Ce are Petria cu David Lynch

Un Twin Peaks ardelean

articol de Andrea Hedeş

Rândunelele încetează să mai fie rându­nele când este vorba de petrecerea iernii, pă­trunzând în locurile lor izolate, acvatice, ele devin scoici, spune un mit chinezesc relatat de Marcel Granet. Circumscrise într-o zonă crepusculară, personajele Deaniei Negre, cea mai recentă carte a lui Alexandru Petria, apărută la Editura Herg Benet, 2011, trăiesc într-un Twin Peaks ardelean, o aşezare în care fiinţa îşi pierde speranţa de înălţare, de avânt, de zbor, condamnată la o veşnică hibernare prin încapsulare în bobul de chihlimbar ce-i refuză menirea, o întemniţare fără de sfârşit sub presiunea ce încovoaie lăuntrul până la diformitatea în stare embrionară, într-o veşnică iarnă ce începe cu… Prima zăpadă. Oamenii încetează să mai fie oameni: nici mântuiţi, nici damnaţi, bântuie acest micropurgatoriu numit Deania Neagră (cum altfel?), în care fiece zi, fiece clipă, fiece preocupare (iar aceasta nu poate fi decât mizeră, derizorie) stau sub pecetea celebrului vers: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate…

Conştiente de acest mutilant adevăr, personajele participă, se aruncă, de fapt, în vâltoa­rea unui bal mascat macabru, fiecare jucându-şi propriul rol şi pretinzând că îl ia în serios printre poveşti de Crăciun, printre oameni „serioşi”, garoafe cu viermi, fapte creştineşti, în aburi sau chiar în Casablanca.

Deania Neagră, încă de la primele cuvinte, curge ca o liturghie neagră a derizoriului, absurdului, macabrului, diformului, lascivului, cântată pe teritoriul rotund a 27 de proze foarte scurte, genul flash. 27 de boabe de mătănii care, sub alergarea fluidă a textului, pulsează în subliminal, hipnotic, o mantra: Deania Neagră, Deania, Neagră, Nea­gră, Neagră…

Teritoriul liliputan al fiecărei povestiri sur­prinde prin a se descoperi drept o adevărată planetă. O planetă în care temerarul cititor/explorator e nevoit să stea într-un picior, dar totuşi, o planetă. Acest cadru restrâns nu împiedică autorul să traseze, cu sprinteneala unui Ioan Popa-Popas, portrete fără cusur, poveşti, drame, alpha şi omega unei vieţi într-o singură pagină, asemenea unui cioplitor în bob de orez.

Flash-urile sale dezgolesc până la os toată paleta de scăderi şi căderi ale sufletului. Nimic nu este iertat de lumina crudă ce se înşurubează în pulsaţia vieţii şi în intimitatea morţii. Meşter în pirogravura pe cord deschis, Alexandru Petria nu iartă şi nu îşi iartă nimic. În varianta sa, Cutia Pandorei mai adăposteşte doar o mumifiată corcitură de speranţă şi naivitate. Alexandru Petria jupuieşte, pentru ca, mai apoi, să taie în carne vie, însă, deşi pare unul dintre acei terifianţi medici medievali care operează în întunericul tainei asupra subiecţilor (nefericiţi, deşi reci), el exersează, în fond, katharsis-ul ca formă de exhibiţionism. Nu este un inchizitor, ci un fachir ce se inspiră mergând pe cărbuni incandescenţi şi scrie şezând pe un pat de cuie: „Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, deşi numai vesele nu sunt chestiile despre care scrie Alexandru Petria. Flash-urile sale vor să convingă de faptul că autorul lor le-a văzut pe toate şi nu mai crede/aşteaptă nimic. Dar nu este şi aceasta o mască, printre cele multe ale balului mascat Deania Neagră? Dincolo de mâna fără tremur a chirurgului, dincolo de ochiul de telescop Hubble, de vocile de catran ale cazanului cu smoală în care îşi înmoaie pana, sub pânza textului mocnesc, ascunse cu pudoare, pâlpâirile diafane ale candorii, mugurii cruzi ai unor tresăriri duioase mai cu seamă în povestiri precum Nu numai despre Liviu, În aburi, O zi mult prea friguroasă sau Fotografie la mare.

Alexandru Petria converteşte în favoarea actului literar defectele profesionale din gazetărie, speculând la maximum faptul divers prin liniile precise şi concise ale articolului jurnalistic, cu spiritul de observaţie mereu alert al gazetarului, la care se adaugă, pe post de sare şi piper, umorul negru, suspansul, cinismul, ritmul alert, transformându-i pe vecinul Vasile, pe colega Andrada ori pe nelipsitul de pe la târguri călugăr adunând bani pentru vreo mănăstire, transformându-i pe toţi aceştia în personaje nu de roman, ci de povestire, fie ea foarte scurtă.

Cu o nuia de alun, Alexandru Petria descoperă în teritoriul arid al Deaniei Negre izvoare. Izvoare sulfuroase, izvoare mâloase, izvoare amare, izvoare otrăvite. Dar simplul act al aducerii lor la lumină, chemarea lor la un rost şi un nume le vindecă. Cititorul nu mai are a bea cucută cu apă dulce. Căci, prin scris, se mântuiesc moravurile…
Sursa- Luceafarul de dimineata http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3776&editie=157

Doina Uricariu, o „ieşire” grăitoare. Nominalizările la Premiile Naționale Mihai Eminescu

„Am primit o veste bună la începutul anului 2012. Aceea că am fost nominalizată la Premiile Naționale Mihai Eminescu, la categoria OPERA OMNIA. Alături de colegii mei Ovidiu Genaru, Vasile Vlad, Nicolae Prelipceanu și Ion Mircea, pe care-i enumăr în ordinea descrescătoare a vârstei lor. Juriul care m-a nominalizat este format din personalități prestigioase Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop și Alexandru Călinescu. S-au scris zeci și zeci de pagini despre poeziile mele, despre toate cărțile mele, care mai nou se traduc, mă refer la poezie dar și la memorii în multe limbi străine.Când mă uit la cei cinci membrii ai juriului, memoria mea de scriitoare și poetă adună, dincolo de lectura cărților lor, pe care le-am editat și comentat, de-a lungul anilor câteva momente de neuitat pentru mine: prezentarea făcută de Nicolae Manolescu volumului meu Inima axonometrică la Teatrul Național, seara petrecută cu Adam Michnik, la Neptun, discuțiile admirabile cu Mircea Martin despre noua critică și invitația pe care mi-a făcut de a urma o carieră universitară în 1990, știind că îmi fusese curmat acest drum, în anii 70…Cornel Ungureanu a înțeles spiritul meu neliniștit, obsesia polivalenței, fiind el însuși un constructor prolific de panorame și analize infinitezimale. Ion Pop, poetul și teoreticianul, de o finețe și civilizație unică, criticul dăruit avangardelor și hermeneuticii moderne, apoi Alexandru Călinescu, ieșeanul și francofilul statornic, cu o minte speculativă redutabilă și teoreticianul născut pe 5 octombrie, ca și mine, pe care l-am întâlnit ca studentă la franceză, la Colocviul Național de semiotică de la Sinaia, păstrându-i o prietenie admirativă de patru decenii.”, a mărturisit poeta Doina Uricariu pe pagina sa de Facebook. Manifestarea firească a bucuriei la o scriitoare importantă e un fapt îmbucurător. O dovadă a lipsei ipocriziei, a umanului netrunchiat. Citind ce-a scris Doina Uricariu, mărturisesc că mi s-a transmis emoţia, deşi ce-i care mă cunosc nu cred că au cum să susţină că sunt uşor de impresionat. Astfel de „ieşiri” cerifică marii oameni, am credinţa că nu mă înşel. Felicitări, Doina Uricariu! Felicitări tuturor nominalizaţilor!