Impostorul Dan Puric

Frumos vorbeste Dan Puric pentru loaze si inculti. Nu ia pauza nici de Craciun pe micul ecran. Se pricepe sa povesteasca de la pasari pana la programul zilnic al lui Dumnezeu ori la reumatismul piticilor de gradina, daca este intrebat. Cred ca si la scos bataturile din talpa cu lama de ras. Si ce il asculta lumea pe acest informator al Securitatii. Impostorii au trecere.

Să ne amintim de Călin Nemeş!

În această dimineaţă, prietenul, de pe când frecventam cafeneaua „Arizona” şi cenaclurile literare clujene, regizor Lucian Tănase mi-a atras atenţia asupra unui articol scris de poetul şi ziaristul Sorin Grecu despre Călin Nemeş. A făcut-o într-un comentariu la o postare de-a mea pe Facebook. Tot într-un comentariu spuneam că de multe ori mă cuprinde dorul de Călin, îndeosebi în decembrie când mă gândesc mai profund la revoluţie. Tănase şi-a exprimat dezacordul în legătură cu o fază povestită de Grecu, unde apare şi el ca protagonist. Poate că are dreptate Lucian, poate că are dreptate Sorin. N-am habar, dar textul reuşeşte să-l portretizeze destul de exact pe Călin Nemeş, aşa cum l-am cunoscut.
Revolutia la Cluj. Fotografie realizată de prof. Răzvan Rotta

Redau articolul lui Sorin Grecu:

Dor de Călin Nemeş

Ai de-a rândul, după fatidica zi de 8 iulie 1993, data sinuciderii lui Călin – unul din eroii revoluţiei din 1989 de la Cluj – am fost mistuit de cumplite remuşcări, de parcă dispariţia lui mi s-ar fi datorat. De ce? Pentru simplul fapt că eu sunt cel care i-am „afluit” hotărâtor destinul spre scenă, cu ocazia unei întâmplări artistice petrecute prin anii 1979 – 1980. Practic pot spune, fără urmă de şovăială, sunt cel care l-am scos pe Călin Nemeş din masa amorfă de anonimi. Încă elev pe atunci, la Liceul Ady-Şincai, aveam 17 – 18 ani şi – încununat de laurii unui debut poetic timpuriu în revistele literare – eram şeful interimar al Cenaclulului Casei Armatei „Nicolae Tăutu” din Cluj. Decizia de a mă numi în această „foncţie” aparţinuse comandantului Casei Armatei de atunci, colonelul Răduţă, după ce şeful cenaclului, marele poet Vasile Preda – astăzi plecat dintre noi – fusese promovat la Bucureşti iar adjunctul său fusese înlocuit pentru obiceiuri – dovedite – pidosnice. Aşadar, prin acest straniu concurs de împrejurări, subsemnatul, un tînăr abia ieşit din adolescenţă – dar cu câteva premii naţionale de poezie la activ – conduceam „ostilităţile” la un spectacol susţinut alături de elevii Liceului de Arte Plastice din Cluj, în sala lor festivă. Acolo l-am cunoscut pe Călin. Era elev seralist, prin clasa a treisprezecea (aflasem că avea în spate un trecut încărcat de privaţiuni datorat faptului că părinţii erau despărţiţi, iar el fusese pasat de ici-colo de către aceştia, de multe ori ajungând să locuiască pe unde se nimerea). Ca meserie, dacă îmi amintesc bine, muncea ca zilier – iar la şcoală, cu o ambiţie ieşită din comun – deprindea tainele picturii. De fapt, se trăgea dintr-o familie de pictori de renume. Ţin minte, cu acea ocazie Călin ne-a făcut praf pe toţi după ce-a recitat splendid – în maniera lui Pittiş – „Septentrion”-ul lui Radu Stanca. Lucru care m-a determinat să-l invit – la „concluziile” pigmentate cu alcool, de după spectacol – să devină membru al cenaclului nostru. Şi Călin a făcut-o cu bucurie, devenind în scurt timp un om de bază pentru noi, fiind în scurt timp  racolat de celălalt cenaclu – de fapt cel mai important al Clujului –  „Gaudeamus”, condus de regretatul Radu Săplăcan.  Despre cenaclurile Clujului din acea vreme se pot spune multe, însă un lucru e extrem de clar: şi Cenaclul „Tăutu” şi „Gaudeamus” evitau, pe cât posibil stilul impus de Adrian Păunescu prin cenaclul „Flacăra”, căutând să se distanţeze de acesta printr-o manieră mai intimistă, adresată direct sufletului – şi mai puţin lozincardă. De altfel, în mijlocul nostru tronau personalităţi muzicale precum Marcela Saftiuc, Cristina Benyo (ambele plecate între timp din ţară de teama comunismului) dar şi „haiduci” extrem de spectaculoşi precum „Roberto Girra Gheţi” (care jucase rolul „Bîlbîitului” în serialul „Pistruiatul”), Vasile Cionca, George Traian-Sevan, Costel Amorăriţei sau soldatul în termen, folkistul de renume de mai târziu Emerich Imre.
Şi acum o întâmplare cu Călin, petrecută la un spectacol susţinut prin 1980 de către cenaclurile reunite ale Clujului, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor. Pocinogul pe care Călin mi l-a făcut cazia acelui spectacol a fost atât de mare încât dacă actorul n-ar fi păţit atunci un necaz, cred i-aş fi administrat o formă oarecare de corecţie fizică, doar ca să-i demonstrez cât de tare m-a supărat. Arătam în rândurile precedente că – în ciuda vârstei noastre fragede – alcoolul ne ştia deja pe de rost, vorba lui Mircea Dinescu. Alcoolul – trebuie spus – a constituit pentru mine şi pentru mulţi alţi camarazi de-ai mei, inclusiv pentru Călin, o extraordinară formă de evadare din penibilul şi cenuşiul cotidian al „epocii de aur” şi, ca şi în cazul eroilor noştri hieratici din „Septentrion” sau din „Craii de Curtea Veche”, acesta ne dădea forţa de a parcurge mai uşor vremurile. Ca să revin, înaintea acelui spectacol i-am dat lui Călin suma de 50 de lei – bani buni la acea vreme – urmând ca el să mai pună 50 şi apoi să cumpere, de la alimentara din proximitatea Casei de Cultură a Studenţilor, o sticlă cu lichior de ciocolată. Urma s-o bem împreună. Însă, spre marea mea uimire şi supărare Călin n-a mai apărut cu lichiorul. A intrat pe uşa din dos a Casei şi, într-una din cabinele de machiaj,  din câteva îngiţituri a băut toată sticla. Apoi, în scurt timp timp s-a prăbuşit, în comă alcoolică. A venit degrabă salvarea, l-a transportat la spital iar spectacolul s-a desfăşurat mai departe, însă fără contribuţia lui. Abia mai târziu am aflat – parcă de la Dorin Andone, partenerul şi prietenul noastru de atunci, actualmente actor de prestigiu la Teatrul Naţional din Bucureşti – că bunul Călin comisese gestul în mod deliberat pentru a impresiona o domnişoară, care-l părăsise. Aşadar, o primă tentativă de sinucidere, însă „la scară mică”, petrecută în anii ’80, şi tot din motive sentimentale.

O altă întâmplare legată de el a avut loc în anul 1992, într-o noapte, în centrul Clujului. Călin devenise tot mai scârbit de situaţia în care ajunsese România, de faptul că vechii comunişti se repliaseră deja şi valorile impuse de revolta populară din decembrie 1989 fuseseră deja anihilate de către “emanaţi”. Aveam certitudinea că Umbra morţii începea deja să plutească deasupra lui. Scria texte de genul: “Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o zi se va încheia şi viaţa noastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care  soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că, imediat după acest ultim amănunt al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie ’89. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor. Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Revin acum la întâmplarea din centrul Clujului. Era aproximativ miezul nopţii. Ca din neant, îl văd apărând pe Călin, însoţit de eternul său prieten, actorul şi regizorul Lucian Tănase. Amândoi în formă mare. În urma lor, o patrulă de poliţie, dornică să vadă cine face gălăgie. În momentul când şeful patrulei realizează că are de-a face cu Călin Nemş, se albeşte la faţă şi dă înapoi. Călin, din contră, „atacă”. Îl roagă pe poliţist, ca-ntr-o piesă absurdă, să-l aresteze. Îi întinde mâinile lipite una de alta, doar să-i pună cătuşele. Poliţistul repetă: „Nu se poate, domnu’ Nemeş, să vă arestez tocmai de dumneavoastră, doar sunteţi eroul Clujului…” Călin insistă: „Şi ce folos, dacă tot comuniştii au pus mâna pe ţară, în ciuda sacrificiilor martirilor noştri?” Şi dialogul continuă în acelaşi sens, minute în şir, iar în final poliţiştii se retrag, fâstâciţi. Călin, cu un aer damnat pleacă, la rândul său, gardat de  Lucian Tănase, să mai bea ceva, într- un local de noapte. Am fost martorul unui moment în care Călin ar fi vrut să pornească încă o revoluţie….

După moartea sa năpraznică din 1993, legăturile mele cu familia lui s-au înmulţit. Am intrat în domeniul televiziunii şi am făcut vreo două documentare dedicate acestuia, dar cu câteva luni mai înainte am apărut în filmul realizat în memoria lui Călin de către fostul meu coleg de liceu, regizorul Marius Şopterean. Dintre toţi, cel mai tare m-am împrietenit cu tatăl lui, Ghiţă Nemeş (mort în urmă cu vreo doi ani urmă, Dumnezeu să-l ierte), dar şi cu mama lui Călin, cu sora vitregă, cu mătuşile şi verişorii. Cu soţia artistului nu ţin minte măcar să fi schimbat vreun cuvânt, vreodată.  Ştiu doar că dintotdeauna i-a provocat, multă, multă suferinţă lui Călin şi, în ciuda acestui fapt, acesta o iubea necondiţionat.

Iată o mostră a marelui talent de scriitor al lui Călin, surprins într-o poezie, în care pare a apărea şi decriptarea motivului gestului disperat, comis în fatidica zi de 8 iulie 1933. Poemul l-am primit, personal, de la Ghiţă Nemeş, cu câteva luni înainte de moartea sa, spunea el, ca să mi-l amintesc pe Călin toată viaţa. Din câte am înţeles de la Ghiţă, a fost ultima scriere a acestuia, înainte de a plonja în lumea umbrelor. Iată poemul:

Din ce în ce singurătatea vine

Mai mult prin tine – mai puţin prin mine

Ne-ndepărtăm şi nu cred că e bine

Parcă te-aud că-mi spui: „M-am  plictisit, Căline…”

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi dacă dragostea poate o să moară

Nu m-ai iubit şi nu o să te doară…

Din ce în ce ne adâncim în gânduri

Şi aşteptăm să plouă printre rînduri

Din vise mi se zbat atâtea vânturi

Uităm de flori, de stele, de pământuri

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi fericiţi să fim nu ne mai lasă

…Unde-i Speranţa, ceaţă luminoasă?…

Azi e 21 decembrie, ziua când, în 1989, Călin a fost grav rănit în Piaţa Libertăţii din Cluj. Atunci s-a dus şi marele său prieten Luci Matiş, alături de alţi clujeni aflaţi în centrul municipiului să-şi strige suferinţa.

Eu trăiesc mai departe, paralizat, însă aparent impecabil, asemeni pantofilor infirmului. Refuz, în laşitatea mea să fac vreun gest eroic – asemeni lui Călin. Mă uit pe geam şi fulgii de nea îmi demonstrează că s-a făcut din nou iarnă. Mi-e tare dor de Călin. Uneor parcă îl văd, aievea, ieşind din neguri şi zicându-mi, cu delicateţe, aşa cum doar el obişnuia să-mi spună: „Ce mai faci, Sorinule?”

Sorin Grecu
Sursa- http://patriaonline.ro/dor-de-calin-nemes/
… şi o poză de remember de pe pagina de FB a lui Lucian Tănase

Victor Ioan Frunză, Călin Nemeş , Mircea Ghiţulescu, Mihai Mănuţiu, Diana Cozma şi Lucian Tanase

Basescu& Havel& Goma. Poeme de Aleksandar Stoicovici

Ce mi-a placut Basescu vorbind de Havel, ba chiar si de Paul Goma. Daca cu Havel a avut in comun blugii- cehul i-a purtat, el i-a vandut, apoi cu Goma legatura e mai profunda. Goma a primit pumni in gura de la Securitatea unde-si lasa Basescu turnatoriile. Asa ca presedintele unora a fost indreptatit sa cuvante.

 

Poeme de Aleksandar Stoicovici

 

cântec de leagăn și de moarte  

acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic

lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun

și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă

 

inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea

căzută în grâul roșu de toamnă

 

moartea nu înseamnă mai nimic

într-un loc în care câinii își îngroapă propiile oase

 

dacă refuzi să vorbești te vei înfrăţi cu șerpii

va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece

pentru a-ţi  îmbălsăma singurătatea

dacă refuzi să vorbești

te vei înfrăţi cu șerpii

 

la marginea orașului cu mii de ferestre suntem doar noi

unul mai tăcut decât celălalt

 

în podul casei bunicul stă întins pe jos

cu lama cuțitului înfiptă-n spate

inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor

 

iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm

 

acolo unde copiii flămânzi adorm

 

devenise atât de minunată

încât animalele se adunau în jurul ei

o împingeau cu boturile reci până la marginea pădurii

o îngropau sub straturile de frunze

 

acolo unde copiii flămânzi adorm

strângând în pumni rădăcinile copacilor

ca pe nişte ugere pline cu lapte

 

într-o policlinică ordinară la marginea unui parc

am aţipit şi am visat

că umbra mi s-a dezlipit de trup.

copiii plângeau sub pământ şi lacrimile lor

îmi umezeau ochii

 

umbra cobora printre ei

şi le reteza încheieturile ca o pânză de bomfaier

din pumnii încleştaţi pe rădăcini

creşteau încet

alţi copii mai cuminţi

 

într-o policlinică ordinară la marginea unui parc

m-am trezit pe un fotoliu de muşama

lacrimile se uscaseră pe linoleum

 

pumnii îmi zvâcneau în piept ca două inimi

într-un corp nou

 

Alte creatii ale acestui autor aici http://egophobia.ro/revista/?cat=125