Revolta slugilor

În ultimii ani, exasperarea mi s-a întins de la cafeaua de dimineaţă până adânc în noapte. Şi în orele de insomnie, când şi când. M-a copleşit aroganţa şi nesimţirea regimului Băsescu, apetitul pentru furt al celor de la putere, felul cum s-au înstăpânit în absolut toate domeniile ca o armată de ocupaţie. O ocupaţie a românilor asupra românilor, mai perfidă şi mai periculoasă decât una pe bune, împotriva căreia e o îndatorire să lupţi cu arma în mână. Într-un război real regulile sunt ca „bună ziua”, ştii ce să faci, inamicul e clar definit. Ocupantul străin nu încearcă să se ascundă mimând democraţia ca oamenii lui Băsescu. Împotriva perfidiei, armele regulilor democratice sunt puţin eficiente fără o susţinere masivă şi fermă a populaţiei.
În nu ştiu câte articole mi-am arătat nemulţumirea faţă de pasivitatea cetăţenilor, predispuşi să îndure ce n-ar îndura alte naţii. Lehamitea. Chiar şi scârba. Vorbeam de absenţa demnităţii, de mentalitatea de slugă, aia cu „capul plecat sabia nu-l taie”, „gura bate curul”… Dar cel mai mult m-a durut apatia tinerilor, nascuţi parcă bătrâni, încorsetaţi în conformism.
Începând cu 13 ianuarie 2012, odată cu debutul manifestaţiilor spontane din mai fiecare oraş, s-a deschis o falie. Populaţia protestează. Destul de anemic pe străzi, însă nemulţumirea este generalizată. Cei de la Putere sunt în cădere liberă, e o chestiune de timp să iasă de pe scena publică.
Articularea haotică a nemulţumirilor seamănă totuşi cu revolta unor slugi, numiţi viermi şi ciumpalaci de anumiţi oficiali din PD-L… E un început. Mai e până când românii o să înveţe să se ridice din genunchi fără complexe. Până-şi înscriu libertatea în ADN.
Alexandru Petria