Să ne amintim de Călin Nemeş!

În această dimineaţă, prietenul, de pe când frecventam cafeneaua „Arizona” şi cenaclurile literare clujene, regizor Lucian Tănase mi-a atras atenţia asupra unui articol scris de poetul şi ziaristul Sorin Grecu despre Călin Nemeş. A făcut-o într-un comentariu la o postare de-a mea pe Facebook. Tot într-un comentariu spuneam că de multe ori mă cuprinde dorul de Călin, îndeosebi în decembrie când mă gândesc mai profund la revoluţie. Tănase şi-a exprimat dezacordul în legătură cu o fază povestită de Grecu, unde apare şi el ca protagonist. Poate că are dreptate Lucian, poate că are dreptate Sorin. N-am habar, dar textul reuşeşte să-l portretizeze destul de exact pe Călin Nemeş, aşa cum l-am cunoscut.
Revolutia la Cluj. Fotografie realizată de prof. Răzvan Rotta

Redau articolul lui Sorin Grecu:

Dor de Călin Nemeş

Ai de-a rândul, după fatidica zi de 8 iulie 1993, data sinuciderii lui Călin – unul din eroii revoluţiei din 1989 de la Cluj – am fost mistuit de cumplite remuşcări, de parcă dispariţia lui mi s-ar fi datorat. De ce? Pentru simplul fapt că eu sunt cel care i-am „afluit” hotărâtor destinul spre scenă, cu ocazia unei întâmplări artistice petrecute prin anii 1979 – 1980. Practic pot spune, fără urmă de şovăială, sunt cel care l-am scos pe Călin Nemeş din masa amorfă de anonimi. Încă elev pe atunci, la Liceul Ady-Şincai, aveam 17 – 18 ani şi – încununat de laurii unui debut poetic timpuriu în revistele literare – eram şeful interimar al Cenaclulului Casei Armatei „Nicolae Tăutu” din Cluj. Decizia de a mă numi în această „foncţie” aparţinuse comandantului Casei Armatei de atunci, colonelul Răduţă, după ce şeful cenaclului, marele poet Vasile Preda – astăzi plecat dintre noi – fusese promovat la Bucureşti iar adjunctul său fusese înlocuit pentru obiceiuri – dovedite – pidosnice. Aşadar, prin acest straniu concurs de împrejurări, subsemnatul, un tînăr abia ieşit din adolescenţă – dar cu câteva premii naţionale de poezie la activ – conduceam „ostilităţile” la un spectacol susţinut alături de elevii Liceului de Arte Plastice din Cluj, în sala lor festivă. Acolo l-am cunoscut pe Călin. Era elev seralist, prin clasa a treisprezecea (aflasem că avea în spate un trecut încărcat de privaţiuni datorat faptului că părinţii erau despărţiţi, iar el fusese pasat de ici-colo de către aceştia, de multe ori ajungând să locuiască pe unde se nimerea). Ca meserie, dacă îmi amintesc bine, muncea ca zilier – iar la şcoală, cu o ambiţie ieşită din comun – deprindea tainele picturii. De fapt, se trăgea dintr-o familie de pictori de renume. Ţin minte, cu acea ocazie Călin ne-a făcut praf pe toţi după ce-a recitat splendid – în maniera lui Pittiş – „Septentrion”-ul lui Radu Stanca. Lucru care m-a determinat să-l invit – la „concluziile” pigmentate cu alcool, de după spectacol – să devină membru al cenaclului nostru. Şi Călin a făcut-o cu bucurie, devenind în scurt timp un om de bază pentru noi, fiind în scurt timp  racolat de celălalt cenaclu – de fapt cel mai important al Clujului –  „Gaudeamus”, condus de regretatul Radu Săplăcan.  Despre cenaclurile Clujului din acea vreme se pot spune multe, însă un lucru e extrem de clar: şi Cenaclul „Tăutu” şi „Gaudeamus” evitau, pe cât posibil stilul impus de Adrian Păunescu prin cenaclul „Flacăra”, căutând să se distanţeze de acesta printr-o manieră mai intimistă, adresată direct sufletului – şi mai puţin lozincardă. De altfel, în mijlocul nostru tronau personalităţi muzicale precum Marcela Saftiuc, Cristina Benyo (ambele plecate între timp din ţară de teama comunismului) dar şi „haiduci” extrem de spectaculoşi precum „Roberto Girra Gheţi” (care jucase rolul „Bîlbîitului” în serialul „Pistruiatul”), Vasile Cionca, George Traian-Sevan, Costel Amorăriţei sau soldatul în termen, folkistul de renume de mai târziu Emerich Imre.
Şi acum o întâmplare cu Călin, petrecută la un spectacol susţinut prin 1980 de către cenaclurile reunite ale Clujului, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor. Pocinogul pe care Călin mi l-a făcut cazia acelui spectacol a fost atât de mare încât dacă actorul n-ar fi păţit atunci un necaz, cred i-aş fi administrat o formă oarecare de corecţie fizică, doar ca să-i demonstrez cât de tare m-a supărat. Arătam în rândurile precedente că – în ciuda vârstei noastre fragede – alcoolul ne ştia deja pe de rost, vorba lui Mircea Dinescu. Alcoolul – trebuie spus – a constituit pentru mine şi pentru mulţi alţi camarazi de-ai mei, inclusiv pentru Călin, o extraordinară formă de evadare din penibilul şi cenuşiul cotidian al „epocii de aur” şi, ca şi în cazul eroilor noştri hieratici din „Septentrion” sau din „Craii de Curtea Veche”, acesta ne dădea forţa de a parcurge mai uşor vremurile. Ca să revin, înaintea acelui spectacol i-am dat lui Călin suma de 50 de lei – bani buni la acea vreme – urmând ca el să mai pună 50 şi apoi să cumpere, de la alimentara din proximitatea Casei de Cultură a Studenţilor, o sticlă cu lichior de ciocolată. Urma s-o bem împreună. Însă, spre marea mea uimire şi supărare Călin n-a mai apărut cu lichiorul. A intrat pe uşa din dos a Casei şi, într-una din cabinele de machiaj,  din câteva îngiţituri a băut toată sticla. Apoi, în scurt timp timp s-a prăbuşit, în comă alcoolică. A venit degrabă salvarea, l-a transportat la spital iar spectacolul s-a desfăşurat mai departe, însă fără contribuţia lui. Abia mai târziu am aflat – parcă de la Dorin Andone, partenerul şi prietenul noastru de atunci, actualmente actor de prestigiu la Teatrul Naţional din Bucureşti – că bunul Călin comisese gestul în mod deliberat pentru a impresiona o domnişoară, care-l părăsise. Aşadar, o primă tentativă de sinucidere, însă „la scară mică”, petrecută în anii ’80, şi tot din motive sentimentale.

O altă întâmplare legată de el a avut loc în anul 1992, într-o noapte, în centrul Clujului. Călin devenise tot mai scârbit de situaţia în care ajunsese România, de faptul că vechii comunişti se repliaseră deja şi valorile impuse de revolta populară din decembrie 1989 fuseseră deja anihilate de către “emanaţi”. Aveam certitudinea că Umbra morţii începea deja să plutească deasupra lui. Scria texte de genul: “Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o zi se va încheia şi viaţa noastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care  soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că, imediat după acest ultim amănunt al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie ’89. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor. Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Revin acum la întâmplarea din centrul Clujului. Era aproximativ miezul nopţii. Ca din neant, îl văd apărând pe Călin, însoţit de eternul său prieten, actorul şi regizorul Lucian Tănase. Amândoi în formă mare. În urma lor, o patrulă de poliţie, dornică să vadă cine face gălăgie. În momentul când şeful patrulei realizează că are de-a face cu Călin Nemş, se albeşte la faţă şi dă înapoi. Călin, din contră, „atacă”. Îl roagă pe poliţist, ca-ntr-o piesă absurdă, să-l aresteze. Îi întinde mâinile lipite una de alta, doar să-i pună cătuşele. Poliţistul repetă: „Nu se poate, domnu’ Nemeş, să vă arestez tocmai de dumneavoastră, doar sunteţi eroul Clujului…” Călin insistă: „Şi ce folos, dacă tot comuniştii au pus mâna pe ţară, în ciuda sacrificiilor martirilor noştri?” Şi dialogul continuă în acelaşi sens, minute în şir, iar în final poliţiştii se retrag, fâstâciţi. Călin, cu un aer damnat pleacă, la rândul său, gardat de  Lucian Tănase, să mai bea ceva, într- un local de noapte. Am fost martorul unui moment în care Călin ar fi vrut să pornească încă o revoluţie….

După moartea sa năpraznică din 1993, legăturile mele cu familia lui s-au înmulţit. Am intrat în domeniul televiziunii şi am făcut vreo două documentare dedicate acestuia, dar cu câteva luni mai înainte am apărut în filmul realizat în memoria lui Călin de către fostul meu coleg de liceu, regizorul Marius Şopterean. Dintre toţi, cel mai tare m-am împrietenit cu tatăl lui, Ghiţă Nemeş (mort în urmă cu vreo doi ani urmă, Dumnezeu să-l ierte), dar şi cu mama lui Călin, cu sora vitregă, cu mătuşile şi verişorii. Cu soţia artistului nu ţin minte măcar să fi schimbat vreun cuvânt, vreodată.  Ştiu doar că dintotdeauna i-a provocat, multă, multă suferinţă lui Călin şi, în ciuda acestui fapt, acesta o iubea necondiţionat.

Iată o mostră a marelui talent de scriitor al lui Călin, surprins într-o poezie, în care pare a apărea şi decriptarea motivului gestului disperat, comis în fatidica zi de 8 iulie 1933. Poemul l-am primit, personal, de la Ghiţă Nemeş, cu câteva luni înainte de moartea sa, spunea el, ca să mi-l amintesc pe Călin toată viaţa. Din câte am înţeles de la Ghiţă, a fost ultima scriere a acestuia, înainte de a plonja în lumea umbrelor. Iată poemul:

Din ce în ce singurătatea vine

Mai mult prin tine – mai puţin prin mine

Ne-ndepărtăm şi nu cred că e bine

Parcă te-aud că-mi spui: „M-am  plictisit, Căline…”

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi dacă dragostea poate o să moară

Nu m-ai iubit şi nu o să te doară…

Din ce în ce ne adâncim în gânduri

Şi aşteptăm să plouă printre rînduri

Din vise mi se zbat atâtea vânturi

Uităm de flori, de stele, de pământuri

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi fericiţi să fim nu ne mai lasă

…Unde-i Speranţa, ceaţă luminoasă?…

Azi e 21 decembrie, ziua când, în 1989, Călin a fost grav rănit în Piaţa Libertăţii din Cluj. Atunci s-a dus şi marele său prieten Luci Matiş, alături de alţi clujeni aflaţi în centrul municipiului să-şi strige suferinţa.

Eu trăiesc mai departe, paralizat, însă aparent impecabil, asemeni pantofilor infirmului. Refuz, în laşitatea mea să fac vreun gest eroic – asemeni lui Călin. Mă uit pe geam şi fulgii de nea îmi demonstrează că s-a făcut din nou iarnă. Mi-e tare dor de Călin. Uneor parcă îl văd, aievea, ieşind din neguri şi zicându-mi, cu delicateţe, aşa cum doar el obişnuia să-mi spună: „Ce mai faci, Sorinule?”

Sorin Grecu
Sursa- http://patriaonline.ro/dor-de-calin-nemes/
… şi o poză de remember de pe pagina de FB a lui Lucian Tănase

Victor Ioan Frunză, Călin Nemeş , Mircea Ghiţulescu, Mihai Mănuţiu, Diana Cozma şi Lucian Tanase

One Comment to “Să ne amintim de Călin Nemeş!”

  1. Impresionant gestul rememorarii lui Calin Nemes!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: