Cum mi-a stricat revelionul lingaul ceusist Corneliu Leu

De pe net:

„La mulţi ani! + cu un nou numar din PORT @ LEU

Urandu-Va multi ani cu fericire, sanatate si noi sanse, va informam ca, in portalul nostru http://www.cartesiarte.ro, a aparut ultimul numar pe anul acesta al revistei PORT@LEU. ***Din cuprins: NU VA-NFRUPTATI DIN PORCUL GUVERNARII!!! – din folclorul internetului si articole de Lucian Avramescu,Sergiu Gabureac Ion Marin Almajan citand din C.T.Popescu, Emil Bucuresteanu, Dinu C.Giurescu. ***CONTINUAM ARGUMENTAREA NOASTRA DIN NUMARUL TRECUT, PRIVIND: Sfarsitul programat al democratiei. *** MISTERELE BUCEGILOR – Continuarea anchetei din numarul trecut. Articole de Marian RIZEA si Radu CINAMAR *** EMINESCU, VESNIC CRITERIU SI MEREU INTARITA MANDRIE A LIMBII ROMANE – semneaza ADRIAN BOTEZ si Constantin FROSIN *** Poezii de Dan Mircea CIPARIU, recenzii si articole de ALEXANDRU PETRIA, DAN LUPESCU, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, STEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CRETAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUT CARAGEA, PETRU BIRAU, AL. FLORIN TENE *** Un nou volum de Corneliu LEU in editie definitiva: fragmente din romanul RANILE SOLDATILOR INVINGĂTORI. *** Din folclorul internetului: EI O TRAG CU EXPERTIZA,
PE NOI NE BELESTE CRIZA… IA MAI MANATI, MAI!… – Culegatori: ELISABETA IOSIF, IOANA VARNA, DAN LUPESCU, VALERIU RAUT, DIMITRIE GRAMA, SERGIU GABUREAC, PETRE GIGEA, ALEXANDRU PETRESCU, AUREL STANESCU si situl MOLDOVEAN CU BLOG *********** La multi ani!

CORNELIU LEU”

Am gasit cu stupoare textul meu „Goma, Breban, Manea şi insomnia premiului Nobel” in PORT @ LEU, publicaţie a lui Corneliu Leu.
Tin sa precizez ca preluarea unui material fara acceptul autorului este o fapta care contravine legii. Si n-am fost intrebat. Si daca as fi fost intrebat refuzam. N-am decat dispret pentru lingaul ceausist Corneliu Leu.
Aici este magaria  http://cartesiarte.ro/portaleu/articol.php?id_articol=940&nr=8&an=2011&pagina=4#content
Sunt curios daca au fost de acord sa fie republicati in PORT @ LEU Dan Mircea Cipariu si Liviu Antonesei.

Sa va gasesc cu bine si la anul! Revista Timpul nr.12 in pdf

Aveti aici revista culturala Timpul, nr 12, 2011 in pdf TIMPUL_12_2011  In sumar gasiti si un fragment din romanul la care lucrez si un articol despre un scriitor in care cred. Lectura placuta si tot ce va doriti in 2012!

O proză extraordinară de Alexandru Monciu-Sudinski, cel mai misterios scriitor din literatura română

GULIVER

 

Sunt tot felul de oameni pe stradă cu tot felul de sacoşe în mână

şi ce-i mai rău e că nimeni nu ştie ce se ascunde în ele: ardei graşi, varză, tricouri sportive, dinamită sau şobolani.

Spun asta pentru că el avea o sacoşă, un sac murdar şi-ncăpător în care de fapt nu se-ascundea nimic; s-a prezentat mamei ca igienist de la Deratizare şi a întrebat-o dacă avem şobolani. Mama n-a ştiut ce să spună; tata era pe front şi ea se speria mereu de orice; dar când i-a văzut zâmbetul bun, aproape neajutorat, şi pince-nez-ul caraghios, şi-a dat seama că nu trebuie să se teamă şi i-a vorbit despre pod.

Dar el nu semăna a funcţionar.

De pe-atunci mi-am dat seama. Arăta mai mult a professor sau poate chiar muzicant. În orice caz pince-nez-ul întărea impresia că e muzicant sau aşa ceva şi gândindu-mă la aceasta l-am condos pe scăriţă în pod.

Acolo a-nceput să lucreze.

A cercetat întâi podul: metru cu metru, atent. Descoperi vreo patru-cinci găuri pe care le-astupă cu cârpe; o singură gaură rămase liberă.

Scoase din buzunar o spirtieră minusculă, apoi o tăviţă şi-o pungă cu praf. Presăsă praf în tăviţă; praful era galben; aprinse spirtiera şi-o potrivi dedesubt. Mai îmbrăcă nişte mănuşi scorţoase din piele maro.

Între timp, din tăviţă ieşea un fum leneş şi greu; podul se umplea de miros înecăcios.

Din celălalt buzunar scoase o plasă. Îngenunche şi-acoperi cu plasa gaura neastupată, apoi începu să aştepte.

Stătea îngenunchiat şi părea să asculte foarte adânc ceva; fumul se prelingea pe jos şi era linişte. Avea un aer ciudat de scamator care pregăteşte un truc nou şi nemaivăzut.

Brusc, în plasă năvăliră doi şobolani; se izbiră unul de altul înnebuniţi şi tăcuţi.

Cu mişcări iuţi şi precise omul strânse gura plasei şi, ridicand-o în aer, o scutură în sac. Strânse sacul cu cealaltă mână şi-i călcă gâtul sub genunchi. Potrivi iarăşi gura plasei pese gaură; în sfârşit, mă-nvrednici cu o privire.

“Ei?”

A apărut curând un al treilea şobolan, dar acesta era un pui. Omul l-a smuls din plasă apucându-l de coadă; cu un gest sec îl izbi cu spinarea de pământ.

“Ha!”

Puiul de şobolan agoniză puţin; rămase nemişcat.

Acum mă gândesc că trebuie să fi fost un tip pasional. Lucra în tăcere, absorbit, transfigurat, şi numai din când în când îşi puncta partitura aceea de virtuozitate cu un “ha” sau un “he” scurt.

Toată treaba aceea l-a ţinut câteva ore, timp în care se adunaseră în sac doişpe sau treişpe şobolani. În timp ce-l lega la gură, sacul pulsa.

– Se muşcă, zise, se bat între ei; ca toţi dracii se bat; ar merita să-i vezi… – râzând spre mine cu dinţii galbeni, murdari.

Făcuse o treabă bună şi părea mulţumit; când mama a vrut să-i plătească, a refuzat.

– Îmi fac datoria, doamnă, spuse, şi era a doua oară când cineva spunea că-şi face datoria după ce tata plecase pe front.

– Drăguţ puştiu’, m-a ajutat mult. Şi are ochişorii ăştia vii şi inteligenţi…

A plecat.

Eu am fugit după el şi am îndrăznit:

– Domnule, am spus, ce faceţi acum cu ei? – arătând spre sacoşa cu şobolani.

Se uită la mine. Zâmbea. Parcă măgulit, sau poate doar amuzat.

– Ai ceva treabă? Dacă nu, hai cu mine: am să-ţi arăt.

Pe drum n-am vorbit aproape de loc. Mă simţeam complice la o taină; eram mândru că mergeam împreună şi el duce o sacoşă care se mişcă, iar oamenii nici nu bănuiesc că sacoşa e plină de şobolani.

Avea o casă frumoasă, cu o curte mare; în spatele curţii, grădină cu pomi.

Am intrat înăuntru; acoloera o femeie; eu am spus “Săru’ mâna”, dar femeia stătea cu spatele şi nu ne-a observat.

În cameră, la perete, era o cadă de faianţă; camera nu părea a fi baie, căci era prea mare pentru aşa ceva;

mai era şi o masă în mijloc, o masă ca de spital, goală şi acoperită cu muşama. Mi-a făcut semn să stau jos; între timp s-a spălat pe mâini şi-a îmbrăcat un halat ponosit, cenuşiu. Lângă perete era o cuşcă cilindrică, lungă, făcută din sârme şi table, cu tot felul de mânere caudate, ca de argint.

A ridicat cuşca aceea şi a pus-o oblic în cadă; cu un capăt pe marginea vanei, iar cu celălalt pe fund. A deschis la capătul de sus o uşiţă; a pus sacul cu şobolani pe un scaun în dreptul uşiţei şi după ce l-a potrivit cu gura la intrarea în cuşcă, l-a dezlegat.

Făcea toate lucrurile acestea cu un aer misterios, curiositatea mea îl stârnea se vede, tocmai de aceea nu-mi explica nimic; tăcea, se uita la mine, zâmbea.

Gâtul sacului zvâcni scurt; primul şobolan ţâşni în cuşca de sârmă; s-ar fi repezit în jos dacă nu l-ar fi oprit imediat un grilaj transversal.

Tremura.

Omulmanevră o manetă şi din pereţii cuştii se desprinseră două plăcuţe de tablă nichelate, niţel concave, care strânseră spatele şi burta şobolanului, imobilizându-l. Animalul holba ochii, căsca: plăcuţele strângeau tot mai mult, căci omul învârtea continuu de manetă, apoi radicand grilajul din faţa şobolanului începu să-l manevreze încet spre capătulş de jos, cu ajutorul altei manete. Plăcuţele glisau pe sârmele cuştii, iar sârmele ocoleau cuşca astfel încât în partea ei inferioară şobolanul ajungea pe spate, cu labele în sus. Cu botul căscat, cu limba roză, puţin scoasă, şobolanul gâfâia. Priveam cu sufletul la gură toată operaţia aceasta, nu înţelegeam fireşte nimic. Dar el luă de după o cadă o foarfecă lungă şi curbă şi-ncepu să taie cu grijă piciorul din spate al şobolanului.

Am dus mâna la gură; ţipătul nu era al meu, ci al animalului. Ceilalţi şobolani se zbătură în sac. După asta, cu aceeaşi meticulozitate, îi tăie pe rand celelalte trei picioare. De fiecare dată când foarfeca ajungea la os, şobolanul se-ncorda, ţipa mai scurt, mai ascuţit. Sângele curgea peste burta lui cenuşie, se prelingea pe spate şi-apoi curgea gros pe faianţa albă a căzii.

Când picioarele fură retezate, omul deschise grilajul din partea de jos şi cu un declic scurt îl eliberă dintre plăcuţe.

Şobolanul căzu în cadă, se zvârcolea, izbindu-se de fund.

Cada se murdărise toată de sânge, dar numai cada; admiram mâinile lui atât de albe, curate, cu vinişoare fine, albăstrii.

După ce închise uşiţa de jos, manevră îndărăt sistemul de plăcuţe: închise grilajul, readucând cuşca la poziţia iniţială. Abia atunci se destines; răsuflă.

“Ei?”

Nu puteam spune nimic, mă uitam numai la el şi era linişte, linişte. Şobolanul în cadă lipăia.

Totul s-a repetat încă o dată, şi-ncă o dată, de trei, de şapte, de zece ori, până la urmă m-am obişnuit.

Şobolanii se izbeau de grilaj; se opreau, erau presaţi, glisaţi, răsuciţi, amputaţi. Amputarea era operaţia cea mai delicată, el o făcea cu o foarte multă grijă. Din când în când dădea drumul la apă să se scurgă sângele. Când sacul se goli, în cadă era o grămadă de şobolani roşii şi uzi, care săreau şi se izbeau unii de alţii. Omul începu să-şi spele maşina.

– Grilajul al doilea trebuie uns, spuse, a ruginit şi-ascultă prost de comenzi.

– Da, am spus, poate că trebuie uns.

S-a spălat apoi pe mâini, s-a şters şi şi-a aprins o ţigară. S-a aşezat pe scaun. Era oboist; a-nceput să fumeze.

– S-ar părea că eşti uluit, zise, sunt sigur că nu ţi-a plăcut. Asta însă pentru că nu ştii nimic…

Vorbea cu mine, dar privea în gol, fuma şi părea că vorbeşte singur.

– Du-te acasă, s-a făcut cam târziu. Dacă vrei, mâine îţi arăt restul. Vii, ce zici?

S-a ridicat şi m-a condus la uşă.

– Dar să nu spui la nimeni, auzi? şi m-a privit fix şi atent, cum ştia să privească doar el.

A doua zi după masă, când m-am întorsm, am înţeles că uitase de mine; totuşi m-a primit destul de politicos. Nu m-a maid us în camera aceea cu cadă, am stat de vorbă în camera cealaltă, unde fusese ieri femeia; m-a-ntrebat dacă fumez şi mi-a spus asta foarte serios, ca şi cum n-aş fi avut vârsta aceea de paişpe ani. Am luat o ţigară şi-am fumat împreună. N.am vorbit de loc despre ceea ce fusese ieri, ne feream să atingem subiectul acela. După ce am fumat am ieşit amândoi în curte, de-acolo am trecut în grădină.

Grădina avea în mijloc o împrejmuire de scânduri cam de înălţimea mea şi de formă pătrată. El deschise poarta; am intrat înăuntru. M-am trezit într-un labirint de îngrădituri de lemn care împărţeau pătratul în diferite compartimente inegale.

Toate compartimentele erau vopsite în alb; nu văruite, vopsite. Podeaua era pardosită cu cărămidă roşie; înăuntru erau şobolani.

Mai întâi mi-a arătat şobolanii de ieri. Erau numai şase şi fuseseră înfăşuraţi în tifon alb, ca nişte sugari. Prin tifon nu răzbătea nici un pic de sânge.

– Sângele se încheagă şi se lipeşte de tifon, zise. Formează un fel de crustă. Ei, prin crusta aia nu mai trece.

Nu se zbăteau decât foarte rar, păreau amorţiţi.

– Da’ unde sunt ceilalţi?

Ieri erau treişpe sau paişpe.

– A, ăilalţi… în altă parte; am eu un fel de “morgă” aici.

Morga era compartimentul imediat vecin şi era murdară, căci şobolanii aruncaţi acolo nu erau bandajaţi şi mânjeau cu sânge. Da, erau patru şobolani acolo, doi încă mai mişcau. Cioturile sângerate ale picioarelor le tremurau şi, când se frecau dion greşeală de cărămidă, şobolanii tresăreau. Stăteau pe spate sau pe o parte şi arătau într-adevăr muribunzi.

– Nimic interesant, hai mai departe, aici n-ai ce vedea.

Ceva mai încolo erau convalescenţii. Erau vreo cincisprezece – “de acum două săptămâni”, spuse.

– S-au vindecat foarte repede, observi?

Într-adevăr, convalescenţii erau destul de vioi. Aveau cioturile trandafirii, unii din ei se puteau deplasa. Le-a aruncat o bucăţică de brânză; ei s-au târât către ea şi au înconjurat-o. Am observat atunci un lucru interesant; nu puteau mânca stând pe burtă, ci muşcau brânza unii stând într-o rână, alţii pe spate. Formau o rozetă neagră de trupuri, colcăiau, bucăţica de brânză albă era la mijloc.

Îngrăditura cea mai mare era rezervată ologilor complet vindecaţi. Erau foarte mulţi, nu i-am putut număra. Deşi nu aveau nici ăştia picioare, erau extrem de agili. Se târau repede palpitând din pântece – ghemotoace rotunde de carne neagră, vie. Le-a dat şi lor de mâncare nişte porumb.

– Hămesiţilor! …aţi tot mânca!

Mă uitam la ei; am văzut deodată ceva ciudat încât mi-a oprit respiraţia:

– Acolo… ce este?

El a trecut peste grilaj, a intrat înăuntru. S-a aplecat şi a întins mâna spre cei doi; erau cei spre care arătasem. Erau doi, dar erau prinşi într-unul singur, lipiţi spate în spate; m-am uitat mai atent; cozile lor intrau (fiecare din ele) sub pielea celuilalt; li se ghiceau de-a lungul spinării ca un fel de vână groasă, sau ca un şnur. Le-a dat drumul abia după ce a savurat expresia de stupoare de pe faţa mea.

– Primii şobolani siamezi din lume!

Sunt orbi; după operaţie, nu ştiu de ce, unii orbesc.

Îi urmăream cum vor să fugă, fiecare în direcţie opusă, cum se frecau de pardoseală şi rămâneau pe loc.

– N-am anestezice, mi-ar fi mult mai uşor să-i anesteziez. Să nu crezi că-mi face plăcere… că sunt vreun sadic sau mai ştiu eu ce. Trăim vremuri grele, asta-i tot…

Şobolanii mişunau printre picioarele lui, unii se opreau cu boturile în ghete şi i le miroseau. Era ca un Guliver printre ei, un URIAŞ, era fericit, simţea asta, se vedea după el, era un GULIVER fericit.

Mi-a mai arătat câţiva monştri, câteva „perechi siameze”, încă unul care semăna cu un arici – îi ieşeau de sub piele tot felul de sârmuliţe. El se plimba, îmi dădea explicaţii.

– Unii se înmulţesc, am acolo-ntr-o cuşcă două femele care trebuie să nască. Sunt extraordinari în privinţa asta, he-he!

Mai avea o cuşcă şi pentru castraţi. Erau graşi, enormi şi, dacă n-ar fi fost ochii, nu mi-aş fi putut da seama că sunt vii.

Lângă cuşca de castraţi era o vergea subţire de oţel, înfiptă perpendicular în perete. Capătul liber era înegrit; sub el o lampă cu petrol, fără sticlă. Am văzut că ardea de nerăbdare să-l întreb; se tot învârtea-n jurul ei. Îşi freca mâinile chicotind.

– O mică invenţie, mare! da, da!

S-a uitat roată prin ţarc.

– Uite să presupunem că ne-a supărat ăla de colo; nu ăla slab, celălalt. Ăla!

Se duse spre el, îl apucă de ceafă.

– Acum o să-l pedepsim.

Se apropie de vergea, potrivi şobolanul cu burta în dreptul vârfului. Brusc îl înfipse în vergea, împingându-l spre capătul celălalt, la zid. După ce vârful ei străbătu pântecul animalului, ieşind prin partea cealaltă (surprinzător de curat), el aprinse lampa cu gaz, o potrivi cu flacăra sub vârf. După un timp, vergeaua se înroşi, şobolanul începu să ţipe pătrunzător şi scurt: Iiiiii! Iiiiii! Iiiiii! Carnea din jurul fierului începu să sfârâie, cred că intestinele îi fierbeau. Zvâcniturile se înteţiră, şobolanul începu să se dea peste cap. Iiiiii!

– Opriţi, domnule, opriţi! – dar el privea fascinat, aşa, până când şobolanul încetă să se învârtă, înţepeni.

Când mi-am revenit, i-am văzut lentilele ochelarilor, faţa, la o palmă de faţa mea. Mă privea cu o nesfârşită, duioasă blândeţe.

– Puştiulică, bietul de tine, te-am speriat, dobitoc bătrân ce sunt… Iartă-mă, micuţule, ai să mă ierţi?… te rog… – şi mă mângâia cu palma uscată şi caldă pe frunte.

Frica mi se risipea, trecea, rămânea numai nedumerirea, chinuitoare şi neliniştită.

– De ce, de ce toate astea? De ce, domnule, zău, de ce?

– Nu trebuie să te sperii aşa… De fapt, eu sunt de vină, trebuia să-ţi fi spus. Uită-te bine la ei! Închipuie-ţi acum că sunt oameni. Haide, încearcă, n-o să-ţi fie prea greu. Vezi? Uite ăia de colo: nimic altceva decât nişte omuleţi; fiecare cu fizionomia lui, cu necazurile lui, cu micile ticăloşii… Înţelegi? Sunt aici, pur şi simplu, şi nici ei nu ştiu pentru ce… Se uită la mine, la tine, tac… Ai înţeles?

Nu ştiu dacă înţelesesem, dar brusc m-a cuprins o poftă nebună de râs.

– Oameni? spuneam… oameni?! ha-ha-ha, ha-ha-ha…

– Oameni, da, oameni, râdea el.

– Ha, ha, ha, ha…

– He, he, he-he, hehehe…

Râsul lui ca un tropăit.

Râdeam cu hohote, din ce în ce mai tare, mă scuturau sughiţuri, suspine de râs.

– Tu de ce râzi? zise brusc.

I-am arătat printre lacrimi, scuturându-mă încă de spasmele acelea nefireşti, tăbliţa stâmbă, negeluită de la intrare. Pe tăbliţă scria: LIBERTATE ŞI RAŢIUNE.

Arătam către ea şi râdeam.

– Ce râzi? Ce găseşti de râs?

Hohoteam, nu puteam spune nimic.

– Nu-ţi permit, auzi, sunt cuvinte sfinte, idiotule, cum îţi permiţi? Îţi interzic categoric, mucosule, tu auzi? Să nu râzi!

Mi-am tras răsuflarea… i-am spus:

– Cum… asta… şi asta… tăbliţa şi şobolanii nu sunt de râs? Nu se prea potrivesc, nu?

– Dar ce se potriveşte atunci? Ce? Cum nu se potrivesc?

Răcni:

– Libertate? Uite-o aici dacă vrei.

A deschis poarta ţarcului, larg; lentilele îi sclipeau furios.

– Poftim! Vezi tu pe cineva că fuge? Încearcă măcar cineva? Nici măcar nu se mişcă, nu vezi? Poftim! Ce dracu-i asta, dacă nu libertate? Ce?…

Se mai uita încă la ei, faţa i se descongestiona treptat.

Întorcându-se spre mine deveni mohorât şi cumva solemn.

– Cât despre raţiune, spuse, cât despre raţiune…

Îl vedeam înalt, transportat parcă, înfipt ca un cui în cerul pe care se profila.

Semăna cu un mare conducător de oşti, poate cu un rege fanatic şi omnipotent – un GULIVER în pragul unor mari întâmplări.

– Da zise. Hotărât lucru… raţiunea sunt EU.

(din volumul REBARBOR, 1971)

Dan Puric& unii intelectuali. Dincolo de isterie

Textuleţul meu despre Dan Puric a iscat o adevărată furtună pe internet. Dincolo de isteria fanaticilor personajului, s-au pronuntat şi intelectuali care şi-au calibrat atent cuvintele, conştienţi că e un subiect care merită discutat. De pe Facebook:

Vasile Baghiu:

„Mesajul lui Puric este limpede. Vorbește convingător și în adevăr despre impostura și lipsa de patriotism ale celor care conduc țara de douăzeci de ani, despre urgența apărării valorilor morale și creștine și despre idea de demnitate în relația noastră cu Europa și cu lumea. Mai mult, este un mare artist. De aceea, nu mă mir să văd această ostilitate – tipic românească, din păcate – împotriva lui.”

„Sper să recunoașteți totodată că Dan Puric este un om autentic și chiar o prezență necesară în peisajul românesc. Deși intelectual, se face înțeles poporului, spre deosebire de mulți alți intelectuali. Deși artist, dovedește o organizare a ideilor în conferințele sale demnă de un filozof. Deși grav în arta lui, are un simț al umorului remarcabil. Câți dintre artiștii, scriitorii și intelectualii noștri reușesc să fie atât de convingători ca el? Naționalist? Nu vedeți că azi orice lucru de bun-simț pe care îl spui în favoarea poporului tău devine o etichetă stigmatizatoare pentru noii-vechi papagali ai integrărilor globalizant-europene? Fascist? De unde până unde asta? Doar pentru că susține ierarhia valorilor și îi ridiculizează pe atâția străini care vin și se simt datori să ne țină lecții fără să țină seama de imensa suferință pe care am îndurat-o în ultima jumătate a secolului trecut din cauza comunismului? Oricum, e prea mult să-l numească cineva impostor, așa cum văd că face și prietenul Alexandru Petria, din păcate. Eu nu sunt avocatul lui. Se va apăra singur, nu mă îndoiesc. Dacă el este impostor, atunci cei care țin România sub papuc, în sărăcie și în permanentă hărțuială mediatică, în manipulare, împreună cu armata de intelectuali „autentici” care îi sprijină sau care stau cu superioritate detașare deoparte, ce sunt? Dacă ar fi așa, ar trebui să-l vedem în tabăra profitorilor post-decembriști, intelectuali sau nu. Nu este acolo. Din cât văd, este doar un artist care își spune părerea despre situația din țara lui. Deranjează, bineînțeles, pentru că poate trezi mințile oamenilor, ceea ce nu convine deloc mai marilor zilei. Sunt multe de spus, dar ar merita scris un articol, un eseu, o carte pe tema aceasta(…)”

Mihai Ene– „in sfarsit, a inceput lumea sa isi dea seama ce e si cu puric asta – eu m-am lamurit dupa vreo 2-3 aparitii ale lui la tv… vorba unei prietene: asta se intampla cand un mim incepe sa vorbeasca.”

„Îmi pare rau, dle Baghiu, sunteti un scriitor autentic si o inteligenta vie – chiar nu sesizati rulajul ideilor de mana a doua la Puric? chiar nu observati ca trei sferturi din ceea ce spune sunt citate din aceiasi 4-5 autori plus parintii bisericii, dar sunt convins ca nu a citit nimic in afara de linia aceasta dogmatica si desueta… activeaza fara sa isi dea seama – si daca isi da, atunci e si mai rau – nu un discurs patriotic, ci unul nationalist, cvasi-fascist si aberant pentru orice om rational?! mesianism de duzina servit inchinatorilor de profesie!”

Andrei Bodiu (nu e scriitorul cu acelasi nume, sa nu fie confuzii!):

„Cum sa nu tremure carnea pe tine cand ti se vorbeste despre tarisoara iar „aia” care ne conduc, evident nu sunt de-ai nostri? Tu, platitorule, esti clar superior, dar datorita bunatatii tale te ustura curu’! Adauga o suma de platitudini ametite si ai primul conferentiar de tip american, de succes din Romania postcomunista. Iar asta se intampla in toate tarile: o jigodie descurcareata capitalizeaza angoasele celorlalti multi si nauci.”

Dinu Adam:

„Puric este incolor, dar si inodor si insipid – calitatile apei de ploaie. mie mi se pare caraghios sa te exciti pentru reactiile negative la aparitiile agresive pe aproape toate canalele de televiziune ale lui Puric, cind sarmanul tocmai asta si-a dorit. problema nu este de ce Puric produce aversiune, ci de ce i se ofera lui Puric prilejul de-a produce aversiune. in rest, totul este de-o obositoare normalitate.”

Flori Bălănescu:

„Sper ca dl Dinu Adam se refera la „normalitatea” noastra de popor lipsit de responsabilitatea institutiilor si intelectualitatii angajate”

„Si daca nu a fost informator asta il face mai important in economia intrigii? Anume ca „propovaduieste” aiurea-n tramvai pe unde apuca, pe unde este chemat? Nu este vb nici despre faptul ca ar fi destept sau prost – etichete evazive! -, ci despre aceea ca este nepotrivit cu contextul nostru mizerabil dpv moral. Este vorba despre faptul ca face rau, cu sau fara (buna)stiinta; si face rau pentru ca vinde gogosi cu aroma spirituala sintetica unui popor cu o dimensiune civica si istorica precara, unui popor indemnat sa devina amnezic; or, gaurile negre nu pot fi si nu trebuie sa fie remediate prin metode de genul Puric; pansamentele nu se pun pe rani infectate, ci pe rani curatate! este uimitor cum deraiaza discutiile pe fb, cum se departeaza de la subiect; avem nevoie de putina (putin mai multa) didactica nationala. Stiu ca produce disconfort interior, insa nu putem spera sa dobindim discernamint decit „rupind pisica in doua”, desi este aproape imposibil sa o mai facem dupa 22 de ani. Ce e aia ca nu recunoastem cind cineva e mai bun decit noi? Prin ce e Puric mai bun decit cei de aici? E actor, trebuie comparat in sinul breslei lui! Prin lipsa masurii de care da dovada este mult sub cei de aici!”

Ana Nita:

„Mi-am impus toata vointa din lume sa citesc un interviu cu el. am clacat nervos la intrebarea daca a incercat sa colaboreze cu televiziunile. as scrie romane de analiza literara si, mai ales, morala, depre imbecilitatea si impostura personajului, dar nu cred ca-mi merita timpul. poate ca as purcede, totusi, la asemenea corvoada, daca as stii ca as convinge macar un roman sa gandeasca trei secunde cu propriul creier si sa nu mai cada lesinat de admiratie fata de CADENTA vorbelor, imun la (lipsa de) inteles, in cazul Puric. de ce mi se ridica tensiunea cand vorbesc despre Puric, de ce atata pasiune si adrenalina?? nici macar la manele nu reactionez asa. manelele nu-s atat de periculoase pentru spiritul romanesc, cat e Puric cu mediocritatea lui. pentru ca la manele negrul e negru, lucrurile sunt clare, ce sa filosofezi despre? in schimb, la Puric, ehe, e blazonul de prof, e amestecul de talent de mim cu incruntarea sprancenelor si vocea susuratoare, exista citatele din Socrate si Biblie, adica ghiveciul asta aiuritor, fara nici o baza reala de cultura (care e mai mult decat simpla citire din clasici si memorarea unor citate reproduse la nivel de „vorba lui Heidegger”, „vorba lui Socrate”, vezi linkul de mai jos ), ghiveciul asta, zic, e mai toxic decat „as da zile de la mineeee/sa mai fii o zi cu mineeee” pentru mintea romanului. de ce? simplu, pentru ca daca asta e alternativa, apai nu mai pot veni nici macar in vizita in Romania, iar asta ma clatina cu tot cu ontologie si gnoseologie, vorba lu’ Puric. 😀 daca asta e alternativa la pornografie si manea, se zvarcolesc Eminescu si Nichita in mormant. ar fi curata blasfemie, sau, vorba lu’ Puric din nou:-D, „Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. ” – iar numele bascaliei e Dan Puric, impersonarea mediocritatii. da, mediocritatea e mai rea decat maneaua. asa ca, de-aici adrenalina si apelul la cuvinte de dictionar.”

Laura Ilica:

” ‎:( cea mai mare dezamagire e, pana la urma, faptul ca tocmai acest gen de oameni, cu acest gen de trecut, a fost mediatizat, propulsat, popularizat, ocrotit, ajutat (sa nu credeti cand spune ca n-a primit ajutor, asta chiar e …….), devenind azi, vrei-nu-vrei, exemple.”

Mofturi De Ochelarist, adică prozatorul Ioan Suciu:

„În vidul existent de vorbitori de substanţă Dan Puric apare cu un discurs alandala pe placul publicului larg. Fondul „teoriei” lui este naţionalist-fascist. Peste turuiala sa toarnă mult Dumnezeu. Fanatism presărat cu glumiţe. Gâdilă poporul cu televizorul.”

Ovidiu Nicoară:

„Nici eu nu ma numar printre admiratorii personajului….mi se pare un talent pantomimic, imita bine chelalaiturile cainilor vagabonzi, vorbeste mult, crestinoid…, insa ca actor…vedeti rolul din filmul „Orient Express”…si va edificati!”

Gabriel Rechiţeanu:

„Puric intra in categoria celor ce vor sa spele creiere. Doar ei au dreptate, doar gandirea lor este corecta, ei sunt buricul pamantului si, daca cumva, nu esti de acord cu aberatiile lor, iadul te va manca. DP este un mim foarte bun. In momentul in care isi depaseste aceasta conditie devine un individ periculos. (de cand l-am vazut l-am asemanat cu Gigi Becali, e adevarat, varianta frumos vorbitoare)”

Dragos C Butuzea:

„Eu n-as avea nimic cu gestul lui(semnarea angajamentului la Securitate- n.m. Alexandru Petria)  – cica a fost cand avea 17 ani – ci am cu prostia romanilor care-l asculta ca pe un mesia. dincolo de memoria citatelor aruncate de-a valma, omul asta nu spune nimic. e bun doar cand mimeaza.

Anca Mureșan:

„Văd că cineva l-a asemănat cu Becali. Mi se pare forţat. Dar o să risc şi eu o comparaţie la fel de forţată: auzindu-l vorbind, mie îmi vine-n minte Vadim. Numai ăla mai amestecă de-a valma atîtea citate ca să rămînă poporul mut de admiraţie în faţa vastei lui culturi. (Înainte de a da cu pietre, notaţi faptul că sînt conştientă că dintre cei doi, unul are măcar meritul de a fi un actor bun). Nu emit pretenţii de intelectual, dar după umila mea părere un om deştept nu vorbeşte în citate aşa cum face Dan Puric. Însă după cum s-au încins spiritele pe-aici, e limpede că are trecere:-(„

Cum am devenit anti-crestin si anti-national

„In momentul in care Dan Puric apare la diverse televiziuni de Craciun, se pune in miscare masinaria anti-crestina si anti-nationala. Atacurile de anul acesta au fost de o parsivenie nemaiintalnita pana acum, au fost atacuri directe, insulte care ar face obiectul unei actiuni penale. Cu cat habarnistii si cozile de topor il vor ataca mai mult pe Puric, cu atat el va fi apreciat mai mult in aceasta tara.”- Ovidiu Hurduzeu, comentariu la postarea mea preluata de Cotidianul.

Ca un pacatos si tradator de tara ce sunt, o sa sforai mai linistit de acum incolo.

Cu cine dintre scriitori ai vrea să te îmbeţi de Anul Nou şi cu cine nu? Ancheta Tiuk

Intrebarea din titlu este subiectul anchetei pe care o s-o publice nonconformista revistă literară Tiuk, în ianuarie.

Zis-am meu:

Cu Radu Ţuculescu. Nu ne-am îmbătat împreună de când eram elev la Cluj. Nu ştiu dacă mai bea ca altădată, însă scrie proză la fel de bine, dacă nu mai bine. Este unul dintre marii prozatori ai acestei ţărişoare, căruia critica îi este datoare. Ştiu că trebuie să-i apară un roman cu care cred că o să dea lovitura. Deşi nu-mi surâde, ca altădată, perspectiva de a-mi bea minţile, cu Radu aş face o exceţie. Este generos, are simţul umorului. Altfel, prefer un coniac lejer alături de un prieten care n-are treabă cu literatura.

Redacţia aşteaptă răspunsuri de la scriitori pînă pe 10 ianuarie, pe adresa de e-mail:
revista.tiuk@gmail.com

Fără Mofturi de ochelarist, Ioan Suciu. Becali în librărie. Trei sute de trepte

Ioan Suciu- cunoscut în blogosferă după blogul Mofturi de ochelarist, pe care l-a închis din păcate- continuă să-şi publice textele pe pagina sa de Facebook. Nu reuşesc să mă abţin să nu vă transcriu unul savuros, pentru început, de încălzire. E de menţionat că lui Suciu i-a apărut în acest an romanul „Trei sute de trepte”, la „Tracus Arte”, din care vă prezint un fragment. Este un scriitor în care cred şi, nu în ultimul rând, un om de caracter.

Becali la librărie

Mă credeţi sau nu dar m-am întâlnit cu Gigi Becali la librăria CĂRTUREŞTI. Nu ne-am salutat deoarece el nu mă cunoaşte. Era însoţit de un tip căruia îi spunea Petrică, precum şi de alte două persoane, care ţineau în mâini nişte geamantanaşe. Becali mergea repede prin librărie, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele pantalonilor săi englezeşti.
Oprindu-se la standul editurii Humanitas, domnul Gigi a şi luat în mână o carte : 10 motive stupide care distrug un cuplu, de Laura Schlessinger. „Ce zici, Petrică, ce carte? Motivele astea stupide m-au interesat întotdeuna la maximum, îmi vine s-o citesc chiar aici !” „ Lăsaţi şefu ‘, alegeţi ceva mai profund, uite aţi citit La malul râului Piedra am şezut şi am plâns de Coelho?” „ Hai, mă, lasă bancurile, cum să plângă un războinic al luminii ! Nici nu te ascult !”
„Sau puteţi să luaţi Crase banalitaţi metafizice de Alexandru Dragomir ! ” « Hai bă Petrică, că sunt sătul până-n gât de banalităţile şi tâmpeniile lui Dragomir ! »  ” Dar ăsta-i alt Dragomir ! ” ” Şi ce dacă ? Crezi că e vreunul mai breaz ? ! Cred că mult mai bine e să iau asta, Manualul conservelor de casă de Mara Comănescu. E mult mai potrivită pentru cămara palatului. Că acu‘ am nevoie să umplu pivniţele. Păcat că aici nu au şi borcane. Deşi e mai bine să ne interesăm.
Aveţi şi borcane ? întrebă el pe vânzătorul de la stand. „Borcane? De cine? ” „ De sticlă.” „Borcane de sticlă?  La editura Humanitas ? Când să fii apărut, că eu n-am auzit !” „Păi nici eu n-am auzit, da’ tocmai d-aia vă întreb dacă aveţi !” „Să mă interesez!” spuse tânărul şi dispăru grăbit pentru totdeauna.
”Şefu’, eu zic s-o luaţi pe asta, că s-a strâns lume şi se uită la noi : Evul media sau omul terminal de Bogdan Ghiu. E o scriere filozofică , spuse consilierul. “Bravo, mă, şi ce să-nvăţ eu din ea?! Adică eu n-am filozofia mea, care s-a dovedit cea mai bună şi crezi că am nevoie de filozofia ăstuia, cum îl cheamă ? Ghiu ?! Să fim serioşi ! N-am auzit de el ! Păi pă mine mă cunoaşte o ţară-ntreagă! Şi să-ţi mai spun ceva : cartea asta e greşită încă din titlu. Nu se spune „evul media”, ci „evul mediu”, ştie şi-un copil din clasa a patra. Mai departe : nu se spune „omul terminal”, e greşită o literă dar e foarte importantă, „omul terminat” e corect.
Şi, spune-mi mie, mă Petrică, dacă titlul e greşit, îţi dai seama ce o fi în interior? Nu, mie-mi trebuie ceva bun. Uite ca astea : Supa de pui pentru suflet de creştin ! Băi Petrică, ia du-te tu la tipu‘ ăla care se tot învârte pe acolo şi întreabă-l dacă n-are aşa vreo carte pentru mine, care să se numească Supa de pui pentru un suflet însetat de cultură . « Păi ăla e Andrei Pleşu ! » « Şi ce e el ? » « Scriitor. » « Perfect, vezi c-am nimerit-o ? Văd că are o figură de om serios, cu barbă, ca de preot credincios. Dacă n-are o astfel de carte, s-o scrie pac – pac. Spune-i că plătesc gras ! »

Sursa/ Facebook/ https://www.facebook.com/notes/mofturi-de-ochelarist/becali-la-libr%C4%83rie/294021220637287

Din romanul „Trei sute de trepte”, de Ioan Suciu:

„M-am prezentat !” zise el, dar acolo nu era nimeni. Se pare că ghereta era un WC, din care se auzi o voce :

–         Douăzeci de genuflexiuni până ies eu !

Rămase nemişcat, privind câmpul. Probabil că-l aştepta vreo pedeapsă, fiindcă nu avea actele la el, condusese un tir pe drumurile publice, şi poate călcase pe cineva care, rănit fiind, se târâse rapid până la liziera pădurii şi dispăruse. Dar cum poţi, dacă eşti rănit grav, să te mişti cu rapiditate ?!

Din cabină ieşi un tinerel tuns zero, îmbrăcat într-o uniformă albastră cu pete albe, de jandarmi, şi încheindu-se la pantaloni, urlă :

–        Drepţi !

Deodată începu o rafală de împuşcături. Dintr-un tranşeu aflat la o oarecare depărtare nişte soldaţi trăgeau frenetic. Li se vedeau numai căştile mari şi verzi ca nişte pepeni, acoperite de nişte plase de sfoară.

–         Fugi, nenorocitule !

O  luă la  fugă în zig–zag, neputându-şi imagina ce însemnau toate astea. Însă soldatul care ieşise din WC spuse: bine că ne-a mai dat şi nouă ceva !

Nu se putea să fie gloanţe adevărate ! Desigur că erau de manevră, gândi el, alergând de-i sfârâiau picioarele. Deodată simţi în dreptul gambei o arsură puternică, de parcă i-ar fi fost trecută pe acolo flama unei flăcări de aparat de sudură. Pământul în jurul lui sărea de parcă s-ar fi înfipt gloanţe în el . «Nu, că ăştia nu sunt sănătoşi ! » Dacă-l omoară cineva pe câmpul ăla pustiu, nici nu va şti nimeni de el. Iar soldaţii nu se ocupă de cadavrele de manevră !  Terenul începu să urce spre zona muntoasă.

Se simţea epuizat. Muşchii îi tremurau de efort, inima îi bătea nebuneşte şi sudoarea curgea pe corpul său în valuri. Deodată apărură nişte case albe, cu acoperişuri din ţiglă roşie. O cărare nepietruită şerpuia printre ele. Se opri într-o biserică. Înţepenit pentru o clipă în pragul ei, se miră de liniştea perfectă a interiorului cu boltă înaltă.

Lângă altar era îngenuncheat un preot. „Dacă vrei să te spovedeşti, fiule, vino !” auzi el. Un zumzet se apropia de undeva de afară, însoţit de nişte tropote ca de copite de cai. ”Da, părinte !” Îşi băgă capul sub patrafir, dar nu spuse nimic. Nu ştia de unde să înceapă. Deodată în biserică îşi făcură apariţia câţiva soldaţi, care se apropiară fără să spună vreo vorbă cuviincioasă şi se lăsară pe vine, examinându-l pe Emil. Preotul care închisese ochii, concentrat, îi deschise şi întrebă :

–         Ce s-a întâmplat ?

–          Vrem să-i vedem faţa ! zise unul din soldaţi, cu aspect de copil, tuns zero, care nu era altul decât cel care-l reţinuse pe câmp.

–          De ce ? Aici e lăcaşul Domnului !

–           Dar ce face cu capul în dreptul brâului dumitale ? interveni un băiat în uniformă.

–           Hai să mergem  ! spuse micul comandant.

Soldaţii ieşiră.

Obosit, se duse spre o bancă dintr-un colţ al bisericii şi se trânti acolo.

………………………………………………………………………………………………………..

Mergând într-acolo, întâlni un bărbat care târa dupa el o maimuţă. În plus, omul avea pe umăr un papagal splendit colorat. După ce bărbatul ajunse destul de aproape i se adresă : “ Frumoasă maimuţă aveţi !” “ Nu-i  maimuţă, e papagal !”“ Ma scuzaţi, eu mă uitam mai jos “ “N-am întâlnit pe nimeni prin locurile astea” “Păi nici nu e nimeni “ ” Dar tu ce eşti, măi, maimuţoiule ?” interveni papagalul.“ “ Extraordinar, n-am mai văzut aşa pasăre frumoasă şi obraznică !” “Dar dumneata ce-ai vrea să vezi prin părţile astea ?” Chiar aşa, ai putea sa ne laşi să trecem, nu să stai în drum !” spuse papagalul.” Extraordinar, ce pasăre  obraznică ! Nu ştiti cumva cât e ceasul ?” “ Nu, că n-am ceas. Mă conduc dupa soare” “ La ce-ţi trebuie ceas, măi, nemâncatule ?” spuse papagalul. “ Extraordinar !” “Am şi maimuţă” “Văd; e urangutan ?” “ Nu, e de la bunică-miu de la circ.” “Aha ; şi la ce vă foloseşte ?” “ La multe: dumneata ce eşti ?” “ Om “ “ Om, om, dar al cui eşti, ai părinţi, nepoţi, strămoşi ? Din cine te tragi ? “ “ Din stramoşi “  “ Şi cum îi cheamă, n-au şi ei un nume ?”  “ Ba da”  “ Hai să mergem, nu vezi că habar n-are pe ce lume trăieşte ? “ spuse papagalul.

Bărbatul trecu mai departe, pe cărarea care ducea spre zona mai joasă. Îl pierdu din vedere şi-l lăsă în plata Domnului.

Intră în peşteră şi, după scurt timp, spaţiul se lărgi foarte mult, dând la iveală o gară. Părea o staţie de metrou săpată în inima muntelui. Platoul era asfaltat şi, în centrul gării, staţiona un tren cu cinci vagoane. Fumul ieşea în valuri groase de pe coşul locomotivei cu aburi, maşinăria fiind din acelea scoase demult din uz. Mirosul îi  aminti de copilărie.

Locomotiva era neagră şi drăguţă, cu două ferestre mici si ovale de o parte si de alta a cabinei, ca doi ochi de animal uriaş. Dacă n-ar fi existat un tunel pe unde se pierdea linia ferată, fumul ar fi înghiţit tot oxigenul. Locomotiva avea cazanul sub presiune şi scotea la intervale regulate de timp un zgomot ca un strănut de om gras, dar nu se zărea vreo persoană pe nicăieri. De undeva apăru o siluetă mişcându-se cu rapiditate şi urcându-se într-un vagon.

Trenul se puse uşor în mişcare. Sări şi el într-un vagon. Acesta avea compartimente şi bănci de lemn gălbui. Trecu dintr-un vagon în altul fără să întâlnească pe cineva. Se făcu întuneric fiindcă trenul străbătea tunelul.

La un moment dat ajunse într-un spaţiu subteran foarte vast, luminat de făclii laterale fixate în pereţi, întâmpinat cu urale de nişte mineri cu steaguri. Îl văzu scoţând capul pe fereastră pe mecanic, coborând. Fu înconjurat imediat de mineri care strigară ceva cu mare entuziasm şi hotărâre, împingându-l spre un loc unde începea marginea unei prăpastii.

Apoi grupul de mineri îl aruncă pe mecanic în prăpastie urlând de bucurie şi urcându-se în tren, în primul rând în locomotivă, apoi în celelalte vagoane, şi el coborî rapid, ascunzându-se în spatele  vagonului. Trenul porni şuierând, însoţit de chiote şi urale ale minerilor, care stăteau agătaţi ca ciorchinii de struguri, pe scări, pe acoperişuri sau atârnaţi prin ferestre. Toată hărăbaia de fier învăluită de un fum dens şi înecăcios disparu într-o gaură de tunel de partea cealaltă a imensei grote.

Vagoanele cu mineri dispăruseră undeva pe o galerie interioară a muntelui, împinse de locomotiva cu aburi. Rămase spectator în marea sală subterană, care aducea, datorită bolţii înalte, cu o imensă catedrală. Deodată locomotiva reapăru singură, desprinsă de vagoane, şi se opri exact în centrul spaţiului, aruncând un mic jet de abur alb, ca şi cum ar anunţa intrarea ei într-un înţepenire totală. Urcă în vechea cabină a mecanicilor, constatând că prin uşiţa deschisă spre cuptor se mai vedea un foc mic, ca-ntr-un vechi godin.

Aruncă în interior nişte cărbuni dintr-o ladă, cu o lopată, şi după aceea examină manetele nichelate, învârtind din una din ele. Spre uimirea sa, locomotiva se smuci din loc şi apoi o porni pe o linie, alta de pe care venise, iar viteza crescu din ce în ce mai mult. Străbătu cu maşinăria un lung tunel şi, după un timp, ieşi din burta muntelui pe muchia lui; în stânga şi-n dreapta erau prăpăstii adânci. Se afla la o înălţime ameţitoare.”

Cartea se găseşte aici http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/trei_sute_de_trepte

După Wikipedia:

Ioan Suciu s-a născut în orașul Sibiu, la data de 2 mai 1948. A locuit în orașul Agnita, județul Sibiu, până în 1955, când s-a mutat cu familia în București, unde a urmat studiile liceale la actualul Liceu de Informatică din București. După absolvirea liceului, urmează cursurile Academiei de Studii Economice din București. Obțíne diploma de licență în științe economice în 1971. Lucrează în diferite instituții ca economist. Debutează cu proză în anul 1979 în revista România literară. Colaborează înainte de 1989 la revista Viața Românească și la Urzica iar după 1990 colaborează și la revista Lucifer. Îi sunt publicate în revistele online Respiro și Egophobia diferite scrieri ale sale, iar din 1993, colaborează la revista Luceafărul.

Volume

– Vânătoare de roboți, povestiri, București, Editura Albatros, 1982
– Cu zâmbetul pe buze, volum colectiv, București, Editura Albatros, o povestire, 1989
– Trei sute de trepte, roman, București, Editura Tracus Arte, 2011

Un text provocator pentru lumea literara. Sunt 100% de acord!

Eșecul criticii literare românești actuale

“Critica literară românească, în afară de literatură, nu știe mai nimic. Nu știe ultimele trenduri din filozofie, din sociologie, din multe zone conexe, iar eu cred că nu poți să faci critică literară adevărată, profundă, percutantă, fără să ai un pluralism al dimensiunilor lumii în care trăiești. Pentru că realitatea e cu totul altceva decât își imaginează criticii literari”, spunea scriitorul Dan Lungu în cadrul unei conferințe la târgul de carte de anul acesta de la Madrid. O remarcă cât se poate de întemeiată, un reproș adus pe bună dreptate criticii autohtone, reproș al cărui adevăr îl poate stabili oricine chiar și după o sumară privire aruncată asupra modului în care operează respectiva fostă disciplină reală.

Critica literară să încăpățânează să fie în ultima vreme din ce în ce mai școlărească, mai ruptă de realitate, mai unidirecțională. Într-un domeniu vast și complicat, cum este cel al aprecierii literaturii, criticul literar crede că mai poate fi credibil operând cu două trei noțiuni simple și depășite, învățate la cursurile de pregătire. Firește, de aici și eșecul său, tot mai evident. Criticul este, iremediabil, depășit. Se scrie multă literatură, se publică mult, apar autori peste noapte, unii cu adevărat valoroși, alții doar parțial interesanți. Plasa de siguranță pe care criticul literar o avea în trecut, aceea a coroborării verdictelor literar-valorice – “nu scriu până nu văd ce spune și colegul X despre cartea respectivă”, astăzi a dispărut; poți să aștepți la nesfârșit să afli și părerea colegului tău, criticul X, ea s-ar putea să nu vină niciodată, astfel încât ești forțat, într-o anumită măsură, să-ți asumi riscul aprecierii proprii. Pentru asta, ai nevoie de cunoștințe serioase de literatură, fler în a recunoaște un autor bun și obiectivitate, pe cât posibil. Grea misiune, de care puțini mânuitori ai condeiului critic sunt capabili. Iar cei care sunt capabili reprezintă excepțiile.

Dan Lungu, în virtutea cavalerismului său (atât la figurat, cât și – recent – la propriu!), este totuși un pic prea mărinimos cu critica literară, lăsându-i acesteia consolarea că s-ar pricepe (doar) la literatură. Așa să fie însă? Căci, în ultimă instanță, ce înseamnă de fapt a te pricepe la literatură? Nu înseamnă, firește, așa cum cred criticii, a putea să recunoști figurile de stil prezente într-o operă literară, a fi în stare să enumeri titluri ale unui autor, a avea un limbaj cu pretenții, “de specialitate”, a cărui menire este să-i creeze cititorului falsa impresie de erudiție. Nu înseamnă să te rogi de edituri să-ți trimită tot ceea ce publică, cărți pe care să le răsfoiești plicitisit înainte de a adormi iar a doua zi să le reproduci greșit până și titlul sau numele autorului. Nu înseamnă doar datoria de a livra o recenzie pe săptămână la revista care te plătește (prost, probabil, dar asta nu-i vina bietului autor).

A cunoaște literatura înseamnă, înainte de toate, a o înțelege. A o studia pe cât posibil în toată complexitatea ei, a-i înțelege resorturile, motivațiile, mesajele, intențiile, realizările și eșecurile. A trece dincolo de gustul personal și a accepta valoarea chiar și acolo unde ea nu se suprapune cu acesta, ba chiar intră în contradicție cu el. A te descurca abil prin hățișurile literaturii, a ști când să faci comparații, când să faci distincții, a te hazarda când e cazul sau a fi reținut când situația ți-o cere. A avea verticalitatea de a recunoaște atunci când ești în impas și nu poți da un verdict. Pentru a atinge toate aceste obiective însă, este nevoie de mai mult decât o listă de lectură. Un critic are nevoie, așa cu preciza Dan Lungu, de filosofie, de sociologie, de psihologie, de istorie chiar, la un moment dat. Fără un minim de cunoștințe nici măcar de filosofie, ci doar de istoria filosofiei, criticul literar nu are cum să aprecieze, să zicem, un schimb de idei dintre două personaje, putând foarte ușor să cadă în eroarea de a aprecia ca filosofie un kitsch; fără un bagaj minim de instrumente socio-psihologice, nu are cum stabili veridicitatea unor scene din literatură, și tot așa. Dincolo de toate aceste sacrificii de erudiție care i se cer criticului literar, acesta ar mai trebui să aibă și o experiență notabilă de viață și o inteligență, dacă nu remarcabilă, măcar peste medie. Atâta timp cât criticul literar nu știe nimic altceva în afară de literatură, nu va pricepe nici măcar acest banal și totuși esențial adevăr: nu există infailibilitate și nu există exhaustivitate în ce privește literatura. Critica literară, în primul rând, nu poate fi o știință, ci doar un element auxiliar literaturii, care o poate însoți cu folos pe aceasta, sau poate abandona cursa și recunoaște că este depășită.

Dacă pâna acum am amintit în principal de lipsuri la nivel teoretic, trebuie să subliniem că marile probleme ale criticii literare rămân două. Prima – refuzul de a evolua odată cu literatura, de a accepta că aceasta este într-o continuă schimbare, că tot ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi poate fi derizoriu. Criticii sunt, cu extrem de puține excepții, complet incapabili să țină pasul cu scriitorii. Este ridicol ca, în anul 2011, după perindarea prin literatura universală a atâtor curente și stiluri literare, un critic să se plângă, pe un ton cât se poate de serios, că un roman nu respectă cronologic “momentele acțiunii”: introducere, intrigă, desfășurare și așa mai departe. Este de-a dreptul patetic faptul că încă nu s-au obișnuit cu narațiunea la persoana I și cu versurile care nu muzicalitatea necesară pentru a fi citite copiilor sub 3 ani, seara la culcare. A doua mare problemă: criticul nu știe să fie doar critic, să se dedice exclusiv operei literare pe care o analizează. Nu poate lăsa deoparte conflictele cu un autor sau, dimpotrivă, prieteniile și halbele de bere ciocnite cu acesta, nu poate lăsa deoparte propriile sale frustrări, invidii sau admirații față de o scriitură sau alta. Este de neiertat ca un critic literar apreciază o operă în termenii în care o poate face și o gospodină, punându-se în pielea unui personaj și întrebându-se “Eu cum aș reacționa dacă aș fi în locul lui?”. Pe scurt: criticul ignoră că misiunea lui este să ajute la receptarea literaturii de către public, la separarea valorilor de non-valori.
Nu întârzie să apară chiar și a treia problemă cu care se confruntă criticul. Departe de a vedea disciplina cu care operează așa cum este în fapt, un element auxiliar literaturii, criticul are aroganța de a crede că verdictele sale sunt ultime și infailibile. El nu înțelege “tupeul” cu care un scriitor sau altul îi face praf, cu argumente veridice, insăilătura de termeni de specialitate pe care i-a tocit pe băncile școlii dar care, din nefericire, azi se potrivesc ca nuca în perete cu o literatură care a mai evoluat, cu impertinență, față de mijlocul veacului trecut, când lucrurile erau, într-adevăr, cumva mai simple. Criticul se ascunde, astfel, în spatele unei reguli nescrise, pe care o numește “de bun-simț“: aceea că o recenzie nu are voie să fie atacată, ea este și atât. “Nu e frumos să mă combați”, îi spune bietul critic rămas fără argumente (de altfel, nici nu le-a avut vreodată) scriitorului care vine impertinent peste el și îi distruge munca migăloasă. No shit?, ar putea replica scriitorul. O recenzie este în primul rând un text și, ca orice text, el poate fi atacat și dezbătut. Firește, încleștarea verbală între un critic literar și un scriitor este, încă din start, nedreaptă. Cu toții știm cine are mai multe șanse de câștig căci, nu-i așa, dacă ambii ar fi fost la fel de înzestrați în tainele cuvântului, n-am mai fi vorbit de un critic și un scriitor, ci de doi scriitori.
Ar mai fi multe de spus, poate prea multe. Dacă vreți o scurtă și percutantă trecere în revistă a unor defecte ale criticii literare autohtone, nu ignorați nici acest articol.
Putem vorbi astăzi de un eșec al criticii literare românești contemporane? Fără-ndoială. Până și criticii au ajuns să admită acest lucru, recunoscând faptul că, atâta timp cât nu poate impune valori reale, incontestabile, nume de autori ce vor confirma în viitor, critica își ratează cu brio menirea. Or, evident, nu critica aduce în prim plan în prezent un autor talentat, ci mai degrabă el este propulsat în mintea și bibliotecile cititorului printr-un sistem mai complicat, ce reunește promovarea făcută de editura care l-a publicat, autopromovarea, recomandările celor care au citit, articole pe bloguri, în reviste ne-exclusiv literare și multe altele. Cititorul de astăzi, în special cel tânăr și dezinhibat, obișnuit să-și stabilească propriile criterii estetice, nu-i mai acordă aproape deloc credit criticului. Ba, de cele mai multe ori, elucubrațiile criticului și limbajul prețios și prăfuit al acestuia i se par chestiuni de tot râsul, menite mai degrabă să discrediteze o carte bună, decât s-o susțină.
Ar putea critica literară să învețe din propriile greșeli și ceva să se schimbe în bine în viitor? Categoric nu. Asta deoarece actuala critică literară se află în ipostaza unui bătrânel semisenil, ultrascandalizat de buricul dezgolit al unei puștoaice, care în vecii vecilor nu s-ar putea transpune în locul tinerei, pentru a vedea care sunt motivațiile modei pe care o îmbrățișează aceasta. Că bătrânelul merge apoi acasă și dă frâu liber fanteziilor cu buricul gol al fetei, asta e cu totul altă poveste.
Cristina Nemerovschi
Sursa http://egophobia.ro/?p=8039&cpage=1#comment-4760

Nota Alexandru Petria- Sunt si exceptii, desigur. Pentru ele nu cred ca am nevoie de toate degetele de la o mana.

 

Impostorul Dan Puric

Frumos vorbeste Dan Puric pentru loaze si inculti. Nu ia pauza nici de Craciun pe micul ecran. Se pricepe sa povesteasca de la pasari pana la programul zilnic al lui Dumnezeu ori la reumatismul piticilor de gradina, daca este intrebat. Cred ca si la scos bataturile din talpa cu lama de ras. Si ce il asculta lumea pe acest informator al Securitatii. Impostorii au trecere.

Să ne amintim de Călin Nemeş!

În această dimineaţă, prietenul, de pe când frecventam cafeneaua „Arizona” şi cenaclurile literare clujene, regizor Lucian Tănase mi-a atras atenţia asupra unui articol scris de poetul şi ziaristul Sorin Grecu despre Călin Nemeş. A făcut-o într-un comentariu la o postare de-a mea pe Facebook. Tot într-un comentariu spuneam că de multe ori mă cuprinde dorul de Călin, îndeosebi în decembrie când mă gândesc mai profund la revoluţie. Tănase şi-a exprimat dezacordul în legătură cu o fază povestită de Grecu, unde apare şi el ca protagonist. Poate că are dreptate Lucian, poate că are dreptate Sorin. N-am habar, dar textul reuşeşte să-l portretizeze destul de exact pe Călin Nemeş, aşa cum l-am cunoscut.
Revolutia la Cluj. Fotografie realizată de prof. Răzvan Rotta

Redau articolul lui Sorin Grecu:

Dor de Călin Nemeş

Ai de-a rândul, după fatidica zi de 8 iulie 1993, data sinuciderii lui Călin – unul din eroii revoluţiei din 1989 de la Cluj – am fost mistuit de cumplite remuşcări, de parcă dispariţia lui mi s-ar fi datorat. De ce? Pentru simplul fapt că eu sunt cel care i-am „afluit” hotărâtor destinul spre scenă, cu ocazia unei întâmplări artistice petrecute prin anii 1979 – 1980. Practic pot spune, fără urmă de şovăială, sunt cel care l-am scos pe Călin Nemeş din masa amorfă de anonimi. Încă elev pe atunci, la Liceul Ady-Şincai, aveam 17 – 18 ani şi – încununat de laurii unui debut poetic timpuriu în revistele literare – eram şeful interimar al Cenaclulului Casei Armatei „Nicolae Tăutu” din Cluj. Decizia de a mă numi în această „foncţie” aparţinuse comandantului Casei Armatei de atunci, colonelul Răduţă, după ce şeful cenaclului, marele poet Vasile Preda – astăzi plecat dintre noi – fusese promovat la Bucureşti iar adjunctul său fusese înlocuit pentru obiceiuri – dovedite – pidosnice. Aşadar, prin acest straniu concurs de împrejurări, subsemnatul, un tînăr abia ieşit din adolescenţă – dar cu câteva premii naţionale de poezie la activ – conduceam „ostilităţile” la un spectacol susţinut alături de elevii Liceului de Arte Plastice din Cluj, în sala lor festivă. Acolo l-am cunoscut pe Călin. Era elev seralist, prin clasa a treisprezecea (aflasem că avea în spate un trecut încărcat de privaţiuni datorat faptului că părinţii erau despărţiţi, iar el fusese pasat de ici-colo de către aceştia, de multe ori ajungând să locuiască pe unde se nimerea). Ca meserie, dacă îmi amintesc bine, muncea ca zilier – iar la şcoală, cu o ambiţie ieşită din comun – deprindea tainele picturii. De fapt, se trăgea dintr-o familie de pictori de renume. Ţin minte, cu acea ocazie Călin ne-a făcut praf pe toţi după ce-a recitat splendid – în maniera lui Pittiş – „Septentrion”-ul lui Radu Stanca. Lucru care m-a determinat să-l invit – la „concluziile” pigmentate cu alcool, de după spectacol – să devină membru al cenaclului nostru. Şi Călin a făcut-o cu bucurie, devenind în scurt timp un om de bază pentru noi, fiind în scurt timp  racolat de celălalt cenaclu – de fapt cel mai important al Clujului –  „Gaudeamus”, condus de regretatul Radu Săplăcan.  Despre cenaclurile Clujului din acea vreme se pot spune multe, însă un lucru e extrem de clar: şi Cenaclul „Tăutu” şi „Gaudeamus” evitau, pe cât posibil stilul impus de Adrian Păunescu prin cenaclul „Flacăra”, căutând să se distanţeze de acesta printr-o manieră mai intimistă, adresată direct sufletului – şi mai puţin lozincardă. De altfel, în mijlocul nostru tronau personalităţi muzicale precum Marcela Saftiuc, Cristina Benyo (ambele plecate între timp din ţară de teama comunismului) dar şi „haiduci” extrem de spectaculoşi precum „Roberto Girra Gheţi” (care jucase rolul „Bîlbîitului” în serialul „Pistruiatul”), Vasile Cionca, George Traian-Sevan, Costel Amorăriţei sau soldatul în termen, folkistul de renume de mai târziu Emerich Imre.
Şi acum o întâmplare cu Călin, petrecută la un spectacol susţinut prin 1980 de către cenaclurile reunite ale Clujului, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor. Pocinogul pe care Călin mi l-a făcut cazia acelui spectacol a fost atât de mare încât dacă actorul n-ar fi păţit atunci un necaz, cred i-aş fi administrat o formă oarecare de corecţie fizică, doar ca să-i demonstrez cât de tare m-a supărat. Arătam în rândurile precedente că – în ciuda vârstei noastre fragede – alcoolul ne ştia deja pe de rost, vorba lui Mircea Dinescu. Alcoolul – trebuie spus – a constituit pentru mine şi pentru mulţi alţi camarazi de-ai mei, inclusiv pentru Călin, o extraordinară formă de evadare din penibilul şi cenuşiul cotidian al „epocii de aur” şi, ca şi în cazul eroilor noştri hieratici din „Septentrion” sau din „Craii de Curtea Veche”, acesta ne dădea forţa de a parcurge mai uşor vremurile. Ca să revin, înaintea acelui spectacol i-am dat lui Călin suma de 50 de lei – bani buni la acea vreme – urmând ca el să mai pună 50 şi apoi să cumpere, de la alimentara din proximitatea Casei de Cultură a Studenţilor, o sticlă cu lichior de ciocolată. Urma s-o bem împreună. Însă, spre marea mea uimire şi supărare Călin n-a mai apărut cu lichiorul. A intrat pe uşa din dos a Casei şi, într-una din cabinele de machiaj,  din câteva îngiţituri a băut toată sticla. Apoi, în scurt timp timp s-a prăbuşit, în comă alcoolică. A venit degrabă salvarea, l-a transportat la spital iar spectacolul s-a desfăşurat mai departe, însă fără contribuţia lui. Abia mai târziu am aflat – parcă de la Dorin Andone, partenerul şi prietenul noastru de atunci, actualmente actor de prestigiu la Teatrul Naţional din Bucureşti – că bunul Călin comisese gestul în mod deliberat pentru a impresiona o domnişoară, care-l părăsise. Aşadar, o primă tentativă de sinucidere, însă „la scară mică”, petrecută în anii ’80, şi tot din motive sentimentale.

O altă întâmplare legată de el a avut loc în anul 1992, într-o noapte, în centrul Clujului. Călin devenise tot mai scârbit de situaţia în care ajunsese România, de faptul că vechii comunişti se repliaseră deja şi valorile impuse de revolta populară din decembrie 1989 fuseseră deja anihilate de către “emanaţi”. Aveam certitudinea că Umbra morţii începea deja să plutească deasupra lui. Scria texte de genul: “Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o zi se va încheia şi viaţa noastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care  soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că, imediat după acest ultim amănunt al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie ’89. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor. Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Revin acum la întâmplarea din centrul Clujului. Era aproximativ miezul nopţii. Ca din neant, îl văd apărând pe Călin, însoţit de eternul său prieten, actorul şi regizorul Lucian Tănase. Amândoi în formă mare. În urma lor, o patrulă de poliţie, dornică să vadă cine face gălăgie. În momentul când şeful patrulei realizează că are de-a face cu Călin Nemş, se albeşte la faţă şi dă înapoi. Călin, din contră, „atacă”. Îl roagă pe poliţist, ca-ntr-o piesă absurdă, să-l aresteze. Îi întinde mâinile lipite una de alta, doar să-i pună cătuşele. Poliţistul repetă: „Nu se poate, domnu’ Nemeş, să vă arestez tocmai de dumneavoastră, doar sunteţi eroul Clujului…” Călin insistă: „Şi ce folos, dacă tot comuniştii au pus mâna pe ţară, în ciuda sacrificiilor martirilor noştri?” Şi dialogul continuă în acelaşi sens, minute în şir, iar în final poliţiştii se retrag, fâstâciţi. Călin, cu un aer damnat pleacă, la rândul său, gardat de  Lucian Tănase, să mai bea ceva, într- un local de noapte. Am fost martorul unui moment în care Călin ar fi vrut să pornească încă o revoluţie….

După moartea sa năpraznică din 1993, legăturile mele cu familia lui s-au înmulţit. Am intrat în domeniul televiziunii şi am făcut vreo două documentare dedicate acestuia, dar cu câteva luni mai înainte am apărut în filmul realizat în memoria lui Călin de către fostul meu coleg de liceu, regizorul Marius Şopterean. Dintre toţi, cel mai tare m-am împrietenit cu tatăl lui, Ghiţă Nemeş (mort în urmă cu vreo doi ani urmă, Dumnezeu să-l ierte), dar şi cu mama lui Călin, cu sora vitregă, cu mătuşile şi verişorii. Cu soţia artistului nu ţin minte măcar să fi schimbat vreun cuvânt, vreodată.  Ştiu doar că dintotdeauna i-a provocat, multă, multă suferinţă lui Călin şi, în ciuda acestui fapt, acesta o iubea necondiţionat.

Iată o mostră a marelui talent de scriitor al lui Călin, surprins într-o poezie, în care pare a apărea şi decriptarea motivului gestului disperat, comis în fatidica zi de 8 iulie 1933. Poemul l-am primit, personal, de la Ghiţă Nemeş, cu câteva luni înainte de moartea sa, spunea el, ca să mi-l amintesc pe Călin toată viaţa. Din câte am înţeles de la Ghiţă, a fost ultima scriere a acestuia, înainte de a plonja în lumea umbrelor. Iată poemul:

Din ce în ce singurătatea vine

Mai mult prin tine – mai puţin prin mine

Ne-ndepărtăm şi nu cred că e bine

Parcă te-aud că-mi spui: „M-am  plictisit, Căline…”

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi dacă dragostea poate o să moară

Nu m-ai iubit şi nu o să te doară…

Din ce în ce ne adâncim în gânduri

Şi aşteptăm să plouă printre rînduri

Din vise mi se zbat atâtea vânturi

Uităm de flori, de stele, de pământuri

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi fericiţi să fim nu ne mai lasă

…Unde-i Speranţa, ceaţă luminoasă?…

Azi e 21 decembrie, ziua când, în 1989, Călin a fost grav rănit în Piaţa Libertăţii din Cluj. Atunci s-a dus şi marele său prieten Luci Matiş, alături de alţi clujeni aflaţi în centrul municipiului să-şi strige suferinţa.

Eu trăiesc mai departe, paralizat, însă aparent impecabil, asemeni pantofilor infirmului. Refuz, în laşitatea mea să fac vreun gest eroic – asemeni lui Călin. Mă uit pe geam şi fulgii de nea îmi demonstrează că s-a făcut din nou iarnă. Mi-e tare dor de Călin. Uneor parcă îl văd, aievea, ieşind din neguri şi zicându-mi, cu delicateţe, aşa cum doar el obişnuia să-mi spună: „Ce mai faci, Sorinule?”

Sorin Grecu
Sursa- http://patriaonline.ro/dor-de-calin-nemes/
… şi o poză de remember de pe pagina de FB a lui Lucian Tănase

Victor Ioan Frunză, Călin Nemeş , Mircea Ghiţulescu, Mihai Mănuţiu, Diana Cozma şi Lucian Tanase

Basescu& Havel& Goma. Poeme de Aleksandar Stoicovici

Ce mi-a placut Basescu vorbind de Havel, ba chiar si de Paul Goma. Daca cu Havel a avut in comun blugii- cehul i-a purtat, el i-a vandut, apoi cu Goma legatura e mai profunda. Goma a primit pumni in gura de la Securitatea unde-si lasa Basescu turnatoriile. Asa ca presedintele unora a fost indreptatit sa cuvante.

 

Poeme de Aleksandar Stoicovici

 

cântec de leagăn și de moarte  

acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic

lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun

și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă

 

inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea

căzută în grâul roșu de toamnă

 

moartea nu înseamnă mai nimic

într-un loc în care câinii își îngroapă propiile oase

 

dacă refuzi să vorbești te vei înfrăţi cu șerpii

va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece

pentru a-ţi  îmbălsăma singurătatea

dacă refuzi să vorbești

te vei înfrăţi cu șerpii

 

la marginea orașului cu mii de ferestre suntem doar noi

unul mai tăcut decât celălalt

 

în podul casei bunicul stă întins pe jos

cu lama cuțitului înfiptă-n spate

inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor

 

iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm

 

acolo unde copiii flămânzi adorm

 

devenise atât de minunată

încât animalele se adunau în jurul ei

o împingeau cu boturile reci până la marginea pădurii

o îngropau sub straturile de frunze

 

acolo unde copiii flămânzi adorm

strângând în pumni rădăcinile copacilor

ca pe nişte ugere pline cu lapte

 

într-o policlinică ordinară la marginea unui parc

am aţipit şi am visat

că umbra mi s-a dezlipit de trup.

copiii plângeau sub pământ şi lacrimile lor

îmi umezeau ochii

 

umbra cobora printre ei

şi le reteza încheieturile ca o pânză de bomfaier

din pumnii încleştaţi pe rădăcini

creşteau încet

alţi copii mai cuminţi

 

într-o policlinică ordinară la marginea unui parc

m-am trezit pe un fotoliu de muşama

lacrimile se uscaseră pe linoleum

 

pumnii îmi zvâcneau în piept ca două inimi

într-un corp nou

 

Alte creatii ale acestui autor aici http://egophobia.ro/revista/?cat=125

Goma, Breban, Manea şi insomnia premiului Nobel. Text publicat în „Vatra veche”

Nobelul e ca insomnia după vârsta 40 de ani pentru scriitorul român. Chinuitoare, exasperantă. Storcătoare de puteri. Constantă. Veghea se lărgeşte, este o anticameră a umilinţei, cu exacerbarea complexelor şi a teoriilor conspiraţioniste. De ce nu şi noi, de ce? Cum de alţii sunt mai breji? Pe Herta Müller n-o pun la socoteală. Trăieşte în Germania, scrie în germană, e scriitoare germană.
O să mă încumet să decelez o singură cauză a insuccesului- absenţa pragmatismului în mediul literar. În anii ’90, după căderea guvernelor comuniste din estul Europei, dacă era susţinut cu înverşunare şi cu cap, Paul Goma ar fi avut şanse. Şanse risipite în prezent şi de derapajele antisemite ale admirabilului dizident. Dar cum să-l promoveze Uniunea Scriitorilor pe Goma, când doar de ceva zile a fost reprimit în organizaţie, după ce a fost exclus în sub Ceauşescu. Orgoliile şi piticimea morală şi-au disputat întâietatea. Şi politica, să nu uit.
Uniunea Scriitorilor a anunţat că îi propune pentru Nobel, ediţia 2012, pe Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Nicolae Breban. Blandiana are şanse microscopice, nu din cauza ei, aşa stă treaba cu poezia în evaluarea celor din Comitetul din Norvegia. Cărtărescu? Iarăşi şanse sub nivelul mării. E un produs impecabil de marketing, marca “Humanitas”, de ţiuitoare rezonanţă naţională, mai degrabă decât unul care să-l depăşească pe un Salman Rushdie, aspirant pe acolo. Nicolae Breban? Aici e aici…! N-a fost susţinut de U.S. un fost dizident, un om care a făcut istorie, ca Goma, şi este scos la export un prozator acuzat de CNSAS de colaborare cu Securitatea, anatemizat chiar şi de Nicolae Manolescu, preşedintele US,  în “România literară”, pentru acest aspect al biografiei sale. Ce-o să zică conducerea US dacă justiţia o să certifice interesantul concubinaj al lui Breban cu Securitatea? Ce-o să spună Comitetul Nobel? Depinde de suportabilitatea la penibilitate a fiecăruia… Laszlo Alexandru a scris cu îndreptăţit năduf pe blogul său despre propunerea cu Breban:”Ruşinea turnătorului la Securitate, căruia i se prevedea în oficiosul breslei o lungă singurătate, a fost propulsată pe firmament ca motiv de fudulie (inter)naţională.”( http://revistatribuna.ro/blog/?p=1026 )
Din perspectivă pragmatică, Norman Manea ar avea cei mai multi sorţi de izbândă. Este cel mai tradus scriitor român. Dar nu i se iartă dezvăluirea trecutului legionar al lui Mircea Eliade. Şi că este incomod. Şi că e evreu; asta în subterane, nu frontal.
Dacă pentru o insomnie rezolvarea e un prozaic somnifer, în chestiunea Nobelului pragmatismul e o atitudine în absenţa căreia eşecul o să mustească mult şi specific mioritic.
Alexandru Petria

Articolul a apărut în lunarul literar „Vatra veche” din Târgu-Mureş, nr. 1, 2012, la pagina 72. Aveţi revista în pdf aici Vatra veche 1, 2012

Vatra veche 1, 2012

SUMAR:

• Antologie „Vatra veche”., De dragoste, de Nichita Stănescu/1
• Vatra veche dialog cu Gabriel Stan, de Eugen Axinte/3
• Ustensilul înamorat, de A.I. Brumaru/3
• Gabriel Stan, Palmares artistic/9
• Eseu. Luceafărul – opera non finita, de George Popa/10
• Poeme de Nicolae Băciuţ/13
• „Vatra veche” dialog cu Nicolae Georgescu, de Rodica Lăzărescu/14
• Nicolae si Cicerone Georgescu – Jupânii de pe râul Doamnei, de Rodica
• Lăzărescu/16
• Politica lui “Cel mai… Cea mai…”, de Mircea Dinutz/17
• Poeme de Valentin Marica /18
• Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire, de Cristian Lunel/19
• Poeme de George Baciu/21
• Vârstele lumii, de Liviu Pendefunda/22
• Poeme de Florin Caragiu/23
• Întregul si partea, de Ecaterina Ţarălungă/24
• Muzica terapeutică, de Gina Agapie/26
• Cronica ideilor. Cultura – dimensiunea existenţială a omului, de George
• Petrovai/28
• Anchetă „Vatra veche”. Scrisul de mână. Încă mai scriu cu.., de Marian
• Nicolae Tomi/30
• Poeme de Veronica Bălaj/31
• Cronica literară. Textul sfânt al lumii (Aurel Pantea), de Constantin
• Stancu/32
• Liniste redusă la tăcere (Mircea Petean), de Lucian Gruia/35
• Pagini de istorie instant. Pasi prin pustia veacurilor (Mariana Cristescu),
• de Cezara Adamescu/36
• Sonetul de aur (Adrian Munteanu), de A.I.Brumaru/39
• Adrian Munteanu. Un trubadur…., de Mihaela Aionesei/40
• Un neloc unde eu scriu (Ioan Lascu), de Geo Constantinescu/41
• Reinventare (Corneliu Păunescu), de A.I. Bumaru/42
• Jurnalistul de investigaţie (Eduard Ovidiu Ohanesian), de A.I.Brumaru/43
• Anotimpurile lui Ilie (Ilie Hoza), de Cornel Cotuţiu/44
• Filtre. Terapia Jeniţei Naidin, de Menuţ Maximinian/45
• Maculatorul transcris pe curat (Ion Dur), de Silviu Guga/45
• Doru Roman si poezia în « vremuri maladive », de Dumitru Velea/46
• Părintele Feier – despre episcopii din mănăstirile străvechi, de Menuţ
• Maximinian/47
• Panait Istrati, nomadul statornic, de Ioan Grosescu/49
• Documentele continuităţii. De ce mereu Mioriţa?, de Stefan Goanţă/51
• Convorbiri duhovnicesti, cu Î.P.S. Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/53
• Cursuri de folclor românesc pentru îngeri (Ion Seuleanu), de Nicolae
• Băciuţ/54
• Un cadou însângerat, de Alexandru Jucan/55
• Poeme de Iulian Dămăcus/55
• Dialoguri neconvenţionale: Menuţ Maximinian – Melania Cuc/56
• Poeme de Sorin Lucaci/57
• Starea prozei. Un amurg inutil, de Geo Constantinescu/58
• Starea prozei. Anuţa, de Maria Tirenescu/59
• Poeme de Mariana Zavati Gardner/60
• Biblioteca Babel. Edith Södergran, Prezentare si traducere de Dorina Brândusa
• Landén/61
• Biblioteca Babel. Hans Dama, în românește de Simion Dănilă/62
• Ochean întors. Prezenţi si absenţi în faţa minunii de a fi, de Daniel
• Muresan/63
• Cât de vesnică e vesnica pomenire, de Rodica Lăzărescu/64
• Starea prozei. O “familie” modernă!, de Corina-Lucia Costea/65
• Viaţa la ţară toamna, de Anica Facina/66
• Starea prozei. Cafeaua de dimineaţă, de Anamaria Ionescu/67
• Poeme de Ion Lila/67
• Ancheta „Vatra veche”. Case memoriale. Casa de sub pădure, de Carmen
• Sima/68
• altfel de casă memorială, de Nina Arhip/70
• Poem de Beatrice Silvia Sorescu/71
• Anchetă „Vatra veche”. Starea monumentelor de for public. Bustul lui
• Dimitrie Cantemir/72
• Goma, Breban, Manea siminsomnia Premiului Nobel, de Alexandru Petria/72
• Literatură si cinematografie. Pielea lui Almodovar, de Alexandru Jurcan/73
• Cronică teatrală. N-am bani, nu plătesc, de Silviu Milesan/73
• Cehov – precursor al teatrului absurdului, de Tamara Constantinescu/74
• Curier/76
• Sub semnul lui Romulus Cioflec, de Luminiţa Cornea/78
• Români în lume. Alcala de Henares, de Raluca Andreea Chiper/79
• Pamflet. A douăsprezecea scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T./81
• Tanka – Vama veche, de Jules Cohn Botea/82
• Satyricon. Punguţa cu doi bani, de Ananie Gagniuc/82
• Prin Ţara de Sus, de Vasile Larco/83
• Excelsior. Atârn, de Miruna Ioana Miron/84
• Ut pictura poesis, de Mariana Cristescu/85
• Vasile Muresan, “Urma”, de lazăr Lădariu/86
• Când lutul devine artă…, de Nicolae Băciuţ/87
• Starea prozei. Grimasă în oglindă, de Attila F. Balázs/88

Sarbatori fericite! Sa fiti iubiti!

O minciună despre Paul Goma. Precizări necesare

Citesc cu surprindere, în „România literară”, sub semnătura Cronicar:

„Un articol firesc despre Goma apărut în revista noastră şi un demers la fel de firesc al Uniunii Scriitorilor (pornit strict de la Varujan Vosganian!), acela de a încerca în mod colegial să rezolve situaţia scriitorului Paul Goma, îi dau prilejul lui B.H. să se lanseze în halucinante ipoteze despre conspiraţii politico-literare cu necurate intenţii ascunse, cum ar fi „neutralizarea lui Paul Goma”: „Paul Goma există. Faptul că şi Norman Manea este citat în articolul doamnei Irina Petraş ne îndreptăţeşte să credem că bate un vânt de reconciliere dinspre Uniunea Scriitorilor către toţi scriitorii mai mult sau mai puţin aliniaţi politic sau ideologic. Ceea ce nu ar fi chiar rău, dacă ar fi şi adevărat. Dacă statul român şi USR doresc să-i acorde toate drepturile lui Paul Goma, ar fi foarte bine, dar să nu fie ceva cusut cu aţă roşie, de Cotroceni, prin care să se încerce neutralizarea lui Paul Goma: «Eşti cetăţean român, eşti membru USR, îţi dăm şi indemnizaţie, şi pensie, ce mai vrei? De ce nu-ţi place de Manolescu şi de Băsescu?»” http://www.romlit.ro/ochiul_magic11111115

Acum, pentru restabilirea adevărului- demersul n-a pornit de la Varujan Vosganian, ci de la mine, care am iniţiat o scrisoare deschisă pro Goma! Spre cinstea sa, Vosganian a dus mai departe acţiunea. Aşa cum a scris Cronicar, se sugerează că treaba a pornit de la conducerea Uniunii Scriitorilor, ceea ce e fals. Uniunea trebuia să reacţioneze, ca să nu se umple de ridicol, după ce în Parlament a fost citită o declaraţie politică despre situaţia celebrului dizident. Deputatul care a susţinut declaraţia a fost consiliat de subsemnatul. Dacă era interesată de Goma, US n-avea timp în 22 de ani să-l reprimească în rândurile ei? Oricum, mă bucur că lucrurile au intrat în normalitate. Dar precizările sunt necesare.
Alexandru Petria

P.S. A mai fost redactat un apel pentru remedierea situaţiei lui Paul Goma, cu câţiva ani în urmă, apel semnat de circa 600 de persoane, însă fără finalitate. Semnatarii s-au rezumat la ceea ce fac de obicei intelectualii (păgubos!)- îşi varsă of-ul în scris şi după aceea nu mai încearcă practic să rezolve problema, punctual. Asta am încercat să evit, şi zic că am reuşit, capacitându-l pe deputatul Itu să discute în Parlament despre Paul Goma.

 

Documente:

Scrisoare deschisă către Parlamentul României. Paul Goma nu merită cetăţenia română?

Scriitorul Paul Goma a împlinit, în 2 octombrie 2011, 76 de ani. Este o parte a istoriei noastre. Un veritabil erou în viaţă.

Societatea românească are o datorie uriaşă faţă de această personalitate. Nici până în prezent nu i s-a redat cetăţenia română, retrasă de regimul comunist în 1977, după ce a fost expulzat din ţară.

Nu este destul că despre dizidenţa sa se vorbeşte în manualele de istorie şi in Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.  E nevoie şi de un gest concret. De redarea efectivă a cetăţeniei.

Parlamentul României are căderea morală să iniţieze o lege pentru reglementarea situaţiei lui Paul Goma. Este ştiut că celebrul disident doreşte cetăţenia română, însă nu vrea s-o solicite formal, pe considerentul că n-a cerut să-i fie retrasă. Actualmente are statut de apatrid.

E timpul să se repare o nedreptate incalificabilă. Paul Goma onorează România.

Text redactat de Alexandru Petria

Semnatari:

Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, George G Asztalos, Marius Rizea-Manea, Iulian Sîrbu, Vasilica Ilie, Ştefan Doru Dăncuş, Emil Druncea, Gabriel Bădică, Adrian Deliu, Vasile Baghiu, Ioan-Victor DRAGAN, Sorina Ivaşcu, Vasile Daniel Ionuţ, Otilia Ţigănaş, Jeanette Carp, Gabriel Klimowicz, Ioana Popa, Steluţa Roşca Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Anamaria Pop, Liliana Cimpeanu, Marius Ştefan Aldea, Cristina Nemerovschi, Silvia Petre-Grigore, Petre Violetta, Marius Ghilezan, Dragomir Cristian Cosmin, Flori Bălănescu, Oana Moisil, Luminita Mesesan-Gabrilaki, MIHAIL-SORIN GAIDAU, Mihail Vakulovski, Gr. Arsene, Ion Marin Almăjan, Victoria Stoian, Laszlo Alexandru, Aurelia Vlasin, Rosu Sanziana, Rosu Elena, Rosu Marian, Rosu Andrei, Mariana Pasincovschi, Nicoleta Balaci, Andrei Bădin, Florin Ispas, Mircea IVĂNOIU, Marius Mina, Andrea Hedeş, Loredana Ioncică, Ileana Ene Giuşcă, Mircea Drăgănescu, George Strunga, Nicolae Scurtu, Ţeavă Gheorghe, Liviu Drugă, Andi Bob, Ioan Suciu, Maria Sava, Nick Sava, Săsăran Ioan, Cristian Tiberiu Florea, Mihai Goţiu, Iulian Capsali, Vasile Ernu, Radu Vancu, Iulia Ralia, Sanda Văran, Aliona Grati, Marcel Ion Fandarac, Simona Murgoci, Daniela Lungu, Sabin Gherman, Magda Ursache, Petru Ursache, Nicolae Coande, InimaRea, Sorin Mărculescu, Mircea Popa, Mihnea Paraschivescu, Viorica Niscov, Alexandru Platon, Sorin Gîrjan, Mihai Rădulescu, Marian Popa, Nicolae Eremia, Virgil Diaconu, Teodor Cristescu, Cîrnicianu Cristina, Nicolae Manolache, Luminita Dejeu, Mari Giu, Octavian Capatina, Daniel Rameder, Doina Uricariu, Liviu Dimitriu, Paul Alexandru Drogeanu, Andreea Drogeanu, Ovidiu Simonca, Serban Anghel, Constantin-Andrei Rusu, Mircea Otinescu, Gabriel Radu, Pompiliu Comşa, Mugur Grosu, Adrian Stasek, George Chiriac, Norbert Matei, Mircea Bostan, Vasile Cornea, Vladimir Dumitru, Ileana Enache, Lucian Comino, Mihai Rogobete, Tudor Anton, Lucian Piuca, Aida Minerva Tanasescu, Al.Florin ŢENE, Cati Minecan, Sorin Bocancea, Dragos Minca, Ovidiu Stanomir, Adrian Scurtu, Doru Beldiman, Șerban Tomşa, Babalic Elena Mirela, Doina Drăguţ, Andreas-Rudi Chiru, Adela Motoc, Gina Cecilia Pistol, Sorin Militaru, Grigore L. Culian, Horia Pătraşcu, Nora Kallos, Diana Iepure, Dragos Varga, Adrian Georgescu, Vladimir Tescanu, ANA EDELMAN, JOHANN H. EDELMAN, Gheorghe MINEA, Gabriela Stoica Mărculescu, Miron Scorobete, Claudiu Şular, Gh.Dogaru, Oana Dumitrescu-Corbeanu, Mircea Pricăjan, Christine-Marie Turcu, Adrian David, Daniela Sitar-Taut, Şerban Foarţă, Claude Karnoouh, Vasile Constantin, Gabriel Daliş, Ion Pop, Ioan Groşan, Codin Olariu, Gh. Buzatu, Stelian Rotariu, Lenuţa Puşcaş, Ovidiu Nimigean, Alexandru Moraru, Mihai Iliescu, Ana Ilisescu, Tiberiu Farcas, Nicolae Poteras, Marcel Enache, Mircea Tuglea, Viorica Nişcov, Alexandru Vakulovski, Carmen Ene, Vitalie Brega, Kiddy Gavrila, Constantin Ţuţuianu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu Gheorghe Grozea, Ioana Lupaşcu, Julien NICOL, Camelian Propinatiu, Aleksandar Stoicovici, Sorin ILIESIU, Oana Catalina Bucur, Anatol Petrencu, Ion Simuţ, Petarlecean Vladiana, Alexandra Svet, Andrei Oancea, Mihaela Cartis, Theodor Nicola Fronea, Alexandru Fronea, Victoria Railean, Mihnea Blidariu, Sorin Roiban, Marius Mihalache, Viorel Cucu, Stefanescu Roselina Daniel, Mircea Dinutz, Cătălina Bălan, Călin Platon, Octav Pelin, Vasile Soimaru, Monica Fackelmayer, Victor Lite, Paul Spirescu, Adrian Botez, Dinu Simon, Rodica Lăzărescu, Sorin Ciurel, Lucian Vintan, Cornel Galben, Adriana Cocu, Daniel Vighi, Theodor Orăşanu, Cristi Cimpineanu, Florentina Borgovan, Igor Ursenco, Nina Corcinschi, Aurel Opiatră, Horia Muntenus, Ovidiu Banu, Dana Banu, Bogdan Creţu, Maricel Tilibasa, Florin Hălălău, Monika Lungu, Livia Zmeu,  Florin Carlan, Carmen Hariton, Cucos Oleg, Anca Nicoleta Georgescu, Ioan Caprosu, Chris Tanasescu, Moni Stănilă, Cotelea Alexei, John Enache, Ion Coja, Radu Millea, Mihai Istratescu, Micael Nicolas, Eugen Radu, Viorel Savin, Gabi Bota, Johanna Russ, Lucian Tanase, Emilia Dănescu, Mihai Carabet, Dana Tapalagă, Nicolae Josan, Lora Josan, Doru Josan, Cătălin Josan, Ruxandra Josan, Ghenadie Brega, Dorel Andrieş, Doina Dziminschi, Vasile Dan, Nicolae Turtureanu, Florin Staicu, Stefan Maris, Dragos Dumitrescu, Mihai FLOAREA, Corina Rădulescu, CASSIAN MARIA SPIRIDON, Ion Barbu, Andrei Alexandru, Mariana Pasincovschi, Ludmila Pasincovschi, Alexandru Pasincovschi, Nicolae Pasincovschi, Cezar Cozma, Maria Cozma, Elena Fornea, Cristina Sfeclă, Simona Ionescu, Marilena Rotaru, Janina Lungu ,Anton Stanciu,Aurelia Comsa,Romica Balan,Dan Florin Chiritescu,Stan Gradinaru,Neculai Danu,Catalin Antohi,Mihaela Antohi,Vivi Antohi, Andrei Antohi, Vasile Gogea, Florin Dochia, Mihaela Rameder, Viorel Banu, Radu Afrim, Ciprian Birtea, Mihai Şomănescu, Liviu Mihaiu, Chiritoiu Anamaria-Cristina, Barbieru Ioan Bogdan, Alexandru Pecican, Radu Rizescu, Maia Martin, Florin Puşcaş, Mircea Duţiu, Antoniu Poienaru, Petru Juravlea, Daniel Onaca, Cristina Boscaneanu Stoianovici, Radu Ulmeanu, Luminita DUCA-SANDA, Jamal Curbisa, Mihaela Mihai, Cristian Donciu,Ion Olaru Calieni, Stan Petrescu, Bogdan Muresan, Ion Cristofor, Alexandru Vaida, Nichita Danilov, Miruna Munteanu, Roxana Ştiubei, Argentina Gribincea, Romeo-Valentin Musca, Constantin Boncescu, Ana Maria Ciceala, Gheorghe Grigurcu, George Arion, Felicia Feldriorean, Ioan Scorobete, Nedeea Burcă, Ruxandra Anton, Radu Humor, Dumitru Troanca, Alexandru Ovidiu Vintila, Octavian Mihaescu, Marin Ifrim, Angela Baciu, Margareta Chicu, Silvia Codreanu, Petru Ionescu, Constantin Dobre, Gheorghe Petrov, Angela Baciu, Gabi Schuster, Maria Frandos, George Onofrei, Cerasela Radulescu, Silviu Bogan, Grigore Muru, Ovidiu Niţoi

Sursa-  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/03/scrisoare-deschisa-catre-parlamentul-romaniei-paul-goma-nu-merita-cetatenia-romana/#comments

România îi este datoare lui Paul Goma!
Octombrie 19th, 2011

Declaraţie politică

România îi este datoare lui Paul Goma. Parlamentul trebuie să acţioneze de urgenţă pentru redarea cetăţeniei române acestui erou

Zilele trecute a fost redactată o scrisoare deschisă adresată Parlamentului. Care semnalează o situaţie scandaloasă, nedemnă pentru România, pentru neamul nostru. Este semnată de aproape 350 de personalităţi din toate domeniile de activitate. O redau:

„Scrisoare deschisă către Parlamentul României. Paul Goma nu merită cetăţenia română?

Scriitorul Paul Goma a împlinit, în 2 octombrie 2011, 76 de ani. Este o parte a istoriei noastre. Un veritabil erou în viaţă.

Societatea românească are o datorie uriaşă faţă de această personalitate. Nici până în prezent nu i s-a redat cetăţenia română, retrasă de regimul comunist în 1977, după ce a fost expulzat din ţară.

Nu este destul că despre dizidenţa sa se vorbeşte în manualele de istorie şi in Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.  E nevoie şi de un gest concret. De redarea efectivă a cetăţeniei.

Parlamentul României are căderea morală să iniţieze o lege pentru reglementarea situaţiei lui Paul Goma. Este ştiut că celebrul disident doreşte cetăţenia română, însă nu vrea s-o solicite formal, pe considerentul că n-a cerut să-i fie retrasă. Actualmente are statut de apatrid.

E timpul să se repare o nedreptate incalificabilă. Paul Goma onorează România.

Text redactat de Alexandru Petria

Semnatari:

Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, George G Asztalos, Marius Rizea-Manea, Iulian Sîrbu, Vasilica Ilie, Ştefan Doru Dăncuş, Emil Druncea, Gabriel Bădică, Adrian Deliu, Vasile Baghiu, Ioan-Victor DRAGAN, Sorina Ivaşcu, Vasile Daniel Ionuţ, Otilia Ţigănaş, Jeanette Carp, Gabriel Klimowicz, Ioana Popa, Steluţa Roşca Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Anamaria Pop, Liliana Cimpeanu, Marius Ştefan Aldea, Cristina Nemerovschi, Silvia Petre-Grigore, Petre Violetta, Marius Ghilezan, Dragomir Cristian Cosmin, Flori Bălănescu, Oana Moisil, Luminita Mesesan-Gabrilaki, MIHAIL-SORIN GAIDAU, Mihail Vakulovski, Gr. Arsene, Ion Marin Almăjan, Victoria Stoian, Laszlo Alexandru, Aurelia Vlasin, Rosu Sanziana, Rosu Elena, Rosu Marian, Rosu Andrei, Mariana Pasincovschi, Nicoleta Balaci, Andrei Bădin, Florin Ispas, Mircea IVĂNOIU, Marius Mina, Andrea Hedeş, Loredana Ioncică, Ileana Ene Giuşcă, Mircea Drăgănescu, George Strunga, Nicolae Scurtu, Ţeavă Gheorghe, Liviu Drugă, Andi Bob, Ioan Suciu, Maria Sava, Nick Sava, Săsăran Ioan, Cristian Tiberiu Florea, Mihai Goţiu, Iulian Capsali, Vasile Ernu, Radu Vancu, Iulia Ralia, Sanda Văran, Aliona Grati, Marcel Ion Fandarac, Simona Murgoci, Daniela Lungu, Sabin Gherman, Magda Ursache, Petru Ursache, Nicolae Coande, InimaRea, Sorin Mărculescu, Mircea Popa, Mihnea Paraschivescu, Viorica Niscov, Alexandru Platon, Sorin Gîrjan, Mihai Rădulescu, Marian Popa, Nicolae Eremia, Virgil Diaconu, Teodor Cristescu, Cîrnicianu Cristina, Nicolae Manolache, Luminita Dejeu, Mari Giu, Octavian Capatina, Daniel Rameder, Doina Uricariu, Liviu Dimitriu, Paul Alexandru Drogeanu, Andreea Drogeanu, Ovidiu Simonca, Serban Anghel, Constantin-Andrei Rusu, Mircea Otinescu, Gabriel Radu, Pompiliu Comşa, Mugur Grosu, Adrian Stasek, George Chiriac, Norbert Matei, Mircea Bostan, Vasile Cornea, Vladimir Dumitru, Ileana Enache, Lucian Comino, Mihai Rogobete, Tudor Anton, Lucian Piuca, Aida Minerva Tanasescu, Al.Florin ŢENE, Cati Minecan, Sorin Bocancea, Dragos Minca, Ovidiu Stanomir, Adrian Scurtu, Doru Beldiman, Șerban Tomşa, Babalic Elena Mirela, Doina Drăguţ, Andreas-Rudi Chiru, Adela Motoc, Gina Cecilia Pistol, Sorin Militaru, Grigore L. Culian, Horia Pătraşcu, Nora Kallos, Diana Iepure, Dragos Varga, Adrian Georgescu, Vladimir Tescanu, ANA EDELMAN, JOHANN H. EDELMAN, Gheorghe MINEA, Gabriela Stoica Mărculescu, Miron Scorobete, Claudiu Şular, Gh.Dogaru, Oana Dumitrescu-Corbeanu, Mircea Pricăjan, Christine-Marie Turcu, Adrian David, Daniela Sitar-Taut, Şerban Foarţă, Claude Karnoouh, Vasile Constantin, Gabriel Daliş, Ion Pop, Ioan Groşan, Codin Olariu, Gh. Buzatu, Stelian Rotariu, Lenuţa Puşcaş, Ovidiu Nimigean, Alexandru Moraru, Mihai Iliescu, Ana Ilisescu, Tiberiu Farcas, Nicolae Poteras, Marcel Enache, Mircea Tuglea, Viorica Nişcov, Alexandru Vakulovski, Carmen Ene, Vitalie Brega, Kiddy Gavrila, Constantin Ţuţuianu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu Gheorghe Grozea, Ioana Lupaşcu, Julien NICOL, Camelian Propinatiu, Aleksandar Stoicovici, Sorin ILIESIU, Oana Catalina Bucur, Anatol Petrencu, Ion Simuţ, Petarlecean Vladiana, Alexandra Svet, Andrei Oancea, Mihaela Cartis, Theodor Nicola Fronea, Alexandru Fronea, Victoria Railean, Mihnea Blidariu, Sorin Roiban, Marius Mihalache, Viorel Cucu, Stefanescu Roselina Daniel, Mircea Dinutz, Cătălina Bălan, Călin Platon, Octav Pelin, Vasile Soimaru, Monica Fackelmayer, Victor Lite, Paul Spirescu, Adrian Botez, Dinu Simon, Rodica Lăzărescu, Sorin Ciurel, Lucian Vintan, Cornel Galben, Adriana Cocu, Daniel Vighi, Theodor Orăşanu, Cristi Cimpineanu, Florentina Borgovan, Igor Ursenco, Nina Corcinschi, Aurel Opiatră, Horia Muntenus, Ovidiu Banu, Dana Banu, Bogdan Creţu, Maricel Tilibasa, Florin Hălălău, Monika Lungu, Livia Zmeu,  Florin Carlan, Carmen Hariton, Cucos Oleg, Anca Nicoleta Georgescu, Ioan Caprosu, Chris Tanasescu, Moni Stănilă, Cotelea Alexei, John Enache, Ion Coja, Radu Millea, Mihai Istratescu, Micael Nicolas, Eugen Radu, Viorel Savin, Gabi Bota, Johanna Russ, Lucian Tanase, Emilia Dănescu, Mihai Carabet, Dana Tapalagă, Nicolae Josan, Lora Josan, Doru Josan, Cătălin Josan, Ruxandra Josan, Ghenadie Brega, Dorel Andrieş, Doina Dziminschi, Vasile Dan, Nicolae Turtureanu, Florin Staicu, Stefan Maris, Dragos Dumitrescu, Mihai FLOAREA, Corina Rădulescu, CASSIAN MARIA SPIRIDON, Ion Barbu, Andrei Alexandru, Mariana Pasincovschi, Ludmila Pasincovschi, Alexandru Pasincovschi, Nicolae Pasincovschi, Cezar Cozma, Maria Cozma, Elena Fornea, Cristina Sfeclă, Simona Ionescu, Marilena Rotaru, Janina Lungu ,Anton Stanciu,Aurelia Comsa,Romica Balan,Dan Florin Chiritescu,Stan Gradinaru,Neculai Danu,Catalin Antohi,Mihaela Antohi,Vivi Antohi, Andrei Antohi, Vasile Gogea, Florin Dochia, Mihaela Rameder, Viorel Banu, Radu Afrim, Ciprian Birtea, Mihai Şomănescu, Liviu Mihaiu, Chiritoiu Anamaria-Cristina, Barbieru Ioan Bogdan, Alexandru Pecican, Radu Rizescu, Maia Martin, Florin Puşcaş, Mircea Duţiu, Antoniu Poienaru, Petru Juravlea, Daniel Onaca, Cristina Boscaneanu Stoianovici, Radu Ulmeanu, Luminita DUCA-SANDA, Jamal Curbisa, Mihaela Mihai, Cristian Donciu,Ion Olaru Calieni, Stan Petrescu, Bogdan Muresan, Ion Cristofor, Alexandru Vaida, Nichita Danilov, Miruna Munteanu, Roxana Ştiubei, Argentina Gribincea, Romeo-Valentin Musca, Constantin Boncescu, Ana Maria Ciceala, Gheorghe Grigurcu, George Arion, Felicia Feldriorean, Ioan Scorobete, Nedeea Burcă, Ruxandra Anton, Radu Humor, Dumitru Troanca, Alexandru Ovidiu Vintila, Octavian Mihaescu, Marin Ifrim, Angela Baciu, Margareta Chicu, Silvia Codreanu, Petru Ionescu, Constantin Dobre, Gheorghe Petrov, Angela Baciu, Gabi Schuster”

Ca român, nu pot să răspund decât intr-un singur fel întrebării „Paul Goma nu merită cetăţenia română?” din titlul scrisorii deschise: merită! Este, a fost şi o să fie român. Un român care a făcut Istorie. Ca parlamentar, m-am gândit la o soluţie pentru a spăla ruşinea-  voi înainta un proiect de lege care să remedieze problema lui Paul Goma şi a tuturor celor aflaţi în situaţia sa.

Am speranţa  că parlamentarii din toate partidele o să voteze legea.

Cornel Itu,
Deputat PSD

Sursa- http://www.cornelitu.ro/romania-ii-este-datoare-lui-paul-goma/

„N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău”

De Ignat: relatarea unui roman care traieste in Occident (mentionez ca am ras cu lacrimi) „De criză, de dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare ! și nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat. După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au fugit din lume și s-au ascuns pe internet! Dar divaghez! Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cît cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănînc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășițe de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l manînci, așa, ca un barbar? Eh, cînd am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la PETA, am început să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistînd pe secționarea carotidei și colectarea sîngelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui ! și mai ales a borîndăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău, la fel cum nu știu nici în românește, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim șoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puțină sare. Mai trimisei vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă, și scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboșului. Știți, bănuiesc – le-am zis eu degajat –, că pentru caltaboș se folosește intestinul gros, spălat facultativ și opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat cu grupul după fraza asta, și am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger și de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză și stă toată ziua cu căștile pe urechi, dar se alătură oricărui grup și dă din cap aprobator la orice discuție. Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnați, grătare și sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem și o oală de jumări, așa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că au scăpat ieftin totuși, pentru că dacă m-aș fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii și parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital. Traiasca globalizarea!

Sursa- Facebook. Pacat ca nu stiu autorul!

UPDATE- Am aflat autorul- Silviu Brizu, de la revista Kamikaze. Felicitari!

Alex Ştefănescu este în pericol!

… şi criticii literari sunt oameni. Nu sunt negri în cerul gurii 24 de ore din 24.

Nereguli literare despre care nu se prea vorbeste

Sorin-Mihai Grad scrie pe EgoPHobia.ro:

„Unora li se pare normal

să nu se accepte de către o revistă o recenzie pozitivă a unei cărți despre care a apărut deja o cronică negativă în acea publicație

ca unele reviste să ignore toate cărțile apărute la anumite edituri

ca librăriile să returneze editurilor după multe luni cărți despre care angajații lor nu știau că le aveau la vânzare

ca criticii să solicite cărți despre care nu scriu

ca criticii să ceară bani de la autori sau edituri pentru cronici pozitive

ca unele reviste să refuze să publice recenzii ale unor cărți motivând că volumele respective ar fi fost refuzate de alte edituri înainte de a fi în sfârșit publicate și că eventuala apariție a acelor cronici ar putea periclita bunele relații cu aceste edituri

ca unele volume să fie ignorate sau chiar desființate de anumiți critici doar pentru că au fost apreciate sau scrise de oameni cu care ei se află în conflict

ca recenziile să comenteze mai mult persoana autorului cărții în dezbatere decât conținutul acesteia

ca premiile literare să se dea pe criterii neținând de valoarea literară a cărților sau manuscriselor aflate în competiție

ca librăriile să nu informeze editurile asupra vânzărilor cărților lor

ca editurile să nu-și informeze autorii cum li se vând cărțile și să nu le achite drepturile promise

ca criticii să recenzeze pozitiv doar cărțile editurilor de la care sunt solicitați pentru prefețe, postfețe și alte servicii de acest gen

…

Mie nu. Ție?”

Mie nu mi se pare. E un subiect serios de discutie…

Cartuşele sunt mai ieftine decât comasarea alegerilor

Comasarea alegerilor este un atentat la democraţie. Unde sunt intelectualii naţiei, care să protesteze împotriva mârşăviei? Unde este societatea civilă, glasul ei?

Bun, guvernul spune că se economisesc bani prin comasare. Bun, dar, prin folosirea câtorva cartuşe, nu s-ar economisi mai mulţi, zic şi eu?

Orice este permis împotriva celor care au transformat România într-o ţară ocupată.

Radu Afrim, succes in Germania. Felicitari!

Presa romaneasca e prea ocupata cu vrajitoarele care au fraierit un ciopor de prosti si proaste, normal, doar n-o sa relateze despre un succes important in Germania al regizorului Radu Afrim…

Exceptie- Oradetimis.ro>

„EXCLUSIV: Mare succes al regizorul Radu Afrim la Teatrul Cuvillies din München! Corespondenţă specială de la Veronica Kirchner
Scris de Ora de Timis la 20 Dec. ora 23:30 Comentarii

Când peştii cad din cer, încep oamenii să vorbească. Debutul regizorului Radu Afrim la renumitul teatru Cuvillies din München (18 decembrie 2011), cu piesa “Când ploaia se va sfârşi”, a transformat drama lui Andrew Bovell într-o apocaliptică baladă între pictura lui Goya, “Saturn îşi devorează unul dintre fii“, şi romanul lui Javier Marias, “Inima mea atât de albă”.

Cu imagini surealiste, cu puncte de umor, cu detalii simbolice, cu o echipă de actori energici, regizorul român de teatru Radu Afrim construieşte pe scena teatrului german o atmosferă de “film scenic”, pentru care, la final, este aplaudat minute în şir şi chemat la scenă. Sub cupola teatrului construit în 1752, păzită de sculpturile de îngeri rococo, se declanşează la finalul a aproape două ore de tensiune teatrală euforia spectatorilor, strigăte de “Bravo!” se rostogolesc din toate colţurile în direcţia scenei, unde actorii germani dau încă o reprezentaţie în lumina reflectoarelor, de data aceasta de nedumerire reală. Nu că nu ar fi crezut în succesul piesei, însă reacţia publicului din această seară, după alte premiere ce au avut loc la Cuvillies Theater şi care au pierdut o parte din spectatori la jumătatea timpului, surprinde actorul german obişnuit cu emoţii de obicei împachetate şi numai bănuite, şi nu atât de evidente.

Sfârşitul poate fi un început. La fel ca în drama lui Andrew Bovell, regizată de Radu Afrim. Pe scenă, un tată îşi aşteaptă fiul pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Aşteptarea – mai toate personajele din această dramă aşteaptă cândva, ceva sau pe cineva, însă întotdeauna iubirea şi, cu toţii, sfârşitul ploii – are loc între pereţii gri ai scenei gândite de scenograful Helmuth Stürmer.

Pereţi de un “alb distrus”, un leitmotiv textual, care se referă nu numai la lumea exterioară, ci şi la lumea interioară a caracterelor.

Ascultăm un dialog telefonic dintre un tată şi un fiu şi ne aflăm în Australia anului 2039. Nu a mai plouat de ani de zile, tatăl nu şi-a mai văzut fiul de ani de zile, monologul lui Gabriel York (extraordinar, actorul Götz Schulte) se scurge precum sunetele picăturilor de ploaie, de o raritate dureroasă, din coloana sonoră. “Nu cred în Dumnezeu şi nici în minuni”, o declaraţie care pune un semn de întrebare de acum încolo, pe tot parcursul piesei.

Şi totul începe. Cu un peşte care cade din cer şi cu un fiu, primul care reuşeste să distrugă bariera de tăcere şi de secrete a două familii, peste patru generaţii, peste 70 de ani şi peste două continente, două familii legate printr-o vină capitală.

Meritul lui Radu Afrim, pentru care a fost răsplătit şi în timpul reprezentaţiei cu aplauze, este capacitatea sa de a face personajele să-şi trăiască singurătatea şi chinurile interioare sub ochii spectatorilor. Un moment de o intensitate dusă la graniţa umanului a fost cel în care una dintre mame ţine îmbrăţişată la piept urna fiului mort şi începe să-i mănânce cenuşa. Un simbol care trimite şi la pictura lui Goya, “Saturn îşi devorează unul dintre fii”, pictura care l-a şi inspirat pe dramaturgul englez, Andrew Bovell, la compunerea acestei piese.

Deşi acţiunea este complexă, sare peste ani, din 1950 până în 2036 şi înapoi, şi peste continente, din Europa până în Australia şi înapoi, imaginile de puzzle se aşază şi umplu golurile, vederile trimise de un personaj altuia sunt ca un fir al Ariadnei în labirintul de secrete – pedofilie şi crimă, printre altele –, pe care Radu Afrim îl pune la îndemâna spectatorului. Actorii (extraordinari, mai ales Barbara Melzl, Götz Schulte, Lukas Turtur şi Andrea Wenzl) susţin monologuri puternice, dansează pe frigidere (fericită alegere a coregrafului bucureştean, Florin Fieroiu, pentru această piesă), urlă din străfundurile lui Orfeu, se zvârcolesc pe parchet, se îmbrăţişează cu disperare, se distanţează în răceala ploii, tac şi ascultă, sau încep să vorbească.

Impresionant este jocul comun al Barbarei Melzl şi Andreei Welz (bătrâna şi tânăra Elizabeth), pe care Radu Afrim le lasă la un moment dat împreună pe scenă, deşi ele joacă unul şi acelaşi personaj, însă două generaţii diferite.

Mereu plouă. Mereu se vorbeşte despre ploaie, se scutură umbrele şi pardesie, maşini de spălat încearcă să spele trecutul însângerat, mereu apare motivul “Dar în Bangladesh au avut loc inundaţii, aşa că nu ne putem plânge”. Motivele textuale dau o anumită muzicalitate cursului poveştii, sunt ancore în urmărirea acţiunii şi a personajelor, atmosfera apăsătoare este din când în când destrămată de talentul lui Radu Afrim de a găsi umor şi a-l construi ca un nor senin în ploaia care cade continuu.

Un alt element des este cel al peştelui, cu toată simbolistica sa, de la cea a creştinismului (Gabriel York ţine în mână peştele căzut din cer şi declară categoric că el nu crede în Dumnezeu şi în minuni), până la actualitatea distrugerii naturii şi cea a trecerii timpului (Elizabeth Law, cea tânără, aşază pe parchet schelete de peşte). Se mănâncă supa de peşte, fiecare generaţie are oala proprie cu supă, pentru că “face bine la creier, aşa se zice”.

Intensitatea dramatică creşte de la un episod la altul (minunata secvenţă în care Gabriel Law se urcă pe umerii tatălui, Henry Law, de fapt dispărut de ani de zile şi pe care el îl caută, sugerând căţărarea pe o coastă de pe plaja oceanului, în dorinţa de a se arunca în gol), crima şi moartea sunt bănuite din ce în ce mai mult prin motivul sângelui (de la tăierea mâinii într-un pahar de sticlă spart, de la sângele de pe chipul lui Henry Law sosit într-un târziu acasă, din rufele ude puse la spălat şi care apar după aceea pătate de sânge, până la accidentul de maşină în care Gabriel Law moare, lăsând în urmă un copil încă nenăscut). Şi totuşi este şi lumină în piesă, într-un frigider ard lumânări, melodia lui Annie Lenox, Here comes the rain again, are o notă optimistă, îndemnând la vorbit, la destrămarea tăcerii.

Deosebita artă de a aduce generaţii diferite pe scenă, ca o suprapunere de cauză şi efect, ca în momentul accidentului de maşină. În fundalul scenei se află maşina albă, de un “alb distrus” de sânge, în care se afla Gabriel Low şi Gabrielle York, cea tânără, iar în prim-plan Gabrielle York, mulţi ani mai târziu, care a supravieţuit şi care însă acum, suferind de demenţă, ţine un monolog furios al suferinţei maxime.

Când peşti cad din cer, încep oameni să vorbească. Când oamenii încep să vorbească, se opreşte ploaia. Un final în care Radu Afrim îi reuneşte pe toţi cei nouă actori la câteva mese unite între ele, într-o imagine care aduce aminte de Cina cea de taină. Lumina gri se transformă într-o lumină caldă, ocrotitoare, Gabriel York începe să-i vorbească fiului, fiecare dintre personaje primeşte câte un simbol propriu, aici o creangă ruptă de copac, aici un pantof de copil mic, caracterele se ating în sfârşit, generaţiile diferite se privesc în sfârşit descoperindu-se. Şi, în sfârşit, întorc capetele şi privesc cu toţii în aceeaşi direcţie, spre apocalipticul peşte care umple scena.

În sală explodează aplauzele chemând pe scenă actorii şi regizorul – un Radu Afrim, deşi obişnuit cu succesul, cu ochii umezi şi care avea să mărturisească după aceea: “O astfel de bucurie nu am mai simţit din anii studenţiei, când am primit premiul pentru regie de la Slobozia”.

Vecinul meu de scaun, aveam să aflu ulterior, un medic din Germania, rămâne la finalul piesei încă aşezat şi dă din cap parcă zăpăcit, şi mă întreabă, văzând că fac poze: “Este acela regizorul?” La răspunsul meu afirmativ mărturiseşte că văzuse piesa cu ceva timp în Darmstad, într-o altă regie, dar ce a fost pus aici în scenă “de băiatul acesta a fost ceva unic”. La sărbătorirea de după premieră, Barbara Melzl, unul dintre personajele cu cea mai lungă apariţie în piesă, crede că unicitatea regiei lui Radu Afrim e dată de talentul său extraordinar de “a scrie poezie prin imagini. Îl iubesc!”. Andrea Wenzl, cea care a primit aplauze şi în timpul reprezentaţiei după un moment coregrafic şi un monolog fantastic, crede că “este un început nou pentru teatrul de aici”.

Veronica KIRCHNER

Nota redacţiei: Piesa “Când ploaia se va sfârşi” (das Ende des Regens) se joacă în 21.12.2011 / 23.12.2011 / 04.01.2012 / 10.01.2012/ 16.01.2012 21.01.2012 / 25.01.2012 / 02.02.2012 la Cuvillies Theater München.”

Felicitari, Radu!

Voichiţa Pălăcean-Vereş şi noua ei carte, Miere peste cenuşa zilei

Am primit o nouă carte de nuvele, publicată de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Miere peste cenuşa zilei, apărută la editura Limes din Cluj de doar câteva zile.

Despre Voichiţa(suntem prieteni din perioada liceului), am mai scris in martie, anul acesta, pe Agentia de Carte:

Ce se întâmplă cu Voichiţa Pălăcean- Vereş este revoltător. Această prozatoare din Cluj a publicat până în prezent trei romane, fiecare de peste 350 de pagini, «Ciocolată amăruie», în 2007, «O picătură de sânge», 2008 şi «Colecţionarul de cactuşi» în 2010. Toate la editura «Limes», condusă de poetul Mircea Petean. În afara unor cronici scrise de clujeni şi bistriţeni, de oameni care o cunosc pe autoare, scriiitori, ziarişti şi profesori universitari, criticii literari profesionişti le-au ignorat. Nu ştiu a cui este vina principală. A autoarei care nu s-a străduit suficient să atragă atenţia asupra ei din cauza timidităţii, a editurii ori a criticilor? Trist e că au trecut aproape neobservate. De parcă literatura română ar avea mii de romancieri. Cum o ştiu pe Voichiţa din timpul liceului, şi pentru că are talent şi suflu de romancier, am un dublu motiv să înjur cu năduf pe marginea situaţiei. Şi tare mă tem că o să rămân cu înjurătura. O situaţie cu iresponsabilitatea turată la maximum. Îmi vine, când aud pe câte unul spunând că nu avem destui romancieri, să-mi imaginez cum îi bag pe gât romanele Voichiţei Pălăcean-Vereş. Care sunt literatură de calitate.

Ca să vă îndemn la lectură, redau şi părerea marelui prozator Radu Mareş despre carte şi autoare:

„Personajele Voichiţei Vereş trăiesc într-un mare oraş din Ardeal, dar îşi au rădăcinile în satul din Podiş al prozei lui Pavel Dan. Problemele lor sunt de-o surprinzătoare actualitate, aş zice de o tangibilă actualitate, cea a zilei de azi, în care se simte pulsul acut al secundelor. Câteva exemple. O mamă stă de veghe într-un salon de reanimare. O proaspătă pensionară se îndrăgosteşte de un şomer beţiv mai tânăr ca ea. Între doi colegi de birou, hărţuirea sexuală face să explodeze conflictul care luminează o traumă secretă. Pentru un cuplu cu doi copii, prima vacanţă în străinătate devine descindere în infern şi coşmar, cu un racord interesant la Freud şi psihanaliză. Sunt subiecte – acestea şi altele – unde în prim-plan e notaţia psihologică cu o ferocitate a subtilităţilor tipic feminine. Sub crusta cenuşie a faptului divers, apare însă imediat miezul incandescent.
Pe scurt, la grupul de comando al romancierelor decolate în stol de la Cluj, Voichiţa Vereş, având şi ea trei romane la activ, din păcate nereceptate cum trebuie, se alătură cu o proză cuminte, cea a realismului psihologic, fără sofisticăriile de scriitură la modă, dar şi cu un talent încăpăţânat despre care vom mai auzi.
Radu Mareş”

Prietenul lui Iisus. De pe Facebook

Dintr-un decembrie memorabil

„Miau” face mâţa, „miau” scrie Mircea Mihăieş. Neruşinare şi agramatism în „România literară”

„Marea plagă a societăţii româneşti e neruşinarea. Cineva care şi-ar fi petrecut ultimii douăzeci de ani pe-o planetă îndepărtată ar fi şocat (spun şocat pentru că nu găsesc un cuvânt mai tare), revenind în ţară, de schimbarea uluitoare în comportamentul locuitorilor.”, scrie nervos Mircea Mihăieş în „România literară”, în textul „Despre decenţă”.

Apoi:

Despre români- „O populaţie alcătuită din indivizi plini de pretenţii, în care ei n-au nicio îndatorire, dar îşi revendică toate drepturile. E ţara lui „Să mi se dea!” şi a lui „Jos Cutare!”, o ţară a creierelor înfierbântate şi a gesturilor iraţionale, a calculelor prosteşti şi a paşilor ce duc inevitabil spre prăpastie.”

Despre cei ce-l incomodează- „E plină lumea de jurnalişti-caviar, de demagogi care şi-ar vinde şi mama, numai să fie băgaţi în seamă. Nu toţi sunt cretini, dar toţi sunt defecţi moral. Ei cunosc arta de-a face rating, aşa cum alţii s-au născut cu talentul de-a cânta la frunză. Ca dovadă, nu-i vor ataca niciodată pe Tatulici, pe Răzvan Theodorescu ori pe ceilalţi cai breji ai gândirii corect-politice, pentru că asta nu interesază pe nimeni, dar au insomnii că Liiceanu, Manolescu, Patapievici ori Pleşu continuă să respire în libertate, să scrie cărţi şi să ţină conferinţe la care se buluceşte lumea.”

Desigur, există „jurnalişti-caviar” de blamat în toate taberele politice. Însă chiar Mihăieş face parte dintre ei, iar paragraful cu neruşinarea parcă l-a redactat privindu-se în oglindă.

Cine mai vrea să citească din articol http://www.romlit.ro/despre_decen

Un agramatism care cinsteşte „România literară”, marca Mihăieş: „În cele ce urmează, voi descrie una din întâmplările (banale, de altfel, şi, probabil, plicticoase pentru cei din categoria menţionată mai sus), care miau reamintit ce înseamnă bunacreştere şi decenţa.”

O să se găsească unii care să susţină că „miau”-ul lui Mihăieş, nu al unei pisici, este o simplă scăpare. Acelora însă ţin să le zic am mai găsit fără să vreau destule asemenea erori în textele celui vizat, din cele apărute în „Evenimentul zilei”. Curioşii pot să caute pe net!

M.M.- „După absolvirea liceului în Arad, a urmat facultatea de filologie a Universității din Timișoara, secția engleză-franceză. Este profesor universitar la catedra de limba și literatura engleză a Universității din Timișoara, unde predă cursuri de literatură engleză și americană. Este doctor în litere al Universității din București.”(Wikipedia)

Curcubeu in decembrie

La mine, dimineata.

RIP

Scrisoare către Vaclav Havel, aruncată la coş

Havel, fii bun şi retrage-te la mănăstire.
Nu mă pot obişnui cu ideea
că vulturul
e angajatul Salubrităţii.
Revoluţiile şi-au mîncat copiii,
disidenţii şomează,
protestatarii stau spăşiţi
la coada chitului McDonald’s,
numai tu, din catifeaua aceea istorică,
ţi-ai tras cîteva costume pe cinste
pentru care te invidiez.
Te invidiez că la Praga
marijuana-i mai ieftină decît pîinea
şi adolescenţii pe poduri
ling timbrele impregnate cu krak.
Te invidiez că eşti uns
din trei în trei zile
doctor honoris causa;
şi maică-mea spera s-ajung
doctor în litere s-o vindec de plămîni
– n-am ajuns.
Te invidiez că ţi-ai luat înapoi prăvăliile;
Ezra Pound visa şi el o mică tutungerie
– n-a avut parte.
Cînd anafura mucegăieşte
trebuie îngropată cît mai adînc
să n-o scurme şobolanii sau cîinii,
deşi, la inflaţia asta de îngeri,
ce mai contează un şobolan cu aripi
sau un cîine în zbor?
Pe la noi însă e ceva în plus
care mă nelinişteşte.
Maşinile-s în continuare
de cinci ori mai grele decît ar fi normal
şi-abia se duc pe ele însele.
Vacile mor de inaniţie
la trei sute de metri de gară
unde grîul uitat pe-o linie moartă
scoate prin acoperişul vagoanelor
limba lui verde la călători.
Gîfîie şi noua societate,
gîfîie cu spinarea îndoită sub nemuritorii funcţionari.
Paznicii nu-s prea bine păziţi
şi fură în continuare de sting.
Săracului, norocos cum îl ştim,
îi cade în continuare pîinea-n căcat,
i se scoală la liturghie, în timpul slujbei,
şi are parte de pompieri pe casă
în noaptea nunţii.
Ce să înţeleg cînd comuniştii
s-au pitulat în biserică
şi-ntr-un acces de filantropie burgheză
sînt gata să mă angajeze
să le rescriu cît mai artistic
teoriile şi legile Capitalului?
Ce să înţeleg cînd barbarii
nu mai pot ajunge la porţile Romei
din pricină că-s opriţi la graniţa cehă?
Ce să înţeleg? Că îngeru-i mai citeţ decît Marx?
Sigur că-mi vine să strig,
precum nebunul din Luvru:
“Daţi-mi un cuţit să-mi tai şoriciul de Crăciun
din Bruegel cel Bătrîn, din Velasquez sau din Goya,
daţi-mi pe mînă o ţară
şi veţi bea în curînd ceaiul poliţist
profeţit de Mandelştam…”
O, cititor făţarnic, tu, semenul meu, frate,
nu te acri,
nu te acri,
nu te acri şi fii atent cînd traversezi strada
să nu te calce maşina Salvării.
Mircea Dinescu

Fotografia este de la Gdansk, din 31 august 2005, in ultima zi a Congresului aniversar de 25 de ani al Solidarnosc, spune Liviu Antonesei, care este si el in imagine.

Apa de ploaie a condamnarii comunismului. Cinci ani de la citirea Raportului Tismaneanu

DISCURSUL

preşedintelui României, Traian Băsescu,

prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii  Co muniste din România

Parlamentul României, 18 decembrie 2006)

Domnilor Preşedinţi ai Camerelor,
Domnule Prim Ministru,
Onoraţi membri ai Parlamentului României,
Distinşi invitaţi,
Dragi compatrioţi.

Ne întrunim astăzi pentru a închide, cu deplină responsabilitate, un capitol sumbru din trecutul  ţării noastre. Am citit cu mare atenţie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza  Dictaturii Comuniste din România. Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot  condamna regimul comunist. Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de  un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă  şi încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de  cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască  în minciună şi frică.  Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată în aprilie 2006, ca un răspuns la cererile societăţii de  asumare şi condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei  tocmai pentru a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare. Nu am dorit o simplă  repudiere formală a trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de complezenţă. O asemenea  condamnare ar fi fost neconvingătoare. Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a  componentelor sistemului totalitar, a principalelor instituţii care au facut posibilă această  tragedie, precum şi a personalităţilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de o analiză  aprofundată a sistemului comunist din România. Comisia a făcut acest lucru, în peste 600 de  pagini, lucru pentru care îi mulţumesc. Este nevoie în continuare de analize pertinente cu  privire la aparatul de partid şi la structurile şi metodele Securităţii. Trebuie să avem o  radiografie clară a ceea ce s-a petrecut în domeniul economic, unde o industrializare aberantă  şi o economie de comandă au produs consecinţe încă vizibile.          Trebuie să avem cât mai multe  detalii privind colectivizarea agriculturii, strămutările forţate, prigoana împotriva celor care au  rezistat, distrugerea elitelor şi a sistemului educaţional tradiţional, hărţuirea cultelor şi  arestările de personalităţi religioase.  Avem datele necesare condamnării fără drept de apel a regimului comunist din România. O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea  să evităm erorile trecutului.  Concluziile Comisiei, pe care mi le însuşesc, afirmă că sistemul comunist totalitar din  România a fost impus prin dictat străin. Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim,  întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta  de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric. Importată din  URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic  şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin  asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni. În spatele măştii  „umanismului socialist” s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.  Pe baza examinării literaturii analitice şi a mărturiilor existente, care probează natura  antipatriotică a totalitarismului comunist, putem afirma că regimul comunist din România  (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal. Nu neg că au existat perioade de relativă acalmie şi  că unii oameni au crezut în sistem. Pentru copleşitoarea majoritate a populaţiei, a fost însă  vorba de o existenţă mutilată, trăită sub teroarea directă ori indirectă şi în care noţiunea de  libertate îşi pierduse orice sens. A sosit, aşadar, momentul să evaluăm natura şi moştenirea  regimului comunist. Unii au cedat tentaţiei de a idealiza perioada lui Gheorghe  Gheorghiu-Dej, uitând faptul că acesta a instaurat şi a consolidat teroarea comunistă în  România, cu sutele sale de mii de morţi, regimul lui Nicolae Ceauşescu venind să se instaleze  pe terenul pregătit şi curăţat de ea. Alţii au încercat să scuze ororile epocii Ceauşescu în  numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Adevărul e că acestea au fost invocate  şi supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup, prin recursul la un patriotism de  paradă. Altfel spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar bazat pe încălcarea  constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe  monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire şi  corupţie. România a suferit consecinţele aplicării dogmelor leniniste: industrializarea forţată,  întemeiată pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietăţii  private, asociată cu politica brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor  tradiţionale în numele unei false modernizări sociale; controlul metodic asupra spaţiului social,  al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu).  Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către partidul/stat totalitar. Viaţa  cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate  de partid.  În perioada dintre 1945 şi 1965, dominată de Gheorghiu-Dej, a fost aplicată teza „întăririi  vigilenţei” şi a „intensificării luptei de clasă”. Atunci a fost creată Securitatea ca instituţie  centrală a sistemului represiv. Raportul oferă date cutremurătoare despre Gulagul românesc,  cu ale sale penitenciare şi lagăre de exterminare prin muncă forţată. Sighet, Aiud, Gherla,  Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt doar câteva din numele de pe această veritabilă  hartă a morţii. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor privind întărirea „legalităţii socialiste”,  a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase,  criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul său  au dus la paroxism politica de persecutare a femeilor şi copiilor: în urma interzicerii  avorturilor şi a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de copii ale căror destine  erau, pentru cea mai mare parte dintre ei, compromise din momentul naşterii. Disidenţa a fost  strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Menţionez aici  acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi  acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă  acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului; arestările şi prigoana în  rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica  persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere,  distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile  împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului. Nu trebuie uitate acţiunile represive  împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a Bisericii greco-catolice şi a cultelor protestante sau  neoprotestante.  În 1975, Nicolae Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la  Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul  comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor.  Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus în practică  deciziile politice. Ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei  care acţionau direct pentru supravegherea şi intimidarea populaţiei. Securitatea, miliţia,  procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al  PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai  mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Când încercăm să  dezvăluim resorturile acestui regim totalitar, este cazul să nu uităm că arhitecţii şi beneficiarii  lui nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări. Regimul a inventat instituţii menite  să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar:  partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior);  propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită complet intereselor totalitare.  Sunt total de acord cu concluzia Raportului că, dincolo de unele mici nuanţe, conducătorii  comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de  control şi menţinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a  fost într-adevăr la putere. Moştenirea RPR-RSR, ridicată la proporţii absurde în ultimii ani ai  lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor  veritabile, a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu  direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.  Principalele acţiuni criminale menţionate în Raport şi pe care ţin să le amintesc aici, ca  argument pentru această prea-mult amânată condamnare sunt următoarele:  (1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţia cu URSS, după impunerea  guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o  perioadă care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii.  (2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul  alegerilor din noiembrie 1946.  (3) distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin  abdicarea forţată a Regelui Mihai.  (4) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea,  sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă  profitoare, strâns unită în jurul liderului suprem;  (5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasă. Cei mai de  seamă reprezentanţi ai elitelor din România au fost eliminaţi fie prin asasinat, fie prin  deportare, întemniţare, muncă forţată sau marginalizare. S-a recurs la o logică a vinovăţiei  colective şi persecutarea familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste. S-a  recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu  „origine nesănătoasă” de a studia în învăţămîntul superior.  Ca urmare a politicii regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate sau  strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de  Comisie, se situează între 500.000 şi 2.000.000 de victime. Dificultatea estimării provine din  ascunderea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Graniceri şi alte  organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.  (6) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală;  (7) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în  munţi (1945-1962);  (8) Represiunea împotriva cultelor şi exterminarea sau persecutarea tuturor celor care se  opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnice româneşti, cât şi din rândul  minorităţilor; oprimarea Bisericii Ortodoxe, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, persecuţiile  împotriva mişcării sioniste.  (9) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă  de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).  (10) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi  germanilor.  (11) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii  occidentale, cenzura, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari  (1945-1989).  (12) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Procesele împotriva studenţilor  protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960), precum şi înscenările  din 1965 şi din anii următori.  (13) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte  greve din anii 1980.  Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.  (14) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii 70 şi 80. Arestarea şi asasinarea celor  mai curajoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a  diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a persoanelor  pe care regimul le considera vinovate de trădare.  (15) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările  din anii 1980, inspirate de  grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice.  Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de  „sistematizare” a zonelor rurale.  (16) Consecinţele dezastruoase ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de  morţi.  (17) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea  populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la  care regimul a condamnat un întreg popor.  (18) Utilizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a  puterii comuniste. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o  întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui absurd experiment de inginerie socială.   (19) Distrugerea reperelor morale ale societăţii româneşti şi a valorilor ei de solidaritate, în  lipsa cărora un popor nu poate deveni autorul liber al propriei sale istorii.  (20 ) Masacrarea cetăţenilor revoltaţi, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea  conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul  Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.  Pentru aceste motive,  Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la  înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989.  Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul  comunist din România a fost ilegitim şi criminal.  Condamnând sistemul comunist din România, îmi afirm admiraţia pentru eroismul celor care  s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice anihilate de  comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Aduc aici, în sesiunea  solemnă a Camerelor reunite ale Parlamentului român, un omagiu marilor oameni de stat ca  Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu şi Ion Flueraş, martirilor Bisericilor precum Iuliu  Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor  partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist,  oponenţilor şi disidenţilor. Ţin să-mi exprim preţuirea faţă de curajul patriotic şi demnitatea  tuturor supravieţuitorilor din închisorile comuniste, care sunt ultimii martori direcţi ai tragediei  noastre ca naţiune. Ţin de asemenea să elogiez gestul intelectualilor care şi-au ridicat direct  glasul împotriva lui Nicolae Ceauşescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea  Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat, căzut astăzi  cu totul în uitare, al lui Liviu Babeş, care pe 2 martie 1989 şi-a dat foc la Poiana Braşov pe  pârtia Bradu în semn de protest faţă de un regim criminal. În acelaşi timp, îmi exprim  compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român.  Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”,  „Radio France Internationale”, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României  privind situaţia din ţară şi din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio „Europa  Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni.  Omagiez memoria unor Ghiţă Ionescu, Mihai Cismărescu, Noel Bernard şi Vlad Georgescu,  oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Îi  elogiez pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat să  trăiască zi de zi pentru poporul român, ţinând trează, prin emisiunile lor de neuitat de la  Europa Liberă, conştiinţa morală a românilor.  Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul  rând Partidul Comunist Român şi Securitatea. Vreau să fiu bine înţeles. Nu mă refer nicio  clipă la marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi  să participe lunar la şedinţe golite de orice conţinut. Mă refer la instituţia „partidului  conducător”, deci la aparatul care a făcut posibil regimul totalitar comunist. În cazul  Securităţii, a fost vorba de o instituţie esenţială în susţinerea statului totalitar comunist,  ilegitim şi criminal.  În numele statului român, îmi exprim regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii  comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor  celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.  Raportul Final conţine numeroase propuneri. Mi-au reţinut atenţia următoarele:  – Solicit susţinerea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a declaraţiei mele de  condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora,  în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie  2006.  – Susţin propunerile Comisiei de stabilire a unei zile comemorative în memoria victimelor  represiunii şi terorii comuniste şi propunerea ridicării în Capitală a unui Monument al  Victimelor Comunismului.  – Susţin înfiinţarea în Bucureşti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Acest  muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor societăţii  deschise. Pe lângă Muzeu este necesară crearea unui centru de documentare destinat  informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru  înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de  constrângere spirituală.  – Propun organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu  documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative  pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.  – Susţin organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare din ţară, în care să  fie prezentat conţinutul Raportului, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.  – Propun formarea unui grup de cercetători care să elaboreze, o Enciclopedie a comunismului  românesc. Acelaşi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual  şcolar.  – Susţin necesitatea identificării unor soluţii legale în vederea anulării condamnărilor emise pe  baza unor articole cu caracter politic, anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată  rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt  „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea  desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”.  – Susţin modificarea cadrului legislativ prin care să fie înlesnită procedura de acordare a  cetăţeniei române celor cărora le-a fost retrasă de statul totalitar.  – Susţin modificarea şi completarea cadrului legislativ privind accesul la arhivele legate de  perioada comunistă. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa  transparenţei şi accesibilităţii arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite de către membrii şi  experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale  trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric.  Neglijarea îndeplinirii obligaţiei de modificare a Legii Arhivelor arată lipsa de voinţă politică  în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului  comunist. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber  şi neîngrădit.  – Susţin solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin  care au trecut.  – Susţin propunerea privind înfiinţarea unui sistem de 12 burse acordate anual, pe bază de  concurs, unor cercetători tineri interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii  comuniste.  – Afirm necesitatea adaptării Raportului Final pentru obiective cu caracter didactic (un manual  despre dictatura comunistă din România) care să fie predat în învăţămîntul mediu.  Daţi-mi voie să adaug că aplicarea propunerilor pe care mi le-am asumat astăzi va da roade  numai dacă ne vom elibera de orice spirit partizan. După 17 ani de la revoluţia din 1989, nici  un partid din România nu trebuie să urmărească politizarea actului de condamnare a  comunismului. Gestul meu de azi este consecinţa firească a faptului că ne-am asumat, ca  naţiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligaţia de a prelua din istoria  noastră ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem să definească identitatea noastră de români şi de  viitori cetăţeni ai Uniunii Europene. Or, comunismul de export pe care l-am trăit pe pielea  noastră vreme de cinci decenii, este o rană în istoria României, o rană care încă mai supurează  şi pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru totdeauna.  Evocând acum o perioadă pe care mulţi ar dori să o uite, am vorbit atât despre trecut, cât de  măsura în care noi, cei de azi, dorim să mergem până la capăt în asumarea valorilor libertăţii.  Aceste valori, chiar înainte de a fi ale României sau ale Europei, ţin de valoarea universală,  sacră, a persoanei umane. Dacă ne întoarcem acum către trecut, o facem pentru a rămâne cu  faţa spre un viitor în care dispreţul faţă de individ nu va mai rămâne nepedepsit.  Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebăm cu  toţii cum vrem să trăim de acum înainte.  Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, dacă înţelegem ce  ne împiedică să fim mai performanţi, mai curajoşi, mai încrezători în forţele noastre.  Pe de altă parte, nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă istorică. Scopul meu vizează o autentică  reconciliere naţională, şi asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continuă să  ne marcheze. Societatea noastră suferă de o neîncredere generalizată. Instituţiile statului nu par  încă să urmărească vocaţia lor reală, care ţine de exercitarea deplină a tuturor drepturilor  civile. De la ce se întâmplă în spitale, la procesul de restituire a proprietăţilor, la modul cum se  desfaşoară actul de justiţie, la relaţia instituţii publice-cetaţean şi până la realitatea  penitenciarelor, vedem că lipsa de respect pentru om nu a dispărut încă.  Poate că unii se întreabă ce anume ne dă dreptul să condamnăm ? Ca preşedinte al românilor,  aş putea invoca faptul că am fost ales. Dar cred că avem o motivaţie mai         importantă: dreptul  de a condamna ni-l dă obligaţia de a face să funcţioneze instituţiile statului de drept într-o  societate democratică. Nu avem voie să compromitem aceste instituţii. Ele n-au voie să fie  discreditate prin faptul că ne apropiem de ele cu deprinderile şi mentalităţile trecutului nostru  recent. Eu însumi am criticat adeseori imperfecţiunile sistemului nostru politic, ineficienţa  anumitor instituţii. Dar vinovate nu sunt instituţiile statului de drept, ci modul în care noi le  facem să funcţioneze, modul în care mulţi înţeleg să le utilizeze pentru realizarea propriilor  interese.  Sunt mulţi, de asemenea, cei care, răzbiţi de greutăţile de astăzi, par să-şi fi pierdut încrederea  în virtuţile democraţiei în care am intrat. Ei ajung să privească nostalgic spre un trecut care, în  momentele grele ale acestei prelungite tranziţii, începe să le pară dintr-o dată luminos.       Am să  le răspund că,   merită să-şi reactiveze memoria. Să-şi amintească frigul, foamea, întunericul şi  umilinţa care pusese stăpânire peste vieţile noastre. În casele multor români acestea mai există,  din păcate, şi astăzi. Nu trebuie să uităm că nicio societate adevărată nu se poate ridica pe  exproprierea libertăţii cetăţenilor ei. Nicio bunăstare nu e posibilă într-o societate de oameni  neliberi. Poate că răul cel mai mare pe care l-a făcut comunismul este ignorarea rostului  libertăţii pentru fiinţa umană. Numai că instituţiile libertăţii democratice nu funcţionează de la  sine. Orice maşinărie administrativă, ca să funcţioneze, are nevoie de oameni calificaţi nu  numai profesional, dar calificaţi şi pentru democraţie şi libertate.  Am văzut cum sistemul totalitar comunist a degradat simultan comportamentul instituţiilor şi  pe cel al oamenilor. Trebuie să recunoaştem că mentalităţile comuniste continuă să influenţeze  societatea românească. Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi.  Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta şi  în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate.  Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajută să mergem înainte cu un  pas mai decis, să realizăm schimbările atât de necesare, dar ne ajută şi să apreciem cadrul  democratic în care trăim. Condamnarea comunismului ne va încuraja să fim mult mai  circumspecţi faţă de propunerile utopice şi extremiste, care vor să pună în discuţie ordinea  constituţională şi democraţia. În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se află de  multe ori tentaţia autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negării exploziei de energii  individuale, de inventivitate şi creativitate care şi-a făcut loc după decembrie 1989. Am scăpat  definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună  drepturile fundamentale sub semnul întrebării.  Lecţia trecutului ne dovedeşte că orice regim care-şi umileşte cetăţenii nu poate dura şi nu  merită să existe. Acum, fiecare cetăţean poate să ceară liber respectarea drepturilor sale  inalienabile, iar instituţiile statului trebuie să lucreze astfel încât oamenii să nu se mai simtă  umiliţi. În această perioadă de tranziţie s-a vorbit mult despre criza morală a societăţii. Ea ţine  de numeroase aspecte ale vieţii zilnice. Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere şi  pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziţie dacă vom face, împreună, un  adevărat examen de conştiinţă naţională. Declaraţia mea de astăzi şi propunerile pe care vi  le-am prezentat vor încuraja acest proces.  Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu şeful unui  stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare,  vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut.  Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un  teren  curat.
Vă mulţumesc ! La mulţi ani români! Sărbători Fericite!
18 Decembrie 2006

 

Alexandru Petria- Rezultatele sunt atât de grandioase încât muritorii n-au cum să le vadă. Traian Băsescu ne-a demonstrat, în timp, că a făcut un simplu exerciţiu de demagogie.

O mizerie incalificabila de pe un blog… literar. Alex Leo Serban batjocorit dupa moarte

I. Suciu si-a inchis de cateva zile Mofturi de ochelarist, unul dintre blogurile literare valoroase din blogosfera mioritica.

Contrariat, l-am intrebat  ce a patit. Mi-a dat un nume- mulliganoglu, nume real Daniel Constantin Neguţ. Si mi-a explicat-  s-a saturat sa fie injurat de oameni ca insul amintit.

Ultima postare a lui Suciu de pe blog:

Aici este sfârşitul acestui blog.

Am scris multe lucruri cu plăcere. Am cunoscut şi oameni minunaţi: Liviu Drugă, Şerban Tomşa, Lotus, Cosmin T, eva, ryanna, pantacruel şi alţii menţionaţi în blogroll. Pe regretatul Alex Leo Şerban.

 Am reuşit să public şi un roman în această perioadă în care am ţinut blogul.

 Puteam să merg mai departe, dar mi-am pierdut elanul. Nu mă mai entuziasmează ca la început (2007). Şi cred că un blog nu poate funcţiona aşa la infinit.

Asemeni unei cărţi are şi el un sfârşit.

Şi poate că cinci ani este viaţa unui blog. Probabil că îl voi şterge după un timp. Poate îl voi lăsa aşa. Nu ştiu.

 Dar mă puteţi găsi pe facebook. 

UPDATE :

 Lehamitea mea este accentuată şi de postări cum este următoarea, de pe blogul  capricornk13, din 24.11.2011 :

 “bre, cum se aduna slugile securiste, chiar si-n lumea beleletrelor. turnatorul grosan l-a lansat pe argatul (contabil) ionica suciu. cica e kafkaian/kafkian, ionica. interesant, cica.

sigur, ce pretentie sa ai de la un sifon?! asta shpritzeaza si gratis, din inertie. da’ parca si sifoanele astea erau de mai multe feluri: cu capsule, cu cap de plastic, de inox. credeam ca pana si in rrominia exista un nivel fundamental al jegului. nu, nu exista, ci doar mai jos, mai gros.”

 

Din curiozitate, am intrat pe blogul tinut de tipul cu pseudonimul mulliganoglu… N-o sa mai repet experienta. Ca sa va dati seama ce inseamna lipsa de umanitate, triumful abjectiei, redau o fotografie de pe blog http://yistamate.wordpress.com/2011/12/12/photoshopaj-postmodernist-kmkz/

I. Suciu, sper  sa te reintorci. N-are rost sa dai satisfactie scursorilor.

Memento Constant Tonegaru

Plantaţia de cuie

Ca nişte mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerşeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.

Aşteptam –
aşteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
« Os alb, spuneam –
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –
… răsuflă, nu răsuflă, a murit ?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricii în loc să descântaţi cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit. »

Mai de mult pe coada pianului din salon
împărţeam soldaţii de plumb în două armate
şi topeam pe învinşi la maşina de spirt
lângă oglinda cu îngeri dezolaţi deasupra apelor colorate.

Spre tavan duhul odăii, între broderii olandeze,
se întrupa din ostaşii de plumb aruncaţi în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea vasului fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui
îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor
învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.
În plină noapte ieşise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal
îşi claxona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul i se urca sub unghii
şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranşee lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de har
lustruindu-şi pantofii în vreme de pace
învăţam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observaţie situat special pe meridian –
căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniţi cu ţărmul de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor
şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa a patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
« Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;
mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă. »

Iată, să-ţi aduc de la luptă femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-şi suna solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un călăreţ fantastic
armătura mea proletară de var.

Un înger îşi desfrunzeşte din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;
trist, trist, lângă trombarina cu coardele sparte
aştept să plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci
şi de la balcon îmi agăţ pielea ca pe o cămaşă deoparte –
sunt Soarele ce-şi găseşte lăncile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate.
Constant Tonegaru

Constant Tonegaru – deţinut politic. Articol de Alex. Ştefănescu, publicat in Romania Literara

Născut la 13/ 26 februarie 1919 la Galaţi, într-o familie de condiţie bună, Constant Tonegaru îşi începe educaţia intelectuală încă din copilărie, citind versuri şi călătorind cu tatăl său (căpitan de vas, avocat şi poet el însuşi) la Atena, Alexandria şi Istanbul. La vârsta de 17 ani, elev de liceu la Bucureşti, publică articole în revista Neamul românesc a lui Nicolae Iorga. Rămâne, practic, fără sprijinul familiei, ca urmare a unei crime pasionale săvârşite de tatăl lui; îşi întrerupe studiile şi se angajează la CFR, încercând să-şi ajute şi mama, împreună cu care locuieşte. Scrie versuri şi se simte atras de boema literară. Se împrieteneşte cu Dimitrie Stelaru, şi el boem prin vocaţie. Frecventează cenaclul „Sburătorul” al lui E. Lovinescu şi îşi modernizează concepţia despre poezie. Bucurându-se de susţinerea lui Vladimir Streinu, devine cunoscut ca poet şi obţine un post de dactilograf la Ministerul Eucaţiei şi Tineretului. Se împrieteneşte cu tânărul şi cultivatul poet şi publicist Barbu Cioculescu. Cu candoarea şi umorul lui, cu stângăcia care îi evidenţiază necontenit onestitatea de fond, Constant Tonegaru se face îndrăgit de colegii săi de generaţie: Iordan Chimet, Mihail Crama, Pavel Chihaia, Marilena Popa, Tudorel Popa ş.a. După încheierea războiului, sub ocupaţie sovietică, face parte din grupul care organizează Asociaţia „Mihai Eminescu”, un fel de Crucea Roşie clandestină specializată în ajutarea intelectualilor persecutaţi de noul regim. Este arestat în martie 1949, spre disperarea mamei lui, care încearcă dramatic, dar fără succes să-l scoată din închisoare. Nesuportând condiţiile din puşcărie, se îmbolnăveşte grav de plămâni. Autorităţile renunţă la intenţia de a-i prelungi perioada de detenţie şi îl eliberează după opt luni de reţinere ilegală şi alţi doi ani de temniţă fixaţi prin sentinţă judecătorească. Este însă prea târziu. Constant Tonegaru moare la 10 februarie 1952.
În urma lui rămâne o carte de versuri, Plantaţii, apărută în 1945 la Editura Fundaţiilor Regale, şi manuscrisul unei alte posibile cărţi, Steaua Venerii, încredinţat prietenului său, Barbu Cioculescu. Acesta îşi face cu devotament datoria faţă de prietenul dispărut, publicând în 1969 (atunci când o asemenea întreprindere devenise posibilă), la Editura pentru literatură, volumul Steaua Venerii, în care include, inspirat, tot ce a scris Constant Tonegaru de-a lungul scurtei lui vieţi. Studiul introductiv, semnat de Barbu Cioculescu, cuprinde portrete de o remarcabilă expresivitate ale poetului şi părinţilor săi, ca şi o fină analiză a operei.

Asociaţia „Mihai Eminescu”

În 1945, un grup de scriitori români, format din Vladimir Streinu şi prietenii săi mai tineri Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi Pavel Chihaia, înfiinţează Asociaţia „Mihai Eminescu”, ca formă de rezistenţă împotriva persecuţiilor drastice – mergând până la lichidarea fizică – la care sunt supuşi intelectualii de forţa sovietică de ocupaţie. Din grup face parte, practic, şi Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză şi secretar, în acel moment, al Nunţiaturii Catolice din România.
Asociaţia are, înainte de toate, un scop umanitar. Ideea este de a obţine alimente şi medicamente din Occident şi de a le distribui, printr-o reţea de voluntari, în condiţii de clandestinitate, intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului comunist. Se urmăreşte, de asemenea, susţinerea sistematică a unei publicistici care să se opună sau măcar să nu se supună directivelor ideologice ale noilor autorităţi.
Membrii asociaţiei redactează apeluri către foruri politice şi organizaţii umanitare din lumea liberă, iar Père Barral găseşte oameni de încredere care să le ducă la destinaţie. Răspunsurile nu întârzie să sosească, sub formă de pachete. Primele transporturi datează de la începutul anului 1946. Este nevoie de spaţii de depozitare, ca şi de alţi oameni care să afle de existenţa asociaţiei şi, păstrând secretul, să se angajeze şi ei în activitatea de împărţire a ajutoarelor. Un aliat prompt şi sigur se dovedeşte a fi omul de ştiinţă şi profesorul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultăţii de Medicină, care este de acord ca pachetele să fie depozitate chiar în pavilionul rezervat decanatului. Când folosirea acelui spaţiu nu mai este posibilă, tot Grigore T. Popa acceptă ca ajutoarele să fie ascunse în subsolul locuinţei fiului său, Tudorel Popa (viitorul actor) şi ca fiica lui, Marilena, să colaboreze cu asociaţia, expunându-se unor mari riscuri.
La sfârşitul anului 1946, când profesorul devine un opozant declarat al regimului şi se ascunde, pentru a nu putea fi arestat, Asociaţia „Mihai Eminescu” îşi caută alt sediu. Familia Lucia şi Gheorghe Fratostiţeanu, care deja îl găzduia pe Constant Tonegaru, pune la dispoziţia asociaţiei o parte din locuinţa sa de pe strada Sofia nr. 2 din Bucureşti, unde oricum aveau loc, o dată sau de două ori pe săptămână, întruniri ale unor intelectuali cunoscuţi pentru independenţa lor de gândire ca Petru Comarnescu, Dinu Pillat, monseniorul Vladimir Ghyka şi sculptorul Gheorghe Anghel.
Locuinţa începe în scurtă vreme să fie supravegheată de poliţia secretă. Simţind că cercul se strânge în jurul lor, membrii asociaţiei hotărăsc, la începutul lui 1947, s-o părăsească şi, totodată, să-şi reducă la minimum activitatea, consacrând-o exclusiv cazurilor disperate. Din 1948, când începe un nou val de arestări şi se instituie o adevărată teroare roşie în România, ei încetează şi să se mai vadă. (În acel context, membrii familiei Fratostiţeanu, oameni de o mare nobleţe, vor fi arestaţi, iar frumoasa lor casă, confiscată, va fi pusă la dispoziţia nomenclaturii comuniste.)
Vulnerabil, lipsit de spirit practic, Constant Tonegaru ignoră primejdia şi este, în plus, şi victima unui concurs de împrejurări. La sfârşitul lui 1948, îl întâlneşte întâmplător pe stradă pe poetul Teohar Mihadaş, care, neavând din ce să trăiască la Bistriţa, venise la Bucureşti să-şi caute o soluţie de viaţă (pe care nu o găseşte nici aici). Impresionat de situaţia colegului lui de generaţie, Constant Tonegaru îl conduce la secţia de Cruce Roşie a Legaţiei belgiene (aşa se proceda în acel moment) şi-l ajută să ridice de acolo ultimul colet sosit. Teohar Mihadaş se întoarce cu coletul la Bistriţa şi îl dăruieşte unui prieten al său, conducătorul unui grup de luptători anticomunişti din munţi. Acesta este arestat, torturat şi determinat – înainte de a fi ucis – să spună de unde are coletul. Teohar Mihadaş este la rândul lui torturat…

Pe un pat de ciment…

În primăvara lui 1949, Teohar Mihadaş s-a pomenit arestat în centrul oraşului Bistriţa şi dus în faţa maiorului Viorel Gligor, şeful securităţii şi omul lui Mihai Patriciu (Weiss) care-i ţinea dosarul de fost legionar sub cheie, în casa de bani. Maiorul era secondat de lt. Andrei Löthe, slt. Andrei Szabó, lt. Liviu Pongratiu, Flaviu Urs, Ilie Moraru şi alţii.
Discuţia a început cu binecunoscuta formulă „spune tot, că noi ştim şi laptele pe care l-ai supt…” Prizonierul era însă necooperant, astfel încât au început caznele. Când a leşinat, au turnat găleţi de apă peste el. În cele din urmă, revenindu-şi, Teohar Mihadaş a vorbit despre întâlnirea lui cu Constant Tonegaru, de la Bucureşti.
A urmat năvala a patru băieţi zdraveni, noaptea, în postul Paştelui, în camera de la mansarda unde era găzduit atunci Constant Tonegaru.
Obligat să stea ca răstignit la perete, cu capul lângă tavan, Tonegaru vedea înspăimântat cum securiştii cotrobăiau prin puţinul pe care-l avea, răvăşindu-i şi distrugându-i lucrurile. Deodată, unul dintre intruşi, care se credea mai isteţ, l-a somat:
– Nu ne mai face să scotocim! Dă-ne pistolul!
Tonegaru a rămas mut de uimire:
– N-am nici un pistol.
– Ba ai! Uite ce-ai scris aici, cu mâna ta! Şi i-a arătat o foaie de hârtie luată de pe masa lui de lucru pe care scria, într-adevăr, Pistolul lui Werther.
Poetul a replicat sfios:
– E titlul unei poezii, la care tocmai lucram…
– Lasă, nu umbla cu iordane! Dă-ne pistolul, că ne grăbim! Mai avem şi alte treburi până la ziuă.
Poetul a repetat:
– N-am aşa ceva.
L-au luat din scurt, l-au lovit cu cravaşa, i-au cerut cu insistenţă adresa lui Werther, al cărui nume nici nu reuşeau să-l pronunţe: „Vel… Ver…”
Pentru că Tonegaru o ţinea morţiş pe-a lui, au luat hârtiile de pe masa de lucru, iar lui i-au pus ochelari negri şi l-au îmbrâncit pe scări. Jos, în stradă, l-au înghesuit în maşina mică parcată în faţa intrării. Ajunşi la destinaţie, l-au dus de braţ până în faţa unui superior de-al lor. Acolo i-au scos ochelarii negri.
Şeful, cu un aer superior, schiţând un zâmbet, le-a spus însoţitorilor:
– Lăsaţi-l în seama mea.
Iar după plecarea lor, s-a scuzat, politicos, pentru confuzia făcută de subalterni. I-a mai spus, arestatului, că nu avea nimic cu el; primise pur şi simplu ordinul să-l aresteze şi se conformase.
Apoi l-a trimis jos, adică în celulă, ca să se odihnească, pe un pat de ciment.
După două zile l-a expediat cu însoţitor la Bistriţa, unde îl aştepta faimosul maior Viorel Gligor, care reuşise să adune aproximativ 75 de persoane şi să le constituie într-un aşa-numit lot de partizani, după indicaţiile lui Mihai Patriciu, autorul întregului scenariu.
Când a ajuns Tonegaru, treaba era pe terminate. „Elementele duşmănoase”, bine zdrobite, pline de sânge, erau aruncate pe cimentul din subsolul sediului securităţii (sediu care fusese până nu demult casa unui bun gospodar).
Aici a aflat poetul despre sine – de la Gligor – că este un bandit, că face parte dintr-un grup de indivizi periculoşi, „partizani”, care cutreierau satele din munţi căutând adepţi printre scursurile societăţii, pentru a răsturna regimul. I s-a spus că ar trebui să mulţumească securităţii pentru că l-a adunat de pe drumuri, înainte de a trece la săvârşirea crimelor.
A fost întrebat ce legături are cu bandiţii din munţi şi ce anume le-a trimis ca ajutor. A răspuns că nu are nici un fel de cunoştinţă despre astfel de lucruri.
– Dar nici de pachetele trimise în munţi nu ştii nimic? Dar despre legăturile cu ambasadele străine şi informaţiile furnizate lor tot nu ştii nimic?
După un timp de gândire, Tonegaru a explicat:
– Am avut atribuţia să împart ajutoare celor care mureau de foame din cauza secetei; am ajuns cu aceste ajutoare până în obcinile Bucovinei.
– Ai să-ţi dai seama, banditule, că, în timp ce tu nu ştii nimic, noi ştim tot. Ştim ce făceai la Bucureşti. Nu numai celor flămânzi le dădeai pachete, ci şi altor bandiţi ca tine, ca să le ducă bandiţilor din munţi. Fii atent, noi încercăm să te ajutăm, fii sincer, ca să-ţi uşurezi situaţia! Ai să fii dus acum la subsol. Gândeşte-te la situaţia ta şi, când o să te chemăm din nou, să spui tot, să nu ne mai ascunzi nimic!
Norocul, dacă ăsta se poate numi noroc, a fost că în momentul aducerii lui la Bistriţa dosarul fusese deja încheiat, iar cel pe care căzuse nenorocirea de-a fi învinuit semnase că luase cunoştinţă de trimiterea lui în judecată: „Subsemnatul Mihadaş Teodor, domiciliat în… declar în afara oricărei constrângeri, de bună voie şi nesilit de nimeni, că am făcut parte din organizaţia Garda Albă…, că aveam legături cu legaţia Franţei…, că am primit de la un bandit de călugăr belgian otravă şi efecte militare în scopul de a le pune la dispoziţia bandiţilor din munţi… pentru a răsturna regimul democrat-popular şi a reinstaura monarhia…” Dacă n-ar fi fost acest „noroc”, în condiţiile în care Tonegaru mai şi suferea de stenoză mitrală din naştere, poate că nici nu mai ajungea la proces…
A fost dus aşadar în subsolul clădirii. Celor de acolo li s-a comandat să se întoarcă imediat cu faţa la perete. Tonegaru, încovoiat, pentru că avea vreo doi metri şi era slab de vedeai prin el, a fost împins într-o celulă. Ceilaţi trăgeau cu coada ochiului şi îşi şopteau: „Marfă nouă!”
Imediat după plecarea gardianului, Mihadaş le-a spus cine este nou-venitul şi oamenii s-au bucurat că le-a mai sosit un intelectual. Aveau acolo şi pe trimisul lui Dumnezeu, pe preotul din Lunca, dar şi pe Iuda, pe Toma Pentecher, omul securităţii, cel care-i adusese pe toţi în infern.
Încet-încet Tonegaru a aflat, de la prietenul său, Mihadaş, cine sunt ceilalţi arestaţi: lelea Ana din Rebrişoara, care îngrijise un „fugar” şi la ridicarea ei de către securitate lăsase acasă o fată de paisprezece ani să îngrijească de şase frăţiori mai mici, un ţăran, Tăut, tată tot a şapte copii, doi saşi, Furman şi Deichend, Vasile Nedelea, ţăran din Parva, Vartolomeu Cârcu, Domniţa Burdeţ – o elevă în vârstă de paisprezece ani, două femei, dintre care una se numea Sofica… Biata Sofica fusese fată-n casă la o familie din Târgovişte şi a avut ghinionul ca în 1945 să fie luată samavolnic de ruşi, în locul unuia care fugise. Suită în tren, a ajuns să lucreze în minele de cărbuni din Donbas. De acolo s-a întors cu un copil în braţe, şi ea, şi el, plini de păduchi. Oameni cu suflet din Ungheni au ajutat-o să se spele şi să se deparaziteze. Apoi, femeia a venit în Bistriţa să caute de lucru şi a ajuns în beci în grupul „partizanilor”.
Maiorul Viorel Gligor s-a ţinut de cuvânt şi după un timp a cerut ca Tonegaru să fie adus sus. Tonegaru, după ce discutase cu Mihadaş, n-a mai avut decât să recunoască faptul că l-a întâlnit pe Mihadaş la Bucureşti şi că l-a dus la belgieni ca să ia un pachet, ca atâţia alţii, în acea perioadă de foamete.
Anchetatorii nu l-au terorizat de data asta. Aveau aerul că-l simpatizează, încurajându-l să vorbească deschis, prietenos, şi chiar să glumească, în stilul lui de boem. Tonegaru a spus în glumă că ar putea să le facă şi portretul celor de la care a luat pachetul, iar apoi a semnat declaraţia, fără să se opună. Atunci, râzând, securiştii i-au comunicat că… a intrat şi el în rândul bandiţilor, că face şi el parte din „Garda Albă”, ca şi cei de jos.
Tot atunci, în postul Paştelui, a fost prins şeful organizaţiei, Ion Leonida Bodiu, trădat de prietenul lui, Alexandru Moraru, şeful Miliţiei din Năsăud, care aderase la organizaţie mai de mult şi-l ţinea la curent pe Bodiu cu ce se mai întâmplă în lume. Acest prieten l-a invitat la botezul unui nepot, la Sân-georz-Băi, unde au venit cei de la securitate în noaptea de 24/25 aprilie 1949 şi l-au arestat, apoi l-au adus legat, cu un ARO, la sediu. Aici, tot legat, la mâini şi la picioare, a fost lăsat să zacă o zi şi o noapte. Domniţa, fetişcana de paisprezece ani, încarcerată pentru vina de-a fi fiica unui membru al organizaţiei, îi dădea cu lingura zeamă din aceea din care primea şi ea ca mâncare.
Au trecut mai multe săptămâni. Securiştii de la etaj au mai săvârşit o faptă măreaţă. În noaptea de 23/24 iunie, cei trei bărbaţi consideraţi capii organizaţiei de partizani, Leonia Bodiu, Ioan Burdeţ şi Dumitru Toader, au fost scoşi în lanţuri şi duşi cu maşina de şoferul Pentecher undeva, în afara localităţii. Acolo li s-a făcut de petrecanie, din ordinul lui Mişu Patriciu, iar apoi au fost îngropaţi, ca fraţii, într-o singură groapă, de omul de serviciu al primăriei din Nepos.
În limbaj marxist, această acţiune s-a numit ripostă la „fuga de sub escortă” şi a fost dusă la îndeplinire de slt. Liviu Pangraţiu, Liviu Herta, Traian Seserman, Grigore Pop, echipa fiind dotată şi cu medicul legist Vasile Vianu (nume de împrumut al unui ins care nu avea facultatea de medicină, ci numai şcoala NKVD). Operaţia s-a desfăşurat, sub privirea atentă a lui Viorel Gligor, pe Dealul Crucii.
Lotului de „partizani” astfel descompletat i s-a schimbat locul, fiind mutat în penitenciarul din Bistriţa, unde a aşteptat până când i-a venit rândul la Tribunalul din Cluj, foarte aglomerat pe atunci.
Procesul, ca şi altele, a fost o mascaradă sinistră. Rechizitoriul procurorului Creţu, excesiv politizat, plin de citate din Ana Pauker, n-avea nici o legătură cu ideea de justiţie (iar procurorul Creţu era fiu de preot!). Sala a izbucnit în râs când „partizanul fără voie”, Constant Tonegaru, s-a ridicat în picioare, în boxă, şi de la înălţimea lui, cu umorul pe care nu şi-l pierduse, l-a asigurat pe preşedintele completului de judecată Zeno Barbu că „pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putinţă zonele muntoase ale ţării şi că va umbla cu predilecţie pe câmp”.
Prin sentinţa nr. 1585 din 10 noiembrie 1949, semnată de Zeno Barbu, poetul a fost condamnat la doi ani de închisoare. Tovarăşii lui de suferinţă îl felicitau că scăpase uşor. Ei se aleseseră cu pedepse de câte şapte, opt, zece, doisprezece şi chiar cincisprezece ani de închisoare. Numai eleva Domniţa Burdeţ primise „doar” un an şi jumătate.
În eşaloane de câte cinci, cu lanţuri la picioare şi având drept hrană rece pe drum câte un sfert de pâine şi un pătrăţel de marmeladă, condamnaţii au fost trimişi la Aiud. Aici era o întreagă ţară îngrămădită în umbra zidurilor reci şi mute. Zidurile totuşi nu erau complet mute, cum avea să afle mirat Tonegaru. Condamnaţii comunicau între ei prin mici ciocănituri transformate în semnale Morse. Poetul îi avea ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiţă Popp, Nichifor Crainic (care mătura pe culoare)…
Au trecut doi ani. Poetul tot de frig şi foame şi de tot felul de alte cazne suferea. Auzise că acela care îi semnase condamnarea fusese între timp şi el condamnat, dar nu în lotul de partizani, ci în acela al generalului Oncică, şi că se afla acum în aceeaşi închisoare cu el. Vestea însă nu-l consola în nici un fel. Între timp, Tonegaru se îmbolnăvise grav, tuşea cu sânge. I s-a comunicat că mai primise un an de închisoare, pedeapsă administrativă de data asta, ca supliment. Când i s-a dat totuşi drumul acasă, „mai devreme”, din motive de sănătate (de fapt ca să nu se încarce autorităţile cu răspunderea unui mort în plus), era prea târziu. Steaua lui căzuse. Cimitirul Sfânta Vineri l-a îmbrăţişat şi-l ţine într-un loc secret, după ce-a fost răscolit de atâtea ori, din şapte în şapte ani. În subsolul Muzeului Literaturii a rămas un bust al lui, datorat sculptorului Vlad.

Stradivarius

(poezie scrisă de Constant Tonegaru în închisoare)

Cine a bătut în noapte lucitoare cuie
să-şi prindă haina plină de lumină?
Pe apa morţii către sursa lină
viori cu gâtul ridicate suie.
Bună dimineaţa în struna ta – Cine poate înţelege
călătoria cu valuri la subţioară?
Ce lege neştiută vă culege
struna uşoară?
Nu vine nimeni nu mai pleacă
şi-n aşteptare meşterul tâmplar
din cercuri de tulpină mai ciopleşte oleacă
pentru auz un proaspăt mădular.
Ceva cum e antena de albină ori furnică
prin care cugetul de-a dreptul să pătrundă,
cu vântul sparte la muchii se despică
miezul să apară tânăr fremătător de undă.
Tot prin cântare a trecut la pas
prin toamnă-vară timp nedefinit
marele – voinicul – contrabas
spre locul calm de odihnit.
Suntem matrozi desprinşi din lumea întreagă
o stea pătată cu pământuri rare, moi,
face podoabă cu vechi locuri din vetre, de la noi,
să înflorească pânze, corabia dezleagă.
Informaţiile despre Asociaţia „Mihai Eminescu” provin din texte memorialistice semnate de PAVEL CHIHAIA şi IORDAN CHIMET şi incluse în volumul de o excepţională valoare documentară, Subteranele memoriei, pagini din rezistenţa culturii în România în perioada 1944-1954, realizat de VASILE IGNA. Volumul a apărut în aceste zile la Editura Universal Dalsi din Bucureşti.
Textul intitulat Pe un pat de ciment… reprezintă varianta prescurtată şi revizuită stilistic a unei evocări trimise de la Paris, special pentru revista noastră, de CICERONE IONIŢOIU, cunoscutul istoric al anilor de teroare comunistă, el însuşi fost deţinut politic, un erou al rezistenţei anticomuniste.
Poemul Stradivarius, scris de Constant Tonegaru în închisoare, a fost reprodus din revista Memoria nr. 1/ 1990.

Sursa http://www.romlit.ro/constant_tonegaru_-_deinut_politic

Teohar Mihadaş, un scriitor fost deţinut politic uitat pe nedrept

„Comunismul fiind o experienta, pur asiatica, este un regim politico-social ideal pentru sclavii innascuti, pentru lenesi, pentru lichele, pentru brute fara scrupul, pentru invidiosi, pentru lingai, pentru cinici, pentru cretini care se ambitioneaza sa ajunga cu tot dinadinsul sefi. La fel pentru cei care considera ca instaurarea mizeriei generale, egala pentru toti, si definitiva, inseamna instaurarea dreptatii, a egalitatii si a fericirii absolute in lume.” – Teohar Mihadaş, „Pe muntele Ebal”.

Date despre scriitor de pe situl Uniunii Scriitorilor:

„(9 noiembrie 1918, Turia/Grecia – 29 noiembrie 1996, Cluj). Poet si prozator. Facultatea de Litere si Filosofie Bucuresti (1944). Debut cu poezii in Universul literar si Gandul nostru. Volume: – Ortodoxie pagana, versuri, 1941; – Taramul izvoarelor, povestiri, 1968; – Reminiscente, versuri, 1969; – Trecerea pragurilor, versuri, 1972; – Elegii, 1975; – Nimburi, versuri, 1977; – Painea punerii nainte, versuri, 1979; – Frumoasa risipa, roman, 1980; – In lumina inserarii, versuri, 1982; – Inaltele acele vremi, istorisire, 1987; – Orfica tacere, versuri, 1988; – Pe muntele Ebal, roman, 1990; – Steaua cainelui, roman autobiografic, 1991; – Pinii de pe Golna, 1993; – Crepuscularele vitralii, versuri, 1993; – Chemari spre nicaieri si niciodata, poezii, 1995; – Strainul de la miezul noptii, 1996; – In colt langa fereastra, roman, 2000; – Infratire, 2004 (ilustratii de Lazar Morcan).”

Teohar Mihadaş în viziunea lui Hristu Cândroveanu:

„Omul Teohar Mihadaş, despre care Petru Poantă crede că trebuie vorbit frumos, „deoarece a ştiut, să-şi transforme o viaţă zbuciumată în mister”, s-a născut la sud de Dunăre, într-o localitate din Grecia, dar a sfârşit în oraşul de pe malurile Someşului, la 29 noiembrie 1996.
Fiu de pastor aromân, urmează cursurile primare la Şcoala românească din comuna natală, iar pe cele gimnaziale la Liceul român din Grebena şi Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni, judeţul Sibiu.
În intervalul 1939-1943, îl aflăm student la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, după care face Şcoala de Ofiţeri de rezervă din Bacău.
Îşi câştigă existenţa din practicarea mai multor profesii, după cum urmează: referent de presă la Departamentul Naţionalităţilor (1944-1945), profesor de limba română şi limba franceză la licee din Bistriţa Năsăud.
Între 1956-1960 duce cu adevărat o viaţă zbuciumată, trăind din activităţi mizere şi prost plătite. Îşi revine în 1964 când este angajat ca secretar literar la Teatrul Naţional din Cluj şi apoi redactor la revista Steaua de unde se şi pensionează.
Debutează cu versuri în Universul literar şi colaborează la reviste literare clujene. Primul volum – „Ortodoxie păgână” îi apare în anul 1941 şi este urmat de culegerile de versuri: „Ţărâna serilor” (1967); „Reminiscenţe”; „Trecerea pragurilor”; „Elegii”; „Nimburi”; „Pâinile puterii nainte”; „În lumina înserării”; „Crepuscularele vitralii”; „Îmbrăţişare”.
Activitatea creatoare este întregită de proză şi memorialistică: „Tărâmul izvoarelor”; „Frumoasa risipă”; „În colţ lângă fereastră”. În anul 1975, poetul obţine Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca.
Încercând să descifreze modelele lui Teohar Mihadaş, clujeanul Petru Poantă apreciază că avem de-a face cu „o sintaxă specifică lui Ion Barbu, un cult al cuvântului rar, dar şi o sensibilitate preponderent argheziană”.
Format la şcoala liricii interbelice, poetul cultivă „marile nostalgii ale absolutului, eleganţa şi rafinamentul limbajului… refuzul intimismului.” Poetul nu este un simplu artizan; la el sugestia e profundă, iar verbul are rezonanţe vaste.
Ocupându-se de volumul „Ţărâna serilor”, criticul şi istoricul literar Marin Mincu apreciază că Teohar Mihadaş „scoate înfiripări lirice solemne, atinse de o lumină selenară dintr-o zonă a umbrelor legendare”… „Poetul închipuie volute graţioase prin spaţii de taină şi vis, asemeni unui trubadur uitat şi abandonat cântecului său”.
La rândul său, Hristu Cândroveanu vorbeşte de spaţii nemărginite, timp imemorial, vitregie oarbă, istorie de blestem, supravieţuire în furtună… realitate fantastică, bocet de pierzanie, text liturgic, rememorare de vlăstar sacerdot.
Poetul îşi spune cântecul ca o eliberare, în vers disciplinat fără contorsionări de stil.
Deşi scrie poezie filosofică, Teohar Mihadaş nu e un filosof, ci un cântăreţ, trezit parcă dintre cei vechi şi evocând pentru noi o lume feerică, în datele ei concrete.
În ceea ce prieşte proza, aceasta este poezia sa esenţializată, o legendă a unei lumi fabuloase, a visului retras undeva în lăcaşul zeilor din Olimp. Prin ceea ce ne-a dat, T.Mihadaş „se poate socoti un nume de prestanţă, venit din sud să se adauge altora, ilustre, care au vrut şi au putut să sporească tezaurul nostru de frumuseţi ale cuvântului” ”

„Pe muntele Ebal” a fost prima carte de mărturii din temniţele comuniste apărută după revoluţie.
Mihadaş a făcut 7 ani de puşcărie politică.

Ce citeste Elena Udrea

„Camil Petrescu este autorul meu preferat. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, sau „Patul lui Procust”, sau „Jocul ielelor”. Ultima carte citită…ăăă, în afară de cărţile pe care le citesc pentru că-mi folosesc în funcţia de ministru, despre resursele de turism ale României, am primit nişte cărţi, este o carte de Aurora Liiceanu despre patru femei cu patru destine, dar recunosc că am frunzărit şi nu am apucat să intru în profunzimea cărţii. Din literatura universală, când era o modă, Garcia Marquez (am citit, n.red), acum zece ani era o modă, toată lumea citea Garcia Marquez”, a povestit Elena Udrea pentru Realitatea.

No, dar ce a priceput?