Apa de ploaie a condamnarii comunismului. Cinci ani de la citirea Raportului Tismaneanu

DISCURSUL

preşedintelui României, Traian Băsescu,

prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii  Co muniste din România

Parlamentul României, 18 decembrie 2006)

Domnilor Preşedinţi ai Camerelor,
Domnule Prim Ministru,
Onoraţi membri ai Parlamentului României,
Distinşi invitaţi,
Dragi compatrioţi.

Ne întrunim astăzi pentru a închide, cu deplină responsabilitate, un capitol sumbru din trecutul  ţării noastre. Am citit cu mare atenţie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza  Dictaturii Comuniste din România. Am găsit în acest document raţiunile pentru care pot  condamna regimul comunist. Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de  un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă  şi încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de  cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască  în minciună şi frică.  Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată în aprilie 2006, ca un răspuns la cererile societăţii de  asumare şi condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei  tocmai pentru a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare. Nu am dorit o simplă  repudiere formală a trecutului comunist, la nivelul unor declaraţii de complezenţă. O asemenea  condamnare ar fi fost neconvingătoare. Am cerut Comisiei o analiză riguroasă a  componentelor sistemului totalitar, a principalelor instituţii care au facut posibilă această  tragedie, precum şi a personalităţilor implicate decisiv în sistem. Avem nevoie de o analiză  aprofundată a sistemului comunist din România. Comisia a făcut acest lucru, în peste 600 de  pagini, lucru pentru care îi mulţumesc. Este nevoie în continuare de analize pertinente cu  privire la aparatul de partid şi la structurile şi metodele Securităţii. Trebuie să avem o  radiografie clară a ceea ce s-a petrecut în domeniul economic, unde o industrializare aberantă  şi o economie de comandă au produs consecinţe încă vizibile.          Trebuie să avem cât mai multe  detalii privind colectivizarea agriculturii, strămutările forţate, prigoana împotriva celor care au  rezistat, distrugerea elitelor şi a sistemului educaţional tradiţional, hărţuirea cultelor şi  arestările de personalităţi religioase.  Avem datele necesare condamnării fără drept de apel a regimului comunist din România. O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea  să evităm erorile trecutului.  Concluziile Comisiei, pe care mi le însuşesc, afirmă că sistemul comunist totalitar din  România a fost impus prin dictat străin. Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim,  întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta  de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric. Importată din  URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic  şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin  asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni. În spatele măştii  „umanismului socialist” s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ.  Pe baza examinării literaturii analitice şi a mărturiilor existente, care probează natura  antipatriotică a totalitarismului comunist, putem afirma că regimul comunist din România  (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal. Nu neg că au existat perioade de relativă acalmie şi  că unii oameni au crezut în sistem. Pentru copleşitoarea majoritate a populaţiei, a fost însă  vorba de o existenţă mutilată, trăită sub teroarea directă ori indirectă şi în care noţiunea de  libertate îşi pierduse orice sens. A sosit, aşadar, momentul să evaluăm natura şi moştenirea  regimului comunist. Unii au cedat tentaţiei de a idealiza perioada lui Gheorghe  Gheorghiu-Dej, uitând faptul că acesta a instaurat şi a consolidat teroarea comunistă în  România, cu sutele sale de mii de morţi, regimul lui Nicolae Ceauşescu venind să se instaleze  pe terenul pregătit şi curăţat de ea. Alţii au încercat să scuze ororile epocii Ceauşescu în  numele pretinsului ataşament faţă de valorile naţionale. Adevărul e că acestea au fost invocate  şi supralicitate numai pentru a consolida puterea unui grup, prin recursul la un patriotism de  paradă. Altfel spus, regimul comunist din România, un sistem totalitar bazat pe încălcarea  constantă a drepturilor omului, pe supremaţia unei ideologii ostile societăţii deschise, pe  monopolul puterii exercitat de un grup restrâns de indivizi, pe represiune, intimidare, umilire şi  corupţie. România a suferit consecinţele aplicării dogmelor leniniste: industrializarea forţată,  întemeiată pe un model economic vetust, care favoriza industria grea; lichidarea proprietăţii  private, asociată cu politica brutală de colectivizare a agriculturii; nimicirea valorilor  tradiţionale în numele unei false modernizări sociale; controlul metodic asupra spaţiului social,  al vieţii intime a cetăţenilor (mai ales prin politica natalistă a dictaturii lui N. Ceauşescu).  Sfera privată a fost astfel aproape complet anexată de către partidul/stat totalitar. Viaţa  cotidiană în socialismul de stat era invadată de elemente propagandistice şi de control dictate  de partid.  În perioada dintre 1945 şi 1965, dominată de Gheorghiu-Dej, a fost aplicată teza „întăririi  vigilenţei” şi a „intensificării luptei de clasă”. Atunci a fost creată Securitatea ca instituţie  centrală a sistemului represiv. Raportul oferă date cutremurătoare despre Gulagul românesc,  cu ale sale penitenciare şi lagăre de exterminare prin muncă forţată. Sighet, Aiud, Gherla,  Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt doar câteva din numele de pe această veritabilă  hartă a morţii. Sub Ceauşescu, în pofida promisiunilor privind întărirea „legalităţii socialiste”,  a continuat demonizarea proprietăţii private, persecutarea credinţelor şi practicilor religioase,  criminalizarea oricărei forme de opoziţie. Nu mai puţin semnificativ, Ceauşescu şi regimul său  au dus la paroxism politica de persecutare a femeilor şi copiilor: în urma interzicerii  avorturilor şi a metodelor contraceptive, orfelinatele s-au umplut de copii ale căror destine  erau, pentru cea mai mare parte dintre ei, compromise din momentul naşterii. Disidenţa a fost  strivită nemilos de cerberii regimului şi instrumentul lor principal, Securitatea. Menţionez aici  acţiunile constante de marginalizare, compromitere şi lichidare a oricăror forme de gândire şi  acţiune liberă: persecuţia mişcării iniţiate şi conduse de Paul Goma, cea mai importantă  acţiune de protest colectiv împotriva încălcării drepturilor omului; arestările şi prigoana în  rândurile muncitorilor mineri care au declanşat greva din vara anului 1977, sălbatica  persecuţie a lui Vasile Paraschiv şi a altor activişti angajaţi în lupta pentru sindicate libere,  distrugerea efortului de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, acţiunile  împotriva unor disidenţi, oponenţi şi critici ai regimului. Nu trebuie uitate acţiunile represive  împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a Bisericii greco-catolice şi a cultelor protestante sau  neoprotestante.  În 1975, Nicolae Ceauşescu a semnat, în numele României, Actul Final al Conferinţei de la  Helsinki. Departe de a se conforma angajamentelor luate pe plan internaţional, regimul  comunist a continuat să calce în picioare drepturile cetăţenilor.  Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus în practică  deciziile politice. Ofiţerii de securitate şi din alte unităţi ale Ministerului de Interne erau cei  care acţionau direct pentru supravegherea şi intimidarea populaţiei. Securitatea, miliţia,  procuraturile militare, grănicerii erau subordonate la rândul lor secţiilor specializate ale CC al  PCR. Miniştrii de interne şi şefii Securităţii au fost cu toţii soldaţi fideli ai partidului. Cei mai  mulţi au fost ei înşişi activişti de partid, înainte de a lucra în Securitate. Când încercăm să  dezvăluim resorturile acestui regim totalitar, este cazul să nu uităm că arhitecţii şi beneficiarii  lui nu au demonstrat nici un fel de scrupule şi remuşcări. Regimul a inventat instituţii menite  să facă posibilă distrugerea spiritului liber şi manipularea totală a subiecţilor statului totalitar:  partidul ca elită auto-desemnată; poliţia secretă (cu braţele sale din interior şi din exterior);  propaganda şi agitaţia; pseudo-justiţia aservită complet intereselor totalitare.  Sunt total de acord cu concluzia Raportului că, dincolo de unele mici nuanţe, conducătorii  comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de  control şi menţinere a totalitarismului bazat pe utopia falsului egalitarism social. Ideologia a  fost într-adevăr la putere. Moştenirea RPR-RSR, ridicată la proporţii absurde în ultimii ani ai  lui Ceauşescu, a fost aşadar una a despotismului, a distrugerii şi marginalizării valorilor  veritabile, a eliminării elitelor politice, culturale şi religioase şi a izolării ţării în raport cu  direcţiile novatoare din lumea ideilor şi din tehnologie.  Principalele acţiuni criminale menţionate în Raport şi pe care ţin să le amintesc aici, ca  argument pentru această prea-mult amânată condamnare sunt următoarele:  (1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism în relaţia cu URSS, după impunerea  guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). În felul acesta a debutat o  perioadă care a dus la întârzierea istoriei noastre cu câteva decenii.  (2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul  alegerilor din noiembrie 1946.  (3) distrugerea partidelor politice şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin  abdicarea forţată a Regelui Mihai.  (4) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea,  sub numele de „dictatura proletariatului” a unui sistem politic despotic, condus de o castă  profitoare, strâns unită în jurul liderului suprem;  (5) politica de anihilare a unor întregi categorii sociale în numele luptei de clasă. Cei mai de  seamă reprezentanţi ai elitelor din România au fost eliminaţi fie prin asasinat, fie prin  deportare, întemniţare, muncă forţată sau marginalizare. S-a recurs la o logică a vinovăţiei  colective şi persecutarea familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste. S-a  recurs la utilizarea unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu  „origine nesănătoasă” de a studia în învăţămîntul superior.  Ca urmare a politicii regimului comunist, au fost deţinute în închisori şi lagăre, deportate sau  strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de  Comisie, se situează între 500.000 şi 2.000.000 de victime. Dificultatea estimării provine din  ascunderea sistematică de către Securitate, Procuratură, Miliţie, Trupe de Graniceri şi alte  organe represive a informaţiilor privind soarta multora dintre aceste victime.  (6) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală;  (7) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în  munţi (1945-1962);  (8) Represiunea împotriva cultelor şi exterminarea sau persecutarea tuturor celor care se  opuneau comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnice româneşti, cât şi din rândul  minorităţilor; oprimarea Bisericii Ortodoxe, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, persecuţiile  împotriva mişcării sioniste.  (9) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă  de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).  (10) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi  germanilor.  (11) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii  occidentale, cenzura, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori protestatari  (1945-1989).  (12) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Procesele împotriva studenţilor  protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi Securitate (1958-1960), precum şi înscenările  din 1965 şi din anii următori.  (13) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte  greve din anii 1980.  Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.  (14) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii 70 şi 80. Arestarea şi asasinarea celor  mai curajoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a  diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a persoanelor  pe care regimul le considera vinovate de trădare.  (15) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin demolările  din anii 1980, inspirate de  grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia lichidării marilor repere culturale şi istorice.  Constrângerea unei părţi a populaţiei României de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de  „sistematizare” a zonelor rurale.  (16) Consecinţele dezastruoase ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de  morţi.  (17) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea  populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la  care regimul a condamnat un întreg popor.  (18) Utilizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a  puterii comuniste. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o  întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui absurd experiment de inginerie socială.   (19) Distrugerea reperelor morale ale societăţii româneşti şi a valorilor ei de solidaritate, în  lipsa cărora un popor nu poate deveni autorul liber al propriei sale istorii.  (20 ) Masacrarea cetăţenilor revoltaţi, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, cu aprobarea  conducerii PCR, şi cu participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul  Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989.  Pentru aceste motive,  Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la  înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989.  Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul  comunist din România a fost ilegitim şi criminal.  Condamnând sistemul comunist din România, îmi afirm admiraţia pentru eroismul celor care  s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice anihilate de  comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Aduc aici, în sesiunea  solemnă a Camerelor reunite ale Parlamentului român, un omagiu marilor oameni de stat ca  Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu şi Ion Flueraş, martirilor Bisericilor precum Iuliu  Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor  partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist,  oponenţilor şi disidenţilor. Ţin să-mi exprim preţuirea faţă de curajul patriotic şi demnitatea  tuturor supravieţuitorilor din închisorile comuniste, care sunt ultimii martori direcţi ai tragediei  noastre ca naţiune. Ţin de asemenea să elogiez gestul intelectualilor care şi-au ridicat direct  glasul împotriva lui Nicolae Ceauşescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea  Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat, căzut astăzi  cu totul în uitare, al lui Liviu Babeş, care pe 2 martie 1989 şi-a dat foc la Poiana Braşov pe  pârtia Bradu în semn de protest faţă de un regim criminal. În acelaşi timp, îmi exprim  compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român.  Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”,  „Radio France Internationale”, au contribuit esenţial la informarea cetăţenilor României  privind situaţia din ţară şi din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio „Europa  Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni.  Omagiez memoria unor Ghiţă Ionescu, Mihai Cismărescu, Noel Bernard şi Vlad Georgescu,  oameni care au luptat cu altruism şi pasiune pentru cunoaşterea şi rostirea adevărului. Îi  elogiez pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, cei care, exilându-se fizic, au continuat să  trăiască zi de zi pentru poporul român, ţinând trează, prin emisiunile lor de neuitat de la  Europa Liberă, conştiinţa morală a românilor.  Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul  rând Partidul Comunist Român şi Securitatea. Vreau să fiu bine înţeles. Nu mă refer nicio  clipă la marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi  să participe lunar la şedinţe golite de orice conţinut. Mă refer la instituţia „partidului  conducător”, deci la aparatul care a făcut posibil regimul totalitar comunist. În cazul  Securităţii, a fost vorba de o instituţie esenţială în susţinerea statului totalitar comunist,  ilegitim şi criminal.  În numele statului român, îmi exprim regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii  comuniste. În numele statului român, cer scuze celor care au suferit, familiilor lor, tuturor  celor care, într-un fel sau altul, şi-au văzut destinele ruinate de abuzurile dictaturii.  Raportul Final conţine numeroase propuneri. Mi-au reţinut atenţia următoarele:  – Solicit susţinerea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a declaraţiei mele de  condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora,  în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie  2006.  – Susţin propunerile Comisiei de stabilire a unei zile comemorative în memoria victimelor  represiunii şi terorii comuniste şi propunerea ridicării în Capitală a unui Monument al  Victimelor Comunismului.  – Susţin înfiinţarea în Bucureşti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Acest  muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor societăţii  deschise. Pe lângă Muzeu este necesară crearea unui centru de documentare destinat  informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru  înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de  constrângere spirituală.  – Propun organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu  documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative  pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.  – Susţin organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare din ţară, în care să  fie prezentat conţinutul Raportului, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.  – Propun formarea unui grup de cercetători care să elaboreze, o Enciclopedie a comunismului  românesc. Acelaşi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual  şcolar.  – Susţin necesitatea identificării unor soluţii legale în vederea anulării condamnărilor emise pe  baza unor articole cu caracter politic, anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată  rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt  „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea  desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”.  – Susţin modificarea cadrului legislativ prin care să fie înlesnită procedura de acordare a  cetăţeniei române celor cărora le-a fost retrasă de statul totalitar.  – Susţin modificarea şi completarea cadrului legislativ privind accesul la arhivele legate de  perioada comunistă. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa  transparenţei şi accesibilităţii arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite de către membrii şi  experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale  trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric.  Neglijarea îndeplinirii obligaţiei de modificare a Legii Arhivelor arată lipsa de voinţă politică  în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului  comunist. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber  şi neîngrădit.  – Susţin solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin  care au trecut.  – Susţin propunerea privind înfiinţarea unui sistem de 12 burse acordate anual, pe bază de  concurs, unor cercetători tineri interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii  comuniste.  – Afirm necesitatea adaptării Raportului Final pentru obiective cu caracter didactic (un manual  despre dictatura comunistă din România) care să fie predat în învăţămîntul mediu.  Daţi-mi voie să adaug că aplicarea propunerilor pe care mi le-am asumat astăzi va da roade  numai dacă ne vom elibera de orice spirit partizan. După 17 ani de la revoluţia din 1989, nici  un partid din România nu trebuie să urmărească politizarea actului de condamnare a  comunismului. Gestul meu de azi este consecinţa firească a faptului că ne-am asumat, ca  naţiune, valorile democratice. În numele acestor valori avem obligaţia de a prelua din istoria  noastră ceea ce vrem şi ceea ce nu vrem să definească identitatea noastră de români şi de  viitori cetăţeni ai Uniunii Europene. Or, comunismul de export pe care l-am trăit pe pielea  noastră vreme de cinci decenii, este o rană în istoria României, o rană care încă mai supurează  şi pentru care a venit vremea să se închidă o dată pentru totdeauna.  Evocând acum o perioadă pe care mulţi ar dori să o uite, am vorbit atât despre trecut, cât de  măsura în care noi, cei de azi, dorim să mergem până la capăt în asumarea valorilor libertăţii.  Aceste valori, chiar înainte de a fi ale României sau ale Europei, ţin de valoarea universală,  sacră, a persoanei umane. Dacă ne întoarcem acum către trecut, o facem pentru a rămâne cu  faţa spre un viitor în care dispreţul faţă de individ nu va mai rămâne nepedepsit.  Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebăm cu  toţii cum vrem să trăim de acum înainte.  Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, dacă înţelegem ce  ne împiedică să fim mai performanţi, mai curajoşi, mai încrezători în forţele noastre.  Pe de altă parte, nu trebuie să dăm dovadă de aroganţă istorică. Scopul meu vizează o autentică  reconciliere naţională, şi asta cu atât mai mult cu cât numeroase tare ale trecutului continuă să  ne marcheze. Societatea noastră suferă de o neîncredere generalizată. Instituţiile statului nu par  încă să urmărească vocaţia lor reală, care ţine de exercitarea deplină a tuturor drepturilor  civile. De la ce se întâmplă în spitale, la procesul de restituire a proprietăţilor, la modul cum se  desfaşoară actul de justiţie, la relaţia instituţii publice-cetaţean şi până la realitatea  penitenciarelor, vedem că lipsa de respect pentru om nu a dispărut încă.  Poate că unii se întreabă ce anume ne dă dreptul să condamnăm ? Ca preşedinte al românilor,  aş putea invoca faptul că am fost ales. Dar cred că avem o motivaţie mai         importantă: dreptul  de a condamna ni-l dă obligaţia de a face să funcţioneze instituţiile statului de drept într-o  societate democratică. Nu avem voie să compromitem aceste instituţii. Ele n-au voie să fie  discreditate prin faptul că ne apropiem de ele cu deprinderile şi mentalităţile trecutului nostru  recent. Eu însumi am criticat adeseori imperfecţiunile sistemului nostru politic, ineficienţa  anumitor instituţii. Dar vinovate nu sunt instituţiile statului de drept, ci modul în care noi le  facem să funcţioneze, modul în care mulţi înţeleg să le utilizeze pentru realizarea propriilor  interese.  Sunt mulţi, de asemenea, cei care, răzbiţi de greutăţile de astăzi, par să-şi fi pierdut încrederea  în virtuţile democraţiei în care am intrat. Ei ajung să privească nostalgic spre un trecut care, în  momentele grele ale acestei prelungite tranziţii, începe să le pară dintr-o dată luminos.       Am să  le răspund că,   merită să-şi reactiveze memoria. Să-şi amintească frigul, foamea, întunericul şi  umilinţa care pusese stăpânire peste vieţile noastre. În casele multor români acestea mai există,  din păcate, şi astăzi. Nu trebuie să uităm că nicio societate adevărată nu se poate ridica pe  exproprierea libertăţii cetăţenilor ei. Nicio bunăstare nu e posibilă într-o societate de oameni  neliberi. Poate că răul cel mai mare pe care l-a făcut comunismul este ignorarea rostului  libertăţii pentru fiinţa umană. Numai că instituţiile libertăţii democratice nu funcţionează de la  sine. Orice maşinărie administrativă, ca să funcţioneze, are nevoie de oameni calificaţi nu  numai profesional, dar calificaţi şi pentru democraţie şi libertate.  Am văzut cum sistemul totalitar comunist a degradat simultan comportamentul instituţiilor şi  pe cel al oamenilor. Trebuie să recunoaştem că mentalităţile comuniste continuă să influenţeze  societatea românească. Am crezut că putem uita comunismul, dar nu a vrut el să ne uite pe noi.  Astfel, condamnarea acestui trecut apare ca o prioritate a prezentului, fără de care vom purta şi  în viitor ceva ce seamănă cu povara unei boli nevindecate.  Memoria crimelor comise de regimul comunist din România ne ajută să mergem înainte cu un  pas mai decis, să realizăm schimbările atât de necesare, dar ne ajută şi să apreciem cadrul  democratic în care trăim. Condamnarea comunismului ne va încuraja să fim mult mai  circumspecţi faţă de propunerile utopice şi extremiste, care vor să pună în discuţie ordinea  constituţională şi democraţia. În spatele discursurilor nostalgice sau demagogice se află de  multe ori tentaţia autoritarismului sau chiar a totalitarismului, a negării exploziei de energii  individuale, de inventivitate şi creativitate care şi-a făcut loc după decembrie 1989. Am scăpat  definitiv de teroare, am scăpat de frică, astfel încât nimeni nu mai are voie să ne pună  drepturile fundamentale sub semnul întrebării.  Lecţia trecutului ne dovedeşte că orice regim care-şi umileşte cetăţenii nu poate dura şi nu  merită să existe. Acum, fiecare cetăţean poate să ceară liber respectarea drepturilor sale  inalienabile, iar instituţiile statului trebuie să lucreze astfel încât oamenii să nu se mai simtă  umiliţi. În această perioadă de tranziţie s-a vorbit mult despre criza morală a societăţii. Ea ţine  de numeroase aspecte ale vieţii zilnice. Sunt sigur că vom lăsa în urmă starea de neîncredere şi  pesimismul social în care ne-au cufundat anii de tranziţie dacă vom face, împreună, un  adevărat examen de conştiinţă naţională. Declaraţia mea de astăzi şi propunerile pe care vi  le-am prezentat vor încuraja acest proces.  Nu vreau să devin „Preşedintele care a condamnat comunismul”. Vreau numai să fiu şeful unui  stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare,  vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut.  Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un  teren  curat.
Vă mulţumesc ! La mulţi ani români! Sărbători Fericite!
18 Decembrie 2006

 

Alexandru Petria- Rezultatele sunt atât de grandioase încât muritorii n-au cum să le vadă. Traian Băsescu ne-a demonstrat, în timp, că a făcut un simplu exerciţiu de demagogie.

Anunțuri

3 comentarii to “Apa de ploaie a condamnarii comunismului. Cinci ani de la citirea Raportului Tismaneanu”

  1. Il est difficile pour des gens qui ont servi le régime comme des laquais de véritablement le condamner car ils se condamnaient eux-mêmes. C’eût été se tirer une balle dans le pied… Il faut faire illusion, faire effet de réalité comme on le dit en littérature.

  2. De fapt ,se implinesc in zilele acestea 22 de primaveri de cand au inceput sa se faca partide in Romania,insa majoritatea au fost facute de politruci ;iar cele care nu au fost facute de politruci au disparut sau sant pe cale;prin definitie politrucii de aceea sant politruci ca au invatat sa scrie si sa vorbeasca convingator ;dar cand e vorba sa-si respecte cuvantul…bate vantul….aceasta e politica ..demagogie prin vocatie …….am avut trei presedinti …care s-au diferentiat intre ei prin gradul de demagogie in cuvantari..trei doamne si toti trei…au fost demagogi…Iliescu,Constantinescu si Basescu…ca altcineva cine..? cei mai buni dintre cei buni…..
    http://www.homepagepays.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: