Radu Afrim, succes in Germania. Felicitari!

Presa romaneasca e prea ocupata cu vrajitoarele care au fraierit un ciopor de prosti si proaste, normal, doar n-o sa relateze despre un succes important in Germania al regizorului Radu Afrim…

Exceptie- Oradetimis.ro>

„EXCLUSIV: Mare succes al regizorul Radu Afrim la Teatrul Cuvillies din München! Corespondenţă specială de la Veronica Kirchner
Scris de Ora de Timis la 20 Dec. ora 23:30 Comentarii

Când peştii cad din cer, încep oamenii să vorbească. Debutul regizorului Radu Afrim la renumitul teatru Cuvillies din München (18 decembrie 2011), cu piesa “Când ploaia se va sfârşi”, a transformat drama lui Andrew Bovell într-o apocaliptică baladă între pictura lui Goya, “Saturn îşi devorează unul dintre fii“, şi romanul lui Javier Marias, “Inima mea atât de albă”.

Cu imagini surealiste, cu puncte de umor, cu detalii simbolice, cu o echipă de actori energici, regizorul român de teatru Radu Afrim construieşte pe scena teatrului german o atmosferă de “film scenic”, pentru care, la final, este aplaudat minute în şir şi chemat la scenă. Sub cupola teatrului construit în 1752, păzită de sculpturile de îngeri rococo, se declanşează la finalul a aproape două ore de tensiune teatrală euforia spectatorilor, strigăte de “Bravo!” se rostogolesc din toate colţurile în direcţia scenei, unde actorii germani dau încă o reprezentaţie în lumina reflectoarelor, de data aceasta de nedumerire reală. Nu că nu ar fi crezut în succesul piesei, însă reacţia publicului din această seară, după alte premiere ce au avut loc la Cuvillies Theater şi care au pierdut o parte din spectatori la jumătatea timpului, surprinde actorul german obişnuit cu emoţii de obicei împachetate şi numai bănuite, şi nu atât de evidente.

Sfârşitul poate fi un început. La fel ca în drama lui Andrew Bovell, regizată de Radu Afrim. Pe scenă, un tată îşi aşteaptă fiul pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Aşteptarea – mai toate personajele din această dramă aşteaptă cândva, ceva sau pe cineva, însă întotdeauna iubirea şi, cu toţii, sfârşitul ploii – are loc între pereţii gri ai scenei gândite de scenograful Helmuth Stürmer.

Pereţi de un “alb distrus”, un leitmotiv textual, care se referă nu numai la lumea exterioară, ci şi la lumea interioară a caracterelor.

Ascultăm un dialog telefonic dintre un tată şi un fiu şi ne aflăm în Australia anului 2039. Nu a mai plouat de ani de zile, tatăl nu şi-a mai văzut fiul de ani de zile, monologul lui Gabriel York (extraordinar, actorul Götz Schulte) se scurge precum sunetele picăturilor de ploaie, de o raritate dureroasă, din coloana sonoră. “Nu cred în Dumnezeu şi nici în minuni”, o declaraţie care pune un semn de întrebare de acum încolo, pe tot parcursul piesei.

Şi totul începe. Cu un peşte care cade din cer şi cu un fiu, primul care reuşeste să distrugă bariera de tăcere şi de secrete a două familii, peste patru generaţii, peste 70 de ani şi peste două continente, două familii legate printr-o vină capitală.

Meritul lui Radu Afrim, pentru care a fost răsplătit şi în timpul reprezentaţiei cu aplauze, este capacitatea sa de a face personajele să-şi trăiască singurătatea şi chinurile interioare sub ochii spectatorilor. Un moment de o intensitate dusă la graniţa umanului a fost cel în care una dintre mame ţine îmbrăţişată la piept urna fiului mort şi începe să-i mănânce cenuşa. Un simbol care trimite şi la pictura lui Goya, “Saturn îşi devorează unul dintre fii”, pictura care l-a şi inspirat pe dramaturgul englez, Andrew Bovell, la compunerea acestei piese.

Deşi acţiunea este complexă, sare peste ani, din 1950 până în 2036 şi înapoi, şi peste continente, din Europa până în Australia şi înapoi, imaginile de puzzle se aşază şi umplu golurile, vederile trimise de un personaj altuia sunt ca un fir al Ariadnei în labirintul de secrete – pedofilie şi crimă, printre altele –, pe care Radu Afrim îl pune la îndemâna spectatorului. Actorii (extraordinari, mai ales Barbara Melzl, Götz Schulte, Lukas Turtur şi Andrea Wenzl) susţin monologuri puternice, dansează pe frigidere (fericită alegere a coregrafului bucureştean, Florin Fieroiu, pentru această piesă), urlă din străfundurile lui Orfeu, se zvârcolesc pe parchet, se îmbrăţişează cu disperare, se distanţează în răceala ploii, tac şi ascultă, sau încep să vorbească.

Impresionant este jocul comun al Barbarei Melzl şi Andreei Welz (bătrâna şi tânăra Elizabeth), pe care Radu Afrim le lasă la un moment dat împreună pe scenă, deşi ele joacă unul şi acelaşi personaj, însă două generaţii diferite.

Mereu plouă. Mereu se vorbeşte despre ploaie, se scutură umbrele şi pardesie, maşini de spălat încearcă să spele trecutul însângerat, mereu apare motivul “Dar în Bangladesh au avut loc inundaţii, aşa că nu ne putem plânge”. Motivele textuale dau o anumită muzicalitate cursului poveştii, sunt ancore în urmărirea acţiunii şi a personajelor, atmosfera apăsătoare este din când în când destrămată de talentul lui Radu Afrim de a găsi umor şi a-l construi ca un nor senin în ploaia care cade continuu.

Un alt element des este cel al peştelui, cu toată simbolistica sa, de la cea a creştinismului (Gabriel York ţine în mână peştele căzut din cer şi declară categoric că el nu crede în Dumnezeu şi în minuni), până la actualitatea distrugerii naturii şi cea a trecerii timpului (Elizabeth Law, cea tânără, aşază pe parchet schelete de peşte). Se mănâncă supa de peşte, fiecare generaţie are oala proprie cu supă, pentru că “face bine la creier, aşa se zice”.

Intensitatea dramatică creşte de la un episod la altul (minunata secvenţă în care Gabriel Law se urcă pe umerii tatălui, Henry Law, de fapt dispărut de ani de zile şi pe care el îl caută, sugerând căţărarea pe o coastă de pe plaja oceanului, în dorinţa de a se arunca în gol), crima şi moartea sunt bănuite din ce în ce mai mult prin motivul sângelui (de la tăierea mâinii într-un pahar de sticlă spart, de la sângele de pe chipul lui Henry Law sosit într-un târziu acasă, din rufele ude puse la spălat şi care apar după aceea pătate de sânge, până la accidentul de maşină în care Gabriel Law moare, lăsând în urmă un copil încă nenăscut). Şi totuşi este şi lumină în piesă, într-un frigider ard lumânări, melodia lui Annie Lenox, Here comes the rain again, are o notă optimistă, îndemnând la vorbit, la destrămarea tăcerii.

Deosebita artă de a aduce generaţii diferite pe scenă, ca o suprapunere de cauză şi efect, ca în momentul accidentului de maşină. În fundalul scenei se află maşina albă, de un “alb distrus” de sânge, în care se afla Gabriel Low şi Gabrielle York, cea tânără, iar în prim-plan Gabrielle York, mulţi ani mai târziu, care a supravieţuit şi care însă acum, suferind de demenţă, ţine un monolog furios al suferinţei maxime.

Când peşti cad din cer, încep oameni să vorbească. Când oamenii încep să vorbească, se opreşte ploaia. Un final în care Radu Afrim îi reuneşte pe toţi cei nouă actori la câteva mese unite între ele, într-o imagine care aduce aminte de Cina cea de taină. Lumina gri se transformă într-o lumină caldă, ocrotitoare, Gabriel York începe să-i vorbească fiului, fiecare dintre personaje primeşte câte un simbol propriu, aici o creangă ruptă de copac, aici un pantof de copil mic, caracterele se ating în sfârşit, generaţiile diferite se privesc în sfârşit descoperindu-se. Şi, în sfârşit, întorc capetele şi privesc cu toţii în aceeaşi direcţie, spre apocalipticul peşte care umple scena.

În sală explodează aplauzele chemând pe scenă actorii şi regizorul – un Radu Afrim, deşi obişnuit cu succesul, cu ochii umezi şi care avea să mărturisească după aceea: “O astfel de bucurie nu am mai simţit din anii studenţiei, când am primit premiul pentru regie de la Slobozia”.

Vecinul meu de scaun, aveam să aflu ulterior, un medic din Germania, rămâne la finalul piesei încă aşezat şi dă din cap parcă zăpăcit, şi mă întreabă, văzând că fac poze: “Este acela regizorul?” La răspunsul meu afirmativ mărturiseşte că văzuse piesa cu ceva timp în Darmstad, într-o altă regie, dar ce a fost pus aici în scenă “de băiatul acesta a fost ceva unic”. La sărbătorirea de după premieră, Barbara Melzl, unul dintre personajele cu cea mai lungă apariţie în piesă, crede că unicitatea regiei lui Radu Afrim e dată de talentul său extraordinar de “a scrie poezie prin imagini. Îl iubesc!”. Andrea Wenzl, cea care a primit aplauze şi în timpul reprezentaţiei după un moment coregrafic şi un monolog fantastic, crede că “este un început nou pentru teatrul de aici”.

Veronica KIRCHNER

Nota redacţiei: Piesa “Când ploaia se va sfârşi” (das Ende des Regens) se joacă în 21.12.2011 / 23.12.2011 / 04.01.2012 / 10.01.2012/ 16.01.2012 21.01.2012 / 25.01.2012 / 02.02.2012 la Cuvillies Theater München.”

Felicitari, Radu!

Anunțuri

One Comment to “Radu Afrim, succes in Germania. Felicitari!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: