Nu se găseşte un editor pentru poetul Cristian Popescu?

Cristian Popescu a fost un poet extraordinar. Şi este. Date despre el, fie şi incomplete găsiţi aici  http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Popescu

Din nefericire se vorbeşte tot mai puţin de el şi cărţile lui sunt dificil de găsit. Nu se găseşte un editor deştept care să-l reediteze pe Cristian Popescu?

 

‎”Trebuiau să poarte un nume”

Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gâturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricât au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela.
Dar mai ales a existat o baladă numită „Mioriţa”, care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: „Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef.”
Nu, Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntâi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintâi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.
Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi – l-am văzut eu cu ochii mei – care adormise cerşind, cu mâna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe în palmă şi el se trezea fericit de cât primise în vis…
Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimă, nu le ţâţă, cu lapte…
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea – li s-a spus simplu: Caragiale…
Cristian Popescu

 

Local familial

1.

Toata familia mea benchetuieste la „Local familial”. Bere. Lautari. Antren. Mama aduce liliac alb in halbe. Verisoare. Toasturi. Bunicul, dupa tejghea, ascute cutit pe cutit, priveste buchetul de liliac, ride, ascute: hirst, hirst, cutit pe cutit. Intr-un colt un tigan inmoaie vioara in halba cu bere, ca pe miez de piine. Bunicii mei din flori, matusile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joaca un joc. „Joaca, domne, odata!” imi striga una din rude, iar eu arunc pe masa poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept dama de cupa, drept septar rupt la un colt. Mama se-nvirte printre mese, vesela. Toti o ciupesc tandru, o mingiie, o striga. Bunicii mei din flori, matusile. Berea scirtiie-n halbe, scirtiie pozele la incheieturi, eu dau noroc si arunc doi muguri pe tablia jocului de table. Ei striga „Ai zaruri masluite si-mi rup zarurile intre dinti. Mama serveste, parul ei se revarsa in bucle blonde peste marginea halbelor. Toate rudele isi trec mina prin el inainte de-a bea. Flutura rufele pe fringhie deasupra meselor din „Local familial”. Toata lumea e adunata. Bunicii mei din flori, matusile. Mie imi aduce mama cei mai frumosi, cei mai bine facuti mititei, aduce liliac alb in halbe la „Local familial” unde toata familia mea benchetuieste.

 

2.

Ce lene in pachetul cu vata. Ce moliciune, ce voluptate, ce liniste, mama. Acolo, sub pansament, strins bine, unde zvicneste pulsul, unde pulseaza perna sub cap, zvicneste ca o inima alba, moale si mare; si-o stringi in brate. Somnul tau e ca si atunci cind deschizi inspre seara fereastra si se umple camera cu racoare. Mama raspunde manechinelor din vitrine cu un zimbet, cu o fluturare de mina. Mama cinta la pian si muzica ei are miros de tei si de sudoare. Mama sterge pianul de praf cind cinta. Ne-a rugat ca atunci, cind o fi, sa udam in fiecare saptamina cu parfum bun pamintul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o camasa de vara din umbra ei. Sta ascunsa in spatele pozei si asculta cum ii spun acest poem. Ochii s-or inveli incet in ceara. La ea in piept aerul e de seara. O lumina blinda care face rotocoale, se ridica usor inspre tavan si-n camera miroase a tei si a prajeala..

 

3.

El e vesel acolo, sus. Sta in pozitie de drepti si are in jurul capului, asa o lumina la care duce mereu mina ca la chipiu. Si saluta. Si eu o duc bine. Stau intins in pat cu fata in sus, imi asez minusile lui de piele vechi si roase pe piept. Ca sa adorm mai usor. Am un somn odihnitor. Cind tin ochii inchisi seman mai bine cu el. Mestec un dumicat cit mai mult timp si ma gindesc la adincul ala ca-l inghite pe el, ca pe un miez de piine. Hai, poemule, sa-l impresionam pe tata, sa-i dea lacrimile, sa-l cinsteasca lumea si-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva par blond si ochi albastri, a rujat-o ca s-o port eu in buzunarul de la piept drept o poza de iubita. Ii mingii umarul alb,. Poza ta data cu crema neagra de ghete, tata, lustruita soldateste, sclipind. Hai, poemule, o sa-i placa lui tata. El ma iubeste, saluta si acum amical, pocnindu-si calciiele soldateste.

 

4.

Sora mea va citi la batrinete poemele de familie. Si-o sa-si tatueze pe brate, pe umeri, pe piept poemele ca sa fie in fiecare noapte cite cineva linga ea; si matusa si tata si eu; ca sa le mingiie obrazul aspru, ridat, cu pielea lasata. O sa povesteasca cum ne dadeam noi iarna cu patinele: de la izvor pe riul de munte, pe Dunare in jos pina la mare si ajungeam primii. O sa povesteasca cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormintul bunicului si ce mai batai cu perne trageam. Si-o sa povesteasca cum plescaiam eu la masa, cum clefaiam si ea ma certa, aproape plictisita. O sa povesteasca vecinelor si copiilor din parc. O sa plinga pe umarul lor. Va invita la masa toate admiratoarele mele sa le ghiceasca in cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticla. O sa le serveasca cu ochi de sticla dulci-acrisori, sa-i rontaie ca pe dropsuri. Sora mea e si ea trecuta la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la batrinete. Va cere sa fie dusa direct in trupul mamei, nu in pamint. Ca sa creasca mai departe parul mamei, unghiile ei si nu flori pe mormint. Sora mea are ochii mei si-o sa priveasca pe fereastra cu ei.

 

5.

Sunt citiva fluturi in pachetul cu vata, bunico,. Eu ti i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sint linistiti. Miezul piinii e si el de vata. Alb, pufos. Poza ta e trista, impacata si tandra, poza ta mica e folosita drept eticheta pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vata alba ca laptele in pahare. Iarta-ma pentru poemul asta, bunico. Poate-i mai bine ca nu-l auzi. Paginile cartilor pe care le imprumutai de la mine iti lingeau palma ca un ciine credincios. Ce eveniment era cind ti se ridica fusta pina peste genunchi si tu nu observai. Toti ne bucuram. Hai sa te scot la plimbare prin parc, la sosea. Poza ta e lipita pe toate sticlele cu vin. Noi bem si tu te uiti de acolo la noi si ne vezi fericiti. In pahare e vata; alba ca laptele.

 

6.

Bunicul spunea ca ferestrele sint lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca niste etichete pe borcanele de compot, ca afise pentru muzeul infiintat in apartament. Spunea ca de pe vremea lui sint lipite acolo. Ii raspundeam cu totii ca o sa dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o sa le vindem drept ziare pe strada. Le vom folosi drept cearsaf unsuros pe cele de la sufragerie. Si-apoi, bunicule, tu ai sa privesti cit vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copacel sub fereastra si ca sa fie de-o virsta cu el a dat copacelul cu lac. A impaiat poza bunicii si plinge si-i spune pe numele de fata. Bunicul si-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru in artizanat, le lustruieste in fiecare dimineata cu o cirpa moale. Bunicul e june. Perna si-a umplut-o cu pamint ca sa se obisnuiasca. Priveste pe fereastra si spune: „Azi-miine, am sa plec in lume sa va gasesc un rost, un nume.”

 

7.

Intotdeauna a trebuit sa te-nvat eu ce sa faci, spune matusa: pui saminta in ghiveciul cu pamint si deasupra o capcana de-aia cu arc, de soareci. Si cind creste floarea: pac!, o si prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe riul de munte, pe Dunare in jos pina la mare. Si-ajungi primul.”. Matusa poarta ochelari cu lentile facute din doi ochi de sticla. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeste la toti viitorul in palma, ne ghiceste in cesti de cafea. Aburul ce se inalta din oalele ei se face fantome. Asa ne spunea cind eram mici ca sa nu lasam nimic in farfurie. Matusa mea face cure de odihna: pleoapele ei ostenite se subtiaza, se largesc, atirna pe obraz pina in dreptul gurii. Matusa mea apare in poze, in reviste. Acolo isi trage languros peste inima ciorapul fin, mulat, de matase. Apare in reviste drept reclama pentru acest poem.
Poem vorbit I

Bineînţeles c-am auzit cu toţii de acel câmp pe care creşte păr de fată în loc de grâu. Da, da… unduios şi blond. Iese lumea noaptea şi piaptănă îndelung părul şi dimineaţa copiii îl împletesc în cozi. Ce dacă face moartea din trupul nostru trup de femeie. Trup roditor de grozavă femeie… Mare lucru!… Aşa schimbaţi vom purta în dreptul inimii o vânătaie chiar de inimă făcută, loviţi de inimă pe dinăuntru. Poţi să strigi cât vrei: ,, Ah, fată cu părul blond şi vânăt!” Tot degeaba. Vor veni copiii să i-l împletească şi-ai tăi or pieptăna-o îndelung. Poţi să strigi cât vrei: ,, Ah, poemule, vânăt şi blond şi unduios!” Tot degeaba. Vor auzi cu toţii de flacăra aia ascuţită, de inima cu două tăişuri pe care o porţi la piept. Bineînţeles.

Anunțuri

One Comment to “Nu se găseşte un editor pentru poetul Cristian Popescu?”

  1. The telephone at the street corner

    by Cristian Popescu – traducere cristian saileanu

    At night, if you feed a shell instead of a quarter into the telephone at the street corner, a small, white, unmarred shell, picked up in summer on the beach, rather than the dialing tone you will hear the wonderful sound of the waves. Then no matter what number you dial, a mermaid will answer you, and will entice you over.
    At night, if you feed a rose petal instead of a quarter into the telephone at the street corner, rather than the dialing tone you will feel in your nostrils the wondrous smell of freshly cut hay and lilac flowers. Then, no matter what number you dial, the gentle voice of an old woman will patiently go over the recipe for the best ever rose petal jam.
    At night, if you blow cigarette smoke instead of dropping a quarter into the telephone at the street corner, rahter than the dialing tone, the receiver will gush out fog, warm fog that will wrap all around you, will slowly fill the street, the houses, will cling to branches like cobwebs.
    At night, if you feed a quarter into the telephone at the street corner, you will sometimes have to bang with your fists into the machine until you get a dialing tone, and when dialing your house number, your wife will pick up: where ever have you been up until this late hour, that she is not going to warm up the food for you, that she will dump you, drop you like a bad habit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: