiului şi a Târnavei Mari pentru a nu fi repatriată forţat sau deportată în Siberia. În ianuarie 1945, familia Goma ajunge, în urma „capturării”, în Centrul de repatriere de la Sighişoara, unde tatăl face acte false salvatoare, care-i permit să rămână în satul Buia, de pe Târnava Mare. În 1946, Paul Goma devine elev al Şcolii Normale „Andrei Şaguna” din Sibiu, timp de doi ani, până la reforma învăţământului din 1948, când este transferat în ciclul doi la o şcoală din Şeica Mare, în zona Târnavei Mari. Aici va asista la „epurarea” bibliotecii, în funcţie de noile cerinţe, devastatoare, ale comunismului biruitor. Toată prima jumătate a anului 1949, părinţii îi sunt reţinuţi pentru interogatorii la Securitatea de la Mediaş. Din toamna aceluiaşi an intră prin concurs, pentru clasa a VIII-a, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, oraşul în care descoperă biblioteca „Astra”, închisă la scurtă vreme. În 1952, când era elev în clasa a X-a, este interogat la Securitatea din Sibiu, considerat suspect din punct de vedere politic şi exmatriculat. Nu mai e primit nici la Sighişoara, nici la Braşov; în fine, după insistenţe şi căutări disperate, absolvă în 1953 liceul la Făgăraş. Biografia adolescentului încheie astfel o primă etapă, răvăşită de istorie şi politică, transpusă mai târziu în romanele scriitorului matur.

Cea de-a doua etapă o constituie tentativa de a urma studiile superioare. În 1954, reuşind la admitere simultan la Filologia bucureşteană şi la Şcoala de literatură, devenită Institut autonom iar apoi o secţie a Universităţii, alege cea de-a doua posibilitate. În urma disputelor de la seminarii, unde Paul Goma afirma opinii politice inconformiste, este „judecat” la rectoratul Universităţii şi atenţionat aspru pentru îndrăznelile lui. Începe să se constituie un „caz Goma”, decisiv atât pentru psihologia viitorului scriitor cât şi pentru mediul politic şi literar. Scrie la romanul Durerile facerii, unde îşi proiectează revoltele şi neliniştile şi din care citeşte la seminariile de creaţie conduse de Mihai Gafiţa. După revoluţia maghiară din octombrie 1956 scrie un episod epic în care personajul naraţiunii, în cadrul unei şedinţe, predă carnetul UTM, în semn de protest la represiune. Citit la un seminar de creaţie, fragmentul îi va pecetlui destinul într-un sens al disidenţei ce era deja conturat. În urma lecturii, în noiembrie 1956 este arestat, anchetat, acuzat de agitaţie publică şi condamnat la doi ani de închisoare corecţională. Calvarul detenţiei străbate arestul de la Malmaison, penitenciarul Jilava (1957) şi Gherla (1958). Din închisoare este trimis în noiembrie 1958 în domiciliu obligatoriu în satul Lăteşti pentru trei ani, dar restricţia şi restriştea se prelungesc până în ianuarie 1963. Până în 1965 lucrează ca muncitor necalificat, fotograf ambulant, trompetist sau tehnician la Buhuşi, Rupea, Făgăraş, Şercaia sau Braşov.

Din toamna lui 1965 reia studiile universitare la Filologia din Bucureşti, urmate timp de doi ani, până în 1967, şi întrerupte ca urmare a hărţuielilor Securităţii. Debutează, după îndelungi tergiversări, cu povestirea Aia, cu titlul schimbat de redacţie Când tace toba, în revista „Luceafărul”, din decembrie 1966, când redactor-şef era Eugen Barbu. Continuă să publice proză în „Luceafărul”, apoi în „Gazeta literară”, „Viaţa românească”, „Ateneu”, înfrângând timorarea redactorilor în faţa condiţiei de fost deţinut politic. Debutează în volum în 1968 cu prozele scurte din Camera de alături. Cartea este lansată în librării la 22 august, în aceeaşi zi în care fusese invadată Cehoslovacia, de armatele Tratatului de la Varşovia, mai puţin armata română. Autorul se prezintă la Uniunea Scriitorilor pentru a se înrola în Brigăzile patriotice de apărare, dar i se cere mai întâi să se înscrie în partid; se înscrie, deodată cu Adrian Păunescu, Al. Ivasiuc şi alţi entuziaşti ai momentului, impresionaţi de politica sfidătoare a României la adresa Moscovei. O vreme, în anii 1968-1973, e redactor cu jumătate de normă la „România literară”. Încercările sale de a-şi continua evoluţia literară, publicându-şi cărţile în ţară, sunt zadarnice.

Refuzat de editurile româneşti, în 1971 apare în Germania romanul Ostinato şi în Franţa  sub titlul La Cellule des libérables, tradus şi prefaţat de Alain Paruit. Este bine primit de presa străină, iar autorul e caracterizat ca un Soljeniţîn român. Într-o cronică editorială citită la microfonul „Europei libere”, Virgil Ierunca va reflecta astfel la eveniment: “Îl aşteptam de douăzeci de ani, şi mai bine. Îl aşteptam pe scriitorul care să-şi asume riscul de a trimite în străinătate, el rămânând în România, o carte adevărată. Din Polonia, din Ungaria, din Cehoslovacia şi, mereu, din Rusia, au sosit astfel de cărţi mărturisind despre chipul real al dictaturilor subdezvoltate din Est. În fiecare din aceste ţări,  scriitorii au devenit ereticii activi, prefigurând trezirea şi revolta împotriva puterii. Numai România se înfăşurase, aparent, într-un fel de serai estetic, unde scriitorii, necucerind libertatea, ci primind-o de sus, îşi făcuseră din ea un fel de armă bizantină, născătoare – e drept – de rodnice ambiguităţi. Fiecare din noi cunoaşte – fireşte – pe aceia, puţini, care s-au folosit de această libertate pentru a murmura adevăruri. Paul Goma, însă, cel dintâi, face saltul hotărâtor pentru a arăta lumii că se nasc şi în România scriitori demni de vremurile pe care le trăim. Ca Boris Pasternak, Soljeniţîn, ca Tibor Déry. (Şi nu-i numim pe toţi.) Cu toate riscurile”. Evenimentul era într-adevăr epocal şi Virgil Ierunca îi semnalează încă o dată în finalul cronicii marea importanţă: „Ne-am obişnuit cu eclipsele de adevăr. Un lucru este însă sigur: pentru profilul spiritual al României reale, cartea lui Paul Goma răscumpără căderea de fiecare zi a altor scriitori români. De azi înainte, suntem în rândul lumii!” (textul întreg e publicat în volumul lui Virgil Ierunca Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, 1993). Erezia apariţiei romanului Ostinato în străinătate e dublă: mai întâi era inacceptabilă pentru „foruri” îndrăzneala de a ignora orice aprobări şi vize; în al doilea rând, subiectul cărţii – o mărturie despre închisorile din România venită tocmai din interior – era menită să contrarieze profund sistemul politic al minciunii. Scriitorul e „prelucrat” la Uniunea Scriitorilor, mustrat şi apoi, la propunerea unor oficialităţi de partid, e exclus din partid. Dar culmea! – Nu predă carnetul! În 1972 primeşte paşaport, călătoreşte în Austria, Germania, Franţa, după ce anterior i se refuzase orice solicitare de acest fel.

În 1972 apare în germană şi în franceză cel de-al doilea roman, Uşa noastră cea de toate zilele (Die Tür, Suhrkamp, şi Elles étaient quatre…, Gallimard), transmis în foileton la „Europa liberă”, ca şi Ostinato, anterior, ca şi cartea despre Gherla mai târziu. Cariera europeană a scriitorului evoluează spectaculos: în 1974, Ostinato este tradus în olandeză; Gallimard publică succesiv: Gherla, în 1976; Dans le cercle, în 1977; Garde inverse, în 1979. În paralel, scriitorul devine un profesionist al protestului anti-comunist. În 1977, aderă la Charta 77, se difuzează la „Europa liberă” scrisoarea, care va fi ulterior semnată, dintre scriitori, numai de I. Negoiţescu şi Ion Vianu. Militant pentru drepturile omului în România, Paul Goma devine o veritabilă instituţie politică independentă, la care unii apelau pur şi simplu pentru a obţine mai rapid un paşaport.

Unul dintre primele documente publice emise de Paul Goma e o scrisoare deschisă către Heinrich Böll, scriitorul german laureat al premiului Nobel şi, pe atunci, preşedinte al Pen Clubului Internaţional – scrisoare datând din 11 septembrie 1973, difuzată de repetate ori la „Europa liberă” şi publicată în revista românească pariziană „Ethos”, nr. 2, din 1975. Paul Goma cere sprijin pentru a face cunoscute încălcarea drepturilor omului în România şi ignorarea libertăţilor constituţionale, cum ar fi: dreptul la exprimare, dreptul de întrunire şi asociere, dreptul la grevă, dreptul la un paşaport, dreptul la informare. Partea a doua a scrisorii se referă la exercitarea drastică a cenzurii în România şi la respingerea manuscriselor din pricina tabu-urilor. Scriitorul român dresează o listă de teme tabuizate/ interzise: închisoarea, colectivizarea agriculturii, activitatea securităţii şi a activiştilor de partid, situaţia saşilor din Transilvania, relaţiile româno-sovietice (răpirea Bucovinei şi a Basarabiei, comportarea aliaţilor după 1944, jaful organizat după armistiţiu, rusificarea politicii româneşti, a administraţiei, a culturii, a învăţământului, evenimentele din Ungaria în 1956 şi din Cehoslovacia în 1968 etc.); apoi, sunt oprite brutal alte tendinţe artistice: „dragostea prea dragoste, moartea prea moarte, tristeţea prea… tristă” – cum se exprimă Paul Goma însuşi; alte subiecte interzise scriitorului: greutăţile materiale cotidiene, birocratismul, corupţia, incoerenţa legilor, inechitatea socială, spiritul de castă al demnitarilor politici. Inconformiştii sunt reduşi la tăcere – mai contează Paul Goma şi semnalează situaţia oniricilor Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase. Finalul scrisorii aduce la cunoştinţa opiniei publice europene  faptul că în România nu sunt respectate şi aplicate convenţiile semnate: Carta Drepturilor Omului, documentele Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate Europeană, privitoare îndeosebi la libera circulaţie a informaţiilor şi a oamenilor.

Punctul de vârf al exasperării pe care le-o produce Paul Goma lui Ceauşescu şi securităţii este anul 1977, când aderă la Charta 77, printr-o scrisoare către Pavel Kohout şi camarazii săi. Ce a trăit şi pătimit atunci Paul Goma este povestit impresionant şi meticulos în Culoarea curcubeului 77 (în varianta franceză: Le tremblement des hommes, Seuil, 1979) şi în Soldatul câinelui (în franceză: Chassée-croisé, Hachette, 1983). Pentru a vedea implicaţiile protestului, vizând în primul rând atitudinea anti-rusească şi prin ea atitudinea violent anti-comunistă, transcriu primul paragraf din scrisoarea adresată lui Pavel Kohout şi prietenilor săi, datând din 26 ianuarie 1977 (de ziua lui Ceauşescu) şi fiind atunci difuzată în mai multe limbi:

„Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supravieţuim în acelaşi lagăr, în aceeaşi Biafra (capitala: Moscova). Voi, cehii şi slovacii, aţi avut un ’68; ungurii, un ’56; polonezii: ’56, ’71 şi… mereu; germanii din Est au avut un Berlin şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revoltă. Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de Est, ungurii şi bulgarii), voi sunteţi sub ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei, mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi (iar călcâi nu mai are nevoie de calificative ajutătoare). Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare. Ciomag-Căluş-Corupţie – iată (în limba română) cei trei C cu care cei doi C ne-au împins concetăţenii, pe scara istoriei, cu mii de ani îndărăt”.

Prima din cele două scrisori adresate lui Ceauşescu în 1977 este o adevărată capodoperă în genul ei. La începutul lunii februarie 1977, Paul Goma îi scria preşedintelui „în disperare de cauză”, considerându-l „ultima speranţă”. Motivul, deconspirat de la început de expeditor, e simplu: „De o lună de zile – afirmă el – de când, la Praga, a fost dată publicităţii Charta 77, nu mai am linişte – sunt convins: nici Dumneavoastră”. Degetul a fost pus pe rană fără nici o precauţie: Cehoslovacia, ocupată de trupe străine, nu mai este o ţară liberă, nu mai este independentă, impunându-i-se o politică străină. Cu această constatare abilă, Paul Goma şi Nicolae Ceauşescu aveau o platformă comună de discuţie: nici unul, nici altul nu pot accepta o asemenea anomalie. Dar atunci – se miră retoric scriitorul – de ce refuză cunoscuţii săi români să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor şi să semneze actul? Cheia problemei este teama de securitate – o spune fără ocolişuri petentul. Propunerea pe care i-o face lui Ceauşescu este de un curaj nebun: să semneze împreună scrisoarea de solidaritate cu Charta 77, chiar dacă numai două semnături ar însemna prea puţin. Există însă un motiv comun care îi apropie şi ar fi păcat să nu profite de el: „în România doi inşi nu se tem de securitate: Domnia Voastră şi cu mine”. Concluzia, de un umor sinistru, este extraordinară prin efectul înfruntării. Observaţia scriitorului, bazată pe o tristă experienţă socială, relevă o stare psihologică de respingere a solidarităţii politice, a cărei logică merită să ne-o reamintim din povestirea lui Paul Goma pentru Ceauşescu:

„Un cunoscut, un -Escu pur sânge, m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu eşti român!» «Cum, nu?», zic, atins la tricolor. «E adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la bunica dinspre tată, dar ce contează sângele care apă nu se face? Contează că eu mă simt român. Pentru că m-am născut în România (în judeţul Orhei), pentru că limba mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl chema Popescu şi pentru că (şi cu asta i-am închis gura!) pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi sub pământul patriei mele iubite!» «Bine, bine, să zicem să eşti român» – a cedat –Escu, «dar te comporţi ca un neromân!». Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz: «Da? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e tot neromân? Ba e foarte român şi, cu toate astea, în 15 august 1968, s-a dus la Praga să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă, invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine!» Aşa i-am zis. La care el: «N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ceea ce-mi ceri mie: o semnătură pe scrisoarea de solidaritate cu cehii!»” Şi – cum am văzut – Paul Goma a făcuta ceastă năstruşnicie de a-i cere lui Ceauşescu o declaraţie de susţinere a Chartei 77.

În 1977 mişcarea Goma depăşeşte competenţa Securităţii. Însă provocarea era o sfidare de proporţii, ce excludea orice menajamente. Începe o perioadă aspră de urmărire şi persecuţie a scriitorului de către Securitate: arestat, eliberat la insistenţa unei campanii internaţionale, bătut pe stradă, ameninţat cu moartea, cercul se strânge tot mai ameninţător în jurul lui. În martie-aprilie 1977 îşi scrie testamentul ca ultimă declaraţie înainte de o altă eventuală arestare, unde neagă tot ce ar fi fost constrâns să declare de către aparatul represiv. Principala acuză politică pe care ar fi dorit Securitatea să o poată formula era că Paul Goma ar fi un trădător de ţară sau un conspirator. Cum nu avea probe şi argumente pentru aşa ceva, se mulţumea să vadă că este apreciat drept nul ca scriitor în presa literară. Misiunea aceasta au îndeplinit-o în principal revistele „Săptămâna” (prin Eugen Barbu şi Dan Ciachir) şi „Luceafărul” (prin Nicolae Dragoş şi Artur Silvestri), dar şi alţii (Dan Zamfirescu, Ion Dodu Bălan, Titus Popovici, Vasile Rebreanu, Mircea Micu). Rostul unor asemenea deprecieri publice a prestigiului era limpede: erodarea credibilităţii lui Paul Goma. Însă acţiunea politică a lui Paul Goma a avut un extraordinar ecou în Occident, atât de mare încât jurnalistul Bernard Guetta nota în „Le Nouvel Obsrvateur” că: „România, în 1977, a cunoscut două cutremure: unul de pământ, în 4 martie, şi altul al oamenilor, prin Mişcarea Goma”. De la această constatare va prelua scriitorul sugestia de a-şi intitula viitoarea carte consacrată evenimentelor Le tremblement des hommes, apărută în 1979 la „Seuil”. Hărţuit şi ameninţat, oferindu-i-se soluţia emigrării cu de-a sila, în cele din urmă, nu are de ales decât exilul, astfel încât la 20 decembrie 1977 părăseşte definitiv ţara, împreună cu familia, cu destinaţia Paris, unde cere şi obţine imediat azil politic.

Din 1978 începe o nouă etapă biografică. Alte cărţi denunţă şi acuză sistemul comunist din România: Le tremblement des hommes (de care am pomenit anterior, apărută la Seuil, în 1979, şi apoi în olandeză în 1980; în româneşte cunoscută mult mai târziu, cu titlul Culorile curcubeului 77, Ed. Humanitas, 1990, ulterior cu o nouă modificare a titlului în Culoarea curcubeului 77, Biblioteca revistei „Familia”, 1993); Les chiens de mort (Hachette, 1981; în 1984 apare şi în germană, iar în 1985 în olandeză; versiunea românească – Patimile după Piteşti, Ed. Cartea românească, 1990); Chassée-croisé (Hachette, 1983; titlul românesc: Soldatul câinelui, Ed. Humanitas, 1991); Bonifacia (Albin Michel, 1986; în româneşte cu acelaşi titlu la Ed. Omega, în 1991) şi – până la limita convenţională a anului 1989 – Le calidor (Albin Michel, 1987; apoi în româneşte în mai multe ediţii – în 1989 în Germania, în 1990 la Chişinău şi Bucureşti). În exil continuă lupta pentru respectarea drepturilor omului în România, iniţiază constituirea unui sindicat liber SLOMR, organizează conferinţe de presă şi colocvii despre situaţia din România, lansează incisive scrisori deschise difuzate pe postul de radio „Europa liberă” – devenite, toate, fapte de notorietate. Din ordinul lui Ceauşescu, se pune la cale lichidarea scriitorului, în două tentative eşuate: una printr-un colet-exploziv, alta prin otrăvire (episoadele sunt povestite cu simţul dramaticului în romanul Soldatul câinelui). Cazul Goma este semnalat şi în cartea lui Thierry Wolton – Le KGB en France, Grasset, 1986, apărută şi în traducere românească. După dejucarea planului, presa occidentală se va referi adesea sau va descrie pe larg „afacerea” Tănase-Goma (în acelaşi timp, fusese vizat Virgil Tănase). Scriitorul îşi consolidează prestigiul în cadrul disidenţei din Est, devenind, prin amploarea dezvăluirilor şi prin virulenţa protestului, un caz şi un reper.

 

Un debut fără urmare

 

Debutul lui Paul Goma cu prozele scurte din volumul Camera de alături (1968) nu este deloc reprezentativ pentru ceea ce va deveni scriitorul mai târziu, când va fructifica provocarea istoriei şi constrângerea politică la care va fi supus. Prima parte a cărţii de debut cuprinde instantanee ale copilăriei, secvenţe ale inocenţei contrariate de întâmplările vieţii. Diversitatea relativă a temelor şi a personajelor din cea de-a doua parte a cărţii dovedeşte o disponibilitate ce nu şi-a precizat făgaşul propriu. Dacă mediile sociale sunt destul de diferite (un birou cu funcţionari, şantierul, închisoarea, suburbia), protagoniştii sunt, aproape invariabil, tineri la cumpăna maturităţii, suferind acut de singurătate şi de imposibilitatea de a face parte dintr-o ţesătură de relaţii sociale. De aceea, individualitatea lor se pierde (se şterge din memorie) de la o nuvelă la alta. Este oarecum surprinzător să constaţi, privind astăzi retrospectiv, lipsa lor de vitalitate incomodă şi lipsa de resurse contestatare; bateriile revoltei sociale nu se încarcă ameninţător. Singurătatea alergătorului de twist e o proză fără intrigă, interesantă mai mult prin sugestia de atmosferă juvenilă (discoteca, barul, muzica, o tinereţe febricitantă). A fi Matei, o naraţiune cu aspect mai intelectualist, îşi desenează perimetrul epic în forma triunghiului amoros (doi bărbaţi şi o femeie), dar dezvoltările psihologice primesc o notă destul de artificială când deviază pe terenul alunecos al tensiunii dintre alteritate şi identitate. Un loc pentru astă seară pune în ecuaţie şi relaţie epică noţiunile de libertate, adevăr, sinceritate, singurătate, speranţă. O, ce veste minunată aduce în pagină mediul penitenciar şi psihologia proaspătului eliberat din detenţie, ce descoperă derutat viaţa socială „liberă”, ducând mesaje din partea celor rămaşi închişi pentru familiile lor. Gulimănescu din această nuvelă va fi reluat sub numele lui Guliman în Ostinato. E interesant de comparat cele două variante ale transcrierii stării liberabililor; fără îndoială că romanul este superior ca realizare epică şi artistică. Aia, povestirea debutului în revistă, e biografia unui ins ciudat, un bătrân amărât şi hulit, rămas la marginea societăţii: „aia” e, de fapt, pseudonimul morţii (cum ar spune Ion Caraion), o ameninţare ce capătă un conţinut fantasmatic pentru cel care crede că are menirea să apere lumea de ea.

Anumite frânturi ale acestor proze scrise în anii 1966-1967 trimit abia perceptibil spre tensiunile ce vor căpăta consistenţă mai târziu. Omul „totdeauna va sta cu gândul la libertate” – meditează recidivistul Gulimănescu. Un tânăr ajuns pe şantier într-o brigadă de fierari află că secretarul UTM îşi luase angajamentul să-l „reeduce”, iar mai târziu, în alte împrejurări, că tatăl său vitreg fusese în uzină informator; unica soluţie întrezărită pentru a-şi câştiga demnitatea e să creadă într-un singur adevăr, să încerce a fi el însuşi şi să nu urască. „A nu ne minţi pe noi înşine” va fi premisa morală a viitorului disident, afirmată discret la debut. Altui singuratic, oprit pentru meditaţie la Ceasul Universităţii, i se pare detestabilă „voluptatea reparaţiei” morale, din moment ce el „nu a greşit, a avut dreptate întotdeauna – a primit-o, şi-a luat-o singur, e acelaşi lucru”. A avea dreptate fără a întâmpina dificultăţi – putea fi numai modul de gândire al unui inocent. Abia câteva presimţiri, iritări, pâlpâiri sau frisoane ale realităţii sociale lasă să se bănuiască insurgentul gata de răbufnire.

Pe scurt, în Camera de alături Paul Goma nu era încă Paul Goma, cel care va fi consacrat de imaginea protestatarului infatigabil. Personajele simt pericolul asimilării sociale a-politice şi al anonimizării într-o masă amorfă, dar nu au învăţat încă stilul negativităţii şi al contestaţiei.

Între timp, scriitorul, prin propria experienţă politică în confruntarea cu regimul comunist, depăşeşte starea de aşteptare, moderaţie şi prudenţă a personajelor sale din Camera de alături. Revolta lui Paul Goma împotriva unei realităţi social-politice sufocante se radicalizează. Nici prozatorul ca persoană publică, nici personajele sale nu mai au dreptate fără dificultăţi: adevărul nu poate fi spus. Nici una din cărţile ulterioare nu mai pot fi publicate în ţară şi vor apărea până în 1989 numai în străinătate.

 

Un Soljeniţîn român

 

Biografia lui Paul Goma, cu totul neobişnuită în condiţiile unei aspre dictaturi, a primit semnificaţia unui simbol politic. Ea are, în sine, o valoare echivalentă cu aceea a operei. De numele lui Paul Goma se leagă fapte de mare notorietate şi de mare efect, constituind date importante în istoria disidenţei româneşti.

Romanul Ostinato, refuzat de editurile din ţară şi apărut în 1971 simultan în franceză şi în germană (şi apoi, în 1974, în olandeză), a constituit o bună lansare europeană a cazului Goma. Dacă una din problemele esenţiale ale prozei lui este raportul dramatic dintre exacerbarea trăitului şi obturarea imaginaţiei, în Ostinato se păstrează un raport de echilibru între mărturie şi ficţiune.

Nu numai situaţia biografică, dar şi sensul operei îndreptăţesc gândul ca Paul Goma să fie numit un Soljeniţîn român. Cel dintâi a folosit sintagma Miron Radu Paraschivescu, în 1967, în mod confidenţial, citind un fragment în manuscris din romanul Ostinato. Ideea va fi lansată de editorul german Suhrkamp în 1971, odată cu difuzarea romanului Ostinato, şi va fi reluată de Eugène Ionesco, la apariţia cărţii Le tremblement des hommes, într-o cronică apărută în martie 1979 în „Le Monde”, adăugând că „este cartea singurului disident român cunoscut” până la acea oră. Păstrând proporţiile (România nu e cât fosta URSS, nici Paul Goma nu e tocmai Soljeniţîn), analogia nu e deloc hazardată. Ea se susţine nu numai prin mărturia despre Gulagul românesc, ci şi prin argumentul unui proces de creaţie asemănător. În autobiografia sa Stejarul şi viţelul, Soljeniţîn mărturisea influenţa decisivă pe care a avut-o asupra lui provocarea destinului şi constrângerea politică: „Înainte de arestare – afirmă prozatorul rus – fără a mă gândi prea mult, aveam înclinaţii spre literatură (…), un singur lucru mă preocupa: dificultatea de a găsi teme noi. E groaznic de închipuit ce fel de scriitor aş fi devenit dacă n-aş fi fost arestat”. O astfel de explicaţie despre sine ca scriitor ar fi putut da şi Paul Goma, dacă nu cumva a şi dat-o. După experienţa închisorii, a confruntării cu sistemul represiv şi a domiciliului obligatoriu, scriitorul român este copleşit de „multiplicitatea temelor”, ştiind foarte bine, ca şi Soljeniţîn până la plecarea în exil, că nu va fi editat. Dar scriitorul dobândeşte o altă motivaţie interioară, o altă raţiune a scrisului: să spună adevărul despre tragedia omului sub totalitarism. „Trebuie scris doar pentru ca aceste lucruri să nu fie uitate, pentru ca, într-o zi, urmaşii noştri să le afle” – notează Soljeniţîn. „Nu sunt istoric, nici sociolog, nici om politic. (…) Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie” – se defineşte Paul Goma în deschiderea la mărturia din Le tremblement des hommes.

 

Obsesia stilului

 

Toate cărţile lui Paul Goma mizează pe resurse memorialistice: ofensiva împotriva uitării vinovate deţine suveranitatea. Există o diferenţă de accent în evoluţia prozei sale. Într-o primă etapă, nu prea îndelungată, contează mai mult miza estetică, efortul de construcţie şi elaborare într-un stil cât mai personal. Din această categorie fac parte îndeosebi Ostinato şi Uşa…, cărţi ale memoriei convulsive, scrise cu mare atenţie la un efect artistic studiat. Aparent mai artificioase, ele sunt, în acelaşi timp, mai dificile la lectură. Însă identitatea scriitorului, pecetea lui stilistică se conturează de aici în mod pregnant. În etapa următoare naturaleţea naraţiunii îl câştigă repede pe cititor, preocuparea pentru construcţie este mai puţin vizibilă. Faptul trăit izbucneşte în pagină cu violenţa unui strigăt. Cea de-a doua etapă, distinctă, începe cu cartea despre Gherla (1976) şi continuă cu celelalte: În cerc (1977), Gardă inversă (1979), Culoarea curcubeului 77 (Le tremblement des hommes, 1979), Patimile după Piteşti (1981), Soldatul câinelui (Chassée-croisé, 1983). Romanele din ambele etape vehiculează ca valoare supremă libertatea. Toate exprimă cazuri particulare sau colective ale confruntării cu puterea. Spaţiul lor definitoriu este, prin forţa împrejurărilor, unul închis (celula, închisoarea, domiciliul supravegheat, încercuirea, blocarea într-o încăpere izolată). Ameninţarea morţii dă tensiunea psihologică şi existenţială a naraţiunii.

În Ostinato celula liberabililor este un spaţiu ce acumulează exasperant aşteptarea. Zonele de obscuritate şi de confuzie a conştiinţei se intersectează cu luminile firave ale speranţei. Condamnatul, fie că urmează să se elibereze, fie că mai are mult de îndurat, este susţinut în mod esenţial de gândul că, afară, cineva îl aşteaptă şi îl iubeşte. Sarcasmul şi amărăciunea alternează cu protecţia micilor sau marilor iluzii până la violenţa ironiei. Ilarie Langa, protagonistul cărţii, îşi imaginează că este aşteptat de femeia ideală, a cărei fantasmă îi cucereşte şi pe ceilalţi colegi de supliciu. Obsesia unei purităţi feminine protectoare şi salvatoare nu este străină, în cazul lui Ilarie Langa, de mecanismul psihanalizabil al unei compensaţii  dorite: el a fost condamnat la şapte ani (deveniţi apoi unsprezece) pentru că şi-a omorât mama suferindă de cancer cu o puternică doză de morfină, gest disperat al apelului la eutanasie ca ultimă soluţie. Experienţa lui Ilarie Langa constituie pentru autor ocazia de a introduce şi alte teme tabuizate: detenţia politică, mişcările studenţeşti din 1956, represiunea de tip stalinist. Ostinato devine astfel – cum avea să observe memorabil Monica Lovinescu într-o pătrunzătoare exegeză a romanului, cea mai extinsă de până acum – „nu numai un roman al închisorii, dar şi unul al imposibilităţii de a nu fi închis” (în Unde scurte, 1978, volum reeditat la Humanitas în 1990). Întregul roman conturează, cum precizează tot Monica Lovinescu, „un univers cu uşi închise”. Ilarie Langa îşi dă seama foarte bine că ieşirea din închisoare nu e sinonimă cu dobândirea libertăţii: „Afară e soare, aer, vânt. Şi aceeaşi, aceeaşi spaimă care pândeşte de dincolo de soare, de dincolo de vânt. Ori chiar din lăuntrul lor… Aşa are să fie totdeauna? Chiar după ce am să mă eliberez? Chiar după ce vor trece 3, 4, 10 ani? Aceeaşi spaimă?… Cumplită pedeapsă, libertatea să-ţi fie mai închisoare decât închisoarea… Sau nu. Altfel: libertatea să-mi fie pentru totdeauna ameninţată, să conţină – şi la vedere – viitoarea închisoare. Libertatea să nu fie decât… uvertura închisorii… Locul cel mai ferit, cel mai neprimejduit, e tocmai cel mai adânc, din inima primejdiei, acolo de unde nu mai ai unde coborî, acolo unde nu mai ai ce pierde”. Romanul realizează un tip aparte de construcţie muzicală, un fel de simfonizare a unui proces de conştiinţă în care intervin laitmotivele trecutului, obsesiile prezentului şi prefigurările unui viitor angoasant. Proiectul teoretic vizează nu numai găsirea unor forme de rezonanţă a temelor, ci şi – utopic – edificarea unei simultaneizări a arhitecturii narative. Scriitura romanului Ostinato este, fără îndoială, cea mai modernă dintre toate cărţile lui Paul Goma, şi una din cele mai îndrăzneţe din literatura contemporană. Aici trebuie căutate proiectele şi realizările unui autentic novator al romanescului modern.

 

Revanşa memoriei

 

Începând cu cartea despre Gherla (1976), de la ea încoace, scriitorul are din ce în ce mai puţin timp şi mai puţină răbdare pentru inovaţii, artificii şi structuri moderniste ale epicului. Experienţa închisorii şi a persecuţiei politice îşi cere imperios şi urgent dreptul la mărturisirea directă şi sfidătoare. Cărţile acestei etape de creaţie vorbesc despre violenţa urii şi a dezumanizării în detenţie sau despre cum se înstăpâneşte frica şi cum să te eliberezi de ea. Scriitorul este implicat total în descoperirea adevărului politic despre epocă, despre mecanismul psihologic al persecuţiei. Din ce în ce mai limpede, protestul anti-comunist devine criteriul moralităţii şi al demnităţii individului. Culoarea curcubeului 77 şi Soldatul câinelui sunt cele mai puternice şi mai zguduitoare mărturii ale confruntării cu dictatura.

Romanele acestei perioade, de la Gherla (1976) la Soldatul câinelui (1983), trebuie citite prin prisma cazului politic reprezentat de autor. De fapt, cărţile lui te obligă să le citeşti astfel. O bună parte din această proză este departe de orice ficţiune: ea dezvăluie o lume reală, a suferinţei, a neliniştii, în căutarea libertăţii şi a demnităţii omului. Romanele lui Paul Goma sunt, în profunzimea lor, un memorial al durerii şi o diagramă a revoltei, un protest al conştiinţei etice în faţa terorii şi a alienării umane. În deceniul opt, Paul Goma a devenit un profesionist al protestului politic, iar biografia scriitorului s-a transformat într-un simbol al luptei împotriva totalitarismului. Datele biografice ale cazului său sunt prea bine cunoscute. Mişcarea Goma a intrat în acei ani în cea mai acută şi mai ofensivă actualitate politică prin protestul său anti-comunist, susţinut în exil cu o viguroasă putere a contestaţiei şi însoţit de un mare ecou în cercurile intelectuale europene. Postul de radio „Europa liberă” i-a acordat în mod consecvent importanţa şi atenţia pe care le merita. Monica Lovinescu a restituit documentarul mişcării Goma, prin prisma „Europei libere”, în Seismografe. Unde scurte II, Ed. Humanitas, 1993. În contextul situaţiei ţărilor din Est, singularitatea cazului Goma este indubitabilă. Opoziţia lui s-a accentuat pe măsură ce scriitorul a fost tot mai mult persecutat şi ameninţat.

Nici în exil, după 1977, viaţa nu i-a fost deloc uşoară. Trimişi obscuri din ţară au încercat, pe diverse căi, să-l intimideze sau să-l suprime. O parte din calvarul anilor de exil, urmăriţi de ameninţări continue cu moartea, este povestită în romanul Soldatul câinelui, publicat în franceză în 1983 cu titlul Chassée-croisé. E un roman care rezistă, ca valoare estetică, prin atmosfera dramatică a situaţiei-limită, dincolo de faptul că transpune o experienţă autobiografică. El nu este un simplu document ale cărui file îngălbenesc cu timpul, ci un roman viguros din categoria literaturii contestatare. Aici se conturează memorabil infernul şi amărăciunea insurgenţei, sensibilitatea ultragiată a protagonistului împins la marginea abisului. Romanul impune prin fermitatea amară a tonului dorinţa de a arăta adevărul cutremurător că aparatul represiv ceauşist aducea moartea pentru a apăra „onoarea” dictaturii. Liniştea dictaturii trebuia apărată cu orice preţ, chiar şi cu preţul crimei. Cel puţin două momente-cheie sunt cele mai semnificative pentru teroarea din exil exercitată asupra insurgentului: momentul în care primeşte, sub formă de colet, o carte care era de fapt o bombă şi scenariul securisto-kaghebist în urma căruia disidentul incomod trebuia să fie otrăvit. Scriitorul reuşeşte să transcrie cu o excelentă stăpânire artistică a suspensului dramatismul acestor evenimente, a căror sursă biografică nu mai are importanţă în ordinea esteticului. Romanul Soldatul câinelui este, în acelaşi timp, o mărturie şi o ficţiune cutremurătoare despre efectele infernale ale unui regim politic clădit pe imperiul fricii, un imperiu expansiv, doritor să se extindă peste graniţele reale pentru a-i urmări punitiv pe cei care nu i se supun. Soldatul câinelui prezintă autentic sau simbolic (după tipul de lectură pe care îl preferăm) un mod de a înfrunta şi de a învinge frica pentru a dobândi sensul libertăţii.

 

Voletul autobiografic

 

Dinamica memoriei şi a mărturisirii lui Paul Goma iniţiază, începând cu Bonifacia, apărută în franceză în 1986, recuperarea biografiei de copil şi adolescent, până în pragul insurgenţei deschise. Autobiografia sa, literaturizată într-o destul de mare măsură, dar într-un mod care echivalează autenticitatea şi prospeţimea faptului trăit, urmează să fie structurată din episoade ce au apărut până acum disparat şi nu în ordine cronologică: Din calidor (1987, în franceză şi apoi în româneşte), Arta refugii (1990, în franceză şi 1991, în româneşte), Astra (1992, numai în româneşte deocamdată). Sabina, un roman de dragoste, apărut în 1991, pare să mizeze mai mult pe ficţiune decât pe autobiografie. Una din temele şi tendinţele dominante ale acestui teritoriu al prozei lui Paul Goma este tentativa de recuperare (sau măcar de regăsire) a inocenţei, a iubirii şi a prieteniei, a solidarităţii umana în faţa suferinţei.

La temelia întregului ciclu autobiografic stau amintirile din cea mai fragedă copilărie transcrise în romanul Din calidor. Inocenţa contrariată a copilăriei devine o altă sursă definitorie pentru proza lui Paul Goma, pe lângă experienţa infernului revoltei politice, care părea, până la un punct, să-i ocupe complet conştiinţa şi scrisul. Cel putin trei coordonate sunt importante pentru a înţelege particularitatea romanului Din calidor, subintitulat „o copilărie basarabeană” – cartea cea mai bună a scriitorului. Mai întâi, această parte a autobiografiei este o poveste a copilăriei, cu toate acele aventuri triste ale unei inocenţe contrariate, contrazise, corupte de experienţele maturizării. Memoria privilegiază locul de privire al calidorului (pridvorul casei). Amintirea se întoarce în repetate rânduri înapoi în timp, pentru o regenerare a spiritului şi reconstruieşte întregul univers al copilăriei. Întâietatea şi suveranitatea le deţin, desigur, părinţii, mama şi tatăl, zeii vârstei infantile. Spaţiul se deschide dinspre locul casei – pe măsura cuceririlor copilului – spre şcoală, spre sat şi, în cele din urmă, spre ţinutul natal al Basarabiei. Cedarea din 1940 şi războiul sunt de natură să zguduie conştiinţa fragilă a copilului. Pe acest fond, Din calidor se transformă, la un al doilea nivel al său, dintr-un roman al copilăriei într-un roman al iniţierii. Coordonatele principale ale celei din urmă sunt erosul şi istoria. Impactul cu violenţa şi ostracizările conduc spre conturarea unui sentiment tragic al istoriei ultragiate. În al treilea rând, Din calidor este romanul unui destin basarabean definitoriu. Pentru oricine ar vrea să înţeleagă în profunzime realitatea situaţiei disperate a Basarabiei (de acum şi de altădată) această carte este esenţială.

Copilul trăieşte şocurile unei istorii violente, nedrepte, prin evenimentele care îl afectează decisiv: arestarea tatălui (pentru că a arborat steagul românesc), refugiul disperat din calea agresorilor, arderea cărţilor româneşti de către ruşi, arderea pădurilor – toate sintetizabile în tendinţa vizibilă a ocupanţilor de devastare a Basarabiei. Copilul trăieşte şi mai acut decât cei maturi această experienţă: el pătimeşte altfel, pentru el devastarea Basarabiei este echivalentă cu devastarea paradisului imaginar al copilăriei. De fapt, aşezat în raza de influenţă a vicisitudinilor istoriei, copilul n-a apucat să-şi constituie un sentiment paradisiac al existenţei. Inocenţa lui este supusă fără menajamente experienţei durerii şi traversează copilăria ca pe un infern nemeritat.

 

*

 

Proza lui Paul Goma izvorăşte dureros şi dramatic din propria biografie, dar se instalează durabil ca valoare în ficţiune şi în regimul autenticităţii. Se poate cu uşurinţă remarca faptul că e vorba de o literatură directă în contestaţie şi protest, bazată pe un tip particular de reacţie la existenţă. Viaţa lui Paul Goma a fost constrânsă de împrejurări să intre în zodia politicului. O astfel de literatură, alimentată din inepuizabilele resurse autobiografice, vine în întâmpinarea aşteptării cititorului actual. Dar, pentru a-i judeca valoarea, nu are nevoie de acest punct de sprijin. Modul unanim de receptare continuă să privească şi să aprecieze din perspectiva trăitului. Cel mai multe din romanele lui Paul Goma, aproape toate, sunt scrise cu propria viaţă, cu disperarea revoltei şi sentimentul opresiv al infernului existenţei. Sunt smulse dintr-o biografie agitată, revăşită de istorie, dominată de lupta asumată cu toate consecinţele ei pentru libertatea şi demnitatea umană. Însă, de la copilăria întunecată, aşa cum apare în Din calidor, până la insurgentul împins pe buza prăpastiei în Soldatul câinelui e, ca experienţă a infernului, cale lungă.

Realitatea estetică a prozei lui Paul Goma nu este uniformă, nici tematic, nici stilistic, şi de aceea o examinare sintetică profund comprehensivă e necesară, pentru a-i descrie relieful, pentru a-i evalua înălţimile şi pentru a-i releva dinamica internă.

 

Cui nu-i e frică de Paul Goma?

 

În jurul lui Paul Goma, scriitor incomod, s-a creat spre 1994-1995, o atmosferă stânjenitoare. Încetul cu încetul, situaţia lui pare să revină la nivelul anilor ’70, scăzându-i în plan intern atât cota literară cât şi cea politică, aflate la maximum în anii ‘90-’91. Evident: motivele trebuie căutate nu numai de-o parte a relaţiei, explicaţiile venind lesne atât dinspre mediul politic românesc cât şi dinspre protagonist. Mulţi intelectuali, care s-au „fript” în focul discuţiilor contradictorii cu acerbul polemist, refuză să-şi mai exprime opinia, atunci când este pusă o nouă chestiune pe tapet privitoare la Paul Goma. Chiar „România literară” evită (sau amână?) să-i discute cărţile, ideile, iniţiativele, atitudinile. Alţii, care i-au fost adversari înainte sau i-ar fi putut fi adversari, îşi manifestă negaţia din ce în ce mai vehementă. Ocazia de înteţire a tirurilor anti-Goma a creat-o volumul de Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor (Biblioteca revistei „Familia”, Editura Multiprint, 1995), cuprinzând documente epistolare în 600 de pagini. Cum era de altfel previzibil, a fost mai puţin (chiar deloc!) prizat caracterul documentar al cărţii reconstitutind mizele şi conjuncturile unei disidenţe devenite aproape legendare şi a fost vizat în exclusivitate negativismul pamfletar la adresa mai tuturor personalităţilor politice şi literare ale momentului actual. Să spun şi eu limpede de la început că m-au descumpănit/m-au intrigat vorbele rele pronunţate în aceste scrisori despre Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Augustin Buzura, Andrei Pleşu şi alţii pe care îi preţuiesc pentru rolul benefic în cultura română actuală şi în rezistenţa anti-ceauşistă. Nu le putem pretinde tuturor să fi fost disidenţi: e de ajuns să remarcăm că şi-au îndeplinit misiunea intelectuală ca subversivi. George Pruteanu îşi încheie cronica din „Dilema” din 14 iulie ’95 cu această propoziţie tristă: „Singur împotriva tuturor, Paul Goma a pierdut măsura”. Numindu-l „catilinarul ciufut” cronicarul remarca devierea violenţei vituperante înspre anormalitatea injuriei uniformizatoare.

Subiectivismul anarhic al lui Paul Goma a devenit rigid, mecanic şi obositor – e o constatare, din păcate, din ce în ce mai generală. Cui îi mai vine rândul aproape că nu mai contează, acuzele vor fi aceleaşi: nu a fost în stare să fie disident, prin urmare e… imoral şi nu are ce căuta în viaţa publică! Într-o anumită împrejurare, l-am văzut pe Adrian Marino bucuros că a rămas printre puţinii neatinşi de acuzele lui Paul Goma; iată însă că nu a scăpat nici domnia-sa, fiind catalogat la un moment dat ca navetist internaţional, iar altă dată denumit „deplasabilul”. Deci, e recomandabil ca nimeni să nu se bucure prea devreme. E bine motivată presupunerea că nu vor scăpa decât Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. E regretabil că negativismul încruntat al lui Paul Goma a devenit anecdotic, dar găsesc că vinovat de acest fenomen nu este numai autorul (cum se încearcă a muşamaliza lucrurile), vinovaţi suntem şi noi ceilalţi, din ce în ce mai indiferenţi, mai apatici (şi asta o ştie foarte bine scriitorul de la Paris şi de aceea nu ne lasă în pace). Ceea ce putem spune, cu maximă înţelegere, de pe cealaltă parte a baricadei, e că Paul Goma ne supune unei mai mari intransingenţe morale decât putem suporta. Şi apoi nu pot să nu observ (nu cu ironie, ci cu obiectivitate) că lui Paul Goma îi şi place să fie singur împotriva tuturor, pentru că nu mai are încredere decât în el însuşi. Acum cred că ştiu de ce s-a diminuat creditul polemistului: pentru că se vede din ce în ce mai tare în judecăţi plăcerea condamnărilor, satisfacţia excomunicărilor, plăcerea pedepselor verbale pronunţate cu o mare îndârjire. Or, plăcerile acestea nu pot trezi simpatie.

Nici nu ştiu cu cine îşi imaginează scriitorul că îşi va susţine campania electorală la preşedinţie: probabil că se bazează pe cei mai tineri. Onestitatea propriilor estimări (există aşa ceva?) mă obligă să spun că nu are nici o şansă în această iniţiativă politică, dar asta nu înseamnă că nu merită să candideze, pentru a face un test al programului, al ideilor, al… strategiei. Îmi permit aici un interludiu de scrisoare întredeschisă, cum ar spune Paul Goma. Exigenţa sa draconică a creat un discurs crispat, îndârjit, exasperant, aproape înfricoşător, şi o atmosferă glacială, dură. Ca stil al campaniei pre-electorale, tonul său e cel puţin inabil prin impresia de discurs agresiv (inclusiv în programul publicat). Ar trebui să creeze încredere, nu panică. În concluzie, domnule Paul Goma, zâmbiţi, vă rog, mai mult şi… dezinteresat, pentru că (ştiţi bine) nu există un singur fel de zâmbet politic; fiţi mai îngăduitor (deşi acum e un pic prea târziu) cu posibilii prieteni, fiţi mai destins, mai generos; nu se poate să le distrugeţi chiar toate iluziile celor care au sau pot avea încredere în dumneavoastră! Sper să nu fie o simplă glumă candidatura… Glumind, aţi pierde ai mult decât candidând. În orice caz, aţi fost luat în serios: dovadă este şi campania de denigrări, care abia a început. Lucrurile vin de se leagă.

Din câte îmi pot da seama, „Adevărul literar şi artistic” a deschis o campanie anti-Goma, în numele din iulie ’95, cea mai radicală de după 1989, dacă nu luăm în calcul injuriile din „România Mare”. În numărul 276, Cătălin Ţârlea îşi manifestă stupefacţia că în Scrisori întredeschise nu se văd decât „obiceiurile mahalageşti” ale generaţiei ’60: scriitorii se bălăcăresc între ei – iar acest fapt (recunoaşte autorul articolului) îi provoacă delicii. Autorul Povestirilor cu pensionari e încă blând când constată că „Paul Goma înjură pe toată lumea, făcându-şi din asta un stil, ştiind că îşi face din asta un stil şi plăcându-i că îşi face din asta un stil”. Nu-l contrazic în această constatare (e o impresie aproape generală, cum spuneam), dar nu pot accepta calificarea de „obicei mahalagesc” şi nici aruncarea anatemei asupra întregii generaţii. Marea lovitură în cazul Goma este dată în numărul 278 al „Adevărului literar şi artistic”. Pe prima pagină, sub titlul Gomora, Cristian Tudor Popescu deplânge compromiterea ultimului disident care părea că mai rezistă nepătat: Paul Goma, după ce toţi ceilalţi i-au produs rând pe rând, mâhnirea şi dezolarea. Două dezvăluiri sunt senzaţionale. Prima: „îi răsfoisem 2-3 cărţi (mărturiseşte Cristian Tudor Popescu): crispate stilistic, ostentative, cvasinule ca literatură”. Cu această apreciere revenim la nivelul anilor ’77 când s-a încercat (şi s-a reuşit!) a se acredita ideea că Paul Goma e nul ca scriitor, deci… nu există nici ca disident. Dar din 1990 încoace a apărut în raft întreg de cărţi Goma şi cred că nu-i de ajuns doar să răsfoieşti două-trei cărţi pentru a te convinge de calitatea de scriitor a cuiva. Eu cred (şi am demonstrat-o) că Paul Goma este un mare scriitor, stând alături indubitabil de George Bălăiţă, Augustin Buzura, I. D. Sârbu, Marin Preda şi alţii de acest calibru. Aleg o singură carte pe care aş centra eventuala discuţie: Din calidor, care transcrie cutremurător drama Basarabiei din perspectiva unui copil; dar pot invoca, pentru cititorii cu simţul modernităţii, şi Ostinato sau Uşa – ca să mă limitez la alte două exemple. Sunt stupefiat că stau necitite şi nerecenzate apariţiile editoriale ale autorului: În cerc, Adameva, Justa. Un scriitor ar merita din partea unui alt scriitor cel puţin această relaţie de onestitate; lectura cărţilor, nu numai atunci când ne aventurăm să-l declarăm nul, dar şi atunci când îl presupunem genial. Proza lui Paul Goma este acoperită, din păcate, de zgura reacţiilor furibunde la scrisorile şi opiniile lui politice. Înainte de a vorbi, propun celor care vor să se pronunţe despre prozatorul Paul Goma o pauză firească de lectură.

Al doilea fapt săvârşit de „Adevărul literar şi artistic” este şi nu este senzaţional: se dau în două pagini de revistă documente din dosarul Goma de la Securitate, toate declaraţii din aprilie-mai 1977 (cel mai fierbinte an Goma), o caracterizare, tot pentru uzul Securităţii, făcută de Al. Ivasiuc, în februarie ’77, unde Goma este calificat drept „o inteligenţă săracă”, şi o scrisoare adresată de Goma lui Nicolae Ceauşescu, din care nu reiese – cum scrie Cristian Tudor Popescu – că linge cizmele şefului statului, ci faptul că petentul s-a lovit tot timpul de un zid al tăcerii, neavând cu cine dialoga. Documentele sunt într-adevăr interesante şi nu le consider deloc acuzatoare, compromiţătoare, pentru Paul Goma. Ele ar merita o discuţie mai stăruitoare şi ea ar putea avea loc în presa noastră literară şi neliterară. Întrebarea este: cum au ajuns aceste documente în posesia redacţiei „Adevărul”? Cu ce drept le publică? Nu seamănă asta a practica de la „Săptămâna” lui Eugen Barbu când jurnalul unui Caraion exilat era publicat cu intenţia de compromitere? Nu cumva publicarea acestor pagini (care nu este deloc compromiţătoare, repet!) este o replică la publicarea volumului de Scrisori întredeschise? Pentru că şi în alte numere, „Adevărul literar şi artistic” a publicat documente din arhivele Securităţii trebuie să înţelegem că acestei publicaţii i s-a distribuit rolul revistei „Săptămâna”?

Să lăsăm o pauză de lectură pentru cei care nu cred că Paul Goma e un mare scriitor şi o pauză de reflecţie pentru cei care nu ştiu cui îi este frică de Paul Goma. Aflăm încă o dată, după douăzeci de ani, că Paul Goma nu e nici scriitor, nici disident. Mai era necesar? De ce s-o fi repetând istoria asta cu atâta obstinaţie?

 

Câţi Soljeniţîn avem?

 

Întrebarea poate părea bizară celor care nu ştiu despre ce vreau să vorbesc. Soljeniţîn e unul singur: conştiinţa anticomunistă a blocului sovietic, cel care a zguduit Occidentul prin mărturia sa despre ororile din închisorile comuniste în documentarul extins şi minuţios din Arhipelagul Gulag, o lucrare monumentală apărută întâi în franceză, în anii 1973-1975, în trei volume. Soljeniţîn e disidentul care a dezvăluit temeliile carcerale ale regimului comunist. Noi, românii, nu avem nici un caz de acest fel – vor spune cei supăraţi pe o anumită conştiinţă politică (nu spun care), excesiv de ofensivă în acuzele postdecembriste. Cei care nu au fost atinşi până acum de schijele verbale ale acelui discurs uniform culpabilizator s-ar putea să răspundă: avem (sau am avut) şi noi un Soljeniţîn, cunoscut şi recunoscut ca atare în deceniul opt, un disident cu o operă de rezonanţă europeană, cu scrieri traduse în franceză, germană şi olandeză, romane şi mărturii despre regimul opresiv din România, o personalitate susţinută politic şi publicistic de postul de radio „Europa liberă” – Paul Goma. Şi totuşi, răspunsul din urmă (cel mai firesc posibil) nu e suficient: fie pentru că avem doi (sau chiar mai mulţi) Soljeniţîn, fie pentru că avem un alt Soljeniţîn român decât Paul Goma.

Editura Humanitas ne face în 1999 surpriza de a reedita primul volum din memorialistica lui Ion Ioanid Închisoarea noastră cea de toate zilele, cuprinzând mărturii despre trecerea autorului prin închisorile comuniste în anii 1949 şi 1952-1954 – volum înfăşurat cu o strindentă banderolă roşie, cu un rost publicitar, banderolă pe care scrie mare şi vizibil de la distanţă: Un Soljeniţîn român. Nu e nici o îndoială că iniţiativa aparţine editurii (iar nu autorului); recomandarea către cititori de pe coperta a patra figurează ca informaţie justificativă a emblemei publicitare această menţiune: criticii (nu se spune cine) l-au numit pe Ion Ioanid „un Soljeniţîn român”. S-ar putea să existe această trimitere în receptarea cărţii lui Ion Ioanid, care a apărut iniţial la Editura Albatros, în cinci volume, în anii 1991-1996; cinci volume din care Humanitas va face trei, câte avea în anii ’70 Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Similitudinea tipografică nu se poate transforma însă într-o similitudine politică între Soljeniţîn şi Ion Ioanid, pentru simplul motiv că acesta din urmă şi-a publicat memoriile din închisorile politice româneşti numai după căderea comunismului şi (deocamdată) numai în româneşte. În tot ceea ce vreau să spun aici nu aduc nici o imputare autorului care, sunt convins, nu are nici un amestec în această practică publicitară neloială, sfidătoare la adresa lui Paul Goma şi sfidătoare, în fond, la adresa adevărului.

Chiar dacă cineva a făcut o apropiere între Arhipelagul Gulag şi Închisoarea noastră cea de toate zilele, justificabilă prin amploarea mărturiei, prin caracterul documentar meticulos, totuşi Ion Ioanid nu este un Soljeniţîn român din mai multe motive frapante: 1. nu este un scriitor; 2. nu este un caz recunoscut pe plan european sau, în general, occidental, la un nivel cât de cât comparabil cu cel al scriitorului rus; 3. mărturia lui nu a apărut la timp, pentru a reprezenta o confruntare directă cu comunismul românesc, fiind cunoscută, în întreaga ei articulaţie (ca o carte), abia după 1989. Nu vreau nici o clipă (repet) să diminuez meritele lui Ion Ioanid, un om care a pătimit imens, a cărui suferinţă trebuie ascultată şi înţeleasă, a cărui mărturie îşi are importanţa ei în „procesul comunismului”. Autorul însuşi mărturiseşte, într-o scurtă prefaţă, că a vrut să realizeze o mărturie şi să contribuie astfel „la reconstituirea întregului adevăr despre viaţa deţinuţilor politici sub regimul comunist din România”. Aceste merite nimeni nu i le poate diminua sau nega.

Prin declararea lui Ion Ioanid ca un Soljeniţîn român departamentul de promovare a cărţii de la Editura Humanitas realizează cel puţin o inabilitate. Nu cred că Paul Goma merita această răzbunare, chiar dacă a exagerat în criticile şi reproşurile aduse directorului editurii, în atât de insistenta şi nedreapta activitate publicistică (era să zic pugilistică) a exilatului parizian. Miron Radu Paraschivescu l-a numit, cel dintâi, pe Paul Goma „un Soljeniţîn român”, formula a fost preluată de „Le Monde”, de radio „Europa liberă” şi de numeroşi exegeţi, încât ea s-a consacrat numai în relaţie cu disidenţa lui Paul Goma. Mărturii soljeniţîniene despre închisorile comuniste au adus după 1990 şi Petre Baicu, Constantin Cesianu, Nistor Chioreanu, Radu Ciuceanu, Paul Dimitriu, Ion Gavrilă-Ogoranu, Costin Merişca, Victor Ioan Pica, Aurel State. Să-i promovăm pe toţi sub renumele de „Soljeniţîn” români? Nu ar fi abuziv?

Tentativa de uzurpare a titlului glorios de „Soljeniţîn român”, atribuit lui Paul Goma în anii ’70 şi recunoscut pe plan european, e un gest imoral, pentru că e nedrept şi resentimentar. Nu e o simplă şi inocentă eroare publicitară, ci o enormă şi simptomatică ingratitudine faţă de cel mai important disident român.

 

 

Are Paul Goma talent?

 

Despre Paul Goma nu se poate vorbi fără patimă şi fără o minimă doză de exagerare în aprecierile pozitive sau negative. E o iluzie să crezi că ai putea găsi o cale de mijloc, un echilibru al judecăţii: în raportarea actuală la cazul său pare imposibil de dibuit un punct de echidistanţă. Cele trei volume ale Jurnalului său (Ed. Nemira, 1997), în fond o colecţie de pamflete, unele mai tari, altele mai „moi”, i-au adus prozatorului Paul Goma prejudicii nebănuite, pe termen lung. Printr-o translaţie simplă, dar incorectă, antipatia contemporaneităţii s-a extins dinspre scriitor spre opera lui, căzând victimă unei contestări drastice. Nepăsător şi neprevăzător de felul lui, autorul trebuia totuşi să se aştepte la asemenea reacţii (însă conjuncturile nu au fost niciodată specialitatea sa): la culpabilizări se răspunde tot cu culpabilizări, la negaţii – blânde sau furibunde – ale autorităţii morale se răspunde cu aceeaşi monedă. Astfel că s-a ajuns uşor de la acuza de falsă dizidenţă, numită şi disidenţă confecţionată („un Soljeniţîn de substituţie”, creat de Securitate, de D. Ţepeneag, de Europa Liberă sau de toţi la un loc) la negarea oricărei relevanţe estetice a operei (considerat autorul unor „volume de o calitate submediocră”, după cum afirmase recent Bianca Balotă în revista 22, nr. 19).

Adevărul este că ar fi şi greu de disociat între biografie şi operă în cazul lui Goma; pe deasupra, în focul discuţiilor, nimănui nu-i arde de disocieri. Întreprinderea nu ar fi inutilă. Consider absolut necesară o delimitare între Jurnal (o colecţie de publicistică perisabilă, plină de culpabilizări nedrept exagerate) şi restul operei (alcătuită de o diversitate de romane distribuite derutant pe palierele unui ambitus al imaginaţiei epice întins de la autobiografic la fictiv).

Chiar este Paul Goma autorul unei opere neglijabile? Din păcate, e uimitor de răspândită această idee! Adevărul e că sunt mult mai puţini cei care citesc decât cei care au păreri, inclusiv în rândul criticilor. Dar şi asta poate fi o constatare acuzatoare: Paul Goma are prea puţini cititori, din moment ce părţi importante din tirajul unor cărţi au trebuit date la topit. Fără o comparaţie cu alte tiraje şi alte vânzări din proza contemporană, constatarea riscă să rămână nesemnificativă, ori ne poate conduce cel mult pe făgaşul problemei succesului. Mai cinstit e să punem deschis problema valorii. Ce rămâne din opera lui Paul Goma? În care anume din cărţile sale se văd mai bine temele proprii şi talentul? Din punctul meu de vedere, supremaţia valorică este deţinută de micul roman autobiografic Din calidor, în care se pot pune mari speranţe de durabilitate. Destinul dramatic al unui basarabean e transpus aici cu sensibilitate şi fineţe analitică; naraţiunea dă, în acelaşi timp, o idee, memorabil transpusă epic, despre soarta istorică nefastă a unei provincii româneşti. E o carte importantă din care ar merita să fie reproduse fragmente în manualele de literatură, dacă nu chiar să figureze în întregul ei (cum e mai firesc) în bibliografia obligatorie a studiului literaturii române la toate nivelele (gimnaziu, liceu, universitate). Situez în fruntea celui de-al doilea eşalon valoric romanul Uşa…, mai fluent, mai simplu, mai strâns, mai bine construit decât celelalte, pe care le plasez tot în aceată categorie: Ostinato, În cerc şi Gardă inversă. Sunt cărţile în care autorul dă câştig de cauză ficţiunii, în defavoarea biograficului, şi o face cu o considerabilă abilitate tehnică. Artificiul şi efortul de construcţie epică se simte prea mult în Ostinato, prima carte publicată în străinătate, un roman acceptabil ca experiment, dar prea copleşit de miză, interesant, fără îndoială, ca tehnică narativă; e o demonstraţie de forţă, pe parcursul căreia se simte din păcate gâfâitul autorului. Economia de mijloace, tensiunea dramatică, fluxul epic sunt mai bine conduse în Uşa… Dintr-o a treia categorie, aş alege Culoarea curcubeului 77 şi Soldatul câinelui, cele mai puternice şi mai zguduitoare mărturii ale confruntării cu dictatura. Dacă selecţia pare prea generoasă, m-aş limita în ultimă instanţă la trei cărţi, în trei facturi sau modalităţi diferite: Din calidor, Uşa, Soldatul câinelui. E şi calea de iniţiere în opera lui Paul Goma, pe care o recomand celor aflaţi la început de drum (studenţilor la Litere sau cititorilor obişnuiţi). În acelaşi timp, cele trei romane sunt argumentele sau leacul pe care le sau îl recomand scepticilor, celor neîncrezători în talentul scriitorului şi în valoarea prozei lui. Cele mai bune romane ale lui Paul Goma sunt, în profunzimea lor, un memorial al durerii şi o diagramă a revoltei, un protest al conştiinţei etice în faţa terorii politice şi a alienării umane. Selecţia este discutabilă, ca orice selecţie, şi, desigur, oricare cititor sau critic îşi poate afirma propriile opţiuni estetice, dintr-o operă întinsă şi diversă (e de unde alege). E poate aici locul să răspund clar, direct şi cu fermitate, la întrebarea penibilă (ca despre un începător), formulată de unii cu un scepticism agresiv: „are Paul Goma talent?”. Răspund răspicat pozitiv, cu un adaos privitor la partida (contestatarii sau adepţii) căreia i se adresează: din păcate sau din fericire, are! În ciuda supărărilor pe care le-a pricinuit Jurnalul său, în ciuda inabilităţilor sale de atitudine, în ciuda acuzelor nefondate sau exagerate aduse scriitorilor contemporani, în ciuda imensului său orgoliu de Disident Absolut, în ciuda nefericitelor sale culpabilizări, prozatorul Paul Goma are talent! Că nu îi e deocamdată unanim recunoscut (ba dimpotrivă – îi e aproape unanim contestat) – asta e altceva. E un fenomen, un simptom al actualităţii literare, la care merită să reflectăm.

În vacarmul de proteste şi contestări iscate de Jurnal e greu să-ţi păstrezi cumpătul şi judecata echilibrată. Cota estetică a operei şi cota morală a omului Paul Goma au scăzut văzând cu ochii. Principalul vinovat este scriitorul însuşi, care încurcă, fără să-şi dea seama, receptarea favorabilă a propriei opere. Jurnalul lui Paul Goma i-a stricat definitiv autorului relativa stare de non-beligeranţă cu literatura română actuală, deţinută pentru scurtă vreme prin ’90–’92. I s-au deteriorat nu numai relaţiile cu criticii, ci şi cu aproape toţi scriitorii. I-au mai rămas puţini fideli, capabili să rişte a se sufoca sub potopul de reproşuri, atrăgându-şi o antipatie aproape generalizată. Cred că publicarea jurnalului este cea mai mare eroare făcută de Paul Goma în întreaga sa carieră literară, eroare concurată, în sectorul politic, numai de avansarea gratuită a candidaturii la preşedinţia României. Un jurnal e acceptabil (suportabil şi credibil) atunci când autorul are orgoliul de a-şi arăta slăbiciunile şi îndoielile, reuşind să depăşească slăbiciunea de a-şi etala sfidător orgoliile şi judecăţile aspre, dure, asupra contemporanilor. Pedeapsa celor vexaţi se află pe punctul de a-i retrage titlul glorios de Soljeniţîn român. Lucrurile au evoluat în defavoarea sa, datorită inflexibilităţii neproductive şi, mai ales, datorită imobilităţii pariziene. Cred acum şi eu, deopotrivă cu alţii, că Paul Goma este, în mai mică măsură decât altădată, un Soljeniţîn român, pentru că şi-a trădat modelul unde, probabil, nici nu-şi închipuie: după 1990, nu a avut tăria să renunţe la exil şi să se întoarcă printre ai săi, să pătimească şi să greşească împreună cu ei în procesul construirii democraţiei.

Pe măsură ce se vor cicatriza rănile produse în viaţa literară de orgoliul său justiţiar, Paul Goma va fi recunoscut ca unul din cei mai importanţi scriitori contemporani. Numai cine va uita sau nu va mai cunoaşte nesuferita mină a autorului de exclusivist în continuă ofensivă împotriva tuturor va fi în stare să aprecieze proza lui Paul Goma la adevărata ei cotă. Abia atunci o întrebare ca „are Paul Goma talent?” va suna la fel de penibil ca astăzi întrebarea „are Macedonski talent?”. Scriitorul Paul Goma trebuie să se resemneze cu gândul că numai posteritatea îi va face dreptate, din moment ce a ales să-şi deteste contemporaneitatea. Cu condiţia să înscrie în testamentul său literar interdicţia de reeditare a jurnalului pe o durată de cel puţin 50 de ani, dacă nu a avut puterea să-l ardă. Ar fi fost în folosul operei sale.

Orgolios fără măsură, justiţiar fără limite, negativist şi contestatar fără nuanţe, retras într-o singurătate rece, cu aproape toate punţile de comunicare tăiate, încrezător că va face să răzbească Adevărul absolut, hrănit de himera unei revanşe interminabile, agasante, asupra celor care se fac vinovaţi de faptul că nu au fost disidenţi, înconjurat numai de la distanţă de susţinători marginali, atinşi fie de un scepticism timid, fie de o rigiditate suspectă, Paul Goma este cel mai antipatizat scriitor român de la Macedonski încoace. Nu încape îndoială că Paul Goma este, în sensul cel mai profund şi mai detestabil al temperamentului său, un macedonskian. Ceea ce a „reuşit” Macedonski cu o epigramă Paul Goma a realizat cu un jurnal în trei volume. Ca un arc voltaic peste timp Poetul Absolut de la începutul secolului comunică/ rezonează cu Disidentul Absolut  de la sfârşitul lui. Nici pentru unul, nici pentru celălalt contemporaneitatea imediată nu a fost demnă de ei. Tot răul i se trage celui din urmă din inducerea involuntară a convingerii false că ar fi unicul disident, că ar fi unicul ins moral într-o lume iremediabil cufundată în amoralitate, dacă nu în imoralitate.

 

*

Paul Goma nu mai este perceput ca un model. Abia dacă mai este tolerat ca un fost disident. Dar este o tolerare tacită, nu explicită. Scriind o exigentă sinteză despre proza perioadei postbelice, în Literatura română sub comunism (2002), dintr-un punct de vedere clar politic, Eugen Negrici nu-i consacră lui Paul Goma nici măcar un paragraf de două rânduri. Tratează pe larg, în capitole separate, „literatura aservită” şi „literatura tolerată”, dar nu pomeneşte un cuvânt despre literatura neaservită şi netolerată, unde Paul Goma a fost un caz notoriu. Biografia şi opera lui Paul Goma sunt uitate, ascunse într-o severă eclipsă. Scriitorul era (şi continuă să fie) conştiinţa noastră „rea”, care ne mustră fără cruţare. Ar fi, dacă i-am acorda o minimă credibilitate şi autoritate morală. Dar nu-i (mai) acordăm poate pentru că exemplul său ne ţine prea aproape de un trecut dureros, detestabil, ca realitate politică şi morală. Poate pentru că personajul de astăzi nu mai este demn de propriul trecut. Oricum, în ambele situaţii avem un răspuns răzbunător. Paul Goma este protagonistul unei perioade demult apuse, care nu ne mai interesează. E un caz clasabil, de trimis la arhivă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru liniştea noastră.

Bibliografia receptării critice

(din volume, selectiv)

 

Eva Behring, Scriitori români din exil, 1945-1989. O perspectivă istorico-literară, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2001;

Anton Cosma, Romanul românesc contemporan, 1945-1985. II. Metarealismul, Presa Universitară Clujeană, 1998;

Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001;

***, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, Ed. Albatros, 2000;

Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Ed. Libra, 1999;

Ioan Holban, Salonul refuzaţilor, Ed. Moldova, 1995;

Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, 1993;

Monica Lovinescu, Unde scurte, Paris, 1978, Ed. Humanitas, 1990; idem, Seismograme. Unde scurte II, Ed. Humanitas, 1993; idem, Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Ed. Humanitas, 1994; idem, Est-etice. Unde scurte IV, Ed. Humanitas, 1994; idem, Praguri, Unde scurte V, Ed. Humanitas, 1995; idem, La apa Vavilonului, 2, 1960-1980, Ed. Humanitas, 2001; idem, Jurnal, 1981-1984, Ed. Humanitas, 2002;

Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, 2002;

Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Ed. Saeculum I.O., 2000;

I. Negoiţescu, În cunoştinţă de cauză, Ed. Dacia, 1990;

I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Ed. Dacia, 1994;

Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, 1994;

Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Ed. Amarcord, 1995;

Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Ed. Humanitas, 1994.

 

Text şi bibliografie minimală publicate în această variantă în volumul meu

Reabilitarea ficţiunii, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004,

volum care a obţinut Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române

 

 

Singurul curs universitar de literatură română contemporană care are un capitol special, distinct şi detaliat, rezervat lui Paul Goma.

 

Literatura română contemporană, Anul III

Prof. univ. dr. Ion Simuţ, Facultatea de Litere din Oradea

Curs VI (continuare). Disidenţa şi exilul. Cazul Paul Goma

Anunțuri

9 comentarii to “CAZUL PAUL GOMA ÎNTRE POLITICĂ ŞI LITERATURĂ(ION SIMUŢ MI-A TRIMIS ACEST TEXT AL SĂU, PE CARE-L PUBLIC CU PLĂCERE)”

  1. E grea istoria, mai ales când trebuie trăită; puţini actori, conştienţi de rolul lor de făcători de istorie, fie ea şi literară, pot interpreta partitura fără să simtă constrângerile unui costum, fie prea strâmt, fie prea larg pentru acest rol. E greu şi să re-trăieşti o istorie grea, dură şi urâtă…cu care, dacă nu ai fost un Paul Goma, ai fost complice. Eroii sunt morţi sau înjuraţi, ca Paul Goma. În faţa lor nu poţi decât să te simţi ruşinat…au să-i insulţi.

  2. Alexandru Petria, in caz ca n-ai inteles ce-am vrut sa spun cu linkurile alea, iti explic acum: am vrut sa subliniez ca Dl Paul Goma n-a fost singurul român cu coloana vertebrala din Iepocă, dle. Si in orice caz, Paul Goma n-a fost cel mai ostracizat, cu zeci de carti premiate si cu atatea venituri de pe urma celebritatii sale, incat, iata, isi permite sa traiasca de 40 de ani la Paris. Pe cand eu sunt si azi cenzurat (in vreme ce batjocoritoru disidentei mele si hartuitoru anonim „radu humor” semneaza Apelul de pe blogul tau pentru recunoasterea lui Goma ca herou national!). Si sunt cenzurat chiar de tine, mey, rumâne ! 🙂 Si-atunci, ce atata gargara, din care noi ar trebui sa-ntelegem ca tu nu mai poti, vezi doamne, de doru si de dragu heroilor anticomunisti ?

  3. ps. In caz ca primul meu mesaj a intrat la spam din motive independente de vointa dtale, imi cer scuze fiindca te-am banuit pe nedrept (insa esenta mesajului ramane).

    Cu sinceritate,
    avp

  4. Domnule Padina, daca aveti ceva de reglat cu cineva, vă rog s-o faceti in alta parte. Subiectul este Paul Goma, nu Viorel Padina, cu prietenii si dusmanii sai .
    Cu ganduri doar de bine,
    AP

  5. Dle, eu nu vbeam nici despre mine, nici despre Paul Goma, ci despre printzipuri… oops. „Intr-o sotietate fara moral si fara printipuri, carevasazica ca nu le are”, asta e situatia si natia, – de la Nenea Ianko citire. ps. Deci dta erai cenzoru, a ? 🙂 Hai pa, n-o sa te mai deranjez niciodata, fii sigur de asta.

  6. Am descoperit ȋntȃmplǎtor pe internet aceastǎ analizǎ aprofundatǎ a operei și omului Paul Goma, scrisǎ de profesorul Ion Simuț. Citindu-l m-am bucurat cǎ „nu am ridicat piatra” dupǎ o primǎ carte cititǎ, așa cum am vǎzut ȋn exemplele date cǎ au fǎcut cei care l-au și catalogat literar nul. Ce nu știusem cȃnd nu ȋnțelegeam ȋnverșunarea lui continuǎ și dupǎ revoluție, e cǎ i-a porcǎit pe toți la rȃnd, unii dintre ei nefiind strǎini de necazurile lui pe cȃnd se zbǎtea sǎ publice sau de excluderea din PCR și US. Moderația profesorului e demnǎ de toatǎ lauda și stima, demersul lui unic fiind parte din istoria literaturii romȃne, la temelia cǎreia tocmai a depus o cǎrǎmidǎ cȃt un lingou de aur. Felicitǎri profesore! Corneliu S.

  7. Cȃnd am scris nu citisem finalul:
    „Oricum, în ambele situaţii avem un răspuns răzbunător. Paul Goma este protagonistul unei perioade demult apuse, care nu ne mai interesează. E un caz clasabil, de trimis la arhivă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru liniştea noastră”.

    A nu știu cȃta oarǎ mǎ bag unde nu-mi fierbe oala. Mi-e mie rușine de acest final rușinos. Corneliu S.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: