O proză extraordinară de Alexandru Monciu-Sudinski, cel mai misterios scriitor din literatura română

GULIVER

 

Sunt tot felul de oameni pe stradă cu tot felul de sacoşe în mână

şi ce-i mai rău e că nimeni nu ştie ce se ascunde în ele: ardei graşi, varză, tricouri sportive, dinamită sau şobolani.

Spun asta pentru că el avea o sacoşă, un sac murdar şi-ncăpător în care de fapt nu se-ascundea nimic; s-a prezentat mamei ca igienist de la Deratizare şi a întrebat-o dacă avem şobolani. Mama n-a ştiut ce să spună; tata era pe front şi ea se speria mereu de orice; dar când i-a văzut zâmbetul bun, aproape neajutorat, şi pince-nez-ul caraghios, şi-a dat seama că nu trebuie să se teamă şi i-a vorbit despre pod.

Dar el nu semăna a funcţionar.

De pe-atunci mi-am dat seama. Arăta mai mult a professor sau poate chiar muzicant. În orice caz pince-nez-ul întărea impresia că e muzicant sau aşa ceva şi gândindu-mă la aceasta l-am condos pe scăriţă în pod.

Acolo a-nceput să lucreze.

A cercetat întâi podul: metru cu metru, atent. Descoperi vreo patru-cinci găuri pe care le-astupă cu cârpe; o singură gaură rămase liberă.

Scoase din buzunar o spirtieră minusculă, apoi o tăviţă şi-o pungă cu praf. Presăsă praf în tăviţă; praful era galben; aprinse spirtiera şi-o potrivi dedesubt. Mai îmbrăcă nişte mănuşi scorţoase din piele maro.

Între timp, din tăviţă ieşea un fum leneş şi greu; podul se umplea de miros înecăcios.

Din celălalt buzunar scoase o plasă. Îngenunche şi-acoperi cu plasa gaura neastupată, apoi începu să aştepte.

Stătea îngenunchiat şi părea să asculte foarte adânc ceva; fumul se prelingea pe jos şi era linişte. Avea un aer ciudat de scamator care pregăteşte un truc nou şi nemaivăzut.

Brusc, în plasă năvăliră doi şobolani; se izbiră unul de altul înnebuniţi şi tăcuţi.

Cu mişcări iuţi şi precise omul strânse gura plasei şi, ridicand-o în aer, o scutură în sac. Strânse sacul cu cealaltă mână şi-i călcă gâtul sub genunchi. Potrivi iarăşi gura plasei pese gaură; în sfârşit, mă-nvrednici cu o privire.

“Ei?”

A apărut curând un al treilea şobolan, dar acesta era un pui. Omul l-a smuls din plasă apucându-l de coadă; cu un gest sec îl izbi cu spinarea de pământ.

“Ha!”

Puiul de şobolan agoniză puţin; rămase nemişcat.

Acum mă gândesc că trebuie să fi fost un tip pasional. Lucra în tăcere, absorbit, transfigurat, şi numai din când în când îşi puncta partitura aceea de virtuozitate cu un “ha” sau un “he” scurt.

Toată treaba aceea l-a ţinut câteva ore, timp în care se adunaseră în sac doişpe sau treişpe şobolani. În timp ce-l lega la gură, sacul pulsa.

– Se muşcă, zise, se bat între ei; ca toţi dracii se bat; ar merita să-i vezi… – râzând spre mine cu dinţii galbeni, murdari.

Făcuse o treabă bună şi părea mulţumit; când mama a vrut să-i plătească, a refuzat.

– Îmi fac datoria, doamnă, spuse, şi era a doua oară când cineva spunea că-şi face datoria după ce tata plecase pe front.

– Drăguţ puştiu’, m-a ajutat mult. Şi are ochişorii ăştia vii şi inteligenţi…

A plecat.

Eu am fugit după el şi am îndrăznit:

– Domnule, am spus, ce faceţi acum cu ei? – arătând spre sacoşa cu şobolani.

Se uită la mine. Zâmbea. Parcă măgulit, sau poate doar amuzat.

– Ai ceva treabă? Dacă nu, hai cu mine: am să-ţi arăt.

Pe drum n-am vorbit aproape de loc. Mă simţeam complice la o taină; eram mândru că mergeam împreună şi el duce o sacoşă care se mişcă, iar oamenii nici nu bănuiesc că sacoşa e plină de şobolani.

Avea o casă frumoasă, cu o curte mare; în spatele curţii, grădină cu pomi.

Am intrat înăuntru; acoloera o femeie; eu am spus “Săru’ mâna”, dar femeia stătea cu spatele şi nu ne-a observat.

În cameră, la perete, era o cadă de faianţă; camera nu părea a fi baie, căci era prea mare pentru aşa ceva;

mai era şi o masă în mijloc, o masă ca de spital, goală şi acoperită cu muşama. Mi-a făcut semn să stau jos; între timp s-a spălat pe mâini şi-a îmbrăcat un halat ponosit, cenuşiu. Lângă perete era o cuşcă cilindrică, lungă, făcută din sârme şi table, cu tot felul de mânere caudate, ca de argint.

A ridicat cuşca aceea şi a pus-o oblic în cadă; cu un capăt pe marginea vanei, iar cu celălalt pe fund. A deschis la capătul de sus o uşiţă; a pus sacul cu şobolani pe un scaun în dreptul uşiţei şi după ce l-a potrivit cu gura la intrarea în cuşcă, l-a dezlegat.

Făcea toate lucrurile acestea cu un aer misterios, curiositatea mea îl stârnea se vede, tocmai de aceea nu-mi explica nimic; tăcea, se uita la mine, zâmbea.

Gâtul sacului zvâcni scurt; primul şobolan ţâşni în cuşca de sârmă; s-ar fi repezit în jos dacă nu l-ar fi oprit imediat un grilaj transversal.

Tremura.

Omulmanevră o manetă şi din pereţii cuştii se desprinseră două plăcuţe de tablă nichelate, niţel concave, care strânseră spatele şi burta şobolanului, imobilizându-l. Animalul holba ochii, căsca: plăcuţele strângeau tot mai mult, căci omul învârtea continuu de manetă, apoi radicand grilajul din faţa şobolanului începu să-l manevreze încet spre capătulş de jos, cu ajutorul altei manete. Plăcuţele glisau pe sârmele cuştii, iar sârmele ocoleau cuşca astfel încât în partea ei inferioară şobolanul ajungea pe spate, cu labele în sus. Cu botul căscat, cu limba roză, puţin scoasă, şobolanul gâfâia. Priveam cu sufletul la gură toată operaţia aceasta, nu înţelegeam fireşte nimic. Dar el luă de după o cadă o foarfecă lungă şi curbă şi-ncepu să taie cu grijă piciorul din spate al şobolanului.

Am dus mâna la gură; ţipătul nu era al meu, ci al animalului. Ceilalţi şobolani se zbătură în sac. După asta, cu aceeaşi meticulozitate, îi tăie pe rand celelalte trei picioare. De fiecare dată când foarfeca ajungea la os, şobolanul se-ncorda, ţipa mai scurt, mai ascuţit. Sângele curgea peste burta lui cenuşie, se prelingea pe spate şi-apoi curgea gros pe faianţa albă a căzii.

Când picioarele fură retezate, omul deschise grilajul din partea de jos şi cu un declic scurt îl eliberă dintre plăcuţe.

Şobolanul căzu în cadă, se zvârcolea, izbindu-se de fund.

Cada se murdărise toată de sânge, dar numai cada; admiram mâinile lui atât de albe, curate, cu vinişoare fine, albăstrii.

După ce închise uşiţa de jos, manevră îndărăt sistemul de plăcuţe: închise grilajul, readucând cuşca la poziţia iniţială. Abia atunci se destines; răsuflă.

“Ei?”

Nu puteam spune nimic, mă uitam numai la el şi era linişte, linişte. Şobolanul în cadă lipăia.

Totul s-a repetat încă o dată, şi-ncă o dată, de trei, de şapte, de zece ori, până la urmă m-am obişnuit.

Şobolanii se izbeau de grilaj; se opreau, erau presaţi, glisaţi, răsuciţi, amputaţi. Amputarea era operaţia cea mai delicată, el o făcea cu o foarte multă grijă. Din când în când dădea drumul la apă să se scurgă sângele. Când sacul se goli, în cadă era o grămadă de şobolani roşii şi uzi, care săreau şi se izbeau unii de alţii. Omul începu să-şi spele maşina.

– Grilajul al doilea trebuie uns, spuse, a ruginit şi-ascultă prost de comenzi.

– Da, am spus, poate că trebuie uns.

S-a spălat apoi pe mâini, s-a şters şi şi-a aprins o ţigară. S-a aşezat pe scaun. Era oboist; a-nceput să fumeze.

– S-ar părea că eşti uluit, zise, sunt sigur că nu ţi-a plăcut. Asta însă pentru că nu ştii nimic…

Vorbea cu mine, dar privea în gol, fuma şi părea că vorbeşte singur.

– Du-te acasă, s-a făcut cam târziu. Dacă vrei, mâine îţi arăt restul. Vii, ce zici?

S-a ridicat şi m-a condus la uşă.

– Dar să nu spui la nimeni, auzi? şi m-a privit fix şi atent, cum ştia să privească doar el.

A doua zi după masă, când m-am întorsm, am înţeles că uitase de mine; totuşi m-a primit destul de politicos. Nu m-a maid us în camera aceea cu cadă, am stat de vorbă în camera cealaltă, unde fusese ieri femeia; m-a-ntrebat dacă fumez şi mi-a spus asta foarte serios, ca şi cum n-aş fi avut vârsta aceea de paişpe ani. Am luat o ţigară şi-am fumat împreună. N.am vorbit de loc despre ceea ce fusese ieri, ne feream să atingem subiectul acela. După ce am fumat am ieşit amândoi în curte, de-acolo am trecut în grădină.

Grădina avea în mijloc o împrejmuire de scânduri cam de înălţimea mea şi de formă pătrată. El deschise poarta; am intrat înăuntru. M-am trezit într-un labirint de îngrădituri de lemn care împărţeau pătratul în diferite compartimente inegale.

Toate compartimentele erau vopsite în alb; nu văruite, vopsite. Podeaua era pardosită cu cărămidă roşie; înăuntru erau şobolani.

Mai întâi mi-a arătat şobolanii de ieri. Erau numai şase şi fuseseră înfăşuraţi în tifon alb, ca nişte sugari. Prin tifon nu răzbătea nici un pic de sânge.

– Sângele se încheagă şi se lipeşte de tifon, zise. Formează un fel de crustă. Ei, prin crusta aia nu mai trece.

Nu se zbăteau decât foarte rar, păreau amorţiţi.

– Da’ unde sunt ceilalţi?

Ieri erau treişpe sau paişpe.

– A, ăilalţi… în altă parte; am eu un fel de “morgă” aici.

Morga era compartimentul imediat vecin şi era murdară, căci şobolanii aruncaţi acolo nu erau bandajaţi şi mânjeau cu sânge. Da, erau patru şobolani acolo, doi încă mai mişcau. Cioturile sângerate ale picioarelor le tremurau şi, când se frecau dion greşeală de cărămidă, şobolanii tresăreau. Stăteau pe spate sau pe o parte şi arătau într-adevăr muribunzi.

– Nimic interesant, hai mai departe, aici n-ai ce vedea.

Ceva mai încolo erau convalescenţii. Erau vreo cincisprezece – “de acum două săptămâni”, spuse.

– S-au vindecat foarte repede, observi?

Într-adevăr, convalescenţii erau destul de vioi. Aveau cioturile trandafirii, unii din ei se puteau deplasa. Le-a aruncat o bucăţică de brânză; ei s-au târât către ea şi au înconjurat-o. Am observat atunci un lucru interesant; nu puteau mânca stând pe burtă, ci muşcau brânza unii stând într-o rână, alţii pe spate. Formau o rozetă neagră de trupuri, colcăiau, bucăţica de brânză albă era la mijloc.

Îngrăditura cea mai mare era rezervată ologilor complet vindecaţi. Erau foarte mulţi, nu i-am putut număra. Deşi nu aveau nici ăştia picioare, erau extrem de agili. Se târau repede palpitând din pântece – ghemotoace rotunde de carne neagră, vie. Le-a dat şi lor de mâncare nişte porumb.

– Hămesiţilor! …aţi tot mânca!

Mă uitam la ei; am văzut deodată ceva ciudat încât mi-a oprit respiraţia:

– Acolo… ce este?

El a trecut peste grilaj, a intrat înăuntru. S-a aplecat şi a întins mâna spre cei doi; erau cei spre care arătasem. Erau doi, dar erau prinşi într-unul singur, lipiţi spate în spate; m-am uitat mai atent; cozile lor intrau (fiecare din ele) sub pielea celuilalt; li se ghiceau de-a lungul spinării ca un fel de vână groasă, sau ca un şnur. Le-a dat drumul abia după ce a savurat expresia de stupoare de pe faţa mea.

– Primii şobolani siamezi din lume!

Sunt orbi; după operaţie, nu ştiu de ce, unii orbesc.

Îi urmăream cum vor să fugă, fiecare în direcţie opusă, cum se frecau de pardoseală şi rămâneau pe loc.

– N-am anestezice, mi-ar fi mult mai uşor să-i anesteziez. Să nu crezi că-mi face plăcere… că sunt vreun sadic sau mai ştiu eu ce. Trăim vremuri grele, asta-i tot…

Şobolanii mişunau printre picioarele lui, unii se opreau cu boturile în ghete şi i le miroseau. Era ca un Guliver printre ei, un URIAŞ, era fericit, simţea asta, se vedea după el, era un GULIVER fericit.

Mi-a mai arătat câţiva monştri, câteva „perechi siameze”, încă unul care semăna cu un arici – îi ieşeau de sub piele tot felul de sârmuliţe. El se plimba, îmi dădea explicaţii.

– Unii se înmulţesc, am acolo-ntr-o cuşcă două femele care trebuie să nască. Sunt extraordinari în privinţa asta, he-he!

Mai avea o cuşcă şi pentru castraţi. Erau graşi, enormi şi, dacă n-ar fi fost ochii, nu mi-aş fi putut da seama că sunt vii.

Lângă cuşca de castraţi era o vergea subţire de oţel, înfiptă perpendicular în perete. Capătul liber era înegrit; sub el o lampă cu petrol, fără sticlă. Am văzut că ardea de nerăbdare să-l întreb; se tot învârtea-n jurul ei. Îşi freca mâinile chicotind.

– O mică invenţie, mare! da, da!

S-a uitat roată prin ţarc.

– Uite să presupunem că ne-a supărat ăla de colo; nu ăla slab, celălalt. Ăla!

Se duse spre el, îl apucă de ceafă.

– Acum o să-l pedepsim.

Se apropie de vergea, potrivi şobolanul cu burta în dreptul vârfului. Brusc îl înfipse în vergea, împingându-l spre capătul celălalt, la zid. După ce vârful ei străbătu pântecul animalului, ieşind prin partea cealaltă (surprinzător de curat), el aprinse lampa cu gaz, o potrivi cu flacăra sub vârf. După un timp, vergeaua se înroşi, şobolanul începu să ţipe pătrunzător şi scurt: Iiiiii! Iiiiii! Iiiiii! Carnea din jurul fierului începu să sfârâie, cred că intestinele îi fierbeau. Zvâcniturile se înteţiră, şobolanul începu să se dea peste cap. Iiiiii!

– Opriţi, domnule, opriţi! – dar el privea fascinat, aşa, până când şobolanul încetă să se învârtă, înţepeni.

Când mi-am revenit, i-am văzut lentilele ochelarilor, faţa, la o palmă de faţa mea. Mă privea cu o nesfârşită, duioasă blândeţe.

– Puştiulică, bietul de tine, te-am speriat, dobitoc bătrân ce sunt… Iartă-mă, micuţule, ai să mă ierţi?… te rog… – şi mă mângâia cu palma uscată şi caldă pe frunte.

Frica mi se risipea, trecea, rămânea numai nedumerirea, chinuitoare şi neliniştită.

– De ce, de ce toate astea? De ce, domnule, zău, de ce?

– Nu trebuie să te sperii aşa… De fapt, eu sunt de vină, trebuia să-ţi fi spus. Uită-te bine la ei! Închipuie-ţi acum că sunt oameni. Haide, încearcă, n-o să-ţi fie prea greu. Vezi? Uite ăia de colo: nimic altceva decât nişte omuleţi; fiecare cu fizionomia lui, cu necazurile lui, cu micile ticăloşii… Înţelegi? Sunt aici, pur şi simplu, şi nici ei nu ştiu pentru ce… Se uită la mine, la tine, tac… Ai înţeles?

Nu ştiu dacă înţelesesem, dar brusc m-a cuprins o poftă nebună de râs.

– Oameni? spuneam… oameni?! ha-ha-ha, ha-ha-ha…

– Oameni, da, oameni, râdea el.

– Ha, ha, ha, ha…

– He, he, he-he, hehehe…

Râsul lui ca un tropăit.

Râdeam cu hohote, din ce în ce mai tare, mă scuturau sughiţuri, suspine de râs.

– Tu de ce râzi? zise brusc.

I-am arătat printre lacrimi, scuturându-mă încă de spasmele acelea nefireşti, tăbliţa stâmbă, negeluită de la intrare. Pe tăbliţă scria: LIBERTATE ŞI RAŢIUNE.

Arătam către ea şi râdeam.

– Ce râzi? Ce găseşti de râs?

Hohoteam, nu puteam spune nimic.

– Nu-ţi permit, auzi, sunt cuvinte sfinte, idiotule, cum îţi permiţi? Îţi interzic categoric, mucosule, tu auzi? Să nu râzi!

Mi-am tras răsuflarea… i-am spus:

– Cum… asta… şi asta… tăbliţa şi şobolanii nu sunt de râs? Nu se prea potrivesc, nu?

– Dar ce se potriveşte atunci? Ce? Cum nu se potrivesc?

Răcni:

– Libertate? Uite-o aici dacă vrei.

A deschis poarta ţarcului, larg; lentilele îi sclipeau furios.

– Poftim! Vezi tu pe cineva că fuge? Încearcă măcar cineva? Nici măcar nu se mişcă, nu vezi? Poftim! Ce dracu-i asta, dacă nu libertate? Ce?…

Se mai uita încă la ei, faţa i se descongestiona treptat.

Întorcându-se spre mine deveni mohorât şi cumva solemn.

– Cât despre raţiune, spuse, cât despre raţiune…

Îl vedeam înalt, transportat parcă, înfipt ca un cui în cerul pe care se profila.

Semăna cu un mare conducător de oşti, poate cu un rege fanatic şi omnipotent – un GULIVER în pragul unor mari întâmplări.

– Da zise. Hotărât lucru… raţiunea sunt EU.

(din volumul REBARBOR, 1971)

Anunțuri

2 comentarii to “O proză extraordinară de Alexandru Monciu-Sudinski, cel mai misterios scriitor din literatura română”

  1. Superb. Multumesc pentru posibilitatea de a lectura asa ceva.

  2. Este unul dintre textele cele mai dure din literatura romana. Si are un mesaj antitotalitar extraordinar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: