Ion Cristofor: “Să nu uităm că trăim într-o ţară în care urechile au ziduri, iar zidurile au urechi”

Jurnalistul şi scriitorul Alexandru Petria a dialogat cu poetul Ion Cristofor despre bilanţuri de carieră, despre vremurile de dinainte de 1989, despre poezia actuală, despre reuşite şi ratări, topuri şi diferenţe de percepţie, despre înţelepciunea partizanatelor oportuniste.

Ne cunoaştem de dinainte de 1989, eram un puţoi de liceu, tu un bărbat cu prestanţă, un poet deja afirmat. Cred că am băut sute de litri de cafea împreună la cafeneaua “Arizona” din Cluj, local care acum nu mai există. Mi-ar face plăcere să povesteşti despre perioada respectivă, Ion Cristofor.


Apropo de faptul că “Arizona” nu mai există, asta e rău. Dar putea să fie şi mai rău, căci între timp au dispărut mulţi dintre cei cu care ne întâlneam la cafea. Nu mai există bizoni şi nici cei care văzură bizoni, cum spunea faimosul poet american. Parafrazez un vers pe care l-am auzit ca elev de liceu, rostit în englezeşte, de un anticar pe nume Alexandru Vlad, admirabilul prozator care lucra pe atunci în anticariatul din centrul Clujului, nu departe de faimoasa cafenea”Arizona”.

Nu mai ştiu ce diferenţă de ani e între noi, dar îmi aduc aminte că aveai, ca elev de liceu, aceeaşi vervă, acelaşi simţ al umorului de acum, dar şi un puternic sentiment al camaraderiei- tot mai rar în ziua de azi. Întrebarea ta îmi aduce aminte de vremurile în care eram tineri şi când ne durea în cot de faptul că fabuloasa “Arizona” era înţesată de turnători, de tot soiul de inşi dispuşi să te tragă de limbă. Ne bucuram că ne întâlneam acolo cu scriitori ca Victor Felea, Ion Oarcăsu, Domiţian Cesereanu, Tudor Dumitru Savu, Ioan Viorel Bădică, Negoiţă Irimie, Alexandru Vlad, Ion Mureşan, Dan Damaschin, Radu Mareş, Vasile Sălăjan, Diana Adamek, Mariana Bojan, Virgil Stanciu, Constantin Zărnescu, Vasile Crişan, Teofil Răchiţeanu, Ion Antoniu şi mulţi, mulţi alţii.

“Arizona” nu era frecventată doar de scriitori şi de numeroşi delatori. Veneau şi mulţi artişti plastici sau actori. Cu o oră înainte de a fi împuşcaţi, am stat cu Călin Nemeş şi cu Lucian Matiş la aceeaşi masă. Am băut o cafea. L-am ascultat pe Călin Nemeş recitând, splendid, Doina lui Mihai Eminescu. M-a întrebat, foarte politicos, dacă nu dau un cognac la un restaurant din apropierea cofetăriei “Carpaţi”. Nu sunt un zgârcit, dar atunci, doar Dumnezeu ştie de ce, am refuzat să fac cinste. Dacă mergeam, eram cu ei în bătaia puştii. I-am părăsit la colţul Librăriei Universităţii. Simţeam ceva plutind în aer, deşi trupele încă nu se instalaseră lângă restaurantul „Continental”. Ajuns acasă, am dat un telefon la redacţia revistei Tribuna. Mi-a răspuns, foarte agitat, poetul Ion Arcaş, care mi-a spus în două cuvine ce se întâmplase jos în stradă. Între timp, a lăsat telefonul din mână pentru a o înjura de mamă pe o celebră activistă locală de partid, care se agita de soarta odraslei sale. Cred că fiul tovarăşei şi tovarăşa sunt bine mersi. Nu m-aş mira să fi ajuns mari liberali sau democraţi, oricum capitalişti autentici… Între timp, poetul Ion Arcaş s-a urcat la ceruri, cum stă bine unui poet. Dacă aş fi fost patron sau aş fi avut puterea să fac aşa ceva, aş fi scris pe peretele din dreapta al cafenelei, următoarele: Aici a băut o cafea şi a recitat Doina, de Mihai Eminescu, actorul Călin Nemeş înainte de a le striga idioţilor, îmbrăcaţi în haină militară, “Trageţi, am o singură inimă!’’ “Arizona” era un fel de sediu secundar al revistei Tribuna, după cum, într-o vreme, a fost al Echinoxului. Îmi amintesc cum după şedinţele de redacţie de la Echinox veneam la cafenea cu Ioan Moldovan, Virgil Podoabă, Ştefan Borbely, Ion Simuţ, Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan, Ion Vartic, Marian Papahagi, Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Gheorghe Perian, Aurel Pantea, Mircea Petean şi alţii. Uneori, mai rar, eram însoţiţi de magistrul şi directorul nostru, tânărul erudit Ion Pop, un om care a fost providenţial pentru generaţia noastră. În vremurile pe care le evoci, “Arizona” a fost o şcoală mai puţin convenţională, în care elevii şi studenţii se întâlneau cu colegii lor (uneori chiulind de la cursuri) pentru a discuta, la o cafea şi la o ţigară, despre tot ce mişcă-n lună şi-n stele. De de la filosofie, poezie sau politică la bancuri cu Bulă sau cu nea Nicu, orice subiect era potrivit pentru această mică, neconvenţională Acropole a tinereţii noastre. Ioan Alexandru şi Ion Papuc au trecut şi ei prin “Arizona”, erau prezenţi în memoria nescrisă a cafenelei. La un moment dat, am vrut să alcătuiesc o antologie cu poemele, eseurile şi prozele ce evocă viaţa acestei fabuloase cafenele, pe care Clujul nu a ştiut să o conserve, să o ocrotească. Nu e singurul lucru care se duce de râpă în acest oraş în care dispar statui şi plăci comemorative. Sculptorul Ilarion Voinea, unul din studenţii acestei şcoli de hoinăreală care a fost “Arizona”, mi-a semnalat deunăzi faptul că din Cimitirul Central s-au furat busturile de bronz ale lui Marian Papahagi şi C.Daicoviciu. Tot din acel loc, o eroină ca Smaranda Brăescu (una din mândriile neamului românesc) e scoasă afară din groapă. Din Israel, mi se semnalează că şi monumentul funerar al lui Henri Jacquier a făcut paşi. Sigur, unii dintre noi nici măcar nu au auzit de Henri Jacquier, iar pe alţii nu-i doare de acest franţuz care a venit la Cluj să educe atâtea şi atâtea generaţii de dascăli, sfârşind prin a scrie româneşte. E limpede, românii nu ştiu să se îngrijească de memoria lor culturală. Mai nou, Casa de Cultură e scoasă afară, în stradă, de o fantomatică asociaţie a patronilor, calfelor şi meseriaşilor, care se declară a descinde direct din Burebista, Traian şi Attila. Iar scriitorii tac, iar justiţia e oarbă… Aşa că dispariţia unei cafenele nu mai îndoliază pe nimeni în lumea celor porniţi să facă avere cu orice preţ, dintre care preţul demagogiei politice e cel mai inocent.

Ceva inevitabil- de ce scrii?


Ce dracu’ aş putea face în schimb? Dacă nu aş scrie aş trage cu puşca şi nu ştiu pe cine aş nimeri. Folosesc cuvinte cum alţii folosesc gloanţe sau grenade. Ţinţa sunt eu însumi sau umbra mea. La bordel nu mă duc, la restaurant nu mă duc, Arizona s-a desfiinţat. Nevastă nu am, iar muzele sunt în putere şi se descurcă singure. Trebuie să-mi umplu timpul liber cu ceva. Scriu, altfel aş apuca-o razna. Dacă aş avea o grădină cu melci, ca tine, probabil că aş scrie şi eu poeme erotice.

Personal, nu empatizez cu scriitorii care fac urechea şută la ce se întâmplă în societate…


Să nu uităm, dragă prietene, că trăim într-o ţară în care urechile au ziduri, iar zidurile au urechi. Pe de altă parte, numărul turnătorilor a crescut mult faţă de vremurile în care ne beam noi cafeaua la “Arizona”, uneori la o masă cu securiştii şi turnătorii. Am scris de altfel un poem pe această temă, tradus în 1989 în La Nouvelle Revue française. Atunci se turna la Securitate, acum se toarnă la partid. Astăzi, aceşti mâncători de rahat, aceste lepre trec de la un partid la altul, cu o frenezie şi o viteză pe care le depăşesc doar cameleonii doctrinari, traseiştii politici. În paranteză fie spus, cred că nu există o ţară în care să prolifereze atâţia urechişti ca la noi, capabili să toarne în schimbul unei cepe degerate. Motivul e simplu: psihologia românului e atavic marcată de sindromul “să moară şi capra vecinului”. Turnătoria a ajuns la noi un veritabil drog naţional, un specific folcloric. Urechiştii de azi au ajuns să concureze microfoanele lui nea Nicuşor cu mult succes. Ca pe vremea lui Caligula, rămâne să mai dotăm statuile cu ochi care să spioneze.
Sigur, scriitorul român a rămas cu frica în oase încă din vremea dictaturii comuniste. El este mereu pe linie, portocaliu când puterea e portocalie, roşu ca focul când puterea e roşie. Apoi, să nu uităm că bietul scriitor român e de cele mai multe ori bugetar. Or, ca funcţionar al statului trebuie să-ţi ţii capul la cutie şi să votezi întotdeauna, plin de entuziasm, cu partidul aflat la putere, cu oamenii instalaţi în fruntea bucatelor. Când eşti poet şi moşier, da, atunci poţi rosti, cu oarecare curaj, adevărul. Nu e sigur că aşa se va întâmpla în cazul moşierului căci în toate epocile adevărul a fost o marfă proastă. Spune adevărul şi adevărul te va face liber, susţine Biblia. Atâta doar că la noi dacă spui adevărul, şeful te va pune pe liber. Vezi cazul unui Liviu Ioan Stoiciu, unul dintre puţinii scriitori de atitudine de la noi. Când eşti redactor la o revistă literară care depinde de stipendiile unui minister sau ale unei primării, eşti, omeneşte, tentat să te ascunzi după cireş. Chiar dacă în lume se petrec lucruri sinistre, scriitorul român nu coboară din balonul său (vopsit mereu în culoarea politică la modă). Pe vremea comunismului erau încurajate, printr-o perfectă tehnică a manipulării, onirismele, textualismele etc. Orice curent artistic era bun, cu excepţia realismului şi a unei literaturi a prezentului. Atunci ţi se băga pumnul în gură, acum eşti încurajat să vorbeşti şi să scrii tot timpul, pe Facebook, pe mail, pe telefon, în presa electronică. Rezultatul este acelaşi. Suntem în etapa postheliadescă a culturii române:”Scrieţi, băieti, scrieţi orice! Noi furăm liniştiţi”. Prin mijloace mult mai puternice decât altădată, scriitorul e marginalizat sistematic. El nu a fost redus cu totul la tăcere, căci nici un regim democratic nu-şi permite o asemenea eroare, să renunţe la un element decorativ important. Nu dă bine să spui că sufoci cultura. Din păcate, scriitorul de azi, ca tot românul în general, nu are dezvoltat un simţ comunitar prea puternic. Egoist, preferă să-şi vadă de poeziile lui chiar dacă îi fuge pământul de sub picioare. Un sfert din pământul României nu mai e deja românesc, dar nu am văzut încă scriitori (că agronomii şi veterinarii au intrat în politică, li se aduc pepenii acasă…) care să reacţioneze în faţa acestei situaţii tragice. Românii îşi iau lumea în cap, visează să emigreze în masă, iar unele animale politice văd în această tragedie un semn al libertăţii şi democraţiei. Toată afacerea de la Roşia Montană este o crimă la scară naţională. Cu excepţia unora, puţini, scriitorii tac ca rahatul în iarbă, îşi văd de poemele lor erotice, de bursele lor, de slujba lor de bugetari. Constat că unii dintre confraţi sunt entuziaşti propagandişti ai acestui jaf fără pereche în toată istoria modernă a României. E o dramă naţională, iar scriitorii ignoră că sunt personaje, ei şi urmaşii lor, într-o piesă în care se taie capete. Asistăm impasibili cum în faţa noastră se desfăşoară o ” noapte a cuţitelor lungi”, într-o epocă a răzbunării, a reglării de conturi, ca în filmele cu mafioţi. Scriitorii tac mâlc sau practică partizanate oportuniste. Să fie acesta un semn de înţelepciune? Am îndoielile mele.

Ai împlinit anul acesta 60 de ani. Nu ştiu cum să spun, ca să nu repet chestia cu “ora bilanţului”, care mă exasperează, dar acolo vreau să bat. Eşti mulţumit? Vorbeşte-mi şi despre tine ca om.


Vrei, nu vrei, când ajungi la o vârstă rotundă îţi faci un bilanţ. Rezultatul e îngrozitor. Am scris prea mult, am publicat prea mult. Sunt, indiscutabil, un ratat destul de reuşit, căruia, vorba lui Ioanichie Olteanu, tânărul baladist din Cercul Literar de la Sibiu, ” în nici o branşă nu (m)i-a mers cu spor / nici în poezie, nici în amor”. Sunt versuri din Balada ratatului, pe care le recitam adeseori în compania poetului Vasile Crişan, pe vremea în care ne beam cafeaua la “Arizona”. O, anotimpuri, o castele…Acum, să-ţi răspund şi la întrebare. Dacă la 60 de ani eşti sănătos, dacă neamţul ăla pe nume Alzheimer nu-ţi dă târcoale, dacă oasele îţi mai permit să-ţi întorci capul după femei (care,culmea, sunt tot mai tinere şi tot mai frumoase), de ce să fii trist? Viaţa e un provizorat frumos, iar Dumnezeu ne-a hărăzit vremuri în care nu avem timp să ne plictisim.

În muzică au fost şi sunt în vogă topurile. Fiindcă nu e o limitare de spaţiu, te rog să propui un TOP 10 al poemelor tale. Ai de unde…


Nu prea cred în topuri, nu mai sunt la vârsta când ascultam cu prietenii din liceu topurile muzicale de la Europa Liberă. Era o muzică intens bruiată, vocea lui Cornel Chiriac abia se mai auzea dintre ţiuiturile şi zgomotele bruiajului, dar noi exultam ca şi cum l-am fi auzit în direct pe Mozart sau Beethoven. Nu cred prea mult nici în jurii, nici în instituţia premiilor literare. Juriile stabilesc clasamente într-un domeniu în care clasamentele nu-şi au locul. Căci Eminescu nu se compară cu Bacovia sau cu Minulescu, au fiecare locul lor în “tabloul” elementelor artistice. Topurile sunt, desigur, utile, cartea e şi ea o marfă ce trebuie promovată şi vândută, dar asta nu are de-a face neapărat cu valoarea. Oricum, în prea mică măsură. Apoi, la vârsta mea nu mă mai îmbăt cu apă rece. Nu sunt nici atât de ipocrit încât să refuz premii, cum văd că se practică. În fond, şi refuzul face parte dintr-o tehnică a publicităţii. Nu aş fi capabil acum să fac o listă cu cele mai bune zece poeme ale mele. Mă întreb, sincer, dacă am scris zece poeme excepţionale, căci unii au rămas în istoria literaturii doar datorită unui sonet. Mi-ar fi mult mai uşor să fac una cu cele mai slabe. Dacă aş face totuşi o ierarhie, aş ţine cont de părerea unor critici precum Nicolae Steindhardt care, comentând un poem al meu, a pronunţat cuvântul “capodoperă”. E un verdict strivitor, cum aş putea să nu ţin cont de opinia marelui critic şi monah de la Rohia? Şi totuşi, nu cred că poemul lăudat de N. Steinhardt, Poem de dragoste, ar fi selectat printre primele zece poeme scrise de mine. Ar fi greu să aleg din cărţile mele mai vechi, însă mi-ar fi mult mai uşor să aleg din volumul aflat în pregătire, Flautul şi pălăria. Ştii prea bine, ultima femeie de care te îndrăgosteşti e cea mai frumoasă. După cum cel mai bun poem e cel pe care-l vei scrie mâine.

Încă o provocare- ce ai vrea să apară în dicţionarele literare despre scriitorul Ion Cristofor? Nu fi modest…! Ştiu că ai lucrat la “Dicționarul scriitorilor români” coordonat de Mircea Zaciu, aşa că te pricepi…


Dacă n-aş fi modest, ţi-aş răspunde cam aşa. Aş dori ca în dreptul numelui meu să se scrie: Ion Cristofor, laureat al Premiului Nobel pentru Poezie. Dacă aş fi modest aş adăuga, la cele de mai sus, şi următoarele: “atribuirea premiului a fost contestată mai ales de confraţii români”. După câte vezi, căldura e mare, iar imaginaţia lucrează din plin. De ce să nu visăm, de ce să nu glumim? Parafrazându-l pe Caragiale, te-aş întreba dacă ţi se pare prea mult, căci mie nu mi se pare.
Dar dacă tot îmi pui o astfel de întrebare, neaşteptată, îţi spun sincer că nu-mi doresc nimic de la dicţionare, eventual să-mi înregistreze moartea cât mai târziu. Până atunci, mă rog la Dumnezeul literaturii să-mi dea mai mult talent, mai multă sănătate, mai multă bunăvoinţă, mai multă înţelegere şi fraternitate faţă de colegii de condei, mai multă încredere în puterea poeziei de a convinge şi de a ne face mai buni. Inclusiv pe poetul care sunt. În ce mă priveşte, indiferent la ce vor scrie dicţionarele, mă străduiesc, zi de zi, să devin Ion Cristofor. Din păcate, nu reuşesc întotdeauna.

Text apărut pe Agenţia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2012/07/sa-nu-uitam-ca-traim-intr-o-tara-in-care-urechile-au-ziduri-iar-zidurile-au-urechi/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: