Ruxandra Anton şi « Cartea lumilor dispărute »

Ruxandra Anton este o poetă care ştie ce vrea. Cu un ton constant, semn că şi-a găsit calea, că nu mai ezită. Tăcerea criticii în ce priveşte ultima sa apariţie editorială, « Cartea lumilor dispărute », editura « Tracus Arte », 2011, mărturiseşte doar despre lipsa criticilor care urmăresc la modul profesionist şi nepartizan actualitatea literară, nu despre valoarea poeziei.

« Lana sunt eu », ar putea să spună Ruxandra Anton, după modelul lui Flaubert, Lana fiind un fel de alter-ego al scriitoarei, neasumat, personaj în jurul căruia se coagulează a doua parte a cărţii, « visele mele povestite de lana », cea mai valoroasă, după părerea mea. Aici textele se « umanizează », au încărcătura faptului trăit sau cunoscut în amănunt, au o mică poveste memorabilă, spre deosebire de prima parte, « poezie strânsă cu uşa »,  unde cuvintele se lovesc uneori în gol, pândite de artificiozitate.

Pe pagina a IV a volumului, Horia Gârbea afirmă că Ruxandra Anton « scrie rar şi bine, bucurându-ne cu adevărul şi firescul poeziei sale ». Într-un text pus la începutul cărţii, transcrierea unui mail, de fapt, Liviu Antonesei zice : « Am citit, mai întîi, cursiv, de la un capăt la altul, apoi şi cîte una, cu pauze. Părerea mea e că sunt foarte bune şi fac un întreg. », iar Liviu Ioan Stoiciu, tot într-un mesaj electronic citat constată : « M-am uitat pe ea, merită să o publici. Vrei vorbe mari? Nu mai ezita. ».

No, vorba ardeleanului ce sunt, ce-aş mai avea de comentat după aceşti « naşi »? Eventual, poeta să fie sănătoasă şi să scrie când simte că are ceva de spus sub imperiul urgenţei!

Alexandru Petria

Câteva poeme de Ruxandra Anton

O VREME NU VOI MAI SCRIE

o vreme nu voi mai scrie
decît dacă-mi vor sîngera mîinile
voi sta pe malul celălalt
unde oamenii se îneacă în frunzele toamnei
voi călca peste hîrtiile îngălbenite

care nu vor să mărturisească nimic
voi fi un om cenuşiu

ca un copac plin de cuiburi părăsite
cînd voi obosi de atîtea singurătăţi
voi merge în căsuţa de la malul mării
unde lana visează tot ce voi scrie.

LA FOTOGRAF

Lana stă în rama fotografiei

mama i-a pus părul pe moaţe peste noapte

cu oţet de mere

şi în cîrlionţii blonzi i-a prins funde mari albe de mătase

e îmbrăcată într-o fustă neagră plisată şi bluză albă

poartă pantofi negri de lac şi şosete albe

şi-a scos cravata de pionier şi a aruncat-o în şifonier

cînd să iasă pe uşă

mama nu a observat

în dimineaţa aceea teribilă

cînd avea să meargă în tîrg la fotograf

pentru prima dată

lana o ţine pe ruxandra de mîini cu braţele încrucişate

de parcă ar urma să pornească un dans

zîmbetul ei a pălit puţin de la şocul bliţului

însă chiar şi aşa este irezistibil

ea a mers pe jos pînă în tîrg

drumul e lung şi plin de praf iar soarele îţi sleieşte puterile

ea simte că are două trupuri

unul care merge şi altul care stă

abia în marginea pădurii se odihnesc amîndouă

în pădure sînt multe umbre care se mişcă printre copaci

umbrele au ochi şi o limbă roşie lungă care-i intră sub piele

ea stă cuminte lîngă coşul de răchită al mamei

acolo îşi schimbă şi încălţările

fotograful se uită printr-o cutie

şi îşi acoperă capul cu o pînză neagră ca un bau-bau

lana simte că aerul o strînge

mama oftează şi o sărută pe ruxandra

fotografia va fi gata peste şapte zile

nimeni n-o vede pe lana în fotografie.

POVESTEA FILMULUI

sîmbăta seara mă rugam de tata să mă lase la film

cel mai uşor îl convingeam cînd îl găseam la cîrciumă

lanei îi plăcea să înfrunte privirile bărbaţilor beţi

tata duhnea a rachiu

dar încă nu-i crescuse perechea aceea de picioare

cu care oamenii beţi pot să meargă pe trei cărări

tata nu mă mîngîia niciodată

de asta mă temeam de el

însă zumzetul acela care-i intra în glas

de la sfîrîitul băuturii pe gît

mă liniştea

după ce tata mă întreba ce film

cu cine merg şi la ce oră mă întorc

se căuta prin buzunare de mărunţiş

filmul costa un leu şi cincizeci de bani şi exact atît îmi dădea

filmul rula la căminul cultural

pe un pătrat alb agăţat de cortină

în sală erau bănci lungi din lemn fără spătar pe care nu încăpeam toţi

cei care stăteau pe jos ne răsturnau banca şi se aşezau ei

ţipetele se amestecau cu rîsetele şi cu pumnii

cînd filmul se rupea

pînă se aprindea lumina

începeau fluierăturile

de la început pînă la sfîrşit

filmul era un dute-vino

între cei de pe ecran şi cei din sală

care strigau la ei cum să continue acţiunea

lana lipea bucăţile de film cu vata pe care şi-o punea în urechi

îi acoperea pe toţi cu vată şi le întorcea spatele

cînd ieşea din sală lăsa impresia că merge pe un cal alb

nimeni nu îndrăznea s-o trateze pe lana ca pe un film prost.

POEZIA FLORII-SOARELUI

Lanei nu-i plăcea limba rusă

profesoara ştia asta şi la ora ei

lana trebuia să-i scrie o poezie

poezia cerută era ca o floarea-soarelui fără corolă

însă doamna profesoară cădea în extaz

şi îi dădea nota de trecere

limba rusă era un pumn în gură

de la lenin şi stalin

şi nici măcar Dostoievski nu putea să mă ducă în spate

cînd îmi stătea greutatea asta pe limbă

tot ce venea din rusia

cădea istovit în visele mele

norii cei negri ai alfabetului rus

îmi dădeau frisoane

cu toate că mai tîrziu

călăuza lui Tarkovski

mi-a arătat cum străzile mergeau încet prin oraş

dincolo de voinţa noastră.

ŞCOALA DIN ŞOTRON

şcoala mirosea a petrol de la duşumele

vîntul se oprea în mirosul acela greu

cărţile miroseau a patriotism

patriotismul flutura la gîtul nostru

în cravata roşie de pionier

noi cîntam trei culori în fiecare dimineaţă

încolonaţi în careul din curtea şcolii

să ne intre cîntecul în adîncul plămînilor

nu ne opream pînă cînd nu auzeam

cum în piept ne creşteau păpădii

şi un nor de puf alb se ridica în sus

pe tablă scriam cuvinte de lemn şi cifre de metal

şi o portocală uriaşă din care muşcam miezul negru

iar cojile ei se prefăceau într-o minciună

lana nu putea să scrie toate propoziţiile

dacă nu-i veneau din cap

şi în capul ei nu creşteau portocale

numai mere verzi acre

lana nu-şi punea uniforma

nici numărul matricol şi panglica albă

lana îşi lega şireturile de nori

lana submina partidul

pe pămîntul tare desenam şotronul

în fiecare pătrat era un ochi deschis

care se uita la picioarele noastre

cum săreau şi mutau ciobul dintr-un pătrat în altul

cercul avea o gură care striga la noi

cînd călcam linia

eu desenam şotronul pe holul şcolii

gura şotronului înghiţea şcoala

tata era chemat la cancelarie

să scoată şcoala din şotron

numai frica lanei mirosea a patriotism.

Material apărut pe Agenţia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/10/ruxandra-andon-si-%c2%ab-cartea-lumilor-disparute-%c2%bb/

Anunțuri

2 Trackbacks to “Ruxandra Anton şi « Cartea lumilor dispărute »”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: