Nereguli grave la COPYRO, Societatea de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor

Lumea literara ar trebui sa fie interesata de ce se intampla la COPYRO, institutia condusa de prozatorul Eugen Uricariu. Aveti aici un document in pdf elaborat in urma unui control, care o sa va puna serios pe ganduri PV 2011 COPYRO

Atentie la Robert Nuțu! „Îmblânzitorul de cărnuri”. Un scriitor cu potential…

La editura A. T. U. Sibiu-Hermannstadt a apărut, de curând, volumul de debut „Îmblânzitorul de cărnuri”, de Robert Nuțu.

Altadata o sa scriu mai detailat despre acest autor, despre care nu stiu mai nimic si mi-a trimis volumul sau de proza prin posta.

Ce vreau sa spun fara rezerve si repede- ne aflam in fata unui scriitor adevarat, cu un stil format.

„Îmblânzitorul de cărnuri” este o nuvelă mustind de sex, extrem de provocatoare, unde insa nu gasesti locurile comune ale acestui gen de scrieri.

Cred ca Robert Nutu o sa scrie o carte de referinta daca o sa dea si peste un story cu miza.

 

Cateva fragmente:

 

 ”Cu toate astea, pumnul mi-a trecut pe lângă ureche.

Mi-a atins umărul, dezechilibrându-mă şi împingându-mă spre uşa băii.

Văzuse când întorsesem capul şi încercasem să mă strecor pe sub braţele lui şi s-a răsucit pe vârful picioarelor şi cu corpul aplecat şi rezemat de bar, şi-a făcut vânt şi m-a izbit cu latul pumnului în bărbie, îmbrâncindu-mă în acelaşi timp cu umărul, în vreme ce se propulsa din bar cu cealaltă mână şi mă scuipa şi încerca să mă agaţe iarăşi când mă prăbuşeam şi să mă lovească încă o dată. Ultima mişcare îl descumpănise însă şi trebuise să se prindă de mine şi să mă respingă cu genunchii ca să rămână pe picioare.

În cădere l-am apucat de ambele braţe şi am căutat să scap de gustul sângelui adunat în gură. Simţeam pe obraz două arsuri largi. Două discuri incandescente care se dilatau parcă de fiecare dată când clipeam, iradiind corzi lungi de căldură uleioasă de-a curmezişul feţei. Intersectate deasupra nasului şi împrăştiate peste ochi, săreau pe sprâncene în sus pe frunte şi se scurgeau de-o parte şi de alta a capului ca nişte pârâiaşe de lavă; se uneau apoi la ceafă şi-n jurul gâtului, strângându-mă într-un laţ aprins care se micşora de-ndată ce încercam să trag aer în piept.

Inima îmi bătea peste tot.

O auzeam pulsând adânc prin fundul stomacului. Legănată de fluidele înspumate care îi transmiteau vibraţiile în coaste şi printr-o zonă oscilantă, penetrabilă, aşezată undeva deasupra vezicii gata să plesnească; bătea în coapse; în genunchi; bătea cu două aşchii metalice sub sfârcuri.

Izbiturile din umeri şi cele din gât se coagulau într-un bubuit compact, din esofag şi până-n căuşul scrotului, însoţit de reverberaţii pătrunzătoare ce se rostogoleau cu sângele înfierbântat de-a lungul venelor, strivite apoi sub piele în serii de mici explozii înţepătoare, stinse cu sfârâituri care urcau pe urmă din nou cu bătăile inimii, între scurte detunături asemănătoare focurilor de artificii.

Iar lucrurile din bar îşi negociau conţinutul. Profilurile scăldate în lumina puternică, fugite dintre tiparele lor, formau o pastă strălucitoare şi irespirabilă prin care fizionomiile pluteau ca nişte cercuri de ulei.

Ceva mi-a săltat corpul, zgâriindu-mi spatele de o suprafaţă dură.

O stea ruginie mi-a explodat în centrul feţei, sub nas.

Am simţit cum stomacul mi se înnoadă şi ţâşneşte pe gât, odată cu un damf acru şi puturos. Un torent zgrunţuros mi s-a oprit în dinţi, forţându-mă să-l înghit imediat ce capul mi-a alunecat înapoi, tras cu o smucitură şi izbit de-o tablă moale, îndoită de greutatea corpului meu, prăbuşit apoi în aceeaşi parte.

M-am rostogolit cu gâtul sucit şi cu mâinile adunate sub piept.

Picioarele au atins zgomotos podeaua. Am auzit tălpile adidaşilor pocnind pe parchet şi catarama curelei zgâriind suprafaţa lucioasă. Apoi câteva degete mi-au înşfăcat umărul şi m-au răsucit. Îl vedeam acum destul de desluşit prin ceaţa uleioasă, trupul îi era în continuare descompus într-un amalgam de linii şi curbe înfipte în figuri geometrice dizolvate în vălurele şi eşarfe colorate de lumina intermitentă. Dar din acea ceaţă sclipitoare ţâşneau reverele triunghiulare şi pătate de vin ale unei cămăşi cu picăţele albastre, încadrând un grumaz scurt, fulgerat de vene şi spuzit de coşuri.

Treptat, o barbă tunsă rotund şi-a îmbinat contururile cu oasele unei mandibule grosolane şi doi obraji s-au lăţit în nişte băltoace lăptoase până sub ochii înroşiţi şi genele strânse şi împletite, semănând cu bucăţile de sârmă.

Gura s-a crăpat dintr-o dată şi a despicat faţa cu o nervură însângerată. Dinţii au sclipit printre buzele încreţite de suflul unui icnet, pe măsură ce capul se avânta înainte, urmărind mişcarea pumnului care se înălţa încet, pe sub reverele cămăşii şi tulbura ceaţa, cu o coadă de steluţe şi pârâituri albastre. Faţa, pe care apăruseră între timp şi sprâncenele îmbinate deasupra nasului, s-a întunecat şi s-a încreţit o clipă, s-a denivelat şi şi-a întins trăsăturile ca nişte corzi. Durerea a izbucnit undeva departe, între urechi, atât de adânc încât mi s-au tăiat picioarele.

Am vrut să mă mişc.

Coapsele îmi erau imobilizate.

Ca şi mâinile şi restul corpului.

În loc de asta am respirat pe nas.

Şi ceva negru şi lung mi-a alergat pe piept şi mi-a intrat pe sub coaste. În partea unde bănuiam că trebuiau să se afle şalele şi fundul, aveam un soi de sac gol şi nesfârşit care primea ecourile fiecărui gest pe care încercam să-l fac iar ceaţa asorta panglici şi fundiţe şi scăpăra în steluţe multicolore.”

 

 

 

” Din dormitor s-a desluşit un horcăit, o tuse şi pe urmă linişte, picioarele ei presau pe marginea saltelei, cu gleznele învelite în creţurile păturii răsucite.

Am privit-o din prag cum îşi saltă un braţ, trăgându-l pe cearşaf, scărpinându-se pe obraz, apoi întinzând degetele pe sub pernă şi apucând pe dedesubt colţul de sus, în vreme ce spatele i se încovoia şi gulerul halatului i se ridica peste urechi; patul a scârţâit şi a răsunat trosnetul unui arc din saltea.

M-am scărpinat la coaie şi m-am lăsat în genunchi lângă pat.

Adormise cu halatul înfăşurat pe corp; totuşi am reuşit să-l trag şi să i-l rulez de pe fund; avea şi el câteva zgârieturi, nişte tăieturi fine, înălţându-se precum nişte fisuri din despicătura feselor, probabil atinsese aluniţa de pe buca stângă cu lama, era înconjurată de-un brâu subţirel şi uscat de sânge. Din vulva cufundată adânc între picioarele doar un pic depărtate, i se zărea numai un colţ, cu firele de păr retezate inegal.

I-am desfăcut încet partea de jos a feselor – buzele îi erau strâns lipite şi uscate ca o ceafă ridată de bătrân, degetul mi-a alunecat peste ele fără să dea de nici un pic de umezeală, carnea se prindea de buricul arătătorului. Aplecat spre birou, am luat o gură din paharul cu votcă, am încălzit-o, plimbând-o între dinţi şi am lăsat-o să i se scurgă între labii.

Ţinându-i tot aşa fesele puţin depărtate, mi-am băgat degetul în vaginul ei; era uscată doar la intrare, i-am uns-o bine cu votca călâie, mai încolo dogorea strâmtă, degetul înainta ca-ntr-o presă incandescentă.

Am mişcat din el foarte uşor şi am mai lăsat un strop de alcool să se scurgă acolo, adunându-l mustind din încreţiturile anusului, pe urmă am lins-o pe porţiunea dintre rozetă şi umflătura ridicată în manşon deasupra arătătorului şi-am împins profund , începând să rotesc vârful degetului; nu s-a trezit, nu a schiţat nici un gest, când m-am urcat în pat cu totul, o convulsie i-a lipit fesele şi strânsoarea ei a devenit o secundă puternică, înainte de a-şi pocni genunchii şi de-a azvârli cuvertura de pe glezne.

Degetul îmi sclipea la becul veiozei, jilav şi cu un inel de spumă transparentă, cu bule mărunte de aer la rădăcină, pe mont.

Adina a oftat, a strâns iarăşi din fund şi s-a sucit sub mine, cu faţa-n sus, frecându-se la ochi. M-am săltat să-i fac loc.

Halatul s-a desfăcut de pe ea, dezgolindu-i pieptul.

Pe ţâţe i se imprimaseră cutele cearşafului.

Cum stăteam aşa pe pat, călare pe genunchii ei, am trăit senzaţia că sunt dintr-o dată foarte departe, undeva unde nu conta că e uneori întuneric, într-un puţ nesfârşit, acolo, fără vârstă, încremenit, neînconjurat de nici un lucru la care să fiu silit să mă gândesc în momentul următor; creierul îmi era doar o adunătură confortabilă de măruntaie.

 

M-am aplecat şi-am sărutat-o pe buric. Adina s-a foit sub mine, şi-a dat părul din ochi, s-a uitat la birou şi la veioza aprinsă.

– Mi-e sete, a zis ea.

Am luat paharul de pe şerveţel, mi-am băgat degetul umezit în el, l-am clătit, apoi i-am dat votca. A băut gâlgâind, ridicată pe coate, cu gâtul încordat. S-a frecat la subraţ şi şi-a tras picioarele de sub mine. Pleoapele care i-au fluturat pentru câteva secunde, s-au închis ca peste două găuri într-un maldăr de unt rânced, iar răsuflarea ajunsă la mine dintr-un căscat duhnea a acru.

S-a rostogolit pe pat, cu pizda la vedere. Pe cearşaf, în urma ei, s-a întipărit o pată cleioasă. M-am întins şi am mângâiat-o. A găsit o ţigară, a aprins-o şi s-a lungit pe spate, cu paharul la piept.

Mi-am dus mâna pe pulpele ei julite, pe genunchi şi pe brâul firav de grăsime, cu trei cute scurte de sub buric.

Fumul se înălţa deja deasupra patului în ghemotoace calme şi rotocoale destrămate în spirale şi arabescuri, vulva umezită de votcă îi lucea.

Am apăsat-o şi mi-am strecurat degetul între labii, purtându-l în sus, încercând să dau de clitoris. Cu o sforţare scurtă, Adina s-a tras pe coate şi cu ţigara între dinţi şi-a săltat picioarele în poala mea, căutând să-mi pipăie cu ele pântecul. Fumul urca în prelungirea şuviţelor ei murdare de păr, adăugându-le nişte extensii ireale, înghiţite de următoarele valuri de fum pe care le tot sufla spre tavan.

Mi-am petrecut mâna pe sub glezna ei stângă şi cu unghiile celeilalte mâini, i-am zgâriat dosul coapsei şi pielea delicată dinapoia genunchiului. Apoi i-am apropiat călcâiele şi mi-am băgat între ele penisul deja întărit, începând să îl frec uşor. Picioarele i s-au lăsat grele pe mine; le-am ridicat şi le-am sărutat degetele, chipul ei nu avea nicio expresie, era o mască de cauciuc care revenea la forma iniţială îndată ce resortul neştiut care o făcea să reacţioneze la atingerile mele, se relaxa şi golul lăsat de ţigara scoasă dintre buze se nivela ca şi urma de zâmbet ce-i strâmbase obrazul.

I-am dezlipit călcâiele.

I-am îndoit picioarele.

Am mângâiat-o şi am fugit cu limba în urma palmelor, muşcând-o de stinghii.

A aruncat chiştocul în pahar, l-a împins alături, pe noptieră şi crăcănată în faţa mea, a închis ochii şi şi-a îndesat perna sub cap.

Mirosea slab a alcool, mirosul urinei era mult mai pregnant, emana de undeva de la pubisul scrijelit şi se prelungea pe picioare; a oftat şi s-a clătinat înfiorată când am împuns-o cu vârful nasului pe labii şi mâinile ei mi-au şters în treacăt părul şi fruntea. Am îngenuncheat şi mi-am furişat palmele sub fesele ei, apoi i-am lins intrarea vaginului şi am căutat să-mi strecor limba înăuntru.

Cu apăsări lente şi rotind-o, am reuşit să pătrund de câteva ori, de fiecare dată rămânând cât puteam de mult acolo şi încercând să mişc vârful, cu bărbia şi nasul îngropate între picioare. Coapsele îi vibrau şi se îndoia pe cearşaf vrând să mă simtă cât mai bine, mâinile mi-au şters iarăşi fruntea şi creştetul capului.

 

După un timp, am ieşit din vagin şi am urcat printre labii la clitoris; l-am atins, am coborât, mi-am strecurat limba în vagin şi am urcat încă o dată, tot aşa de câteva ori, până ce fesele i s-au contractat în mâinile mele şi a scăpat un geamăt. Mi-am scos palmele de sub ea, am prins-o pe după pulpe şi trupul i s-a curbat. Capul i s-a scufundat în pernă, izul de pişat era peste tot pe faţa mea, era tot ce puteam mirosi, nasul şi buzele şi pielea de deasupra lor jilavă şi valuri de căldură au început să-mi curgă din ceafă pe şira spinării.

Adina încremenise cu gura căscată. Am zărit-o lingându-şi dinţii, apoi a deschis ochii şi s-a uitat la mine acolo, vârât în pizda ei şi masca de cauciuc s-a curbat cu încetineală şi s-a netezit.”

 

” Adina a gemut şi a avut o bruscă mişcare de respingere; a strâns puternic din fund, mă primea povârnită oarecum pe-o parte şi am lăsat degetul să alunece afară, continuând să o pompez – dacă o izbeam prea tare îşi sălta o idee capul şi aştepta să mă retrag pentru a-şi destinde un moment trupul, intram şi ieşeam cu zvâcnete simple, primitive, fără să respir – cu coada ochiului mi-am surprins silueta transpirată în oglindă, de la brâu în sus, alături de colţul calculatorului şi-o margine a tabloului de pe celălalt perete.

Adina a zgâriat perna cu unghiile, zgâlţâită de opintelile mele; sânii i se balansau şterşi de cearşaf; de sub scrot a crescut limba fierbinte a unui bici care mi-a lins mădularul de la rădăcină până-n vârf şi s-a retras într-un roi de furnicături.

Am scos pula cu un fior şi m-am chircit în fund.

Vaginul era albit de spumă şi scuipat. Adina s-a prăbuşit pe-o rână, s-a răsucit cu picioarele-n sus, apoi s-a ridicat pe vine în faţa mea şi mi-a luat în palmă penisul năclăit de sucurile ei.

I-am cuprins sânii. Limbile ni s-au întâlnit.

I-am inhalat răsuflarea caldă.

S-a lipit de mine, masându-mi domol mădularul, pe urmă şi-a purtat dinţii pe gâtul meu şi m-a muşcat, mişcând limba. I-am cuprins tâmplele şi am privit-o în ochi.

Eram pe acolo, stâlcit, sclipind între nervurile negre şi complicate ale irişilor, coagulat în încrengătura zigzagată a nuanţelor de albastru şi alburiu care dansau în preajma împletiturilor ce înconjurau pupilele dilatate în lumina slabă.

M-am apropiat de ea din interiorul globilor acelora înlăcrimaţi, mi-am croit drum din întunecimile înflorite; ochii mi s-au împăienjenit şi i-am supt buzele între ale mele.

Sub nas îi flutura o cojiţă uscată. I-am îndepărtat-o cu unghia şi i-am mângâiat bărbia. Mâna i-a alunecat pe penis, iar privirea i-a fugit la ceasul agăţat pe perete înapoia mea, era trecut de miezul nopţii – penisul se pleoştise, l-a sculat cu câteva smucituri bruşte.

– Ce e? Glasul cu modulaţii ciudate a derapat în lungul unui şir precipitat de cuvinte, clar şi răspicat, apoi înăbuşit ca dindărătul unui perete capitonat. Nu înţelegeam.

Sunetele se închegau din aceleaşi trei-patru cuvinte pe care le modela între buze, aflându-le alte şi alte direcţii de fiecare dată când gura i se deschidea.

I-am sărutat faţa buhăită de băutură şi nesomn, semicercurile vinete de sub ochi, apoi umerii purpurii ai obrajilor. Am cules încă o cojiţă de muci de pe nas şi am împins-o pe spate între perne, desfăcându-i picioarele. Straturile de somn se aglomerau, întoarcerea era anevoioasă şi cumplită – o deplasare într-o tăcere profundă, fără rezonanţă, în care timpul îşi trimitea avangardele de secunde printre depozitele de somn sedimentate, smulgându-mă din străfundurile unde stăteam, ghemuit şi gol, pe fundul unei adâncituri bătătorite cu paie şi nămol, înconjurat de noroi fierbinte şi rocă – îmi întindeam pseudopodele – păşeam pe marginea cuibului – fluturam din aripi, deschideam ciocul şi-mi înfoiam coada – băteam cu labele îmblănite în pământ şi zbieram de durere – pietrele erau jilave şi negre şi acoperite de muşchi, alunecam pe lianele răsucite în jurul copacilor – ţopăiam şi-mi zbârleam părul de pe grumaz şi izbeam cu coada, făcând spume şi sfâşiam în măsele tendoanele şi carnea – sorbeam sângele scurs pe labe, mă înălţam şi adulmecam aerul şi apoi excrementele ţâşneau cu putere, izbind pietrele, mirosul de sălbăticiune umplea aerul – sfâşiam şi-mi făceam loc între alte corpuri calde, luptam şi loveam cu pumnii, timpul şuiera printre crăpături – braţele creşteau lungi, fragile şi palide, orizontul se clătina carbonizat, crăpând şi plesnind – cerul se coşcovea şi cădea străpuns de albastrul fulgerelor, printre globuri colorate şi roiuri de secunde mistuite sub ploaia tăioasă ca o lance trupul îmi devenea lemnos, inhalam damful de transpiraţie şi spermă, mâinile îmi erau invadate de furnicături – răsucite bizar şi strivite, presate de ceafa ce cădea pe muşchii chinuiţi – straturile de somn, dizolvate curgeau ca-ntr-o pâlnie care apoi se întorcea şi se mărea într-un cerc orbitor de lumină, cu marginile neclare, îmbrâncit pe-o suprafaţă neagră – spaţiile erau colorate în grabă, parcă de-o mână neîndemânatică – verdele pal al peretelui, rama maronie din lemn sculptat a oglinzii, alburiul paharului şi mai sus dreptunghiul nelămurit al monitorului.

Am deschis ochii şi am ridicat capul de pe braţele sucite la ceafă. Am înghiţit cu greutate. Adina sforăia înghesuită în mine, cu gura căscată, cu un picior fugit peste pat. Becul veiozei îmi desenase un cerc arzător pe retină, când strângeam pleoapele pulsa rapid, împrăştiat în steluţe dureroase.

Braţele atârnau din cioturile umerilor ca două zdrenţe. Nu le găseam nici un folos, căzuseră pe piept şi rămăseseră fleşcăite acolo.

Adina a scos un horcăit, a sforăit şi s-a răsucit puţin pe-o coastă, îndoindu-şi piciorul. Respirând întrerupt, a pufnit pe nas şi a reînceput să horcăie, foşnind pe cearşaf.

Patul a oscilat, a devenit nesigur. A basculat către pereţii camerei care au început imediat să se legene şi m-am săltat în capul oaselor şi am căutat să mă uit într-un punct fix, între ceas şi silueta conturată slab a şifonierului.

Limbile ceasului s-au ramificat şi au încremenit încălecate la doi. Afară lătrau câinii. Adina a sforăit şi a tresărit. Din vagin sperma îi cursese într-o şuviţă albicioasă.

Cumva nu reuşeam să accept faptul că mă trezisem şi stăteam în fund; fiecare secundă căpătase o importanţă covârşitoare; golul dintre ele devenea de nesuportat, nu izbuteam să-l umplu în nici un fel, se mărea insuportabil ştergând tonurile, diferenţele, razele veiozei erau distinct separate de feliile de întuneric de pe pereţi cu tuşe grosolane, verticale. Mi-am adăpostit fruntea în palme şi-am aşteptat până ce amorţeala mi-a dispărut cu totul din braţe. Apoi m-am sculat în picioare şi am ieşit pe hol, mergând spre bucătărie.

Bezna mă învăluia; fuioarele de întuneric pipăiau gambele, culcate sub tălpi – peste ele se insinuau, câte-o clipă, decupaje de spectre şi culori, câinii tot lătrau în jurul blocului, fereastra sufrageriei se distingea albă şi fantomatică, iluminată de dedesubt, iar bezna insista, fuioarele călcate îmi pătrundeau în unghii şi-n degete.

Am aprins neonul la bucătărie, m-am dus la chiuvetă şi am băut o cană cu apă. Pe aragaz era o cratiţă cu un rest sleit de omletă în ea şi cu o felie de pâine muşcată alături. Am mâncat în picioare, în frigider rămăsese o sticlă de votcă de-un litru, neîncepută. Am aşezat-o pe masă lângă prima, mestecând omleta îmbibată cu ulei.

Din vitrina prăfuită a bufetului am ales un pahar înalt, cu picior şi, cât am băut din votcă, am tăiat trei felii mari de pâine neagră şi le-am mâncat aproape pe nemestecate, împreună cu un măr găsit pe chiuvetă, pe suportul de vase. Câinii au mai lătrat o dată şi au amuţit.

Bucătăria se făcea tot mai limpede şi spaţioasă, păstrând numai la extremităţi, ca o ramă, un fel de ceaţă unduitoare şi cremoasă. Minutele încetineau, depozitate în straturi între pereţi. Picioarele mi se răceau pe gresie.

Am înghiţit ultimul rest de omletă şi am aruncat cotorul mărului pe masă.

Întorcându-mă, am lovit frigiderul cu cotul şi am alunecat cu paharul în mână. Filtrată de sub un paravan invizibil, durerea din obraji a reapărut, cu cele două discuri incandescente turnându-mi plumb topit peste maxilar. M-am împleticit şi m-am prins de colţul mesei.

Sticlele au zăngănit şi ridicându-mă, pieptul mi-a pârâit spart, expulzând aşchii de os în umeri şi-n burtă; jumătate din lume era inteligibilă, cealaltă se scufunda în întuneric şi pâlpâia slab, ca un far ce semnaliza necontenit.

Adina şi-a făcut apariţia în bucătărie, târşâindu-şi picioarele băgate în papuci. Ţâţele-i fâlfâiau ca două baloane sparte, pe-o coapsă îi strălucea sucul scurs din vagin, iar în mână ţinea un maimuţoi uriaş, roz, cu nişte ochi imenşi, rotunzi, înconjuraţi de şuviţe flocoase.”

Mircea Diaconu despre cultura romana/video

Dan Stoica> Cer scuze pentru toate inexactitatile tehnice. Prima data am vrut sa le scot, sa montez, sa mai bag un insert. Am renuntat pentru ca e interesant sa vedeti cum gândeste un mare actor, si un om politic important, fara grija ca apare la TV, ca se uita la el mii de oameni, fara grija audientei… Eu vorbesc cam mult, dar asa tot interviul are o atmosfera colocviala autentica… a, da… si omul asta care facuse 800 de km. pana la Viena, pe post de sofer, care terminase de jucat un spectacol de 2 ore cu mult text… in cele 10 minute de interviu.. nu face nici o greseala gramaticala de exprimare. Oare Parlamentul român este compatibil cu el?

Filmul aici https://www.facebook.com/video/?id=100001524111760

Rezistența prin vanitate – un brand românesc, la 34 de ani de când scriitorul Paul Goma este refuzat de patria sa. Un text de Flori Bălănescu

”Nu e vorba de Paul Goma aici, nu e vorba de mine, nici de Uniunea Scriitorilor în războiul cu Paul Goma. Paul Goma are aproape șaptezeci de ani, sau are șaptezeci, poate să facă ceea ce dorește, poate să fie ce vrea el: și antisemit, și antifascist, și ce dorește el. E major, e vaccinat, n-avem nici o treabă. Problema mea e a revistei care e editată de Uniunea Scriitorilor, ori eu nu pot accepta așa ceva într-o revistă a Uniunii Scriitorilor. Mult zgomot pentru nimic. Toată agitația asta nu este decât făcută să acopere vinovăția și responsabilitatea unor oameni, care încă nu știu în ce lume trăiesc, își imaginează că se poate orice.”

Interviul zilei, cu Nicolae Manolescu, la BBC, realizator Mircea Zamfir, 2005

Paul Goma are 76 de ani. A fost și a rămas mereu numai ce a dorit. Nicolae Manolescu – unul dintre românii care au influențat nefast felul în care este perceput scriitorul și omul Paul Goma în România, a fost și este exact ce și-a dorit: cel mai prizat critic literar român în viață, profesor universitar, președinte al USR, ambasadorul României la UNESCO, membru corespondent al Academiei Române, directorul ”României literare”, unul dintre cei mai avuți oameni ai literelor române (comparându-l cu media lumii literare, nu cu Ion Țiriac), rege neîncoronat al ”rezistenței prin cultură”, omul politic eșuat (singurul său eșec major, din câte cunoaștem), compensat de ”directorul de conștiință” și formatorul de opinie. Un traseu de invidiat pentru mulți tineri și mai puțin tineri care se uită cu jind spre ograda literară ori se află în marginea ei.

Lehamitea superioară cu care tratează criticul și intelectualul Nicolae Manolescu ”cazul Goma” nu se potrivește însă acestei schițe de portret. Întrebat despre ceea ce este cunoscut drept ”scandalul Viața Românească”, în loc să răspundă la obiect, așa cum gravitatea momentului o cerea, dl Manolescu s-a lansat în considerațiuni despre profilul moral al lui Paul Goma. Atât scrierile lui Paul Goma, cât și ale lui Nicolae Manolescu sunt publice, pot fi citite, citate. Rămâne stupefiantă ruptura între realitate (a faptelor, a documentelor, în desfășurarea lor cronologică, a analizei directe și circumstanțiale) și amalgamul părerilor și umorilor. Nu putem alătura în aceeași frază o jumătate credibilă, verificabilă, altei jumătăți ilogice în context, infirmată tocmai de textul incriminat. Dintr-o asemenea lipitură nu poate ieși o opinie responsabilă, ci una ținând mai degrabă de o mitologie a vanității foarte rezistente.

Înțelegem că președintele USR își lua în serios misiunea, acum câțiva ani, când, pentru a îndepărta de persoana sa și de instituție umbra oricărei suspiciuni de antisemitism, încerca să-l mai îngroape o dată pe Goma. Dl Manolescu nu poate accepta… Cum nu l-a putut accepta pe Goma nici în ”România literară”, o altă revistă aflată sub egida USR, nu în proprietatea vreunui scriitor sau critic literar. Curajul fabulos de a-și exprima atât de franc, de impetuos, de intempestiv dorințele și nemulțumirile după 1990 este cel puțin ciudat pentru un intelectual care a recunoscut că i-ar fi plăcut să fie disident, așa cum au mai fost și alții, nu doar Paul Goma. Și exemplifică: ”Dorin Tudoran, Ana Blandiana, fiecare după puterile lui”. Însă, a mai existat o categorie de rezistenți, din care a făcut parte însuși Nicolae Manolescu, a rezistenților prin cultură: ”am rezistat și noi cum ne-am priceput și cum am putut”. Continuarea logică a afirmației din aceeași frază: ”ceilalți care n-am avut tăria lui de-a face disidență”.

Piesa de rezistență este alta. La momentul interviului eticheta de antisemit îi fusese lipită lui Paul Goma, cu ajutorul decisiv al lui Nicolae Manolescu. Pentru a arăta că Paul Goma nu este decât o marcă expirată, susținută de oameni cel puțin la fel de dubioși și necredibili, precum poetul Liviu Ioan Stoiciu și cei care s-au solidarizat cu acesta, protestând împotriva deciziei USR, criticul devine colportorul Securității, prin creditarea generalului de Securitate Nicolae Pleșiță. Întru înțelegerea schemei propuse de acesta citez un fragment mai amplu:

”Nicolae  Manolescu:

Da, e adevărat, dar uitați-vă puțin, majoritatea sunt niște iluștri necunoscuți, stabiliți în Statele Unite, câțiva sunt bine cunoscuți, cum e Pleșea, de pildă, cu simpatii prolegionare și de altă natură /care fiind aceea, atitudinea critică față de N. Manolescu? – obs. mea, F.B./. Îi știu pe unii din/tre/ ei, am mai avut… mi-au trimis la «România Literară» proteste de multe ori… nu, e…, bate în verde culoarea majorității, iertat să fiu. Nu-mi place, e o culoare pe care eu o detest!

Mircea Zamfir:

Domnule Manolescu, de ce ar fi dat publicității un text antisemit, așa, pur și simplu, un personaj, o personalitate, un om ca Paul Goma? La vremea comunismului Paul Goma, un disident, un om arestat, bătut, să spunem…

N. M.:

Domnule Zamfir, e adevărat, numai că poți foarte bine să ai, să zic, nefericirea să nu te situezi la înălțimea propriului prestigiu. Paul Goma este, fără îndoială, cel mai important disident român, din epoca comunistă, omul care – de numele căruia se leagă probabil una din cele mai puternice, dacă nu cumva cea mai puternică acțiune anticeaușistă și anticomunistă. Din păcate, după 1989, nu știu, din motive pe care n-aș vrea să le discut, puteți să-l întrebați pe Paul /intimitate nepermisă – obs. mea., F.B./ însuși ce crede, Paul Goma a ținut cu tot dinadinsul să își distrugă orice fel de rivalitate sau de concurență posibilă. Nici un disident, n-am avut foarte mulți, dar am avut, să nu uităm: Dorin Tudoran, Ana Blandiana, fiecare după puterile lui. Paul Goma a ținut să-i umple de toate noroaiele lumii pe acești disidenți, a scris împotriva lor cuvinte pe care eu nu pot să le reproduc și dacă aș vrea. Pe urmă, ne-a luat la rând pe ceilalți, care n-am avut tăria lui de-a face disidență, dar am rezistat și noi cum ne-am priceput și cum am putut, ne-a luat pe toți la rând, ajungându-se la un moment dat în situația absolut stupefiantă ca, acuzat acum câteva luni de regretabilul general Pleșiță, la televiziune, că a fost brichisit, cum spunea generalul (un cuvânt pe care eu nu îl găsesc în dicționar), de către Securitate, /a fost/ trimis Paul Goma la aeroport când a plecat / 20 nov. 1977 – nota mea, F.B./, cu mașina generalului și făcut agent de influență. Sigur, multă lume a spus: e o prostie, e o ticăloșie Paul Goma agent de influență.”

Am luat de pe internet lista din 14 sept. 2005 a semnatarilor Protestului (emis pe 11 sept.) împotriva măsurilor de pedepsire aplicate de conducerea USR poetului Liviu Ioan Stoiciu. O redau întocmai:

Elena ANDRONACHE, matematician, Bucuresti; Anca Anghel NOVAC, medic, Toronto, Canada; Andrei BADIN, jurnalist, Bucuresti, Romania; George BALASU, editor „Cuvantul Romanesc”, Hamilton, Canada; Valeriu BARGAU, membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, director al revistei „Ardealul literar si al Editurii „Calauza v.b.”, presedintele Asociatiei Scriitorilor din judetul Hunedoara, director al ziarului regional „Calauza noastra”, membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania; Stefana BIANU, vicepresedinte al CMR (Consiliul Mondial Roman); Paul BOGDAN, preot, scriitor; Ghenadie BREGA, drd. in Film, reprezentant „Hyde Park” la Bucuresti; Oleg BREGA, presedinte ONG Hyde Park, Chisinau; Silvia CALOIANU (BODIU), filolog, ziarist; Liviu CANGEOPOL, ziarist si scriitor; Emil CICA, director al publicatiei „Romanul Australian”, Melbourne, Australia; Dumitru CIOACA-GENUNEANU, inginer electronist, California, USA; Silvia CONSTANTINESCU, editor „Curierul Romanesc”, Stockholm, Suedia; Eugenia CRANGARIU, avocat, Baroul Bucuresti; Dan CULCER, scriitor, membru al Asociatiei Scriitorilor din Targu Mures; Grigore CULIAN, editor al saptamanalului „New York Magazin”, New York, SUA; Daniel DELEANU, scriitor, Toronto; Virgil DIACONU, scriitor; Catalin FLOROIU, editor „Actualitatea”, Toronto, Canada; Anghel GADEA, scriitor, membru USR; Dumitru GHERDAN, inginer, inspector superior, Primaria Municipiului Bucuresti; Bianca Iulia GOEAN, consilier juridic; dr. Ioan Mihai GRECEANU, medic primar, Spitalul Elias, Bucuresti; Adriana HEGBELI, jurnalist, New York, SUA; Petru ILIESU, membru al USR, Timisoara; Roxana IORDACHE, ziarist; Lia LUNGU, artist, New York; Mihai MAGHIARU, presedintele Asociatiei Romanilor din Australia si editor al „Buletinului de Informatii”, Sydney; Dora MEZDREA, cercetator, Muzeul National al Literaturii Romane, Bucuresti; Aurora MIHACEA, publicist; Octavian MIHAESCU, scriitor, colaborator al revistei literare „Observator”, München; James D. MILLEEW, New York; Marius MINA, Business Admin-Manager, New York; Mihaela MOISIN, presedinte al Asociatiei Culturale Romane, Hamilton, Canada; Elena MUSCA, istoric, sef Sectie Istorie la Muzeul Judetean de Istorie si Arta din Zalau, jud. Salaj; Liviu NANU, profesor si scriitor; Dan OLARU, cercetator stiintific, expert tehnic in Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului; Niculina OPREA, scriitor, membru al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti; Cristi PANTELIMON, sociolog, Bucuresti; Ioan PINTEA, scriitor; Alexandru PLESCAN, scriitor, producator si regizor TV, Noua Zeelanda; Gabriel PLESEA, scriitor si publicist, membru al USR, presedinte al Foreign Press Association, New York, USA; Rodica POP, cercetator stiintific, Institutul de Studii Orientale, Bucuresti; Dorin POPA, membru al USR, filiala Iasi; Roxana PROCOPIESCU, traducator, Bucuresti; Stefan RACOVITZA, editor revista „Caminul Romanesc”, Geneva, Elvetia; Serban RADULESCU-ZONER, doctor in istorie, fost detinut politic; Iulia REBEGEA, jurist; Dan ROMASCANU, directorul revistei si editurii „Dorul”, Danemarca; Victor RONCEA, jurnalist; Carmen SABAU, PhD, cercetator stiintific; Mircea SABAU, PhD, profesor; Laurentiu STAN, preot; Razvan STAN, avocat, Baroul Bucuresti; Valerian STAN, publicist, Bucuresti; Flori STANESCU, istoric, redactor, Bucuresti; Mircea STANESCU, istoric, Bucuresti; Stefan STOENESCU, eseist si traducator; Claudiu TARZIU, jurnalist, directorul revistei „Rost”, Bucuresti; Alexandru TOMESCU, editor „Alternativa”, Toronto, Canada; Loredana FUCA TOMESCU, jurnalist/psiholog; Mircea TUGLEA, scriitor, fondator si redactor-sef al „Revistei de Marti”; Razvan TUPA, scriitor; Timotei URSU, scriitor si regizor, Statele Unite; Ion VARLAM, rezistent anti-comunist si fost detinut politic, analist politic; Mihai VAKULOVSKI, scriitor, fondatorul si realizatorul revistei „Tiuk”; George Mitin VARIESESCU, presedintele societatii Mihai Eminescu si redactor-sef al revistelor „Mihai Eminescu” si „Caruta cu povesti”, Sydney; Andrei VARTIC, scriitor, membru USM din Basarabia, publicist, editor „Dava International”, redactor-sef al postului de radio Vocea Basarabiei; Mihai VINATORU, inginer, SUA; Liviu G. VORNICU, economist, Atlanta, SUA; Mihai ZABET, inginer instalator, Bucuresti (lista ramane deschisa)

Dl Nicolae Manolescu nu a aflat până la venerabila vârstă pe care o avea în 2005 că un protest/ petiție/ scrisoare deschisă care face apel la principii de interes universal poate fi semnat(ă) și de ”comuniști”, și de ”fasciști”, și de orbi, de surzi, de pușcăriași, de intelectuali sau de oameni cu mai puține clase – dar cu mai mult bun simț -, că nu căutăm oamenii la diplomă de studii/ dosar de cadre/ cazier/ înălțimea statutului public.

Apelul pentru repunerea lui Paul Goma și a familiei sale în drepturile de cetățeni români, inițiat un an mai târziu, în septembrie 2006, a strâns circa 600 de semnături și a venit firesc în această atmosferă de punere la zid, fără drept de apel, a scriitorilor Liviu Ioan Stoiciu și Paul Goma. Între semnatari s-au regăsit și ”iluștri necunoscuți … cu simpatii prolegionare și de altă natură”, care simțiseră nevoia legitimă de a se solidariza cu Liviu Ioan Stoiciu și cu Paul Goma. Să cităm câțiva ”interni”, majoritatea membri ai USR, dintr-o listă intermediară de semnături, pentru a îndepărta suspiciunea scenariului extern, ”legionar”:

Constantin ACOSMEI, scriitor, Iași

Gabriela ADAMEȘTEANU, scriitoare, București

Ion Marin ALMĂJAN, scriitor, Timișoara

Adrian ALUI GHEORGHE, scriitor, Piatra Neamț

Liviu ANTONESEI, profesor universitar, scriitor, jurnalist, Iași, România

Vartan ARACHELIAN, ziarist, București, România

George ARDELEANU, asistent universitar, Facultatea de Litere, București

Michael ASTNER, scriitor și traducător, Iași

Vasile BAGHIU, scriitor, Piatra Neamț

Andrei BODIU, scriitor, conf. dr., Brașov

Ileana Doina BUDIMIR, traducătoare, fost deținut politic, născută în închisoare, București

Lucia CIFOR, Catedra de Literatură Comparată, Univ. Iași

Nicolae COANDE, scriitor, secretar literar TN ”Marin Sorescu”, Craiova

Silvia COLFESCU, editor, București

Bogdan CREȚU, asistent universitar, critic literar, Iași

Caius DOBRESCU, conf. univ., scriitor, Brașov

Ileana DRAGOȘ, Director Revista ”Inside Brașov”, România

Răzvan DUCAN, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România; redactor-șef adjunct la revista ”Ambasador”, Tg. Mureș

Șerban FOARȚĂ, scriitor, Timișoara

Augustin FRĂȚILĂ, scriitor, membru al US din Romania, redactor-șef al editurii ”Allfa”

Bogdan GHIU, scriitor, București

Paul GUSBETH-TATOMIR, medic nefrolog, scriitor, Iași

Ioana IERONIM, scriitor, Bucuresti

Petru ILIEȘU, scriitor, Timișoara

Nicolae IONEL, scriitor, Iași

Sorin MĂRCULESCU, scriitor, București

Mircea MIHAIEȘ, profesor universitar, scriitor, vicepreședinte al Institutului Cultural Român, Timișoara

Doris MIRONESCU, critic literar, preparator la Facultatea de Litere, Univ. ”Al.I. Cuza”, Iași  Ovidiu NIMIGEAN, scriitor, Iași

Dora PAVEL, scriitor, Cluj

Ioan PINTEA, scriitor, Bistriţa

Luca PIȚU, profesor la Facultatea de Litere, Universitatea Iași

Ion POP, scriitor, Cluj

Dorin POPA, scriitor, Iași

Dan SOCIU, scriitor, București

Marius Marian ȘOLEA, scriitor, București

Florian STOIAN SILIȘTEANU, poet, România

Liviu Ioan STOICIU, scriitor, București

Alex ȘTEFĂNESCU, critic literar, București

Christian TANASESCU, scriitor, București

Valeria Manta TĂICUȚU, profesoară, scriitoare, redactor-șef al revistei ”Vitralii”, Râmnicu Sărat

Nicolae TURTUREANU, poet, fost redactor la revista ”Cronica”, Iași

Răzvan ȚUPA, jurnalist, București

DUMITRU UNGUREANU, scriitor, Găești

Tudorel URIAN, critic literar, București

Magda URSACHE, membru al Uniunii Scriitorilor, Iași

Petru URSACHE, profesor la Facultatea de Litere a Universității ”Al. I. Cuza” din Iași

Mihail VAKULOVSKI, scriitor, Antonești

Radu VANCU, poet, red. la rev. ”Transilvania”, lector universitar doctor la Facultatea de Litere, Sibiu

Ioan VIERU, scriitor, București

Așadar, o selecție de scriitori și critici literari, trăitori la ora aceea pe teritoriul României, cu numele și prezentările din listă. În aceeași listă, pe lângă numele unor oameni obișnuiți, în sensul că nu sunt persoane publice, se află nume sonore din publicistica românească. Dacă ținem cont și de Scrisoarea deschisă adresată de Sorin Mărculescu lui Nicolae Manolescu prin intermediul revistei ”Observator cultural” (nr. 289/ oct. 2005), după ce răspunsul din partea președintelui USR nu a venit și Scrisoarea nu a fost publicată în ”România literară”, avem un tablou mai bine conturat al instituției de breaslă care nu a reușit să-și schimbe decât șefii după 1989, nu și năravul. Scrisoarea începe cu un rezumat al felului în care Sorin Mărculescu îl percepe pe Paul Goma. Este interesant că în materie de relaționare cu regimul comunist/ Securitate, dl Mărculescu are o cu totul altă opinie față de președintele USR:

”Dragă Nicolae Manolescu, (…) Prima /Culoarea curcubeului/ e o mărturie zguduitoare despre ororile ai căror autori trăiesc și azi în impunitate, fără ca Parchetul General să se fi sesizat, după știința mea, din oficiu de afirmațiile odioase ale unui așa-zis general Pleșiță (crimele comuniste, la fel de grave ca acelea ale oricăror altor regimuri totalitare, continuă să aibă parte, evident, de un tratament privilegiat măcar prin omisiune); a doua /Săptămâna Roșie/ este radiografia unui proces pe care cercuri interesate vor să o transforme într-un act de «antisemitism»; să nu se uite că Paul Goma vorbește în ambele cazuri de pe poziția victimei și are incontestabil dreptul, ca scriitor, și la subiectivisme. Am citit, în varianta sa de pe Internet, și textul incriminat din Viața Românească, pe care nu am mai găsit-o în librării, și nu-i găsesc nici urmă de antisemitism, ci doar justițiarismul solitar la care autorul a fost condamnat înainte de 1989 de indiferența și de frica noastră, dar s-a și autocondamnat după 1989. Problemele semnalate de el sunt oricum foarte grave și impun neapărat o discuție responsabilă și liberă de prejudecăți. (…) Înțeleg că nici o instituție abilitată nu semnalase eventuale derogări de la etica scriitoricească sau legile în vigoare, iar decizia Comitetului director n-a avut decât un caracter preventiv, împotriva unei eventuale trageri de urechi. Era foarte bine, dragă Nicolae Manolescu, să fi respectat termenul de un an de zile pe care ți l-ai propus pentru a evalua starea și perspectivele USR. O asemenea grabă inexplicabilă de a ieși în arenă, agravată și de intervențiile unui «director de imagine» (mă refer la Horia Gârbea) a ceva ce nu există decât sub o formă actualmente încă hibridă (Uniunea Scriitorilor din România), îți complică infinit un contencios pe care l-ai preluat cu bune speranțe din partea multora dintre membrii USR. Și pentru că veni vorba, există un proces-verbal al ședinței acelui Comitet director? Există o comunicare scrisă către «învinuitul» Liviu Ioan Stoiciu, în afara «comunicatului» redactat într-o perfectă limbă de lemn și publicat în presă? Sunt întrebări care invită la o reflecție îngrijorată, acum, la început de mandat.”

Și noi credeam că ”brichisirea realității” este specialitatea diversioniștilor, nu a intelectualilor responsabili… ”A brichisi” este un regionalism din stânga Oltului. Pleșiță l-a ”aranjat” pe Goma la OTV, la ore de maximă audiență, pentru a-l compromite și a-și susține poziția lui și a Securității victorioase. A murit liniștit și nederanjat de justiția democratică, beneficiind de toate drepturile și facilitățile, cu o pensie pe măsură, bătându-și joc de victimele sale în văzul lumii! N. Manolescu a preluat elucubrația lui Pleșiță, i-a dat credit, l-a brichisit și el (pentru a câta oară?) pe Paul Goma. Este un gest incalificabil. Lipsa de curaj, frica interesată a intelectualilor și presupusa colaborare a celui ucis simbolic de atâtea ori nu se pot tolera în aceeși idee, așa cum apa nu se lipește de penele gâștei. Efectul scontat este limpede:

”Pe de altă parte, Paul Goma a răspuns acestei emisiuni care a stârnit o oarecare vâlvă în presa românească, într-un articol publicat, de nu mă înșel, în «Timpul» din Iași, în care nu spune nici o vorbă despre acuzațiile lui Pleșiță, care sunt foarte grave, nu spune nici o clipă: delirează, fabulează, nu-i adevărat, n-am fost cu mașina lui, n-au încercat, n-au făcut. Dimpotrivă, spune lăsați Securitatea în pace, Securitatea nu este atât de odioasă, precum se spune, cu adevărat vinovați de ce s-a întâmplat în România și se întâmplă sunt… și aici urmează lista confraților lui întru literatură. De la Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu, până la Andrei Pleșu și până la mine și alții. Deci, noi suntem vinovați de comunismul românesc, nu Securitatea, asta fiind ideea articolului. Și acum, vin eu și vă întreb: ce poate să facă un agent de influență mai mult decât să umple de noroi toată intelectualitatea românească, de toate felurile, de toate culorile, de toate curajurile și lașitățile?! Pleșiță n-avea dreptate cumva?

M.Z.: Vorbiți serios în acest sens, în a-l acredita?

N. M.:

Da, vorbesc foarte serios, da, Securitatea nu era idioată!

M.Z.:

Dar n-aveți nicio dovadă în acest sens!

N. M.:

Ba am, ce scrie Paul Goma de la o vreme în fiecare săptămână!”

Dându-și seama că s-a lăsat luat de valul defulării (cine ascultă înregistrarea înțelege) și adus oarecum cu picioarele pe pământ de intervențiile intervievatorului, Nicolae Manolescu încearcă imediat să ”dreagă busuiocul”: Paul Goma nu a fost agent de influență făcut, ci fără voie, din inconștiență.

”M.Z.:

Poate scrie din proprie convingere.

N. M.:

Dar Securitatea, vreau să vă spun, era departe de a fi stupidă, nu-i cerea angajament lui Paul Goma. Securitatea putea să-l folosească știindu-i firea, exact așa cum îl folosește… ca musiu Jourdain care făcea proză fără să știe, Paul Goma face, e agent de influență fără să știe! De acord, fără să știe, dar este de o eficacitate teribilă, dovadă că noi ne pierdem vremea discutând acum despre Paul Goma! Nu merită Paul Goma această discuție!

M.Z.:

Nu  despre el discutăm domnule Nicolae Manolescu, ci iată că discuția a plecat foarte repede de la Paul Goma la Securitate, la problema Securității, a comunismului în România și cum s-au rezolvat ele după 1989. Nu credeți că răul de acolo vine?

N. M.:

Nu, nu e adevărat. Paul Goma nu asta spune, Paul Goma spune că noi suntem vinovați de ceea ce s-a întâmplat în România, nu Securitatea. Asta este toată problema, aici este grozăvia – iertați-mă! Eu nu pot să fiu de acord cu acest lucru, nu pot să fiu de acord cu monopolizarea de către un om a întregii bunei credințe, bunei cuviințe și rezistențe la comunism! Au mai făcut și alții ce au mai făcut, nu este Paul Goma singurul! N-are dreptul să vorbească în locul tuturor!”

Prăjiturica este prea sus, strugurii sunt prea acri… Mircea Zamfir înțelesese despre ce este vorba. Dl Manolescu a înțeles, dar nu-i convenea să recunoască. Nu scriitorii sunt vinovați de înstăpânirea comunismului în România, nu spune nimeni asta. Într-adevăr, scriitorul a insistat în a distinge între Răul Absolut – Securitatea, și atitudinea intelectualilor, a scriitorilor față cu acest Rău. Dar dacă nu citim ce a scris, nu avem nici dreptul să îl răstălmăcim, să ne erijăm în cunoscători ai mașinăriei Securității și să amenințăm pe cine nu ne convine, așa cum face Nicolae Manolescu. Nu este singurul care îl tratează astfel pe Paul Goma, bătălia ar fi dreaptă, egală, în raportul unu la unu, discuția ar fi fără rost. Nicolae Manolescu este doar un exemplu exponențial.

De ce ar fi insistat Paul Goma pe falsele acuzații, când la ordinea zilei era acuzația de antisemitism, susținută de N. Manolescu și de USR, între alții? Este obsedantă această încercare de a abate mereu subiectul. Dar când dialogase Goma cu securiștii? Vorbise despre Pleșiță și diversiunea cu mașina trimisă de el, care i-ar fi dus pe Paul, Ana-Maria și Filip Goma la Otopeni, în texte publice din anii 1990. Povestise deja amănunțit toate acestea în Culoarea curcubeului, încă din prima ediție românească, 1990, al cărei tiraj a fost retras de pe piață și trimis la topit de Humanitas; străinii interesați o aflaseră încă din prima traducere în franceză (Le tremblement des hommes, Seuil, 1979). Planurile de măsuri întocmite de Securitate pentru compromiterea și anihilarea lui Paul Goma (unele reproduse în ediția Polirom a Culorii curcubeului 77, Cod ”Bărbosul”, 2005) vorbesc încă azi, iată, prin Pleșiță și, stupefacție, prin Nicolae Manolescu. Paul Goma negase deja acuzațiile, cu multă vreme înainte. Care scriitor a scris atât și așa despre Securitate? Ar trebui studiată măcar bibliografia lui Paul Goma.

Cât credit moral are Nicolae Manolescu pentru a avea dreptul, la fel de moral, să strige în auzul lumii, la radio, că Paul Goma este agent de influență al Securității, și că nu merită să se vorbească despre el?:

”…Securitatea putea să-l folosească știindu-i firea, exact așa cum îl folosește… Paul Goma face, e agent de influență fără să știe! De acord, fără să știe, dar este de o eficacitate teribilă…”. Nu este doar o simplă încurcare de timp verbal. Emitentul este supărat, nu atât pe comunism, cât pe faptul că Goma îi acuză pe scriitorii români de a-și fi dat obolul la reușita reeducării nației (prin tăcere – deci prin consimțământ, prin lipsă de implicare, de solidarizare, în fine, rezistând prin cultură…). Or, Goma a făcut acest lucru, apăsat, nominalizând, mai ales după 1990. Înainte a vorbit/scris despre cenzură, autocenzură, paraliteratură, lașitate etc., dar nu detaliat nominal, așa cum a făcut-o când și-a dat seama că cei ”buni”, pe care încercase să îi susțină fiind la Paris (chiar abținându-se să nu îi numească în contexte nefavorabile), acum, după ”revoluție”, se dovedeau aceiași amnezici căutători de slavă personală. Prezentul continuu al lamentării, în care este situat ca agent de influență al Securității, denotă o psihologie precară a emițătorului, o psihologie de prizonier al limitelor pe care nu a  putut să le depășească. Nu Paul Goma este vinovat pentru lipsa de curaj a unora (majoritatea, totuși) dintre scriitorii români, maturi înainte de 1989. Căci el vede în lipsa de reacție normală a intelectualității, în general, a scriitorimii, în special, față cu cercurile tot mai concentrice ale regimului totalitar – în care Securitatea era o piesă esențială, adevărat, dar nu singura – nodul gordian al marasmului moral și etic în care ne aflăm azi.

Așa este: ”…dovadă că noi ne pierdem vremea discutând acum despre Paul Goma! Nu merită Paul Goma această discuție!” – nu pentru motivele invocate de Nicolae Manolescu, care a urcat multe trepte ale vieții publice și profesionale, dar nu are și dreptul moral de a pune pe seama lui Paul Goma asemenea mizerii.

Paul Goma nu este doar ”cel mai important disident”, ci și un important scriitor român, orice gusturi am avea Nicolae Manolescu și cu mine. De altfel, formula ”disident” este discutabilă din punct de vedere hermeneutic și istoric. În general, marca este aplicată la noi fără discernământ oricui a scris o poezie cu tâlc, a trimis un memoriu nesemnat lui Ceaușescu sau la Europa Liberă, SAU a trimis scrisori și texte semnate lui Ceaușescu și în străinătate, a făcut greva foamei, a recurs la gesturi publice atacând sistemul, gesturi care îi puneau și cariera, și viața, și familia în pericol, luând în răspăr ordinea oficială. Pe scurt, deoarece nu este locul aici pentru o atare discuție, Paul Goma este ”disident” numai după formula ziariștilor occidentali, care-i numiseră astfel pe opozanții ruși anticomuniști în a doua jumătate a anilor 1960. În această perspectivă, opozanții trebuiau menajați de reacțiile regimului, ziariștii considerând că autoritățile îi vor trata mai blând pe disidenți decât pe opozanți (care erau, se știe, dușmani ai regimului și ai poporului). Paul Goma nu a fost disident după definiția de dicționar. A cerut să intre în partid în august 1968, carnetul de membru fiind condiția pentru a primi armă. Este, cred, singura naivitate relevantă a lui: să creadă, amăgit de discursul fulminant aparent antisovietic al lui Ceaușescu, că va primi armă, și, astfel, va purcede să elibereze Basarabia. Carnetul de membru de partid nu a vrut să îl predea, imediat după marea scenă diversionistă a învăluirii naționale din 1968, la presiunile unor tovarăși de nădejde din USR, ”capacitați” de Securitate să facă presiuni asupra lui, în semn de protest față de un regim ce se voia omnipotent. I-a fost confiscat la percheziția din 1977, când a fost arestat. Regimul Ceaușescu se simțea amenințat, probabil, în chiar moalele capului de calitatea – formală – de membru de partid a unui dușman al regimului. S-ar fi răsucit în mormânt toată galeria înaintașilor – Lenin, Stalin, Dej – să fi știut cum a întinat nevigilentul ucenic de cizmar ”nobilele idealuri ale clasei muncitoare”. Disidența de partid presupune susținerea unor păreri diferite de linia partidului. Reformulare și reformare din interior. Ce reformare a partidului/ regimului a propus Goma și cât era el membru de partid? N-a fost membru de partid decât statistic. Nu a exprimat mici nepotriviri de caracter cu regimul, ci a fost mereu în răspăr. Dovezi: nu și-a terminat studiile după 1965 – pentru că nu a vrut să facă niciun compromis, a fost interzis ca scriitor și traducător începând din 1970, a strâns în jurul lui singura mișcare viabilă cu caracter public și popular, în 1977, care a pus sub semnul întrebării fundamentele ideologice ale regimului. Numai frica noastră constitutivă și un simț al conservării egoiste prea pronunțat au tăiat șansele unei mișcări naționale.

”Aici”, cum spune intervievatul, nu era vorba despre Paul Goma, ci despre orgoliul și statuile grav avariate ale unora care simt că le fuge pământul de sub picioare dacă îl creditează pe Goma. Președintele USR avea datoria morală să repare ceea ce președinții antecesori nu reparaseră. Or, ca să repare, redându-i oficial și nominal (cum îi fusese retrasă în ședința Comitetului Asociației Scriitorilor din București, în aprilie 1977, când scriitorul era terorizat și otrăvit în celulă, la Securitatea din Calea Rahovei) calitatea de membru al USR, ar fi însemnat să recunoască, implicit, că Paul Goma are dreptate.

Dar dacă lumea românească – intelectuală, politică – ar recunoaște azi, din senin (tot nu a făcut-o 22 de ani!) că Paul Goma are dreptate, dacă această lume și-ar pune un strop de cenușă pe creștetul bătătorit de atâta egocentrism, iar statul român i-ar reda cetățenia din oficiu, USR calitatea de membru, AFDPR l-ar primi cu drag și căință și i-ar face dosar /sic/ pentru pensie de fost deținut politic etc. etc. oare ce s-ar întâmpla? Nicolae Manolescu nu ar mai fi cel mai prizat critic literar etc.? Toți scriitorii care l-au ”săpat”, ca și editorii care l-au ”topit”, amânat, ocolit etc. și-ar pierde meritele, talentul, averile, sinecurile, pozițiile dobândite în diverse camarile? Nu! Pentru că Paul Goma nu este nici Dumnezeu, nici instanță juridică, nici dictator… este un om supus greșelii și un scriitor normal, care nu s-a temut și nu se teme să rostească exact ceea ce crede. Iar crezurile și opiniile lui sunt – lăsând deoparte mici împunsături, remarci care pot leza pe moment – bazate pe o viață trăită în acord cu sine. Nu s-a dezis niciodată de ele.

Ce și pe cine ar amenința cu adevărat întoarcerea lui Goma în România? După felul în care este ținut departe, marginalizat, antisemitizat, minimalizat, diabolizat ca scriitor etc. este evident că ”amenințarea” apasă pe coloana vertebrală a acestui popor, amețit de textele frumoase ale unor domni binecrescuți, o coloană care a fost extrem de elastică zeci de ani și care acum riscă să plesnească sub greutatea cedărilor, greșelilor, păcatelor nerecunoscute. Or, căința se face individual, prin elite. Nu este de ajuns să condamni comunismul printr-un Raport oficial, rămas fără urmări.

Sunt lucruri care trebuie reamintite din când în când, astfel încât să nu fim nevoiți să auzim din gura copiilor noștri că nu îi interesează trecutul. Cine nu are trecut, nu are spre ce privi.

Atâta vreme cât românii vor supraviețui pe Amneziei, colț cu Ficțiunii, nu avem o șansă reală să scăpăm de conștiința vinovată ce ne apasă, conștiință prea bolnavă pentru a deveni de sine. Numai printr-un sine colectiv, conștient de greșeli, prin recunoașterea lor, ne mai putem lua în stăpânire.

P.S. Pe 2 octombrie, de ziua scriitorului Paul Goma, o altă inițiativă, a scriitorului Alexandru Petria, a strâns peste 300 de semnături în favoarea redării lui Paul Goma a drepturilor sale. Lista semnatarilor Scrisorii pro-Goma, trimisă Parlamentui pe 10 octombrie 2011 se găsește la http://rogrup.net/profiles/blogs/scrisoarea-pro-paul-goma-a-fost-trimis-azi-la-parlament

P.S. bis Pe 18 octombrie, Scrisoarea lui Alexandru Petria a fost susținută în Parlament de un deputat PSD (Cornel Itu)

Flori Bălănescu

Precizare Alexandru Petria- Deoarece textul a fost tratat cu indiferenta de patru reviste literare, autoarea l-a publicat pe Facebook https://www.facebook.com/notes/balanescu-flori/rezisten%C8%9Ba-prin-vanitate-un-brand-rom%C3%A2nesc-la-34-de-ani-de-c%C3%A2nd-scriitorul-paul-/281910448496923