Archive for Februarie, 2012

Februarie 28, 2012

„Pervertirea”, de Cristina Nemerovschi. „Uneori, artistul nu-i altceva decât un film porno”

Dacă prin romanul său de debut, „Sânge satanic”, Cristina Nemerovschi a creat controverse atât prin limbajul dezinhibat cât și prin filosofia extrem mizantropică și nihilistă ce-l caracterizează pe enigmaticul M., cu „Pervertirea” autoarea nu pare a se fi cumințit deloc, ba chiar dimpotrivă. Deși supratema romanului este una asupra căreia s-a mai speculat – motivația artei, ce anume îl face pe artist să creeze, prozatoarea ne aruncă însă într-o situație-limită în care personajele, extreme și ele, ucid pentru a perpetua arta. Întrebarea cu care rămâi după: am merge până la crimă în numele artei autentice?
Alexandru Petria

Mai jos, vă prezint în premieră un fragment din roman. Urmează să apară la editura „Herg Benet”, în aprilie.

“Cred că nici tu, nici eu n-aveam o vină prea mare. Nu suntem adulți, Lucia. E un noroc, dar se plătește scump. Copiii se trag mereu de păr după ce joaca s-a sfârșit. O fi ceva asemănător. Ar trebui să ne gândim la asta.” (Julio Cortazar, Șotron)

Amalia a dispărut într-o dimineață de la începutul lui decembrie, o dimineață cețoasă, rece, apăsătoare, sufocantă pentru că nu ningea încă, iar noi cu toții așteptam ninsoarea aia, o presimțeam, o visam. Ciudat, iarna asta încă nu ninsese nici măcar un fulg, deși se apropia Crăciunul.
Era mizerie pe străzi, traficul mai îmbulzit ca niciodată, așa cum se întâmplă mereu în ultimii ani când se apropie sărbătorile. Maimuțele retarde o iau razna complet. Parcă dintr-o dată, în jur de 10 decembrie, realizează că anul care e pe cale să se încheie nu le-a adus suficient de mult sex, nu le-a adus suficientă mâncare și băutură, nu le-a adus afecțiune, nici petreceri de vis, nici destul timp alături de copii, și încearcă în astea trei săptămâni să umple toate spațiile goale. Evident că nu reușesc. Atunci îi apucă și mai tare frustrarea. De aia bântuie pe străzi ca bezmeticii, ca dobitoace amețite cu gaz toxic, orbite, asurzite. Sincer, dacă aș vedea o gospodină cu trei rânduri de sacoșele așezate grăbit de-a lungul brațului călcată de un taxi demarând în forță, sau o corporatistă încărcată de cadourile ei patetice în pungulițe scumpe și lucioase, parfumate poate, lovită de un tramvai cu un vatman care a exagerat în pauza de prânz cu votca, târâtă de-a lungul șinelor, cu sângele împrăștiindu-i-se pe haina albă de blană eco, pătând-o ireversibil, aș intra în primul pub și aș cere o sticlă de șampanie. Aș destupa-o, aș face-o cadou celor din bar și pe urmă mi-aș lua o bere.
Partea bună e că dorința mea nu-i deloc deplasată. Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și explodeze două degete pregătind cozonaci. Un copil a căzut în casa liftului, dar, din nenorocire, l-au salvat. Un bețiv de 50 a violat un aurolac de 8. Un șofer beat, grăbit fiindcă trebuia să ajungă la repetițiile pentru masa de Crăciun în familie, exasperat de țigănușii care îți șterg parbrizul la stop, a lovit două minipirande cu mașina. Și asta le-a aflat doar Corbu, care în perioada asta nu prea iese din casă. Așa că e posibil să fi fost mult mai multe.
Mizeria nu era acolo doar din pricina înghesuielii. Era un jeg și în aer, un miros de praf de pușcă amestecat cu răgâituri de cârnați. Nu toate maimuțele țin post, deși, în ultima vreme, o fac tot mai multe. E din cauza anului apocaliptic, ne-am spus eu și Corbu, după ce am reflectat îndelung într-o întâlnire a Nemuritorilor, vreo 4 minute, la subiectul ăsta.

…Ce conta încă o femeie îndrăgostită de mine, ce conta încă o iubire neîmpărtășită? Femeile se îndrăgostesc în general de tipi incapabili să le iubească, fiindcă sunt proaste. Se îndrăgostesc de ăia cu personalitate, cu carismă, fără să le treacă prin minte că astfel de oameni nu pot iubi, pentru că se iubesc prea mult pe ei înșiși. Ca să iubești pe altcineva, trebuie să fii altruist, trebuie să-ți lipsească ceva din personalitatea ta, să nu fii pe deplin mulțumit cu ceea ce ești. Trebuie să poți empatiza, trebuie să fii în stare să-i acorzi atenție și interes unei alte ființe, cea de lângă tine care își cerșește s-o iubești. Eu nu aveam aceste calități.

Într-o noapte în Cală, Corbu mi-a povestit de prima și singura lui iubire. O iubire normală, banală chiar, față de o femeie normală, banală, care nu era nici mult prea tânără, cum aveau să fie cele care i-au urmat, nici prea bătrână, cum aveau să fie și mai multe care i-au urmat, nici travestit, cum aveau să fie vreo două după aia. Cred că o și cunoscusem, dar n-am vrut să-l întrerup pe Corbu în timp ce povestea, cu amănunte din astea. Nu avea nicio importanță dacă o cunoscusem sau nu, pentru că nu femeia în sine era subiectul aici, ci iubirea lui Corbu față de ea. Fusese o poveste deloc ieșită din comun, cu două persoane care se îndrăgostesc dar nu-și spun unul altuia chestia asta, fiecare se cuplează cu altcineva, după puțin timp se regăsesc și își dau seama că sunt nefericiți, au o aventură împreună, după care ea se întoarce la cel de dinainte – cu care nu era fericită -pentru că îi oferă “stabilitate”.
“Am vrut atunci să o omor așa cum nu-mi mai dorisem să omor pe cineva până atunci. Să-mi apăs mânile aspre pe gâtul ei până ce nu va mai putea respira și va începe să horcăie. Să o privesc în ochi să râd și să scot limba la ea”, mi-a spus. L-am iubit mult în clipa aia. Câteva săptămâni înainte de confesiunea asta, fusese mai rezervat, mai retras, discutasem mai mult nimicuri.
Se întâmplase pe când Corbu avea vreo 19 ani, deci cu aproape șapte ani în urmă. Ea avea vreo 26 pe atunci, eu vreo 28. Cred că fusesem și eu o vreme cu ea, câteva săptămâni. Sper că nu din cauza mea i-a frânt inima Corbului. E foarte puțin probabil, nu știu cum și-ar fi putut imagina vreo pizdă, oricât de proastă să fi fost ea, că eu îi pot oferi “stabilitate”. Yuck, și ce cuvânt. Numai să-l pronunț și mă apucă greața.
Probabil că a fost un altul și, mai mult ca sigur, după un timp gagica a rămas singură, fără mult dorita ei stabilitate. Nimeni nu poate suferi în preajma lui prea multă vreme o proastă…

După întâmplarea asta, Corbu spunea că se simțise cumva eliberat. Simțise că-și poate permite să facă tot ce-i trece prin cap, ba chiar să rănească și alții oameni. “Cum să zic nu era vorba că îmi propuneam să rănesc oameni ăsta să fie scopul meu ci doar că nu-mi mai păsa dacă cineva era rănit în timp ce eu încercam să-mi urmez cât mai mult posibil toate plăcerile chiar și alea mai ciudate”. Înțeleg, l-am asigurat, și chiar înțelegeam. Dacă o ființă inferioară avusese curajul de a-l răni pe el, și nimeni n-o trăsese la răspundere pentru asta, atunci ce rost mai avea să ne prefacem, să ne reținem sentimentele, să nu ne dăm frâu liber pornirilor, așa se întrebase, pe bună dreptate Corbu. Ce nu știa el, îmi spuneam eu acum, e că oamenii proști și insignifianți nu rănesc adânc. Ei rănesc mai degrabă prin atingere, așa cum un moș se șterge de tine într-un mijloc de transport în comun aglomerat. Te ating fără premeditare. Noi însă, Nemuritorii, în general rănim premeditat, pervers, adânc și fatal. Și cred că așa trebuie să fie. E dezgustător numai să-ți imaginezi că păduchiuții și Nemuritorii ar putea avea aceleași drepturi pe lume, doar pentru că un tâmpit i-a încadrat în aceeași specie în manualele de biologie care se studiază în gimnaziu.
La scurt timp după dezamăgirea cu gagica aflată în căutarea stabilității, Corbu a făcut sex cu o puștoaică de 14 ani jumate. “Din afară părea greșit ceva de genu dar când eram singur cu ea mi se părea cea mai normală chestie.” “I know the feeling”, i-am zis. Pe ea a înșelat-o cu o soție de profesor universitar, în vârstă de 51 de ani. “Era o doamnă care se ținea foarte bine. Purta părul blond cenușiu iar firele albe făceau și ele cumva parte din peisaj. Avea ochelari și nu se descurca deloc fără ei nici chiar prin casă se împiedica și cădea ceea ce mie mi s-a părut din cale-afară de haios. Avea o nepoțică de care era foarte mândră îi ținea poza pe noptieră și o întorcea cu spatele când ne-o trăgeam. Am mers cu ea un weekend la munte. Era obișnuită cu confortul și nu i-a plăcut prea mult cabana unde am dus-o eu. Se plângea de junghiuri la șale. Chestia asta mă excita grozav.”
Idila s-a terminat după vreo două luni, când soțul doamnei, profesorul, a dat peste ei într-o după-amiază făcând baie împreună. Gagica de 14 ani crescuse și Corbu nu se mai simțea atras de ea, așa că s-a despărțit și de ea. N-a trecut însă mult și a cunoscut o tipă care lucra ca babysitter. Babysitterea o fetiță care nu era chiar fetiță, avea 12 ani. O ajuta la lecții, o ducea în parc, la școală și mergeau împreună la cumpărături. Corbu s-a apropiat treptat de fetiță. “N-a fost greu deloc. Era dulce și prietenoasă și ne înțelegeam bine.” Într-o zi, când au rămas singuri în casa alor ei, gagica baby sitter fiind plecată pe neve cu o amică la sală, Corbu i-a băgat încet mâna sub rochiță și a început să o frece. “Nu s-a speriat a reacționat foarte normal m-a întrebat ce fac pe urmă a zis că i-a plăcut. Era o fetiță deșteaptă foc”. Lui Corbu îi plăcea să îi aducă filme porno și să le vadă împreună. De aici s-a și tras sfârșitul relației, când maică-sa fetiței a venit într-o zi acasă mai devreme. A început să țipe și să-l lovească pe Corbu cu un pantof în cap. “O cretină! De parcă într-o zi n-o să vină altul și să facă cu fiică-sa același lucru. Imbecilele astea ar vrea să-și țină copilele virgine până la adânci bătrâneți.” Știu, mă gândesc, și madam Urechiuț e tot pe acolo… Doar că proasta habar n-are că nu mă interesează deloc păsărica Amaliei. Nu m-a interesat niciodată. Bine, poate puțin la început, câteva ore.
“Aș fi putut să continui să mă văd cu fetița era de ajuns s-o caut la școală îi știam și orarul. Dar m-am gândit că n-are rost. Știi cum sunt copilele astea. Într-o zi tot i-ar fi scăpat ceva maică-sii. Intram în vreo belea…”

Culmea e că a intrat într-o belea doar câteva săptămâni mai târziu, o belea de care știam deja, pentru că am fost și eu prin preajmă în perioada aia și chiar l-am ajutat. Aveam o droaie de prieteni și admiratori pe vremea aia, deci multe ființe dispuse să facă lucruri pentru mine. Corbu cunoscuse o altă “doamnă”, de data asta în vârstă de 78 de ani. După doar vreo 8-9 partide înfocate de sex, doamna a fost jefuită și bătută crâncen de un hoț, chiar în apartamentul ei. Îi dispăruse, în urma incidentului, o ladă cu bijuterii de aur. Corbu a fost prima persoană asupra căreia s-au îndreptat bănuielile. Familia victimei l-a târât la poliție, iar Corbu a declarat că în niciun caz nu era interesat de averea concubinei sale, ci de sex appeal-ul ei, declarație ce a crescut și mai mult suspiciunea celor din familia victimei. L-am ajutat și eu cât am putut, folosindu-mă de relațiile mele, dar până la urmă a fost scos din belea chiar de victimă, care s-a înzdrăvenit suficient încât să-l denunțe ca făptaș pe nepotul ei, care era cel mai înverșunat acuzator al lui Corbu.
Și acum, acum e Irenne. Irenne și mătușa ei, care nici ea nu-i e indiferentă lui Corbu. Și mai erau Amalia, căreia el îi spunea Veverița, și Gaby, căreia îi zicea Morcoveață, prietena Amaliei, și Tara…

Dar, întorcându-mă la începutul poveștii lui Corbu, la acea iubire pe care o pierduse, m-am trezit și eu gândindu-mă dacă am fost vreodată într-o astfel de situație. Dacă am fost vreodată îndrăgostit. Cât am stat noaptea aia în Cală, împreună cu Corbu, în timp ce el vorbea, vorbea mult, ca de obicei fără virgule, fără prea multe pauze dar cu interjecții, până când a răsărit soarele și a început să se mai încălzească, și multe păsări să zboare pe deasupra capetelor noastre – Cala era un loc foarte îndrăgit de păsări, atât de alea migratoare care, atunci când plecau, dădeau câteva ocoluri pe deasupra copacilor Calei, luându-și la revedere, iar când se întorceau ciripeau fericite că regăsesc totul așa cum îl lăsaseră (și m-am gândit că da, uite, și alte ființe iubesc locul ăsta al nostru, și poate că și ele ar suferi dacă într-o noapte ar arde până la cea din urmă frunză, până la cea din urmă piatră, așa cum se întâmpla tot mai des în coșmarurile mele), cât și de vrăbiile care nu plecau nicăieri ci doar își făceau cuiburi în care se ascundeau până trecea iarna, și chiar până s-a făcut ora prânzului, gândindu-mă nonstop la asta am ajuns la concluzia că nu. Nu fusesem niciodată îndrăgostit.

Uneori, artistul nu-i altceva decât un film porno.

Anunțuri
Februarie 27, 2012

44. Multumesc

Dupa deschiderea calculatorul, am cam ramas fara cuvinte. Am primit deja aproximativ 200 de felicitari pentru ziua mea, la prima ora, adica la 8. Pe Facebook si mail. Le multumesc celor care mi-au scris.
Un mesaj mi-a taiat rasuflarea> „La multi ani! Sa va dea Dumnezeu sanatate si multumire sufleteasca.
Tare-as vrea sa joc intr-un film facut dupa una din cartile Dumneavoastra!”. Era semnat de maestrul Victor Rebengiuc.

Februarie 26, 2012

44

27 februarie, 22 de ani pe un picior. Am inca destule de facut, oho. De recuperat. Am irosit 20 de ani in ziaristica.
No, Petria mai ai de demostrat ca esti un mare scriitor…, pot sa zic in oglinda. Si n-o sa dau gres.

Februarie 24, 2012

Sorin Ilieşiu către Andrei Pleşu. Scrisoare deschisă

Domnule Pleşu,

Încă din anii ‘60, în pielea dvs a intrat un demon “comunistoid”. Pentru ca acesta să nu fie deconspirat, v-aţi mascat maxima imoralia cu Minima moralia?

De ce v-aţi folosit de Măştile tranziţiei acoperindu-vă chipul cu masca unui Havel românesc?

Aţi scris Despre îngeri în loc să scrieţi despre demoni pentru a abate atenţia de la colaborarea cu aceştia?

Ce valoare mai pot avea cărţile dvs, stilul dvs fermecător, atunci când moralitatea e înlocuită cu Obscenitatea publică? Moralitatea publică ar fi fost de neconceput, domnule Pleşu?

“N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea” – mi-aţi răspuns în scrisoarea deschisă din 17 ian. a.c., trimisă celor 53 de membri GDS, inclusiv mie.

“Nu mie trebuie să-mi daţi socoteală, ci tuturor celor care au crezut şi au sperat în dumneavoastră, tuturor celor care vor citi Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990”, v-am răspuns.

“Îţi propun să înveţi să taci”, mi-aţi scris.

În loc să tac, v-am repetat întrebările. În plus, înfăptuisem încă un sacrilegiu: cerusem demisia preşedintelui Băsescu. A propos, în loc să-i cereţi demisia celui care a devenit campion absolut în minciună, incultură, vulgaritate şi neruşinare, preferaţi să-l dojeniţi pentru că e „ocupat toată ziua să dea cu oiştea-n gard”, cu toate că mi-aţi scris că „unei iresponsabilităţi de tip paranoic îi faci mai curînd bine printr-un şoc trezitor, decît printr-o bîlbîială cumsecade”.

Ca urmare, aţi decis excluderea mea cu orice preţ – calomniere, încălcarea statutului, vot imoral sau incompatibil cu regulamentul – chiar şi ignorând faptul că mi se datorează cel mai bun lucru făcut de GDS: implicarea în condamnarea comunismului[1].

Menţionez că la adunarea generală a GDS din 1 febr. a.c. – în cadrul căreia am fost exclus – nu a existat cvorum. Dintr-un total de 53 de membri au fost prezenţi doar 14, dar ulterior voturile s-au exprimat şi prin telefon sau prin e-mail. Pentru excludere au fost 27 de voturi. S-au abţinut 22 de membri, iar 4 au fost împotrivă. Din păcate, au votat şi cei fără drept de vot. Conform regulamentului, nu au drept de vot cei cu funcţii şi demnităţi publice în timpul exercitării mandatului: C.Avramescu, T.Baconsky, R.Culcer, A.Goşu, Al.Lăzescu, M.Macovei, H.-R.Patapievici, Cr.Preda, I.Stanomir, Vl.Tismăneanu, Sever Voinescu. De altfel, domnule Pleşu, chiar dvs aţi subliniat această incompatibilitate în articolul „Ce mai înseamnă GDS?” publicat recent de dvs în „Dilema veche”, din care citez: “Nu pot fi membri GDS persoanele cu funcţii şi demnităţi publice, cîtă vreme îşi exercită mandatul. Nu există compatibilitate între un organism non-guvernamental şi feluritele segmente ale puterii sau ale organizaţiilor de partid”. De asemenea, colegii contestaţi de mine – A.Pleşu, A.Oişteanu şi R.Palade – trebuiau să se abţină de la vot. De ce nu v-aţi abţinut, domnule Pleşu?

Oficial, am fost exclus pentru “atitudini necolegiale” Dar statutul nu prevede aşa ceva. Ca urmare, contest excluderea. Ea a fost ilegală şi imorală. Altfel spus, încă un act de obscenitate publică pe care l-aţi pus în scenă.

Semnalul excluderii a fost dat de calomnierea mea prin interpretarea incredibilă a celor spuse de mine la Antena3, în seara de 14 ian. a.c., în timp ce vizionam secvenţe (în direct, din Piaţa Universităţii) de reprimare extrem de violentă a unor protestatari nonviolenţi faţă de regimul Băsescu-Boc. Iată ce am spus atunci: « Dacă-mi permiteţi, vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum şi să-i spună că şi românii au dreptul la o „Primăvară de la Bucureşti” aşa cum a fost „Primăvara de la Praga”. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea! Mă refer acum la colegii mei Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Monica Macovei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu. Toţi sunt colaboratori ai preşedintelui Băsescu sau ai primului-ministru Boc. Nu se poate, nu se poate, Horia Patapievici, să îl accepţi pe preşedintele Băsescu – care este un monument de incultură – preşedinte de onoare la Institutul Cultural Român! Mihai Eminescu trebuie să fie preşedinte de onoare, nu Traian Băsescu! Traian Băsescu e “Scheletul din dulapul nostru”! (Nu Eminescu!) »

Faţă de ceea ce am spus, Andrei Oişteanu, membru în conducerea GDS, a afirmat în mod absolut neverosimil: „Este o formă intolerabilă de delaţiune publică şi de îndemn la linşaj mediatic”. Consider că de fapt eu am fost „linşat mediatic” prin această calomnie comunicată prin internet în cadrul intern al GDS de către dl Oişteanu (inspirat probabil de calomniile înaintaşului său condamnat în Raportul Final, Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”).

Domnule Pleşu, aţi credibilizat această calomnie „denunţându-mă” şi „linşându-mă” la rândul dvs în scrisoarea deschisă din 17 ian. a.c., din care citez: « În contextul unei atmosfere isterizate, în care Băsescu e inamicul public nr.1, a recita o listă de nume cuprinzând, cum ai spus, “colaboratori apropiaţi ai preşedintelui » e a oferi gloatei (sic!) un potenţial program de linşaj. Horia Patapievici e şi aşa, în urma unei campanii care durează de ani întregi, în situatia de a încasa la piaţă, în blocul unde locuieşte şi pe stradă, injurii şi ameninţări drastice. Trec peste demagogia ridicolă a unui Eminescu numit preşedinte de onoare al ICR. (…) În aceeaşi linie de prostie intră şi ideea dumitale că « apropiaţii » preşedintelui sînt în conversaţie permanentă cu el şi îi pot telefona la miezul nopţii ca să-i dea sfaturi, sau ultimatumuri. (…) Cine te crezi? Cît de mediocru intelectualmente şi moralmente poţi fi, ca să-ţi închipui că emisia incontinentă de « comunicate » de care nu ţine nimeni cont e o formă de viaţă şi de activitate utilă. Ca să închei: Potoleşte-te! Ia notă de puţinătatea dumitale, de ridicolul dumitale, de impertinenţa dumitale şi fă un pas înapoi în ceasul al 12-lea. Un biet agitat de mîna a treia nu se poate erija în purtătorul de flamură al unei comunităţi care, de bine de rău, are şi prestigiul şi îndreptăţirea să se manifeste fără « sprijinul » lui. Îmi dau seama de duritatea mesajului meu, dar cred că unei iresponsabilităţi de tip paranoic îi faci mai curînd bine printr-un şoc trezitor, decît printr-o bîlbîială cumsecade ».

M-am trezit, domnule Pleşu.

În încheiere, vă adresez încă două întrebări suplimentare referitoare la tăcerile dvs consimţitoare. Cele anterioare vi le repet pentru a cincea oară, în anexa acestui mesaj. Aşa cum v-am mai spus, vă pun abia acum toate aceste întrebări pentru că abia acum am ajuns să elaborez (împreună cu antropologul Alin Rus) o carte neagră despre fratricidul neocomunist, care va fi publicată sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

De ce, domnule Pleşu, în anii 1966-1971, ca student la Facultatea de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, secţia Istoria si Teoria Artei, fiind membru al PCR de la 19 ani, aţi decis să fiţi liderul Asociaţiei Studenţilor Comunişti, iar apoi, organizator de grupă de partid?

De ce, domnule Pleşu, la scurt timp după mişcările studenţeşti din 1968, v-aţi implicat activ — alături de tovarăşi de la Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist — în prelucrarea ideologică a colegilor dvs de generaţie în cadrul convocării studenţilor de la Arte plastice, Conservator şi Teatru, la centrul studenţesc ”Grigore Preoteasa”, afirmând de la prezidiu că “într-adevăr, s-au înregistrat până atunci foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi că aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe“, şi luându-vă în final angajamentul în numele tuturor studenţilor de la arte că “aşa ceva nu se va mai repeta în viitor!” ?

Menţionez că întrebările de mai sus se bazează pe cele relatate de colegul dvs de facultate şi de an, dl Bata Marianov, stabilit în Germania occidentală înainte de căderea comunismului, care mi-a trimis de curând, prin e-mail, o scrisoare în acest sens, pe care o anexez, de asemenea.

23 februarie 2012

Sorin Ilieşiu

A N E X E

ÎNTREBĂRI CĂTRE DL ANDREI PLEŞU,

rămase fără răspuns, reluate acum pentru a cincea oară

Domnule Pleşu, înainte de a fi propus reformarea morală a GDS (în articolul „Ce mai înseamnă GDS?” publicat de dvs în 19 ian. a.c. în revista „Dilema veche”), poate că ar fi trebuit să răspundeţi public întrebărilor care urmează. Aşa cum v-am mai scris, aş dori să includ răspunsurile în „Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990” pe care o elaborez împreună cu antropologul Alin Rus, carte care va fi publicată în curând sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului.

1. Domnule Pleşu, aţi fost cel mai prestigios şi cel mai admirat membru al guvernelor conduse de Petre Roman începând din 26 decembrie 1989. Citez din Raportul final (document de stat) pentru condamnarea crimelor comuniste, o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea care a instrumentat dosarul Revoluţiei: «În decembrie 1989, scopul grupului care a preluat puterea era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată». De ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”?

2. Raportul final arată că «În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei.» Domnule Pleşu, de ce deturnarea revoluţiei anticomuniste de către grupul care a preluat puterea ar fi fost posibilă numai prin genocidul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 când s-au înregistrat oficial 942 de morţi şi peste 3.000 de răniţi?

3. În guvernul Petre Roman aţi fost ministru al Culturii, inclusiv al culturii civice şi politice care reînviase absolut miraculos după 45 de ani de comunism, respectiv de mancurtizare spirituală la care poporul român a fost condamnat de criminali precum Leonte Răutu. Conform Raportului final, «regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă». De ce prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat instaurarea unui regim neocomunist?

4. Citez iarăşi din Raportul final: «În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: (…) „S-a dorit instaurarea terorii”.» Domnule Pleşu, de ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat: (1) mineriadele din 28-29 ianuarie 1990, 18-19 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, (2) reprimarea violentă a democraţiei şi a libertăţii de exprimare, (3) subminarea alegerilor libere? De ce aţi consimţit, prin tăcerea dvs, ca puterea politică din care aţi făcut parte să reprime bestial manifestaţia din Piaţa Universităţii, presa liberă, partidele democratice şi societatea civilă? De ce aţi legitimat instaurarea terorii?

5. De ce, domnule Pleşu, nu aţi încercat să opriţi fratricidul din 13-15 iunie 1990, cu toate că eraţi cel mai respectat membru al guvernului, alături de dl Mihai Şora, fondator al GDS? De ce nu v-aţi respectat angajamentul că, prin demisia dvs din guvern, veţi dezavua reprimările bestiale din 13-15 iunie 1990, asemenea d-lui Şora? De ce domnia sa a avut demnitatea de a-şi respecta angajamentul şi a demisionat (în iunie 1990) din guvernul în care fusese ministru al Învăţământului, iar dvs, în loc să vă daţi demisia promisă, aţi decis să rămâneţi în guvernul care a comis atrocităţi care au oripilat întreaga lume? O „minima moralia” ar fi fost suficientă ca să vă daţi demisia.

6. De ce începând din 2000 până în 2004, aţi sfidat legea CNSAS care prevedea că nu poţi fi membru în colegiul CNSAS dacă ai fost membru în PCR? Aţi fost membru PCR. (Menţionez că în anul 2000, conducerea PNŢCD mi-a propus să fiu reprezentatul acestui partid în colegiul CNSAS. Am refuzat întrucât am fost membru PCR, chiar dacă am fost un membru de rând. Conducerea PNŢCD m-a rugat să recomand în locul meu pe cine cred de cuviinţă. L-am sunat pe Horia Patapievici să-l întreb dacă a fost membru PCR. Mi-a spus că nu, astfel încât l-am recomandat – în scris – prezentându-l ca pe un înalt reper de moralitate.)

Domnule Pleşu, aveţi obligaţia morală de a scrie şi Despre demoni, nu numai Despre îngeri. În perioada decembrie 1989 – iunie 1990, aţi fost coleg de guvernare cu criminali condamnaţi de justiţie, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Se spune că dacă dai mâna cu cei ale căror mâini sunt pline de sânge, aproape că nu mai poţi să te speli.

Vă veţi elibera de chinuitoarea povară a acestor întrebări numai dacă veţi răspunde la ele.

Vă mai rog să clarificaţi următoarele texte din scrisorile pe care i le-aţi trimis în anii ‘80 dictatorului Nicolae Ceauşescu: «Am avut ocazia să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”». / «Chestionarul semnat de mine nu mi s-a părut a conţine date care să intre în contradicţie cu loialtatea mea faţă de partid şi de stat. De altfel, n-am tăinuit conţinutul lui (şi aşa-numita “mantra”) de îndată ce am avut prilejul să relatez unui lucrător al Ministerului de Interne toate informaţiile cuprinse şi în prezentul memoriu.»

Fragmente din SCRISOAREA DESCHISĂ TRIMISĂ DE D-L BATA MARIANOV,

fost coleg de facultate şi de an al d-lui Andrei Pleşu

(Facultatea de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, anii 1966-1971)

Către Sorin Ilieşiu, membru al Grupului pentru Dialog Social din 1990

Marea păcăleală

Dragă Sorine, am aflat despre recentele tale luări de poziţie în legătură cu situaţia din România, în incitante emisiuni la televiziune. Le-am aflat prin internet şi alte medii electronice, dar şi din relatările prietenilor din ţară şi exil. Era vorba (cum ar putea fi altfel?) despre personaje controversate ale perioadei postdecembriste, implicate în evenimentele recente. Am tras concluzia că situaţia se clatină rău de tot şi că, în sfârşit, românii nu se vor mai lăsa multă vreme ”aburiţi”… (…)

Cu toate reticienţele pe care le-am păstrat în faţa tinereţii oportuniste a lui Andrei Pleşu (atributul de oportunist e cel mai blând), totuşi m-am bucurat pentru evoluţia sa ulterioară. O apreciam ca fiind o schimbare pozitivă şi destul de ”iluminată”. În decursul acestor 22 de ani de ”tranziţie” în care, de fapt, nici nu ne-am mai văzut, am vorbit de câteva ori la telefon, scriindu-i şi câteva scrisori– la care, bine înţeles nici nu mi-a răspuns. Sentimentele mele faţă de el, cu toate bunele mele intenţii, au fluctuat incert. Spre deosebire de tine, eu nu i-am cerut nici un fel de ”socoteală” asupra biografiei sale; deci, nici nu a trebuit să-mi răspundă atăt de sever cum a făcut-o cu tine: ”N-am a-ţi da socoteală…!” De fapt, într-un fel, omul are dreptate: el crede că evoluţia lui a fost una dreaptă şi luminoasă, din moment ce toată lumea îl laudă (sau l-a lăudat, până nu de mult). În acest caz, are dreptul să se mire de ce vin unii să-l tragă de mâneca cu fel de fel de întrebări: ”Ce treabă are ”x” sau ”y” să se amestece în biografia mea ?”, îşi va spune dumnealui. Numai că situaţia se poate schimba total în cazul în care cel în cauză s-a expus public aşa de intens cum a făcut-o el. Dacă cineva îşi arogă hedonic şi fără reticienţe postura de creator de opinie şi pe cea de purtător de cuvânt al conştiinţei neamului, se poate aştepta şi la faptul ca cineva, cândva, să-l întrebe de una sau de alta… (…)

În ce mă priveşte, până acum, n-am spus mare lucru împotriva lui — de fapt, aproape nimic (cu excepţia acelei scrisori în legătură cu bombardarea Serbiei, cînd el era ministru de externe). (…)

Faţa lumii se schimbă puternic, nici cea a României nu poate rămâne la fel. A apărut, chiar în viaţa publică, o generaţie tânără, decomplexată faţă de trecut, informată şi, de ce să nu recunoaştem, cam disperată. Pentru aceştia, ”piruetele biografice” întortochiate şi contradictorii a lui Andrei Pleşu (şi ale altora ca el), foarte iscusit împachetate într-un fals martiriu de ex-disidenţi, începe să nu mai fie o garanţie morală. În orice caz, nu una care să mai justifice imbatabilele poziţii pe care şi le-au monopolizat neruşinat. De douăzeci şi ceva de ani asta fac: s-au aşezat boiereşte pe sfântul tron cultural şi nu mai lasă pe nimeni să se apropie de sanctuar. Cenzurează şi admonestează la fel de drastic cum se făcea şi pe vremea ”odiosului”. Aşa stând lucrurile, mă gândesc că aceşti copii or avea tot dreptul să le tragă picioare în fund celor care au contribuit substanţial la aducerea ţării la sapă de lemn.

Nu de mult am terminat de citit cartea lui Adrian Marino – ”Viaţa unui om singur”. …Ce să-ţi mai spun? Mi-au dispărut şi ultimele şovăieli vizavi de marea majoritatea ”disidenţilor” români din vremea ”iepocii de aur”, o băşcălie fără pereche. Dacă ne vom lamenta şi întreba mereu, de ce nu avem o societate civilă demnă şi responsabilă, fără a găsi răspunsul potrivit, vom continua să orbecăim prin conurile de umbră ale istoriei pe care ne-o vor dicta alţii. Nu vom înţelege nici de-acum înainte mare lucru dacă nu vom porni cu analiza de la acea băşcălioasă înclinaţie de vituperare. Teatrul absurdului nu se putea naşte decât în România!

Dă-mi voie să-ţi povestesc doar două episoade – poate de mult uitate de alţii – din trecutul ”de generaţie”, al meu şi al ”ayatolahului” sufletesc al românilor: eram, cred, prin anul 5 la Institutul de artă ”N.Grigorescu”, eu student la sculptură, iar Andrei Pleşu la Istoria şi teoria artei. Era, nu cu mult, poate doar un an după Mişcările studenţeşti din 1968. Dictaturii lui Ceauşescu i se făcuse frică ca nu cumva, chiar tardiv, scânteile de la Paris şi alte locuri fierbinţi, să ajungă şi la noi. Atunci, preventiv, s-a mărit presiunea asupra noastră: diverse prelucrări ideologice, măsuri drastice pentru orice abatere, exmatriculări etc..

Într-o după amiază am fost convocaţi la Centrul studenţesc ”Grigore Preoteasa” – toată suflarea studenţească de la cele trei institute artistice: Arte plastice, Conservator şi Teatru. Prezenţa era absolut obligatorie. Cel care ar fi lipsit se putea alege cu urmări grave – ni se spusese înainte. Noi, grupul de sculptori – cărora li se spunea ”Gibonii” -, eram ca deobicei undeva prin ultimele rînduri, ca să fim cât mai departe de ”oficiali”. Şi, bineînţeles, circula din mână în mână, pe ascuns, nelipsita noastră sticlă de votcă. În prezidiu, la tribună, cine crezi că se afla alături de tovarăşii de la Comitetul Central UTC? Nimeni altul decât colegul nostru, viitorul ”teoreticean” Andrei Pleşu. Până au vorbit ceilalţi tovarăşi nici nu ne-am sinchisit, dar, când a luat cuvântul Andrei, am ciulit cu toţii urechile. Răposatul Mihai Mihai, care stătea lîngă mine, îmi dădu un ghiont: ”Mă, fii atent, ăsta vorbeşte împotriva noastră !”…

Andrei Pleşu era pe-atunci ”ucenicul vrăjitor” al maestrului Frunzetti, marele păpuşar al culturii române şi se pregătea să rămână asistentul acestuia. Deci, cu alte cuvinte, avea de urmat o strălucită carieră universitară pentru care, nu-i aşa, trebuia să ”dea puternic din vâsle”: era, în acelaşi timp, secretar UTC (PCR ?), secretar al Asociaţiei studenţilor din artă sau mai ştiu eu al cărei drăcovenii… Ce spunea Andrei Pleşu atunci? Pot reproduce doar vag, din memorie: zicea, printre altele că, într-adevăr, s-au înregistrat până atunci foarte multe, chiar prea multe acte de indisciplină în institutul nostru şi că aşa ceva a fost posibil numai pentru faptul că pregătirea noastră ideologică a avut mari deficienţe… Dacă bine îmi aduc aminte, chiar arăta de la tribună cu mâna înspre noi (nu mai sunt, totuşi, chiar aşa de sigur de acest amănunt; la urma urmei, au trecut vreo patruzeci şi ceva de ani de-atunci…) ”Dar, aşa ceva – spunea el în continuare – nu se va mai repeta în viitor!”. Îşi luase angajamentul în numele nostru, al tuturor studenţilor artişti, el, colegul nostru de generaţie şi viitorul teoreticean Andrei Pleşu.

O a doua secvenţă, cu şi despre el: era după ce se întorsese de la ”domiciliul său forţat”, de la Tescani. Eram personal de faţă, la o masă de cârciumă (cred că, era deja alcătuit ”Grupul 8+1” ); Andrei Pleşu ne povestea cu stilul său hâtru, din amintirile de ”arestat”. Cică îl păzeu doi ofiţeri de Securitate, unul de grad mai mic, probabil căpitan şi altul de grad mai mare, să zicem maior. Căpitanul avea şi sarcina să facă de mâncare pentru toată lumea. Andrei juca table cât era ziulica de lungă cu maiorul. La un moment dat, în timp ce băteau zarurile, se apropie căpitanul de ei –avea un şorţ alb legat peste pantalonii de uniformă– şi-i spune conspirativ lui Andrei (nu maiorului!) frecându-şi palmele cu satisfacţie: ”Nea Andreiaş, am făcut rost de o brânzică extraordinară” (Andrei îl imita cu talentul său de actor înnăscut). Căpitanul îşi duse trei degete la gură, ale căror vîrfuri le sărută zgomotos ”Nea Andreiaş, pe legea mea, aşa ceva n-ai mai mâncat de mult. Ce zici, facem o mămăliguţă cu brânză şi, mai trântim şi două ochiuri pe de-asupra?” După aceea, Andrei, imitându-se pe sine, ca un adevărat Domn Goe ce era, îi răspunse plictisit: ”Lasă-mă, dom´le, în pace, nu vezi că sunt ocupat ? Fă orice, numai să fie ceva bun !”…

Mi-am amintit de toate poveştile acestea nu de mult, în timp ce citeam din cartea bietului Adrian Marino: opt ani de ocnă grea şi încă cinci-şase de deportare în Bărăgan… Andrei Pleşu, erou naţional al rezistenţei anticomuniste, iar Adrian Marino, un veşnic marginalizat (?)… Mi-am mai amintit şi de detenţiile altor disidenţi, de pe alte meleaguri, mai puţin băşcălioase ca ale noastre (Havel, Adam Mihnick sau alţii). (…)

În luările tale de poziţie era vorba de Leonte Răutu şi de alţi ideologi de sorginte comunistă. Pe Răutu îl numeşti ”groparul culturii române”. Sunt de acord cu tine că poate fi numit aşa, numai că, mă mir de naivitatea de care dai dovadă, crezând că odraslele lor – colegi de-ai tăi din Grupul de Dialog Social -, care, încă mai mănâncă ”pâinică culturală” de la mămuca Românie, pot fi total altceva decât au fost părinţii lor (?). Andrei Oişteanu, de exemplu, e văr primar cu fata lui Leonte, respectiv cu Anca Răutu (actualmente Oroveanu), care Anca, la rândul ei, este mâna dreaptă a lui Andrei Pleşu, adjunctă la Colegiul Noua Europă (Fundaţia Noua Europă). Toţi aceştia se ştiu de mici, din Cartierul Primăverii, au mers la aceeaşi şcoală, s-au jucat ”de-a doctorul” când erau de-o şchioapă. După aceea, mulţi dintre ei au ajuns la Facultatea de Istoria şi teoria artei — i-au băgat tăticii şi mămicele lor acolo, că dădea bine la imagine. Era şi fata lui Borilă printre ei, pe care o curta Valentin Ceauşescu, venea şi el destul de des la vestitele petreceri ale Institutului de artă unde, la un moment dat, găseai mai mulţi ghitarişti pletoşi decât la Conservator. Celor din ”Primăverii” nu le făcea nimenea nimic, numai pe noi ne fugărea miliţia să ne taie pletele şi să ne radă bărbile… Sorine, toţi aceştia sunt din una şi aceeaşi gaşcă. Sunt la cataramă cu Petre Roman (puţin mai mare ca ei), fiul lui Valter Roman, şeful politic al armatei române de pe vremea lui Stalin (atunci când părinţii noştri erau la ocnă, ca deţinuţi politici)… Ce fac aceşti domni şi doamne acolo, la Fundaţia ”Noua Europă” — înfiinţată special pentru ei, ca să aibe lefuri frumuşele? La ora actuală nu fac nimic remarcabil: doar taie frunze la câini pe banii ”tăiaţi” de Băsescu din amărâtele de pensii ale lui nea Grigore şi tanti Mărioara… Cel puţin, Patapievici la Institutul Cultural Român împreună cu Mircea Mihăieş, mai fac din când în când câte-o tâmpenie, cum ar fi, de exemplu, a compara neamul românesc – pe spinarea căruia trăiesc ca ploşniţele – cu o fecală… Ce crezi, are nevoie Băsescu la Institutul de cercetare a crimelor comuniste de un om ca Marius Oprea care să umble pe dealuri şi păduri, prin vânt şi ploaie, căutând gropi comune ale celor împuşcaţi de comunişti? Hai să fim serioşi! Băsescu, ca toţi inculţii, are nevoie de obedienţi, de oameni pro-forma, care să nu facă nimic altceva decât să-l laude pe el, prezentându-i imaginea publică în culori, dacă nu chiar aşa de strălucitoare ca pe vremea lui Pingelică, atunci, cel puţin ”acceptabile”… Ce să mai spun, Sorine? Halal de Dialog Social cu toţi aceştia… (…)

Da! Vreau să fiu bine înţeles: la sfârţitul acestei scrisori — care nici nu ştiu cât de deschisă sau publică va ajunge –, vreau şi eu să-i cert pe intelectualii-trişori (…). Îi învinuiesc de colaboraţionism şi pupincurism politic. Acum este vorba — nu mai încape nici o îndoială — de cei cărora li se spune ”intelectualii lui Băsescu”; mâine sau poimâine, când acela nu va mai fi la putere, ne vom pomeni, poate, cu alţii care vor face la fel. Dar să nu-mi spună dânşii mie (cei de azi) că, vezi Doamne, dacă era Geoană la Cotroceni, era şi mai rău. Poate era mai rău, sau poate, numai, la fel de rău (?)… Şi pe vremea lui Ceuşescu am auzit slogane asemănătoare: ”Bine că-l avem pe Ceauşescu că altfel rămâneam cu ruşii agăţaţi de gât” …Ce importanţă mai are cine e la Cotroceni şi, mai ales, ce viitor ne aşteaptă dacă această ţară nu mai are spirite curajoase, generoase şi, într-adevăr liber cugetătoare?…

E adevărat, din păcate, suntem o cultură mică: scriitorii şi artiştii acestei ţări nu beneficiează de o amplă piaţă de desfacere a valorilor simbolice. Şi, din nou spun ”din păcate”, ca să poată supravieţui, ei trebuie să se agaţe de câte-o ”ţâţă bugetară”. Dar atunci măcar s-o facă demn şi cât se poate de onest şi nu isteric ca Patapievici sau alţi mihăieşi…

Numai bine la toată lumea!

Bata Marianov, sculptor alfabetizat
Frankfurt pe Main, 8 februarie 2012

[1] În iunie 2005, GDS a relansat (sub numele “Apel pentru România”) pe prima pagină a Revistei 22 a GDS “Proclamaţia pentru România” publicată de mine în apr. 2005. În martie 2006, GDS a lansat apelul (iniţiat de mine) pentru condamnarea regimului comunist ca ilegitim şi criminal, apel publicat de Revista 22 şi de websaitul GDS http://www.gds.ong.ro/apel.htm; apelul a avut ca anexă raportul neoficial redactat tot de mine în 2005, publicat de “Revista 22” în martie 2006 http://www.revista22.ro/raportbrpentru-condamnarea-regimului-politic-comunist-ca-nelegitim-si-criminal-2567.html. Apelul iniţiat de mine pentru condamnarea internaţională a comunismului, semnat de sute de personalităţi din România (inclusiv de dvs, dar numai după ce v-am rugat ca pe Dumnezeu) şi din afara ei (precum Vl.Bukovsky, St.Courtois, André Glucksmann, Al.Litvinenko, M.Lovinescu) a fost publicat de Revista 22 în dec. 2006 http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html.

Februarie 24, 2012

Scrisoare deschisă către lumea întreagă

Scrisoare deschisă către lumea întreagă

Dragi prieteni, scriitori și jurnaliști din toată lumea, din China și Rusia, doresc să vă informez că poporul meu este supus unui genocid.

Cu o săptămînă în urmă, forțele regimului sirian și-au centrat atacurile asupra orașelor rebele, în special auspra orașelor Homs, Zabadani, suburbiile Damascului, Rastan, Madaya, Wadi Barada, Figeh, Idlib și satele din jurul muntelor Zawiya. Săptămîna trecută, au căzut mai mult de o mie de martiri, mulți dintre ei copii, și sute de case au fost distruse peste locuitorii din lăuntrul lor.

Orbirea restului lumii a încurajat regimul la putere să încerce să elimine revoluția pașnică din Siria, cu o forță represivă nemaiîntîlnită. Sprijinul Rusiei, Chinei, Iranului și tăcerea restului lumii în fața crimelor comise la lumina zilei au permis ca regimul să distrugă poporul sirian în ultimele 11 luni. Dar în ultimele două săptămîni, din 2 februarie încoace, dimensiunile masacrului au devenit clare. Scena cu sute de mii de sirieni care au umplut străzile din orașele și satele lor în noaptea masacrului de la Khalidiya, noaptea dinspre vineri spre sîmbătă, cu oameni care își ridicau brațele în rugăciune și cu ochii în lacrimi, a impresionat inimile tuturor și a pus tragedia umanitară a Siriei în centrul atenției lumii.

Sentimentul nostru de orfani vine din abandonul lumii din afară care e mulțumită cu sancțiunile politice și economice care însă nu opresc criminalii să folosească tancurile lor pline de sînge împotriva oamenilor neajutorați.

Poporul meu, care a înfruntat moartea cu piepturile goale și cu cîntece, este supus în aceste zile unei campanii de „curățare“. Orașele siriene rebele sînt supuse unor asedii fără precedent în istoria revoluțiilor lumii, asedii care împiedică personalul medical să ajungă la răniți, iar spitalele de campanie sunt bombardate cu sînge rece și sînt distruse. Intrarea organizațiilor umanitare este interzisă, liniile telefonice sînt tăiate, iar hrana și medicamentele sînt blocate. Introducerea de pungi de sînge și de pastile de Satamol în zonele afectate este considerată o crimă și e pedepsită cu trimiterea în lagăre de detenție, despre care veți afla cîndva detalii șocante.

În istoria sa modernă, lumea poate nu a văzut încă atîta curaj și determinare – arătate de revoluționarii sirieni în toate orașele și satele noastre, așa cum lumea nu a văzut încă o asemenea tăcere, care poate fi considerată o complicitate cu exterminarea poporului meu.
Poporul meu este un popor pașnic, care iubește cafeaua și muzica, pe care aș dori să le puteți gusta într-o zi, iubește mirosul trandafirilor, pe care sper să-l puteți respira într-o zi. Dacă poporul meu este expus astăzi unui genocid, atunci toată lumea e complice la vărsarea sîngelui nostru.
Nu pot să spun mai mult în aceste momente dificile, dar sper că veți trece la acțiuni de solidaritate cu poporul meu, prin orice mijloc veţi găsi la îndemînă. Știu că actul de a scrie poate rămîne fără susţinere în fața mitralierelor, tancurilor și bombelor care distrug orașe și omoară civili, dar nu doresc să cred că acceptați să fiți complici prin tăcere la acest genocid.

Khaled Khalifa
Damasc

Letter by Khaled Khalifa

My friends, writers and journalists from all over the world, in China and Russia, I would like to inform you that my people is being subjected to a genocide.

A week ago the forces of the Syrian regime stepped up its attacks on the rebellious cities, especially in the cities of Homs, Zabadani, the suburbs of Damascus, Rastan, Madaya, Wadi Barada, Figeh, Idlib and villages of the Zawiya mountain. In the past week, up until the moment in which I am writing these lines, more than a thousand martyrs fell, many of them children, and hundreds of homes were destroyed on top of their inhabitants.

The world’s blindness encouraged the regime’s attempt to eliminate the peaceful revolution in Syria, with an unrivaled repressive force. The support of Russia, China, Iran and the silence of the world in the face of the crimes committed in broad daylight, has allowed the regime’s killing of my people for the past eleven months. But in the last week, since February 2cd, the features of the massacre were made clear. The scene of hundreds of thousands of Syrians who took to the streets of their towns and villages on the night of the massacre of Khalidiya, the night of last Friday to Saturday, raising their hands in prayer and in tears, is heart breaking and puts the humanitarian tragedy of Syria in the center of the world. It is a clear expression of our feeling of orphanhood, resulting from our abandonment by the world, which is content by political and economic sanctions that do not stop murderers or restrain blood bathed tanks.

My people who faced death with bear chests and songs is being, in these very moments, subjected to a cleansing campaign. Our rebellious cities face sieges unprecedented in the history of world revolutions, preventing medical personnel to attend to the wounded, as field hospitals are being bombed in cold blood and destroyed. The entry of relief organizations is also prevented, phone lines are cut, and food and medicine are blocked to the extent that the smuggling of blood bags or Satamol tablets into the affected areas is considered a crime worthy of imprisonment in detention camps, the details of which will shock you one day.

In its modern history, the world has not yet seen valor and courage such as those displayed by the revolutionary Syrians in all our towns and villages, as the world has not yet seen such a silence, that is now considered a complicity in the murder and extermination of my people.

My people is the people of peace, coffee and music, that I wish you will taste one day, roses the fragrances of which I hope you will breathe one day, so that you know that the center of the world is today exposed to a genocide, and that the whole world is an accomplice to the spilling of our blood.

I can not say more in these difficult moments, but I hope you will take action in solidarity with my people, through whatever means you deem appropriate. I know that writing stands helpless and naked in front of the Russian guns, tanks and missiles bombing cities and civilians, but I have no wish for your silence to be an accomplice of the killings as well.

Khaled Khalifa
DAMASCUS

Textul scrisorii şi traducerea au fost furnizate de către PEN România.

Februarie 24, 2012

Leonard Cohen, un frumos poem de dragoste

Februarie 22, 2012

Laşitate scriitoricească

În revista „România literară”, nr. 6, săptămânalul care a fost cândva mândria lumii literare, la rubrica „Ochiul magic”, sub curajoasa semnătură Cronicar am găsit notiţa:

„Un fals grosolan

Vorbeam în numărul trecut al revistei noastre (vezi articolul Marele exod virtual) despre lumea internetului care favorizează, între altele, şi instaurarea unei stări de anomie. Avem acum un caz cât se poate de concret, petrecut în universul virtual ca junglă. PeFacebook a circulat la sfârşitul săptămânii trecute un fals grosolan. Cineva, se pare că un anume domn Petria, a lansat un comunicat, ca venind din partea Comitetului Director şi semnat de preşedintele USR. Dacă ar fi susţinut enormităţile conţinute în comunicatul mincinos, Comitetul Director al USR n-ar mai fi reprezentat conducerea unei asociaţii apolitice şi cu caracter eminamente cultural, ci al unei organizaţii politice radicale şi gata chiar să treacă la acţiuni în forţă. Evident că n-a avut loc o şedinţă a Comitetului Director în ziua de 4 februarie, aşa cum se afirmă în falsul comunicat şi evident că la reuniunea, reală, din ziua de 2 februarie, a Comitetului Director, s-au discutat strict chestiuni legate de activitatea literară. A-i atribui celuilalt cuvinte, fapte de care este complet străin şi a răspândi zvonuri pentru a crea diversiune şi a manipula constituie o metodă care ne aminteşte izbitor de practicile securistice de altădată. Vedem că ele supravieţuiesc până în zilele noastre şi capătă o înfăţişare nouă.”(Sursa- http://www.romlit.ro/ochiul_magic111111112)

În 4 februarie am publicat pe Facebook:

„Uniunea Scriitorilor este solidară cu protestatarii

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor a urmărit cu îngrijorare evoluţia evenimentelor din ultimele săptămâni.
Nemulţumirea populaţiei este reală, iar derapajele antidemocratice ale guvernanţilor accentuează starea conflictuală. Se protestează nu doar pentru ameliorarea situaţiei economice. Manifestanţii simt că le sunt încălcate aproape toate drepturile fundamentale, într-un simulacru de democraţie.
Comitetul Director întrunit azi, 4 februarie, consideră că singura ieşire din impas o reprezintă dialogul, demisia guvernului şi organizarea de alegeri libere.
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România ţine să afirme că este solidar cu protestatarii.

Nicolae Manolescu,
preşedintele Uniunii Scriitorilor”

După câteva ore de la apariţie, am precizat că eu am fost autorul „comunicatului” şi că am urmărit să evidenţiez prin el cât de obedientă este Uniunea Scriitorilor. Care n-a luat nici o poziţie faţă de manifestaţiile din toată ţara contra puterii actuale, când şi-au precizat atitudinea inclusiv Academia Română, Patriarhia şi Casa Regală, tot instituţii apolitice, ca şi U.S., dar mai responsabile şi preocupate, se vede, faţă de soarta societăţii româneşti.
Cu rapiditate, în 4 februarie, Uniunea Scriitorilor a emis un punct de vedere în legătură cu „comunicatul” meu, pe situl instituţiei:
„Un fals comunicat a fost emis pe Facebook ca din partea Comitetului Director al USR

Faţă de un pretins „comunicat” al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor care a fost distribuit pe Facebook, Comitetul anunţă: Comitetul director al USR nu a tinut nicio şedinţă în ziua de 4 februarie şi nu a fost redactat nici în această zi nici altădată vreun comunicat pe tema enunţată în pretinsul comunicat. Comunicatul postat este un fals, nu a fost emis de niciun organism al Uniunii Scriitorilor din România şi nu a fost semnat de nimeni din conducerea USR.”

Desigur, nu am procedat legal inventând comunicatul, recurcând la o tehnică de guerilla, pe principiul „scopul scuză mijloacele”. Însă mi-am asumat fapta şi eventualele consecinţe. A fost modul meu de a protesta contra laşităţii instituţionale din lumea literară. A tăcerii cumpărate cu bani de la Guvern.

Marele poet Liviu Ioan Stoiciu a scris despre ce am făcut: “Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România-USR, semnat de președintele ei, Nicolae Manolescu. Măcar așa să existe o solidarizare a breslei scriitorilor (conștiințe ale neamului, nu?) cu protestatarii din stradă, inventată. După ce Academia Română, Biserica Ortodoxă și Familia Regală au dat o lecție publică morală, solidarizându-se oficial prin comunicate cu protestatarii, era de așteptat ca Uniunea Scriitorilor să dea și ea un comunicat în acest sens – o așteptare în van, au trecut trei săptămâni. USR s-a făcut că plouă. Nici nu e de mirare, Nicolae Manolescu e ambasador trimis de Traian Băsescu la UNESCO, iar „directorul de imagine al USR”, Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București, are sponsorizate premiile și revista Luceafărul de dimineață de generalul N. Onțanu (primarul sectorului 2), lider al UNPR, aflat în coaliția de guvernare. Cum să se solidarizeze cu protestatarii care cer demisia lui Băsescu și demisia lui Boc? USR nu mai are nici un fel de statut moral, la nivel de conducere operativă, n-are obligație decât față de guvernanți, care i-au dat niște sute de mii de euro să-și publice revistele, a uitat să stea în opoziție (chestiune de caracter scriitoricesc), e o corabie care plutește prin sferele înalte, nu mai coboară pe pământ, conducătorii ei sunt rupți de idealurile românilor de rând.” (Sursa- http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/02/bulevardul-jos-basescu-n-avem-alternativa-sa-i-pastram-pe-cei-de-la-putere-sa-fie-clar-uniunea-scriitorilor-din-romania-nu-se-solidarizeaza-cu-protestatarii/ )
Ziaristul Liviu Mihaiu pe contul său de Facebook- “Azi, scriitorul Alexandru Petria a făcut un experiment. Binevenit, au zis unii; deplasat au zis alții; degeaba, au zis restul. Așa cum Tolontan a publicat avant la lettre discursul lui Băsescu, la fel și Petria a scris un comunicat USR, înainte ca USR să scrie unul sau măcar să se gândească să scrie unul. Și tot ca în cazul lui Tolontan, care n-a schimbat nimic din discursul lui Băsescu, nici Petria n-a putut convinge USR-ul să-și însușească “comunicatul”. Ci, dimpotrivă, l-au negat imediat ce au aflat de el. Nici măcar faptul că mai mulți jurnaliști și bloggeri au salutat inițiativa nu i-a putut convinge.
Nu mă mir, căci motto-ul USR-ului ar putea fi foarte bine: “Era pe cand nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e”.
USR, fă-te că lucrezi!”

Dar să ne întoarcem la notiţa semnată de Cronicar în „România literară”. Trec peste tentativa de minimalizare „un anume domn Petria”, care se doreşte o lovitură sub centură. Sub anonimat aş putea să scriu şi eu despre Gabriel Chifu, de exemplu, directorul executiv al revistei, „un anume domn Chifu”, şi mulţi cititori chiar s-ar întreba cine pisica este Chifu? Însă genul acesta de manevră îmi este străin, îmi asum cuvintele. O să mă opresc la prostia de aici până la Marte, crescută pe laşitatea de la Uniunea Scriitorilor: „Dacă ar fi susţinut enormităţile conţinute în comunicatul mincinos, Comitetul Director al USR n-ar mai fi reprezentat conducerea unei asociaţii apolitice şi cu caracter eminamente cultural, ci al unei organizaţii politice radicale şi gata chiar să treacă la acţiuni în forţă.” Din aceste fraze reiese că protestatarii sunt nişte extremişti, ca şi partidele din opoziţie. Că sunt pe punctul de-a pune mâna pe arme ca să organizeze o lovitură de stat. Că mintenaş se vor apuca de împuşcat guvernanţii precum iepurii.
O mărturisire de final- domnule Nicolae Manolescu, chiar am un pistol în casă. Îl ţin în dulap, fiindcă e destul de rece în camera respectivă. Mă uit la el cu lăcomie. Sunt un „radical” nemernic. După dimensiuni, cred că are calibru mare. L-am primit de la un prieten. Nu ştiu cât o să mă mai abţin să nu-l mănânc. Este ambalat atrăgător. E din ciocolată. Şi ador ciocolata, oho.
Alexandru Petria

Februarie 21, 2012

„Dilema veche”, pe bani

3 euro pe luna ca sa citesti online toate articolele din Dilema veche. Cam cat un pachet de Lucky Strike. E limpede la ce renunt. Tigarile imi plac, oportunistii oricum nu.

Februarie 20, 2012

Doru Maries, de 90 de zile in greva foamei

Februarie 20, 2012

Liberalii şi monstrul din Loch Ness

Dacă în ultima vreme m-am obişnuit cu şopârlele perverse aruncate dinspre partea Puterii în ce priveşte liberalii, prin care li se căinează soarta, că şi-ar pierde identitatea în USL, că ei sunt mai altfel ca să poată sta nestingheriţi lângă PC şi PSD doar din ură faţă de Traian Băsescu, că fireasca alăturare ar fi lângă PD-L, recent m-a umplut de mirare un subiect de dezbatere lansat de intelectualii de stânga de la „CriticAtac”, intitulat „Unde sunt liberalii?”.
Măi, măi, ce-i dă afară din case pe toţi grija faţă de liberali… De pe CriticAtac: „Nu doar cele mai recente două măsuri conservatoare de reconfigurare a statului (legea educației, respectiv cea a sănătății) dar întreaga tranziție post-comunistă par a înregistra de fapt eșecul coagulării unor voci și mișcări liberale în spațiul public autohton. Acest lucru poate apărea la prima vedere surprinzător deoarece carierele publice ale așa-zișilor intelectuali dizidenți au fost legitimitate prin invocarea tradiției liberale, atît ca antidot la comunism cât și ca principiu de reorganizare în perioada post-1989. Judecând din perspectiva de azi, acest proiect ar fi un adevărat eșec, dacă într-adevăr s-ar fi avut în vedere punerea sa în practica. În mainstreamul politic și cultural autohton, în schimb, a predominant neoliberalismul ca ideologie hegemonică a tranziției, care, începând cu 2004, a făcut posibilă articularea unui program neoconservator și populist din ce în ce mai autoritar și agresiv, deja prezent anterior, în diferite forme, în mediul cultural și intelectual. Evident, această traiectorie politică, culturală și ideologică a fost posibilă și datorită absenței unei mișcări de stânga concertate, dincolo de acțiunea meritorie a unor anumite grupuri disparate. Însă exact această obsesie cu stânga și lipsa acesteia în peisajul post-89 (încurajată în principal de grupuri conservatoare ce vizau demonizarea sa) a contribuit poate la lipsa unei dezbateri mai ample și totodată mai semnificative în contextul regional post-89, anume despre liberalismul românesc post-89.
Unde au fost liberalii când milioane de oameni râmâneau fără slujbă în urma privatizărilor din ultimii 20 de ani? Unde sunt liberalii astăzi, când forțele conservatoare aflate la putere trebuie oprite din demantelarea ultimelor rămășițe ale unui stat pentru toți cetățenii? Unde au dispărut aproape toţi liberalii timp de ani de zile după lansarea Raportului Tismăneanu, raport ce călca în picioare valori pe care liberalimul le consideră fondatoare, precum luciditatea, moderaţia şi spiritul critic, şi monta o operaţiune de propagandă recurgînd la metode clasice de cenzură, manipulare şi dezinformare? Unde au dispărut cei mai mulţi liberali timp de ani de zile de la instalarea derivei autoritare a regimului actual, însoţită de abuzuri grave împotriva unei nesfîrşite serii de drepturi individuale? De ce a fost nevoie să treacă ani de zile, iar conflictul să devină cumva “personal” pentru ca un anumit număr de liberali să îşi facă în sfîrşit auzită vocea?
Desigur, trebuie spus încă o dată că aceste situații nu sînt specifice doar contextului local (Ungaria, Bulgaria și Cehia fiind cazuri comparabile), și totodată nu sînt valabile tout court: o serie de grupuri și figuri individuale și-au asumat în mod practic o perspectivă liberală clasică, cu riscul marginalizării.
CriticAtac vă invită la o dezbatere pe tema traiectoriei istorice a liberalismului românesc. În acest moment miza pare a fi una dublă: pe de o parte una teoretică și istorică, de înțelegerea a tipului de liberalism românesc în long duree, pornind din a doua jumătate a secolului 19 până la relația acestuia cu neoliberalismul tranziției, pe de alta una practică și politică: de identificare a unui nucleu de valori și persoane liberale ce pot fi ulterior mobilizate în vederea unei alianțe mai la stânga, ca alternativă și răspuns, la actuala configuare de forțe din spațiul public.” Sursa http://www.criticatac.ro/14280/tema-unde-sunt-liberalii/
Dacă preocuparea PD-L-iştilor şi a acoliţilor lor pentru liberali are o raţiune meschină, de-a rupe voturile celor care n-au busola clară, cea a stângiştilor seamănă cu interesul curvelor pentru activitatea Papei, oricum o treabă fără noimă, dacă noima nu este cumva vizibilizarea grupului „CriticAtac” prin impunerea unei agende de dezbateri publice. Să nu se înţeleagă cumva că-i consider curve, am folosit comparaţia pentru evidenţierea plastică a năzdrăvăniei. Intelectualii de la „CriticAtac” îmi sunt chiar simpatici, îi citesc, sunt serioşi, deşi ca liberal nu sunt de acord cu destule dintre articolele lor.
Din  „Unde sunt liberalii?” n-am înţeles afirmaţia cu dispariţia liberalilor „după lansarea Raportului Tismăneanu, raport ce călca în picioare valori pe care liberalimul le consideră fondatoare, precum luciditatea, moderaţia şi spiritul critic, şi monta o operaţiune de propagandă recurgînd la metode clasice de cenzură, manipulare şi dezinformare”, când liberalii au fost pentru condamnarea comunismului şi pentru asumarea Raportului Tismăneanu. E o fractură de logică. Că intelectualii de stânga consideră cum consideră raportul, e o altă treabă. Nu văd acolo „cenzură, manipulare şi dezinformare”, cu toate că nu am pic de simpatie pentru Vladimir Tismăneanu.
N-o să demantelez restul afirmaţiilor din „Unde sunt liberalii?”, fiindcă e o pierdere de vreme. Fiecare cititor deştept are ocazia s-o facă fără efort. Sunt doar afirmaţii şi concluzii scoase din condei parcă la plesneală. Doar Guvernul Tăriceanu a fost unul dintre cele mai performante de după 1989. Iar PNL creşte în sondajele de opinie.
Că liberalii n-au dispărut, stau mărturie şi articolele mele din ultimii ani. Nerămase fără ecou, majoritatea. Liberalii nu sunt ca monstrul din Loch Ness, despre care doar se vorbeşte fără dovezi palpabile.
Alexandru Petria

Februarie 19, 2012

DOMNISORU` UNGUREANU

Februarie 18, 2012

Trag o betie la Tiuk-ul de 10 ani!

Raspunsul meu la o ancheta il puteti lectura aici http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1853

Din sumarul acestei reviste>

Tiuk! 33_2012
(nr. aniversar – 10 ani!)
http://www.tiuk.reea.net

Moto Tiuk!

Ăştia sîntem

AncheTiuk
Radu Pavel Gheo
Andrei Dósa
Lucian Dan Teodorovici
Anca Giura
V. Leac
Viorel Padina
Cătălina Bălan
Emilian Galaicu-Păun
Mihnea Blidariu, Virgiliu Maltese, Mihai Rogobete, Diana Iepure, Florin Hălălău, Mihail Gălăţanu, Dumitru Ungureanu, Richard Constantinidi, George Chiriac, Alexandru Petria, Monica Piper, Dan Iancu, Andra Rotaru, Mihai Mărgineanu, Dumitru Crudu, Veronica D. Niculescu, Marius Ştefan Aldea, Oana Emerich, Iulian Sîrbu, Anca Mizumschi, Liviu Ioan Stoiciu, Marius Conkan, Nora Iuga, Cristina Nemerovschi

Dialoguri Tiuk!
Nora IUGA (m.vklvsk)
Savatie BAŞTOVOI (m.vklvsk)
Bogdan COŞA (m.vklvsk)
Dan AMARIEI/OCS (m.vklvsk)
Sebastian MARCOVICI (vera d. nclsc)

Show Recent Messages
de Moni STĂNILĂ
Alexandru Buruiană
Elisabeth Ochsenfeld
Flori Bălănescu
Florin Hălălău
Hose Pablo
Jarmila Horakova
Bogdan Lipcanu
Oleg Carp
Tozan Alkan
Andrei Zbîrnea

TiukFamilion
10 întrebări pentru 2 soţi scriitori
Ruxandra Cesereanu
Corin Braga

A!!
Dan PERJOVSCHI: Desene dintr-o parte şi dintr-alta a Pieţei Universităţii
Mihnea BLIDARIU: Editorial
Alexandru VAKULOVSKI: Poeţii ultras sau „Poezia e în stradă”

Poveştiuci pe bune
Irina MACEDONSKI: Paradoxul stră-stră-străbunicului
Paul GOMA: Vaca
Liviu Ioan STOICIU: Mă raportez la Mihai Șora ca la un tată
Dumitru UNGUREANU: Amintirea scrisului de mînă
Vitalie SPRÎNCEANĂ: Ce spun tatuajele deținuților despre epoca sovietică?
White Noise – Pds-uri de trecut iarna
Măşti: Cel de lîngă tine (m.vklvsk)
Pîrtii de schi în ţară

Pagini basarabene
Alexandru VAKULOVSKI: Mici bucurii de zile mari
Dumitru CRUDU: Peşti zbătîndu-se pe asfaltul din vamă
Gheorghe ERIZANU: Șofer începător, caii și Jiguli-urile
Iulian CIOCAN: Viitorul
Angela BRAŞOVEANU: A patra spargere. Epopee cu epoleţi
Alexandru BURUIANĂ: SALVAŢI RM DE GOPNISHI!
Alexandru VAKULOVSKI: Hose Pablo, bătut în centrul Chişinăului

Lectiuk
Alexandru VAKULOVSKI – Viseptol – holocaustul lui George Vasilievici
Vasile GOGEA – Express of Books
Alexandru VAKULOVSKI – Toţi sînt îngrijoraţi (V. Leac)
Andrei DÓSA – Rdb. La rece/la cald (o.nimigean)
Radu VANCU – Errata. O autobiografie (George Steiner)
Emilian GALAICU-PĂUN – Acasă pe Câmpia Armaghedonului (Marta Petreu)
iQ666 – Poerezii cu final neașteptat (Sorin-Mihai Grad)
Mihail VAKULOVSKI – Frica lui George circulă prin subteran (George Chiriac)
Emilian GALAICU-PĂUN – Un roman natural (G. Gospodinov)
Mihail VAKULOVSKI – A.R. Deleanu, îmblînzitorul poveştilor misterioase

Tatuaje
de Mihail VAKULOVSKI
Un roman natural” (Gheorghi Gospodinov)
Sala Oglinzilor scriitorului-fotograf (Ion Cucu)
Poker (Bogdan Coşa)
Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit” (Andrei Dósa)
Grossomodo (Mugur Grosu)
Stări & nevoi chișinăuiene (Dumitru Crudu)
Fantasticul de interpretare (Cosmin Perţa)
Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli (Al. Potcoavă)
Greva tăcerii (Raluca Ciochină)
Ţinutul lui Spukilo (Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan)

RafTiuk!
de Alexandru VAKULOVSKI
Un Playlist rock pentru sfîrşitul lumii (Mihnea Blidariu)
Țesut viu. 10 x 10 (Em. Galaicu-Păun)
Lucrătorul ostenit (Nicu Vladimir)
Murakami în România sau la capătul lumii
O sută cincizeci de mii la peluze sau sex cu moartea (Diana Iepure)
Un roman foarte natural (Gheorghi Gospodinov)
Poet rus despre politicieni semi-oligarhi, semi-bandiţi (Vadim Lungul)
Un volum scandalos – Oameni din Chişinău (Dumitru Crudu)
Zaza Burciuladze: literatură şi droguri
Supravieţuitorul Palahniuk

OpinTiuk de lectură
de Sever GULEA
Charles Bukowski, „Șuncă pe pîine”
Vasili Grossman, „Viață şi destin”
Ian McEwan, „Solar”
Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”
Bertrand Russell, „În căutarea fericirii”
Michael Cunningham, „Pînă la căderea nopții”
Jonathan Franzen, „Libertate”
Kathrin Schmidt, „N-ai să mori”
Robert Sawyer, „Flashforward”
Chirstopher Buckley, „Fumatul strict permis”

Note de lectură
de A.R. Deleanu
George Vasilievici, „Viseptol”
George Vasilievici, „Yoyo”
Mihail Vakulovski, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”
Al. Vakulovski, „157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană”
Mihnea Blidariu, „Playlist”
Michael Haulică, „Povestiri fantastice”
George Arion & Bogdan Hrib, „Romania Noir”
Jim Thompson, „The Killer Inside Me”
Roberto Bolano, „The Savage Detectives”
Ştefana Cristina Czeller, „Cerneală şi sînge”

Rockstadt
OCS & Nişte Băieţi retro (m. vklvsk)
Vreau să simt Travka (m. vklvsk)
Decembrie 2011 (m. vklvsk)
Cargo & Altar (m. vklvsk)
Alternosfera (m.vklvsk)

Bun de tipar
Savatie BAŞTOVOI: Fuga spre cîmpul cu ciori
Corin BRAGA: Luiza călătoreşte prin oglindă
A. R. Deleanu: Îmblînzitorul apelor
Veronica D. Niculescu: Sîmburi
Anca MIZUMSCHI: Cîntec pentru surdomuţi

O fo’
Mihail VAKULOVSKI: CELELALTE CUVINTE 30
Monica FELEA: Elvis Costello – un one man show complet
Mihail VAKULOVSKI: The Amsterdams
Radu PAVEL GHEO: Retrospectivă 2011
Veronica D. NICULESCU: Jurnaliere, nimicuri
Mihail VAKULOVSKI: 2011
A.R.DELEANU: În prag
Editura Cartier. Anul 2011
Ruxandra CESEREANU: 2011-2012

O apărut
Mitoş Micleuşanu, „Trepanoia” (Art)
Mugur Grosu, „Grossomodo” (TracusArte)
Cosmin Perţa, „Introducere în fantasticul de interpretare” (TracusArte)
Baştovoi, „Les lapins ne meurent pas” (Jacqueline Chambon)
Emilian Galaicu-Păun, „Țesut viu. 10×10” (Cartier)
Andrei Dósa, „Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit” (TracusArte)
Ion Cucu, „Sala Oglinzilor” (CDPL)
Andrei Zbîrnea, „Rock în Praga” (Herg Benet)
Gheorghi Gospodinov, „Un roman natural” (Cartier)
Diana Corcan, „Poemul singur” (Brumar)
Paul Mihalache, „Tîrg de arlechini” (TracusArte)
Zaza Burciuladze, „Kafka instant” (Cartier)
Zahar Prilepin, „Sankea” (Cartier)
Oleg Serebrian, „Cîntecul mării” (Cartier)
Alex Goldiş, „ Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului” (CR)
Claudiu M. Florian, „Vîrstele jocului. Strada Cetăţii” (CR)
Radu Ţuculescu, „Femeile insomniacului” (CR)
Gabriel Andronache, „Ich Bin Ein Berliner” (Herg Benet)
George Serediuc, „Soarele mechanic” (Herg Benet)
Sorin Delaskela, „Abisex” (Herg Benet)
Marius Ştefan Aldea, „Simfonia frînei” (Herg Benet)

’n curînd
Nora IUGA, Petrecerea de la Montrouge (CR)
Livius CIOCÂRLIE, La foc mărunt (CR)
Sanda CORDOŞ, Lumi din cuvinte (CR)
Sorin LUCACI, În burta grasă a peștelui de duminică (Herg Benet)
Silvia T., Enfant terrible (Tracus Arte)
Ciprian MĂCEȘARU, Superhero (CR)
Cosmin DODOC, Autoportret gol-pușcă (Herg Benet)

Muzon
George DURBĂLĂU: Red Hot Chili Peppers este cu noi. De data asta pe bune!
HEFE: Altar, Mantra
George DURBĂLĂU: Gotye – Oglinzile sunt construite
Mihail VAKULOVSKI: Luna Amară, Pietre în alb
George DURBĂLĂU: Kate Bush, 50 Words For Snow
Mihail VAKULOVSKI: Bravo, Moda
Mihail VAKULOVSKI: Vasya Oblomov, Povestiri şi naraţiuni

My3
A.R. Deleanu: Sînul
Irina BRUMĂ: (o să mi te imaginez într-un scafandru…)
Marius CONKAN: Cantos (Cuptorul cu microunde)
Mihai VIERU: Aer în iarbă
Petru NEGURĂ: Olia sau frămîntările revoluţiei hormonale
Ioana ŞERBAN: 44 de balanțe
Leonard ANCUŢA: Pierderea definitivă a lucidității
Liviu ANDREI: Patru dumnezei într-un restaurant
Alexandru PETRIA: O să mori, o să mori!
Octavian PERPELEA: homeless
Iulian SÎRBU: Cel mai enervant tic – şi atunci i-am făcut să dispară!

CinemaTiuk!
Eul-piele (rux. cesereanu)
Loverboy (m. vklvsk)
Elena, printre confuzii de viaţă (vl. bulat)
Happy, Happy (m. vklvsk)
Foto Tiuk
http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1829

Antologie Tiuk!
Alexandru VAKULOVSKI – Pizdeţ
Alexandru VAKULOVSKI – Letopizdeţ
Alexandru VAKULOVSKI – Bong
Mihail VAKULOVSKI – Student la Chişinău
Alexei VAKULOVSKI – În gura foametei
Iulian CIOCAN – Mestecenii
Andrei DÓSA – Terorist
Constantin CHEIANU – Sex & Perestroika
Răzvan PETRESCU – În rolul lui Iisus
Cosmin PERŢA – De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns
Mugur GROSU – Grossomodo
Ruxandra CESEREANU & Marius CONKAN – Manuscris ExclusiTiuk
George VASILIEVICI – Trecutul a devenit prezent
Constantin ACOSMEI – Trei studii
Florin PARTENE – Reverenţe
Dumitru CRUDU – Criticii literari mănîncă tot timpul acasă…
Ştefan BAŞTOVOI – Sophi
Cătălin CODRU – Alma mater sau lupii flămînzi
Mariana CODRUŢ – concepţia mea despre lume şi viaţă
Cristian Robu-CORCAN – Cînd vine vremea gîştelor sălbatice

CenaKLUb TIUK!
Nr. 1, cu Doru Ionescu/Timpul Chitarelor & Un Cristian
Întîlnirea
Despre
Nr. 2, cu Andrei Dosa & m.vklvsk
Despre
Interviu cu Andrei Dosa
Nr. 3, cu Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan
Despre (Sever Gulea)
Interviu cu Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan
Nr. 4, cu Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski
Întîlnirea
Despre (Sever Gulea)
Nr. 5, cu Mugur Grosu, Cosmin Perţa & Teodor Dună
Nr. 6, cu Andrei Dosa & A.R.Deleanu

Concurs
etc.
Adresa: http://www.tiuk.reea.net

Februarie 14, 2012

Precizari de la Casa Regala a Romaniei

Avand in vedere decizia pronuntata la 14 februarie 2012 de catre inalta Curte de Casatie si Justitie – sectia civila, referitoare la cererea adresata Curtii de recunoastere a hotararii de la Lisabona asupra descendentei lui Mircea Grigore Lambrino din Regele Carol al II-lea, Casa Regala a Romaniei declara ca:
Aceasta decizie nu creaza niciun drept dinastic, si nici nu stabileste apartenenta persoanei sus-numite, astazi decedata, la Familia Regala. Aceasta este valabil si pentru descendentii sai, indiferent cine ar fi acestia.
In pozitia sa de Sef al Familiei Regale a Romaniei, Majestatea Sa Regele Mihai I este singurul care se poate pronunta asupra chestiunilor dinastice. Mai mult, potrivit prevederilor Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a Romaniei, membrii Familiei Regale sunt:
– Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei;

– Majestatea Sa Regina Ana a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Elena a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Irina a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Sofia a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Maria a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Nicolae al Romaniei.

Nici Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, si nici fostii Sefi ai Familiei Regale a Romaniei – Regele Ferdinand I si Regele Carol al II-lea – nu au recunoscut sau acordat vreodata vreun titlu lui Mircea Grigore Lambrino sau descendentilor sai.
Folosirea, in orice context, public sau privat, a titlului de Principe al Romaniei, sau a apelativului Alteta Regala ramane prerogativa exclusiva a membrilor Familiei Regale aratati mai sus.

Februarie 13, 2012

„Deania neagra”, cartea saptamanii. 50% reducere

„Volumul de proză „Deania neagră” de Alexandru Petria este cartea săptămânii în Librăria online Herg Benet, cu o reducere de preț de 50%, valabilă până duminică”, se spune într-un anunţ al editorului. E o ocazie de-a o cumpăra cu doar 12 lei.
Comenzi aici http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=15

Februarie 12, 2012

Puscarie pentru o poezie

Poetul Zhu Yufu a fost condamnat la 7 ani de puscarie cu executare pentru o poezie considerata subversiva. Si asta-i realitatea Chinei de azi, rusinoasa, nu numai boom-ul economic care ia ochii.
Scrieti parerea dvs despre caz pe adresa Ambasadei Republicii Populare Chineze in Romania. Aici chinaemb_ro@mfa.gov.cn

Februarie 12, 2012

Superb

Februarie 9, 2012

Vasile Baghiu, valoare si verticalitate

Va invit sa vizionati un interviu cu scriitorul Vasile Baghiu, unul dintre autorii importanti ai literaturii romane si, totodata, un om vertical.

Februarie 8, 2012

Vladimir Tismaneanu, „elefantiazisul servilismului”

Dorin Tudoran: ” În sfârşit, în aceste zile atât de încordate, există şi episoade amuzante. Dorind să confirme un recent diagnostic – elefantiazisul servilismului – un suflet extrem de încăpător şi un pupăcios iute de muştiuc, ieri dimineaţă l-a sărutat pe amândoi obrajiorii pe cel ce pleca de la Palatul Victoria, pentru ca peste câteva ore să-i trimită o bezea fierbine celui ce se pregăteşte să preia Palatul Victoria.”- Sursa http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/manusa-74080.html

Poetul s-a referit la Vladimir Tismaneanu, fara sa-l numeasca. Si la aceste articole ale celui diagnosticat magistral http://www.contributors.ro/politica-doctrine/timpuri-aspre-demisia-premierului-emil-boc-plus-un-text-de-cristian-preda/ si http://www.contributors.ro/politica-doctrine/experimentul-ungureanu/

 

Februarie 8, 2012

Cătălin Baba este incompatibil pentru funcţia de ministru al Educaţiei, fiind membru in CA la TVR. Informaţie în premieră

De pe situl TVR:
CONSILIUL DE ADMINISTRATIE al SRTv

Preşedinte-Director General:
Alexandru Lăzescu

Membrii Consiliului de Administraţie:
Ada Meseşan
Anne Jugănaru
Cătălin Baba
Claudiu Brânzan
Cristian Niţulescu
Karen Attila Sebesi
Lucia Hossu Longin
Nicoleta Nicolicea
Paul Călin Botez
Raico Cornea
Sorin Burtea
Traian Bărbulescu

După cum aţi remarcat, Cătălin Baba este membru în CA la SRTV, funcţie pentru care a fost votat de Parlament.
Desemnarea sa ca si ministru contravine legilor.
Alexandru Petria

PS. Colegii din presă sper că n-o să uite să menţioneze cine a dat această ştire în premieră.

Februarie 7, 2012

Ca sa fie clar!

O metoda de protest este si nesupunerea civica, incalcarea premeditata a unor legi. E ceea ce am facut redactand falsul comunicat al Uniunii Scriitorilor. Imi asum eventualele consecinte.

Februarie 6, 2012

Liviu Ioan Stoiciu: „Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România”

Marele poet Liviu Ioan Stoiciu: „Remarcabil gestul prozatorului Alexandru Petria de a inventa un comunicat de solidarizare a Uniunii Scriitorilor din România-USR, semnat de președintele ei, Nicolae Manolescu. Măcar așa să existe o solidarizare a breslei scriitorilor (conștiințe ale neamului, nu?) cu protestatarii din stradă, inventată. După ce Academia Română, Biserica Ortodoxă și Familia Regală au dat o lecție publică morală, solidarizându-se oficial prin comunicate cu protestatarii, era de așteptat ca Uniunea Scriitorilor să dea și ea un comunicat în acest sens – o așteptare în van, au trecut trei săptămâni. USR s-a făcut că plouă. Nici nu e de mirare, Nicolae Manolescu e ambasador trimis de Traian Băsescu la UNESCO, iar „directorul de imagine al USR”, Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București, are sponsorizate premiile și revista Luceafărul de dimineață de generalul N. Onțanu (primarul sectorului 2), lider al UNPR, aflat în coaliția de guvernare. Cum să se solidarizeze cu protestatarii care cer demisia lui Băsescu și demisia lui Boc? USR nu mai are nici un fel de statut moral, la nivel de conducere operativă, n-are obligație decât față de guvernanți, care i-au dat niște sute de mii de euro să-și publice revistele, a uitat să stea în opoziție (chestiune de caracter scriitoricesc), e o corabie care plutește prin sferele înalte, nu mai coboară pe pământ, conducătorii ei sunt rupți de idealurile românilor de rând.”

Alte amănunte aici http://www.liviuioanstoiciu.ro/2012/02/bulevardul-jos-basescu-n-avem-alternativa-sa-i-pastram-pe-cei-de-la-putere-sa-fie-clar-uniunea-scriitorilor-din-romania-nu-se-solidarizeaza-cu-protestatarii/

 

Februarie 5, 2012

Nu lasati banii la stat, dati-i la Timpul!

Liviu Antonesei: „Donati cei 2% din impozitele deja platite statului revistei Timpul, care am vazut ca va place. Desigur, daca nu aveti deja alte optiuni mai importante. Multumiri. Datele necesare sint in formularul atasat.”

Februarie 4, 2012

Liviu Mihaiu: „USR, fă-te că lucrezi!”

Liviu Mihaiu pe contul sau de Facebook- „Azi, scriitorul Alexandru Petria a făcut un experiment. Binevenit, au zis unii; deplasat au zis alții; degeaba, au zis restul. Așa cum Tolontan a publicat avant la lettre discursul lui Băsescu, la fel și Petria a scris un comunicat USR, înainte ca USR să scrie unul sau măcar să se gândească să scrie unul. Și tot ca în cazul lui Tolontan, care n-a schimbat nimic din discursul lui Băsescu, nici Petria n-a putut convinge USR-ul să-și însușească „comunicatul”. Ci, dimpotrivă, l-au negat imediat ce au aflat de el. Nici măcar faptul că mai mulți jurnaliști și bloggeri au salutat inițiativa nu i-a putut convinge.
Nu mă mir, căci motto-ul USR-ului ar putea fi foarte bine: „Era pe cand nu s-a zarit,/ Azi o vedem si nu e”.
USR, fă-te că lucrezi!”

Februarie 4, 2012

Uniunea Scriitorilor este solidară cu protestatarii

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor a urmărit cu îngrijorare evoluţia evenimentelor din ultimele săptămâni.
Nemulţumirea populaţiei este reală, iar derapajele antidemocratice ale guvernanţilor accentuează starea conflictuală. Se protestează nu doar pentru ameliorarea situaţiei economice. Manifestanţii simt că le sunt încălcate aproape toate drepturile fundamentale, într-un simulacru de democraţie.
Comitetul Director întrunit azi, 4 februarie, consideră că singura ieşire din impas o reprezintă dialogul, demisia guvernului şi organizarea de alegeri libere.
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România ţine să afirme că este solidar cu protestatarii.

Nicolae Manolescu,
preşedintele Uniunii Scriitorilor

 

Sursa https://www.facebook.com/notes/alexandru-petria/uniunea-scriitorilor-este-solidar%C4%83-cu-protestatarii/315345378515667

 

Februarie 3, 2012

Cu Toader Paleologu despre buna crestere in „ciulamaua politica de la noi”

Intr-o postare pe FB, Toader Paleologu vorbeste si de buna crestere… Am schimbat cateva cuvinte>
Alexandru Petria- Domnule Paleologu, tocmai fiindca stiu ca aveti buna crestere, cand va dati demisia din PD-L?
Toader Paleologu- @Alexendru Petria: Ce legatura are una cu alta?
Alexandru Petria- Are. Si mare. Stiti bine si dumneavoastra.
Toader Paleologu- @Alexandru Peria: Sint doua planuri diferite. Chiar nu reusesc sa va urmaresc.
Alexandru Petria- Tatal dumneavoastra ar fi reusit, in 90.
Toader Paleologu- @Alexandru Peria: Tocmai de la el am invatat aceste lucruri. L-am cunoscut, cred, mai bine decit dvs.
Alexandru Petria- Asa-i, aveti dreptate. Mai discutam peste cateva luni, poate. Sunt curios daca o sa raspundeti tot asa.
Toader Paleologu- @Alexandru Petria: Multumesc pentru ragazul acordat. Repet: sint planuri diferite. Chiar daca ati avea dreptate in critica dvs la adresa PDL-ului (si in parte chiar aveti), nu „buna crestere” trebuie aici invocata, pentru ca e o chestiune de pozitionare politica. Iar aceasta pozitionare e in context, adica in contextul romanesc, in ciulamaua politica de la noi.

Februarie 3, 2012

Intelectualii lui Basescu intre ei. Scrisoare deschisă- Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS)

Scrisoare deschisă

– Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS)

1 februarie 2012

Stimaţi colegi,

În acest moment de posibilă reformare a grupului nostru în care, de 22 de ani încoace, încerc să fac ceea ce trebuie făcut, vă rog să citiţi cu atenţie lunga mea scrisoare deschisă care începe cu un text scris de eminentul disident şi scriitor Luca Piţu, pentru postfaţa cărţii mele Infernul vândut ca paradis”, în curs de apariţie la editura Junimea din Iaşi.

„Intră fără sfială în cartea lui Sorin Ilieşiu, cititorule interesat de istoria recentă a ţării tale sau de drama imaginii în periodul bolşeviciant, căci nu vei găsi acolo etnobotanice, nici gagice de OTV la ţol sumar, nici de băut, o, nu:  ci   vei  înfrunta fulguraţia paradoxului, duritatea de silex a oximoronului, teribilitatea aforismului, farmecul amintirii nefalsificate total de imaginaţie, frumuseţea salbatică a scriiturii fragmentare…. şi aşa mai departe. O să simţi, după lectura  Infernului vândut ca paradis, că-i puţin nebun băiatul ăsta (un exaltat, în orice caz), dar absolut sincer şi curat. Anticomunist şi monarhist din convingere, nu din oportunism. Cum se înflăcărează prea usor şi ajunge la exprimări sau comportamente patetice (de pildă, îţi cade în genunchi ca să-l asculţi ori să-l urmezi), îi cam încurcă, se pare, pe cei alături de care mărşăluieşte impavid ori pentru care se angajează fiinţial. Figură incomodă iaste mnealui în cadrul GDS, unde tiradele se văd acceptate numai dacă-s eminamente retorice, fără, dară, prea mare legatură cu lumea reală. Dintre cei ramaşi acolo, numai Radu Filipescu, altminteri mult mai rezervat şi mai timid, se compară cu el ca autenticitate. Dintre cei plecaţi, doar Gabriel Andreescu, altminteri mai analitic şi mai sistematic, îi stă alături ca radicalism structural. Subiectiv vorbind, mare ar trebui să fie simpatia ta, lectorule fratern, şi a noastră, a anarho-eseiştilor, pentru el, tocmai fiindcă îl simţim sincer şi curat, iar exaltaţii din stirpea lui fost-au mereu, aici şi pretutindeni, devoraţi de profitorii cinici”.

Dragă Radu,

În ultimii 19 ani ai fost preşedintele nostru şi îţi mulţumesc că ai făcut tot ce se putea face, în contextul dat, pentru împlinirea idealurilor GDS. Înainte de căderea comunismului ai fost unul dintre deţinuţii politici care au acţionat cu un curaj extraordinar. Ai fost şi ai rămas un reper de moralitate şi un prieten adevărat.

În aprilie 2005, de Sfintele Paşti, am publicat pe prima pagină a cotidianului naţional Ziua “Proclamaţia pentru România”, primul apel coerent pentru procesul comunismului şi reformarea României prin decomunizare. Îţi mulţumesc, Radu, că în iunie 2005 ai făcut posibilă relansarea de către GDS a acestei proclamaţii sub numele “Apel pentru România” (publicat pe prima pagină a revistei noastre).

În 2006 ai făcut posibilă lansarea şi publicarea de către GDS a apelurilor mele din 2005 şi 2006 pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului ca ilegitim şi criminal, precum şi a raportului neoficial redactat de mine în 2005 (întrucât preşedintele Băsescu a declarat că nu ar exista dovezi pentru condamnarea crimelor comuniste), raportul fiind anexat la toate apelurile ca argument decisiv.

Fără sprijinul tău, Radu, nu ar fi fost posibilă, în decembrie 2006, condamnarea oficială a comunismului ca ilegitim şi criminal în baza unui raport oficial, consistent şi edificator.

Acum peste cinci ani, eu, tu şi ceilalţi membri ai comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, am propus în concluziile Raportului final ca guvernul şi parlamentul să adopte zeci de măsuri şi de legi pentru reformarea României prin decomunizare.

Cu toate că în 2006 preşedintele Băsescu şi-a asumat fără rezerve concluziile Raportului final şi chiar dacă de trei ani controlează cu autoritate guvernul şi parlamentul, nu a acţionat deloc pentru adoptarea măsurilor şi legilor propuse de noi.

A existat totuşi o excepţie: legea pentru instituirea Zilei memoriei victimelor comunismului a fost adoptată, dar abia la sfârşitul anului 2011, şi numai după ce am revenit cu apelul meu de aproape douăzeci de ori timp de trei ani, şi de asemenea, numai după ce, în ultimele apeluri, i-am scris preşedintelui PD-L că-i voi cere preşedintelui Partidului Popular European Wilfried Martens să excludă PD-L din PPE pentru că refuză memoria victimelor comunismului în condiţiile în care guvernul PSD Adrian Năstase a adoptat încă din 2002 legea pentru memoria victimelor Holocaustului.

Stimaţi colegi,

Regret că după condamnarea oficială a comunismului, câţiva colegi din GDS, în frunte cu Andrei Oişteanu şi Rodica Palade s-au opus propunerii mele ca GDS să acţioneze pentru a impune – prin dezbateri cu cei responsabili, inclusiv în cadrul revistei noastre – adoptarea de către guvern şi parlament a zecilor de măsuri şi de legi recomandate de Raportul final pentru reformarea României prin decomunizare.

Regret de asemenea că acum trei ani, în ianuarie 2009, dl Andrei Pleşu, a ridiculizat apelul meu pentru ziua memoriei victimelor comunismului, etichetându-l ca o „sminteală” pentru „statutarea unor noi chermeze”. „Reflectez sincer la o retragere discretă din Grup. Nu e o ameninţare” – conchidea dl Pleşu în acel mesaj pe care ni l-a trimis tuturor ca replică la propunerea ca GDS să susţină instituirea zilei memoriei victimelor comunismului.

Domnule Pleşu,

Totuşi, în apelulul meu pentru condamnarea comunismului (http://www.gds.ong.ro/?p=176) pe care l-aţi semnat şi dvs (dar numai după ce v-am rugat ca pe Dumnezeu!), am solicitat în mod expres (citez din apelul pe care l-aţi semnat) „instituirea unei Zile nationale de comemorare a victimelor comunismului din România”. De ce acum şase ani aţi semnat apelul fără vreo obiecţie, iar acum trei ani aţi avut obiecţii faţă de instituirea acestei zile?

Domnule Pleşu, înainte de a fi propus reformarea morală a GDS (în articolul publicat de dvs în 19 ian. a.c. în revista „Dilema veche”, în care continuaţi „anihilarea” mea pe care aţi demarat-o acum trei ani), poate că ar fi trebuit să răspundeţi public întrebărilor pe care vi le pun acum pentru a treia oară. Aşa cum v-am mai scris, aş dori să includ răspunsurile dvs în „Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990” pe care o elaborez împreună cu antropologul Alin Rus, carte care va fi publicată în curând sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului fondat de colegul nostru Marius Oprea şi condus acum de alţi doi colegi, Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir.

Domnule Andrei Pleşu, aţi fost cel mai prestigios şi cel mai admirat membru al guvernelor conduse de Petre Roman începând din 26 decembrie 1989.

Citez din Raportul final (care e un document de stat) pentru condamnarea crimelor comuniste, o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea care a cercetat dosarul Revoluţiei, în cadrul Parchetului general: «În decembrie 1989, scopul grupului care a preluat puterea era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”?

Raportul final arată că «În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi.»

De ce, domnule Pleşu, deturnarea revoluţiei anticomuniste (de către grupul care a preluat puterea) ar fi fost posibilă numai prin genocidul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 când s-au înregistrat oficial 942 de morţi şi peste 3.000 de răniţi?

Domnule Pleşu, în guvernul Petre Roman aţi fost ministru al Culturii, inclusiv al culturii civice şi politice care reînviase absolut miraculos după 45 de ani de comunism, respectiv de mancurtizare spirituală la care poporul român a fost condamnat de criminali precum Leonte Răutu, supranumit “groparul culturii române”.

Conform Raportului final «Regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat instaurarea unui regim neocomunist şi reprimarea opoziţiei anticomuniste?

Domnule Andrei Pleşu, de ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat: (1) mineriadele de coşmar din 28-29 ianuarie 1990, 18-19 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, (2) reprimarea violentă a democraţiei şi a libertăţii de exprimare, (3) subminarea alegerilor libere clamate în zilele revoluţiei din decembrie?

Citez iarăşi din Raportul final: «În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: (…) „S-a dorit instaurarea terorii”. „A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice”. „Represiunea din 13-15 iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi”.»

De ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat crima şi instaurarea terorii (prin mineriadele din ianuarie, februarie şi mai ales prin cea din iunie 1990)?

De ce, aţi consimţit, prin tăcerea dvs, ca puterea politică din care aţi făcut parte să reprime bestial manifestaţia din Piaţa Universităţii, presa liberă, partidele democratice şi societatea civilă?

De ce nu aţi încercat să opriţi fratricidul din 13-15 iunie 1990, cu toate că eraţi cel mai respectat membru al guvernului, alături de dl Mihai Şora, fondator al GDS ?

De ce, domnule Andrei Pleşu, nu v-aţi respectat angajamentul că, prin demisia dvs din guvern, veţi dezavua reprimările bestiale din 13-15 iunie 1990, asemenea d-lui Şora? De ce dl Mihai Şora a avut demnitatea de a-şi respecta angajamentul şi a demisionat în 16 iunie 1990 din guvernul în care fusese ministru al Învăţământului, iar dvs, în loc să vă daţi demisia promisă, aţi decis să rămâneţi în guvernul care a comis atrocităţi care au oripilat întreaga lume? O Minima moralia” ar fi fost suficientă ca să vă daţi demisia.

“N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea”, mi-aţi răspuns, domnule Pleşu, în mesajul e-mail din 17 ian. a.c. adresat tuturor colegilor din GDS.

“Nu mie trebuie să-mi daţi socoteală, ci tuturor celor care vor citi Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990, tuturor celor care au crezut şi au sperat în dumneavoastră”, v-am răspuns în acceaşi zi într-un mesaj e-mail adresat, de asemenea, tuturor colegilor.

“Îţi propun să înveţi să taci”, mi-aţi mai scris.

Domnule Andrei Pleşu, aşa cum v-am mai scris, aveţi obligaţia morală de a scrie şi Despre demoni, nu numai Despre îngeri. În perioada decembrie 1989 – iunie 1990, aţi fost coleg de guvernare cu criminali condamnaţi de justiţie, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Se spune că dacă dai mâna cu cei ale căror mâini sunt pline de sânge, aproape că nu mai poţi să te speli.

Domnule Pleşu, vă veţi elibera de chinuitoarea povară a acestor întrebări numai dacă veţi răspunde la ele.

Vă mai rog, domnule Andrei Pleşu, să clarificaţi următorul text din scrisoarea pe care i-aţi trimis-o în anii ‘80 dictatorului Nicolae Ceauşescu: «Am avut ocazia să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”.»

Cred că ar fi bine să declaraţi oficial pe proprie răspundere că nu aţi fost colaborator al Securităţii şi să publicaţi pe web-saitul CNSAS declaraţia notarială.

De ce, domnule Pleşu, începând din 2000 până în 2004, aţi sfidat legea CNSAS care prevedea că nu poţi fi membru în colegiul CNSAS dacă ai fost membru în PCR? Aţi fost membru PCR. (Menţionez că în anul 2000, conducerea PNŢCD mi-a propus să fiu reprezentatul acestui partid în colegiul CNSAS. Am refuzat întrucât am fost membru PCR, chiar dacă am fost un membru de rând. Conducerea PNŢCD m-a rugat să recomand în locul meu pe cine cred de cuviinţă. L-am sunat pe Horia Patapievici să-l întreb dacă a fost membru PCR. Mi-a spus că nu, astfel încât l-am recomandat – în scris – prezentându-l ca pe un înalt reper de moralitate.)

De ce, domnule Pleşu, în campania electorală din 2004, l-aţi susţinut pe Traian Băsescu uluindu-l pe Petre Roman când i-aţi cerut să nu mai candideze la preşedinţia României ca să nu ia din voturile lui Băsescu.

S-a simţit trădat Petre Roman după ce, la propunerea fostului preşedinte Ion Iliescu, v-a făcut de două ori ministru al Culturii (în guvernele Roman 1 şi Roman 2, în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991) ?

S-a simţit trădat Petre Roman după ce v-a numit ministru de externe în guvernul de coaliţie CDR-PD, în perioada 1997-1999, iar apoi v-a numit membru în colegiul CNSAS cu rang de secretar de stat (în perioada 2000-2004) încălcând legea CNSAS, din partea partidului pe care-l conducea (Partidul Democrat, fostul Front al Salvării Naţionale)?

Domnule Pleşu, în mesajul trimis membrilor GDS în 17 ianuarie a.c., m-aţi întrebat : «Ce cauţi, ca vechi luptator anti-comunist, la un post de televiziune girat de banii şi viziunea unui notoriu securist?»

Televiziunea publică (controlată de cel pe care l-aţi susţinut decisiv) cu care colaboraţi consistent, a încălcat adeseori normele deontologice.

De ce, domnule Pleşu, nu aţi condamnat minciunile, dezinformările şi diversiunile difuzate de TVR? Inclusiv cele care au dus la un genocid în decembrie 1989 şi la un fratricid în iunie 1990, în timp ce dvs eraţi ministru al Culturii (precizez pentru cei tineri că TVR era singurul post de televiziune din România în anii 1989-1991 cînd dvs aţi fost ministru al Culturii).

Apreciez lupta de astăzi a postului de televiziune Antena3 împotriva derapajelor antidemocratice ale politicii lipsite de umanism a regimului Băsescu. Postul de televiziune Antena3 este singurul din România afiliat la CNN, cel mai important post de televiziune din lume.

Pe de altă parte, având în vedere că justiţia din România e aservită politic, nu ştim cât de corectă a fost decizia justiţiei referitoare la relaţia cu Securitatea a d-lui Dan Voiculescu. Sunteţi sigur că relaţia cu Securitatea a d-lui Traian Băsescu nu a fost una vinovată?

În concluzie, cred, domnule Pleşu, că ar trebui, din nou, să „reflectaţi sincer la o retragere discretă din Grup”.

Stimaţi colegi,

Aşa cum v-am mai scris, în seara de 14 ianuarie a.c., în cadrul emisiunii de televiziune de la Antena3 a d-nei Alessandra Stoicescu, sub impresia vizionării în direct a reprimării deosebit de violente a manifestanţilor care protestau legitim şi nonviolent în Piaţa Universităţii, am făcut un apel umanitar către aceia dintre dvs care sunteţi actuali sau foşti demnitari ai regimului Băsescu, să-i sunaţi pe domnii Băsescu şi Boc să dispună încetarea reprimării deosebit de violente şi de asemenea, ca să le spuneţi că România are şi ea dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti, la fel cum a fost posibilă Primăvara de la Praga.

Având în vedere că în câteva minute urma să înceapă Ziua Culturii Naţionale, 15 Ianuarie (ziua naşterii lui Eminescu), mi-am exprimat disperarea că este “celebrată” într-un asemenea hal şi l-am întrebat pe Horia Patapievici cum poate să-l accepte pe Traian Băsescu, care este un monument de incultură, ca preşedinte de onoare al Institutului Cultural Român, considerând că Mihai Eminescu ar trebui să fie preşedinte de onoare al ICR, nu Traian Băsescu – cel care a devenit Scheletul nostru din dulap.

Stimaţi colegi, cred că inclusiv datorită apelului meu umanitar, reprimarea violentă a încetat aproape integral după 15 ianuarie. Le mulţumesc celor care sunt sigur că i-au sunat pe domnii Băsescu şi Boc pentru a dispune încetarea reprimării violente.

A doua zi după apelul meu umanitar din 14 ianuarie, dl Andrei Oişteanu v-a trimis tuturor – numai mie nu mi-a trimis! – un mesaj e-mail cu neadevăruri şi calomnii referitoare la ceea ce aş fi spus în respectiva emisiune tv. I-am răspuns imediat după ce am citit mesajul dânsului (pe care l-am primit din întâmplare, indirect) că probabil nu a văzut emisiunea şi a fost dezinformat. V-am trimis tuturor link-ul unde poate fi accesată înregistrarea emisiunii pentru a constata adevărul celor spuse de mine. Speram că dl Andrei Oişteanu îşi va cere scuze după ce va viziona emisiunea. Nu am primit nici un mesaj de scuze.

Pentru ca lucrurile să fie extrem de clare, anexez în finalul acestui mesaj transcrierea integrală a intervenţiilor mele în acea emisiune.

Am făcut această transcriere special pentru a demonstra neadevărurile şi calomniile d-lui Andrei Oişteanu la adresa mea, vehiculate de dânsul în mesajul e-mail pe care l-a trimis, în 15 ian. a.c., tuturor tuturor celor 53 de membri ai GDS cu excepţia mea.

Chiar în fraza de introducere, dl Andrei Oişteanu a vehiculat trei neadevăruri.: «Ieri, într-o atmosferă isterică, Sorin Iliesiu a tunat si fulgerat împotriva GDS-ului în studioul TV Antena 3, si a transmis în direct un ultimatum către “colegii mei din GDS”, somîndu-i să semneze imediat apelul său prin care el, membru marcant al GDS, cere demisia presedintelui.»

Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, toate afirmaţiie d-lui Andrei Oişteanu sunt neadevărate: nu am „tunat si fulgerat împotriva GDS-ului”, nu am „transmis în direct un ultimatum către colegii mei din GDS”, nu am „somat colegii din GDS să semneze imediat apelul” prin care cer demisia preşedintelui şi a guvernului.

Dl Andrei Oişteanu a continuat cu încă un neadevăr: «În plus, Sorin Iliesiu a cerut colaboratorilor apropiaţi ai lui Băsescu, nominalizîndu-i pe Horia Patapievici, Andrei Plesu si pe alţii, să pună mîna imediat pe telefon si să-l convingă pe Băsescu să demisioneze». Nu am cerut absolut nimănui să-l convingă pe Băsescu să demisioneze, ci am spus: „vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea!”

În fraza concluzivă, dl Andrei Oişteanu a apelat la o incredibilă calomnie: «Este o formă intolerabilă de delaţiune publică si de îndemn la linşaj mediatic (N.R.: ceea ce a spus Sorin Ilieşiu la Antena 3, în seara de 14 ian. a.c.)» Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, nu am denunţat pe nimeni, nu am îndemnat la linşajul mediatic al nimănui.

Aştept aşadar scuzele de rigoare, domnule Andrei Oişteanu. Sper să nu fiu obligat să vă dau în judecată pentru calomnie. Dacă acest lucru se va întâmpla, voi apela la câţiva colegi să fie martori în proces, în primul rând la preşedintele nostru, Radu Filipescu.

Domnule Andrei Oişteanu, practica neadevărului şi a calomniei îmi aminteşte de metodele folosite de înaintaşul dvs, tovarăşul Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”. Nu ar fi prea târziu să regretaţi sincer şi să dezavuaţi cu claritate, în paginile Revistei 22 a GDS, crimele înaintaşului dvs. Ar fi o condiţie a reformării GDS în situaţia în care nu vă veţi retrage.

1 februarie 2012

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu

Transcrierea intervenţiilor lui Sorin Ilieşiu în cadrul emisiunii

Q&A” cu Alessandra Stoicescu, transmisă în direct de postul

de televiziune Antena 3, în 14 ianuarie 2012, între orele 21,30 şi 23,00.

http://inregistrari.antena3.ro/view-14_Jan-2012-Q&A_cu_Alessandra_Stoicescu_si_Floriana_Jucan-18.html

Cunosc foarte bine evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ceea ce vedem acum (notă Sorin Ilieşiu : în acele momente asistam la un incredibil coşmar – reprimarea deosebit de violentă, în Piaţa Universităţii, a unor manifestanţi nonviolenţi, reprimare care avusese loc şi cu 24 de ore înainte, în faţa Palatului Cotroceni, tot violent şi nejustificat, faţă de cei care protestau legitim şi nonviolent aşa cum va recunoaşte şi preşedintele Băsescu, dar abia după 13 zile de proteste) seamănă ca două picături de apă cu fratricidul din 13 iunie 1990 din care, a doua zi, s-a născut Mineriada. Acest lucru face şi obiectul cercetării mele în raportul-rechizitoriu pe care-l elaborez acum împreună cu Alin Rus în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. A fost o crimă neocomunistă. Şi mi-e ruşine că au trecut 22 de ani de atunci, şi uite că acum asistăm – spre ruşinea României care a intrat în rândul ţărulor civilizate din Uniunea Europeană -, …asistăm la reeditarea fratricidului de atunci, şi fac un apel la Băsescu, la Boc şi la Igaş să nu se poarte la fel ca Ceauşescu. Fac un apel la militari, la jandarmi, să intre în cazarmă! E o ruşine ceea ce se petrece! Fac un apel la colegii mei din Grupul pentru Dialog Social, la membrii Grupului pentru Dialog Social care sunt demnitari ai Partidului Democrat-Liberal, sunt unsprezece colegi de-ai mei acolo, fac un apel să-l sune imediat pe Băsescu să oprească acest măcel. Este o ruşine naţională!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să vă rog să-mi permiteţi să evoc o diversiune extraordinară care s-a întâmplat în Piaţa Universităţii acum 21 de ani şi jumătate, a propos de Ministerul de Interne şi de diversiunile create de Ministerul de Interne: conversaţia prin telefoanele mobile de pe atunci între ministrul de interne de atunci, Mihai Chiţac, şi un colonel subordonat al dânsului, care spunea: „Vă rog raportaţi domnului Preşedinte că ne-am dat foc la autobuze. Aşa ne-a fost înţelegerea!”. Acea autoincendiere a autobuzelor Ministerului de Interne a creat ceea ce a urmat (N.R.: Mineriada din 14-15 iunie 1990). De asemenea, în filmul „Piaţa Universităţii” puteţi să vedeţi tinerii aceia care erau probabil elevi la şcoala de la Băneasa, care au dat foc cu sticle cocteil Molotov în ferestrele din clădirea Ministerului de Interne. Ca să provoce incendii!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Am fost pe 21 decembrie 1989 în stradă, apoi, în perioada manifestaţiei din Piaţa Universităţii am fost zi de zi acolo şi am filmat. Cunosc foarte bine mentalitatea compatrioţilor noştri din Bucureşti: nu se dedau la acte de violenţă. Numai provocatorii puterii puteau să creeze asemenea lucruri. Şi în legătură cu aceasta v-aş ruga să mă lăsaţi numai un minut să dau citire apelului scris acum aproape 24 de ore, sub influenţa a ceea ce am văzut la televiziune:

Cerem imperativ demisia preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc, numirea de către parlament a unui guvern nepolitic care să organizeze cât mai curând posibil alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale. Este singura soluţie pentru vindecarea României de cancerul generalizat în care se află datorită unui preşedinte paranoic şi a marionetelor sale din guvern, din parlament şi din justiţie.

Mergem din rău în mai rău. Fiecare zi care trece înseamnă încă un pas spre fundul mocirlei în care suntem condamnaţi să ne zbatem de către un păpuşar discreţionar, iresponsabil, viclean, vulgar, incult şi neruşinat.

Facem apel la nonviolenţă în situaţia în care vor continua protestele exprimate de manifestanţi în numele nostru al tuturor celor aduşi la disperare, de fapt în numele majorităţii covârşitoare a cetăţenilor.

Fraternitatea trebuie să înlocuiască fratricidul.

Cerem politicienilor şi partidelor politice să nu se implice în nici un fel în aceste proteste.

Toţi cei care cred în viitorul României sunt chemaţi să semneze acest apel.

Bucureşti, 14 ianuarie 2012.

Sorin Ilieşiu – în numele intelectualilor responsabili ai României şi ai societăţii civile din România.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să spun că în rechizitoriul fratricidului de acum 22 de ani am cerut răspunderea penală a celor implicaţi. Cer procurorului general Laura Codruţa Kovesi să audieze mâine pe primul-ministru Igaş (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “ministrul de Interne Igaş”), pe comandantul jandarmilor şi pe preşedintele României… (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “Domnule Ilieşiu, trăim vremuri complicate şi… ”) …Dar nu se poate, aceşti jandarmi acţionează la ordin! Nu din proprie iniţiativă.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Dacă-mi permiteţi, vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea! Mă refer acum la colegii mei Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Monica Macovei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu. Toţi sunt colaboratori ai preşedintelui Băsescu sau ai primului-ministru Boc. Îi rog să-i sune pe Băsescu şi Boc şi să le spună că şi noi, românii, avem dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti. Nu se poate, nu se poate, Horia Patapievici, să îl accepţi pe preşedintele Băsescu – care este un monument de incultură – preşedinte de onoare la Institutul Cultural Român! Mihai Eminescu trebuie să fie preşedinte de onoare, nu Traian Băsescu! Traian Băsescu e “Scheletul din dulapul nostru”! (Nu Eminescu!)

Publicată de ziarul “Ziua” în 30 aprilie 2005, pag.1.

Publicat de “Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social în 14 iunie 2005, pag.1 şi de ziarul “România liberă” în 20 iunie 2005.

Publicat de: ziarul “Ziua” în 11 martie 2006; ziarul “Adevărul” în 11 martie 2006; “Revista 22” în 14 martie 2006, http://www.gds.ong.ro/apel.htm. Apel semnat de peste 700 de personalităţi şi de peste 40 de organizaţii civice şi sindicale din România reprezentând peste un milion de cetăţeni. Apelul, lansat la GDS în 10 martie 2006, a avut ca anexă raportul neoficial lansat în 4 oct. 2005.

Publicat de “Revista 22”, 22 decembrie 2006, ultima pagină, http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html, apel semnat de sute de personalităţi din România şi din afara României precum Vladimir Bukovsky, Stéphane Courtois, André Glucksmann, Alexander Litvinenko, Monica Lovinescu.

5 Publicat de BBC-România, 5 octombrie 2005, http://www.bbc.co.uk/romanian/forum/story /2005/10/051005_ proces_comunism.shtml . Raportul a fost publicat integral de: ziarul “Ziua” în 24 şi 26 octombrie 2005 cu titlul Procesul comunismului; web-site-ul Grupului pentru Dialog Social, în 10 martie 2006; “Revista 22”, suplimentul „22 plus”, în 21 martie 2006, http://www.revista22.ro/raportbrpentru-condamnarea-regimului-politic-comunist-ca-nelegitim-si-criminal-2567.html

Februarie 2, 2012

Puzzle cu Radu Ţuculescu şi „Femeile insomniacului”

Radu Ţuculescu este unul dintre prozatorii români de primă mărime în care cred. În aceste zile i-a apărut un nou roman la editura „Cartea Românească”, „Femeile insomniacului”. Până acum am citit doar frânturi din el, dar şi aşa, pornind de la bucăţi de text, cred că o să aibă succes.(Alexandru Petria)

Date despre autor primite chiar de la acesta:

„Radu Țuculescu, romancier, dramaturg, publicist. Absolvent al Academiei de muzica, secția vioara. A lucrat la Radio. În prezent este realizator la TVR-Cluj.
A publicat romane, volume de proză scurtă, teatru, publicistică. Cîteva titluri selective: Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gâscă (roman, 1991) Cuptorul cu microunde (fals roman, 1995) Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin cu sapa-nainte (roman, 2009), Bravul nostru Micșa (teatru, 2010) ș.a.
Bursier la Paris, Berna, Basel, Viena. A participat la festivaluri internaționale de teatru și a realizat filme de televiziune în numeroase țări din Europa, Canada, Africa.
Este tradus în Rusia, Ungaria, Cehia, Austria, Eleveția, Franța.
Cuptorul cu microunde ( tradus la Viena, 2008) a intrat în top-ul celor mai bune cărți străine traduse în spațiul german alături de scriitori din Italia, India, Anglia ș.a.
A primit numeroase premii pentru proză și teatru.
A tradus din literatura elvețiană de expresie germană nouă volume de poezii și trei de proză.”

Personajul principal se numește Septimius Ilarie şi este după prezentarea editorilor „Un bărbat cu un aspect fizic comun aparent fără însușiri. Și totuși, cum reușește un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive pînă la mature trecute prin numeroase experiențe? Cum reușește să le satisfacă atît dorințele sufletești cît și cele trupești? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare  cascadă de întîmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie și sarcasm. La sfîrșitul lecturii, orice femeie își va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie și orice bărbat și-ar dori să semene, măcar puțin, cu același Septimius Ilarie.”

Cristina Balinte despre „Femeile insomniacului”- ” În Femeile insomniacului, Radu Ţuculescu pune din nou Muzica să zică poveşti, să arcuiască ficţiuni, să se descurce cu iţele unor întâmplări de viaţă curentă, care privite în sine produc repulsie şi oroare, dar luate armonios, în acompaniament, reuşesc performanţe rare şi paradoxale. Pasajele intensive transportă recuzita de gală, alcătuită din cărţi, povestitori, ascultători-scriitori-rezonatori, pereţi-biblioteci sau pereţi-tuburi de orgă, mobile vechi, arome culinare, partituri muzicale şi sexuale, adică tot atâţia indici de creativitate. Voracităţile trupeşti iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina. Se prepară detaliat-magistral festinuri de bucate simple, se strecoară cu înclinaţie interludii erotice magnetizante, din care până şi neînsufleţitele ies însufleţite, se alege repertoriul de piese classic-jazz şi rhythm&blues, ca să îmbie melancolic-meticulos la rostirea poveştilor.
Ademenitor în nadele frumosului, Radu Ţuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulţumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârşitul cărţii.”

Vă invit să citiţi un fragment consistent din roman:

„Uşa localului se deschise cu impertinenţă zgomotoasă, lovindu-se de perete, zguduind pe unul dintre faraonii yoghini. Intrară două fete timide însoţite de un individ cu şapcă de jocheu pe cap, rozalie precum măciuliile toiagelor. Purta un tricou de-o culoare incertă. Pe spate scria, cu negru: FUTEVAŞ, într-un singur cuvînt. Era deşirat şi poseda o mutră de bişniţar, de vînzător de ţigări de contrabandă ori chiar de pliculeţe, din cele cu cîte un vîrf de praf alb în ele. Fetele păşeau pentru prima oară într-un local de mare oraş. Arătau vizibil impresionate de siguranţa şi superioritatea individului capabil să reguleze pe toată lumea. Într-un cuvînt spus, carevasăzică…

„Alegeţi orice masă doriţi!”, le îmbie tînărul cu voce stridentă, de parcă se afla în livingul propriei sale vile. „E toate libere… Io zic mai aproape de bar, să auziţi muzică babană, cum n-aţi mai auzit, gagicilor, de cînd v-o fătat mamica, haha!”

Fetele ocupară loc, ascultătoare, la o masă aproape de barul din care răsuna muzica babană. Înainte de a se aşeza şi el, tînărul cu şapcă rozalie ridică scaunul cu ambele mîini apoi îl trînti, cu putere, la loc, scuipînd o înjurătură colorată..

„Asta-i viaţa, puicuţelor! Habar n-aveţi voi, hehe!”

Din spatele barului îşi făcu apariţia barmaniţa. O femeie cam de patruzeci de ani care servea şi la mese, în perioadele aerisite ale zilei. Cele cu clienţi puţini. Îl privi pe tînăr ca pe unul despre care ştia cîţi bani face, apoi rosti, sec:

„Potoleşte-te, poate rupi scaunul şi-l plăteşti!”

„Ce zici tu, sugacio?!”, izbucni tînărul cu şapcă rozalie de jocheu. „fac ce vreau, sînt client vechi, din banii mei ţi-ai cumpărat maşină, sugacio! Ia adu trei coniacuri babane şi nişte alune, repede, pînă nu…”

„Pînă nu… ce?”, întrebă proaspăt botezata chelneriţă.

„Ciocu’ mic!”

„Lasă, noi nu bem coniac…”, încercă una dintre fete să calmeze atmosfera.

„Ciocu’ mic şi ţie. V-aţi umflat cu sucuri pînă acuma, ca proastele. A venit ora unui coniac de stele multe… să simţiţi şi voi ce-i viaţa… băga-mi-aş! Hai, sugacio, mişcă-ţi bucile mai repede!”

Chelneriţa se duse în spatele barului,  formă un număr la mobil, şuşoti ceva scurt, apoi turnă în pahare coniacul de multe stele şi se apropie cu tava de masa celor trei. Avea un decolteu larg cu sîni pe măsura decolteului.

„Arată-ţi ţîţele clienţilor, să primeşti bacşişuri grase, să-ţi mai crească contul şi curul!”, continuă tînărul a se da în spectacol în faţa celor două timide. „Sper că-s calde paharele, sugacio…”

„Cum îţi permiţi, mă, să vorbeşti aşa cu mine?”, întrebă chelneriţa, stăpînindu-şi nervii.

„Vorbesc cum vreau! Eu plătesc, mi-ai supt o groază de bani de cînd vin aici, e timpul… să mai sugi şi altceva, hihi!”, rîse tînărul deşirat cu şapcă rozalie de jocheu pe cap, privindu-le pe fetele timide semnificativ, iar acestea roşiră vizibil. „Gagici, să nu vă speriaţi… paharele cu coniac adevărat, nu cu căcat de băutură, trebuie să fie calde… Habar n-aveaţi. Cine să vă înveţe la voi, la ţară? Iar tu, mai adu-ne trei cafele cu lapte separat, în căniţă, nu concentrat de căcat şi fără comentarii, sugacio, hehe!”

Băură din paharele încălzite, iar tînărul plescăi superior, strîmbîndu-se aproximativ mulţumit de marfa lichidă comandată. Abia termină cu plescăitul că în cafeneaua Tutankhamon intră un bărbat de statură potrivită, cu părul tuns perie şi lat în umeri cît un dulap pentru haine de iarnă cu uşi duble. O privi, scurt, pe chelneriţă, aceasta îi răspunse tot scurt apoi se întoarse cu spatele. Bărbatul se duse direct la masa tînărului şi, fără nicio  vorbă, îl apucă de cap şi-i strivi mutra de masă. Mai exact, întîi de paharul cald cu coniac, apoi de masă. O singură dată. Sîngele ţîşni imediat din nasul făcut zob, din gingiile crăpate de cîţiva dinţi rupţi instataneu, din plesniturile cioburilor de pahar înfipte în pielea feţei, dar nu şi în ochi, ceea ce însemna, clar, o lovitură de profesionist, un avertisment categoric, de necomentat. Apoi, bărbatul îl apucă pe tînăr de tricou, mototolindu-i cuvîntul FUTEVAŞ, îl tîrî pînă la uşă, o deschise şi-l aruncă în stradă.

„Aştepţi acolo pînă-şi termină fetele consumaţia”, rosti bărbatul cît se poate de calm, apoi dispăru şi el dincolo de uşă, la fel de repede precum apăruse.

Între timp, chelneriţa reuşi să cureţe masa, orice urmă de sînge se făcu nevăzută, împreună cu cioburile şi coniacul scurs. Totul arăta ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

„Beţi liniştite, o să vă aştepte, nu vă faceţi probleme”, le spuse chelneriţa fetelor. “Plata nu vă interesează pe voi.”

Fetele, speriate vizibil, nu comentară. Începură să bea coniacul, cu mici înghiţituri, alternîndu-le cu cele de cafea.

„Scuză-mă… dar singurul lucru pe care nu-l supor e violenţa”, mărturisi Augusta, vizibil afectată de scena derulată atît de rapid în faţa lor.

„Nici eu… îmi produce crampe la stomac”, recunoscu Timi. „Sîngele…”

„Atunci… plecăm?”

„Da… te invit la mine…”

„Şi la mine se poate… Şi eu locuiesc singură…”

„Aş prefera la mine. Acolo mă simt în largul meu.”

„Tipic pentru… burlaci…”, zîmbi Augusta. „Şi pentru… burlace, desigur. Atunci, la tine.”

Ieşiră. Tînărul se afla lipit de zidul medieval, în profil, căzut în poziţia lotus a yoghinilor. Îi imita pe faraonii pictaţi pe pereţii cafenelei Tutankhamon. Sîngele i se scurse pe piept, pînă între picioare, închegat într-o baltă purpurie. Avea faţa roşu-rozalie, asortată acum cu şapca de jocheu, capul său aducînd aminte de măciulia toiagului de faraon, toiag care lui, însă, îi lipsea.

„Îţi fac o propunere riscantă”, zîmbi Timi.

„N-am îmbătrînit chiar atît încît să-mi fie teamă de riscuri ori… de provocări”, zîmbi Augusta.

„A, da, corect, doamna profesoară. Te provoc la un prînz gătit de mine… în bucătăria personală”, explică Timi, amuzat.

„Accept… cu o condiţie.”

„Normal… S-o auzim.”

„Stau şi eu în bucătărie cu tine… şi te ajut ici colo… cu ce se poate.”

„De acord. O singură întrebare. Îţi place peştele?”

„Îmi place… orice. Doar… soteul de morcovi nu-mi place.”

„Evident, de ce să mă mir…”, şopti Septimius, iar cuvintele i se împotmoliră printre firele de mustaţă. „Nici mie…”

„Mă las pe mîna ta, Septimius. Iată, a sosit şi vremea cînd profesorul se lasă pe mîna elevului… Înseamnă că mă pîndeşte, totuşi, bătrîneţea.”

„Şi pe mine, nu-ţi fă griji.”

Călătoriră prin piaţa mare a cartierului în care locuia Timi, încîntaţi de coloritul pestriţ şi de aromele care se zbenguiau deasupra tarabelor. Negociară, cu bună dispoziţie iar Augusta constată că Septimius e cunoscut de majoritatea vînzătoarelor de legume şi zarzavaturi, îi spun Timi, îl întreabă de sănătate, fac glume cu el, unele par chiar ceva mai intime, îi povestesc scurt şi concis, ce au mai făcut de cînd fusese el ultima oară la cumpărături… Septimius le asculta pe toate cu multă îngăduinţă, răspundea la orice întrebare în timp ce continua să negocieze cu ele, ca o veselă hîrjoană între vechi cunoştinţe.

„Avem nevoie de un pepene galben, dulce şi frumos mirositor… ceapă roşie… busuioc proaspăt…”, zise Timi, oprindu-se în dreptul unei mici piramide înălţată din fructele galbene care lansau în jur puseuri de miresme proaspete, ca nişte invizibile explozii. Au ales unul rotund, nu lunguieţ, la sugestia vînzătoarei, apoi şi-au continuat călătoria printre tarabe. În plasa violetă cumpărată tot de acolo, se îngrămădiră, pe lîngă pepenele galben, miez de nucă gata măcinat, lămîi, ceapă roşie şi verde, stafide aurii, ciuperci, frunze şi tije de ţelină, pătrunjel verde şi pere mari, semi-moi, bronzate pe jumătate, cealaltă jumătate păstrînd paloarea unui verde mat, tinzînd şi el să-şi de-a duhul cît de curînd. În magazinul exclusiv dedicat peştilor vii, tranşaţi ori congelaţi, vînzătoarea îl copleşi pe Timi cu cel mai lunecos zîmbet cu putinţă, unul de adevărată sirenă, de parcă ea însăşi înota într-un acvariu, apoi întrebă apos, fixînd-o pe Augusta:

„Astăzi ce găteşti, Timi? O ştiucă? Nişte inele de caracatiţă?”

„Inelele nu-mi plac, zîmbi Timi, mai bine un crap… cît să-mi încapă în tava cuptorului.”

„Ştiu”, zise vînzătoarea-sirenă, ca şi cum cunoştea exact dimensiunile tăvii respective. „Ţi-l dau gata curăţat de solzi, de maţe, de… tot, să nu se mai murdărescă nimeni pe mîini… trebuie doar să-l dichiseşti, apoi să-l vîri în cuptor şi… cît ai bea vreo trei rachiuri… e gata!”

După ce ieşiră, Augusta întrebă, amuzată:

„Ce-i chestia cu rachiul?”

„E băutura mea… adică… asta beau… cam de cînd mă ştiu.”

„Rachiu?”, se miră Augusta. ”Dar azi ai făcut o excepţie.”

„Da.”

„Înseamnă că nu-ţi… cauzează nici altă băutură… dacă-i de calitate. Eu am să cumpăr băutura, fără comentarii! Tu găteşti, eu răspund de lichide. Doresc un coniac bun, cum am mai băut şi… un vin adecvat peştelui.”

„Cît se poate de normal… Doar nu o să bem rachiu… după peşte.”

În vinărie, Timi fu întîmpinat ca un client oarecare, semn că nu era un obişnuit al localului. Degustară, mai mult din amuzament, cîteva sortimente de alb, roşu, rose… şi se hotărîră asupra unui demisec alb, numai bun de prelins pe gît după un crap îngrăşat de lenea unei vieţi petrecută în baltă. Cînd ieşiră, Timi îşi aminti, brusc:

„Era să uit! Avem nevoie şi de cîteva felii de şuncă de Parma.”

„Sună bine, recunoscu Augusta, chiar dacă nu-mi prea pot da seama cum vei amesteca toate cele cumpărate.”

„La timpul potrivit… vei pricepe…”

Ajunşi în apartament, Augusta avu cîteva momente de stînjeneală, de ciudată nesiguranţă. Totul era corect aranjat, curat, praful aspirat, papuci de casă ordonaţi lîngă perete, tablouri în culori pastelate pe hol, o vază înaltă cu cîţiva ciulini ori aşa ceva… Se scuză şi intră în baie. Ochiul format al profesoarei de latină nu descoperi nimic care să confirme prezenţa cît de cît permanentă a vreunei femei în această locuinţă. Nicio  bucăţică de lenjerie subţire, transparentă, parfumată… Nicio  cască de duş, să-ţi protejezi părul cel lung şi roşcat… ori blond ori şaten… Niciun  halat de casă din mătase cu imprimeuri în culori vii, aşa cum îmbracă la ea acasă, cînd iese din baie.

Îşi dădu jos pantofii cu toc, apoi îşi vîrî picioarele într-o pereche de papuci de casă… Ia stai! îşi zise. Cam mulţi papuci de casă… de diferite mărimi…! Există şi pentru picior mic. Sînt caraghioasă. Păi, normal, nu mai e elevul căruia îi dădeam ore de latină… ca o posedată…

„De la prima vedere, m-ai impresionat cu ordinea şi curăţenia din apartamentul tău”, mărturisi Augusta. „Parcă ai avea pentru asta cel puţin două femei angajate pe săptămînă.”

„N-am nicio  femeie angajată…”, rîse Timi, continuînd să despacheteze cumpărăturile pe masa din bucătărie. „Mă simt mai bine, dacă e curat acolo unde-mi petrec o bună parte din viaţă… mă îmboldeşte instinctul să fac ordine… Ba, uneori nici nu-s conştient… Atunci cînd mă trezesc dimineaţa şi descopăr că pantalonii îmi sînt perfect pe dungă îndoiţi pe speteaza scaunului, cămaşa şi sacoul puse fără cute pe umeraş, pantofii aliniaţi la milimetru sub scaun cu ciorapii întinşi, artistic, deasupra lor, iar cuvertura patului îndoită exact în patru şi depusă, cu atenţie, tot pe scaun… atunci e clar că am ajuns acasă… beat în deplinul înţeles al cuvîntului. Nu-mi amintesc nimic din pedantele mele gesturi de scoatere şi aranjare a hainelor.”

„Îmi dai de înţeles că e ordine în apartamentul tău, deoarece eşti, adesea, ameţit de alcool?”, întrebă Augusta, pe jumătate în glumă.

„Nu chiar…”, recunoscu Timi. ”Propun să pornesc muzica… în surdină. E un insoţitor ideal în timpul gătitului… Se numeşte… Armstrong, din cînd în cînd în dialog cu Ella ori cu Billie Holiday… E bine?”

„E foarte bine.”, aprobă Augusta.

„Aşa, ca un fundal.”

„Te ajut şi eu, să nu stau degeaba.”

„Despică pepenele în două, iar jumătate îl tai în bucăţele aproximativ pătrate… Fără coajă… desigur…”

„Chiar fără coajă? Bine că mi-ai spus…”, replică, ironic, Augusta.

„Cealaltă jumătate o băgăm în frigider. Eu mă apuc de ceapă.”

„Pot mărunţi eu ceapa.”

„Nu-mi las musafirii să-şi împută degetele… Înainte de a ne apuca de muncă… un păhărel mic. Un adevărat imbold pentru bucătar.”

„De acord!”

Augusta descoperi raftul cu pahare. Luă două potrivit de înalte, dar cu gura largă şi turnă cîte un deget de coniac. Băură. Augusta închise ochii, pentru cîteva clipe, cuprinsă de-o binevenită relaxare.

Dream a Little Dream of Me… se porni Ella să povestească, în momentul cînd Timi crăpă cu tăişul lat al cuţitului coaja unei cepe roşii, de mărime potrivită. Aroma coniacului, parfumul pepenelui şi mireasma cepei, un amestec de drog uşor… la care se vor adăuga, pe rînd, înălţîndu-se ca un adevărat imn spre tavanul bucătăriei, mirosul frunzelor de busuioc, ţelină şi pătrunjel, al ciupercilor, stafidelor… Crapul proaspăt curăţat îşi aştepta, cuminte, rîndul, acoperit bine într-un vas din inox, să nu alunge toate aromele cu puternica şi atît de distincta sa emanaţie.

„Pregătim… două feluri. Rapide, dar, sper, delicioase…”, zise Timi.

„Te poţi destăinui”, zise Augusta.

„Primul fel este o salată, hai să-i zic, exotică. Amestec cubuleţele de pepene galben cu ceapa roşie tăiată cît am putut eu de mărunt, adaug şuncă de Parma, uite, feliile acestea le tai fîşii subţirele, apoi frunze de busuioc… îmi place la nebunie busuiocul proaspăt.”

„Şi mie”, recunoscu Augusta.

„Oare de ce nu mă mir… Apoi presar puţină sare şi… gata. Acoperim bolul şi-l lăsăm în frigider să se amestece aromele… pînă terminăm cu felul al doilea… crap umplut la cuptor.”

„Grozav! Sună atît de bine. Nu ţi se pare caraghios că mă entuziasmez ca o adolescentă… la cei cincizeci de ani ai mei?”

„Nu gîndi tot timpul ca… o profesoară de latină… care, oricum, nu arată a cincizeci de ani… dacă asta ai vrut să auzi.”

Augusta izbucni în rîs, unul eliberator capabil să alunge toate temerile.

„Aşa-mi trebuie”, recunoscu Augusta. “Am şi eu… o invenţie. Uite, curăţ o pară… o tai în pătrăţele aproximative… pun cîteva bucăţele în pahare şi torn coniac peste. Le lăsăm o vreme… să se amestece aromele.”

„Excelent. Le lăsăm… pînă băgăm crapul în cuptorul încălzit. Va sta acolo cam în jur de o jumătate de oră.”

Timi spălă cu atenţie un bol din sticlă albăstruie, îl uscă apoi cu cîteva prosoape din hîrtie. Amestecă în el bucăţile de pepene galben cu ceapa roşie şi şerpişorii din şuncă de Parma apoi cu frunze de busuioc, presără puţină sare, acoperi cu un capac din sticlă şi-l făcu să dispară în gura largă a frigiderului. O rugă pe Augusta să mărunţească frunzele de pătrunjel, tijele şi frunzele de ţelină, să stoarcă sucul unei jumătăţi de lămîie. El va tăia ceapa şi champinioanele în felii subţiri. De data aceasta are nevoie de două cepe.

„Pregătim umplutura pentru… burtica crăpşanului”, anunţă Timi. “Atenţie… domnişoara profesoară.”

„Precum cel mai ascultător elev.”

„Deci… amestecăm cu mîna, căci cu degetele se fac cele mai reuşite amestecuri…”

„Cu degetele bine spălate înainte.”

„Evident… amestecăm ceapa cu ciupercile, cu nucile şi stafidele, cu frunzele şi tijele de ţelină şi de pătrunjel… care au fost corect mărunţite… adăugăm sucul de lămîie, sare şi piper negru…”

Abia acum Timi scoase crapul, îl mai spălă o dată şi-l uscă cu prosoape de hîrtie în exterior şi în interior. Umplu burta crapului cu amestecul făcut manual, o închise cu cîteva scobitori, depuse apoi crapul în mijocul tăvii unse cu ulei de măsline. Vîrî tava în cuptor, fixă ceasul să sune după 35 de minute şi se aşeză la masă, în faţa Augustei.

„Gata! Ia să vedem ce gust are coniacul asezonat cu pere zemoase.”

Băură. De data aceasta, o sorbitură mică, în semn de degustare. Timi îi zîmbi Augustei, da, avusese o idee bună. O idee aromată şi… roşcată. Augusta îi zîmbi înapoi, încîntată. Cînd zîmbea, ridurile subţiri cît firul de aţă din jurul ochilor, prindeau viaţă. O dantelă de superioară calitate, regală, precum dantela belgiană, de Bruges. Cîţiva pistrui i se zbenguiau pe tenul alb şi curat al feţei. Discret machiată, doar conturul ochilor cu negru şi buzele date cu ruj, de-o ponderată culoare roşcată, în ton cu părul tăiat simplu, drept, atingîndu-i umerii. Pielea gîtului era, încă, aproape întinsă.

„Mă studiezi, Septimius?”

„Mă conving că afirmaţia mea despre vîrsta ta… făcută mai înainte, nu fu hazardată.”

„Ţie ţi-a mai crescut burta… şi ţi s-a mai rărit părul, dar în mod acceptabil… În rest, e bine…”

„Mi-a crescut, în schimb, păr pe piept şi chiar pe umeri.”

„Asta nu am de unde să ştiu”, rîse Augusta.

Gustară cîte o bucată de pară îmbibată cu coniac. O explozie delicioasă pe limbă împrăştiindu-se în toată gura.

„Pînă se prăjeşte peştele… ar trebui să povestesc ceva despre mine?”, întrebă Augusta.

„Dacă doreşti…”

„N-am avut o viaţă palpitantă. După tragedia… comică de la liceul pe care l-ai absolvit, nimic ieşit din comun nu mi s-a mai întîmplat. Nici ambiţii ca vreun elev să-mi cîştige vreo olimpiadă, nu am mai avut.”

„Din vina mea… Ar suna caragios, dacă mi-aş cere acuma scuze.”

„Fii serios, Septimius. Eu eram o exaltată… Şi, de fapt, am avut doi-trei elevi ajunşi în finală, ba chiar premiaţi dar… din ambiţia lor, nu împinşi de la spate de mine… cum atît de greşit am făcut cu tine. Gata cu subiectul ăsta! Altul nu mai am… Citesc, merg la teatru, la cinematograf, navighez pe internet, nu prea corespondez, am cîteva bune cunoştinţe pe care le-aş putea numi prietene cu care mai ies, chiar şi în cîte o excursie, am făcut cîteva sejururi în străinătate… Cred că tu ai mult mai multe de povestit.”

„Oarecum… dar prefer să ascult… sînt un bun ascultător, se zice…”

„Aha! Asta place femeilor, în primul rînd… Iar dacă poţi da şi cîte un sfat bun, le-ai cucerit. Ai cucerit multe femei, Septimius?”

„Nu ştiu… nu ţin o evidenţă.”

„Ce idiot sună chestia cu cuceritul… scuze… te poţi supăra pe mine.”

„Augusta, eu mă supăr foarte rar… e normală curiozitatea, după atîţia ani.”

„O singură întrebare… de iubit ai iubit-o pe vreuna?”

„Păi.. .uite.. .nu m-am întrebat niciodată.”

Răspunsul lui Timi păru s-o uimească pe Augusta. Pe chipul ei, uimirea căpătă cîteva accente de suferinţă. Mai înghiţi o bucată de pară îmbibată-n coniac. Îşi alungă petele de uimire dureroasă, cu ajutorul unui zîmbet scurs anevoie pe buzele-i roşcate.

„Eşti un om foarte singur… Septimius…”, şopti Augusta cu o intonaţie ezitînd între întrebare şi constatare.

„Singur?”, zîmbi Timi. „Te înşeli, Augusta. Uşa mea rămîne descuiată, cînd sînt acasă. La orice oră din zi şi din noapte, poate intra pe ea un prieten… o cunoştinţă… cînd simte nevoia. Şi intră destui.”

„ Uşa e descuiată şi acuma?”, întrebă contrariată Augusta.

„A, nu! Dacă am în vizită o femeie… încui uşa… Să se simtă în siguranţă”, o linişti Timi.

„Nu te-ai schimbat prea mult… totuşi…”, zise Augusta apoi întinse mîna peste masă şi-i atinse obrazul de cîteva ori. “Gata cu întrebările idioate… de parcă te-am chemat la interogatoriu. Cît timp a mai rămas pînă-i prăjită dihania din cuptor?”

„Cam douăzeci de minute…”

„Atunci… aş face, rapid, un duş şi… poate ai pe undeva un halat în plus… să mă simt mai comod.”

„Am! Un halat finuţ, de culoare roşie roşcată, aproape ca părul tău… e în dulap… ţi-l aduc.”

„Porţi halate de casă de culoare roşie, Septimius?”, întrebă insinuant Augusta. „Ori sînt pentru… vizitatoarele ocazionale…”

„Ai ghicit!”, o linişti Timi şi se grăbi să-i aducă halatul promis.

Augusta îl prinse cu două degete şi-l înălţă în dreptul ochilor, cercetîndu-l ca o expertă. Dădu din cap mulţumit, e un halat pe cinste, din material de fină calitate, demn de femei frumoase şi deştepte… capabil să mulţumească şi o profesoară de limba latină. În timp ce-şi plimba halatul prin dreptul ochilor, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor, Timi constată cu încîntare că Augusta are pîntecul încă plat, iar şoldurile i se arcuiesc elegant, ba chiar cu o doză de tinerească impertinenţă sub materialul fustei.

Singur în bucătărie. Apa scursă prin găurile duşului se acomoda tonalităţilor ritmate ale trompetei lui Louis. Timi îşi mai turnă un strop de coniac şi îşi aprinse o ţigară. Inspiră adînc, umplîndu-şi plămînii cu fum. Îi reveni în minte una dintre întrebările Augustei. A iubit…? Ridică din umeri. Pe masa din bucătărie se aflau, permanent, cîteva reviste de rebus ori sudoku. Deschise una la întîmplare. Ia să vedem, reuşesc să termin un careu pînă iese profa din baie?, se întrebă Timi, alungîndu-şi orice urmă de alt gînd din minte.”