1 noiembrie

ca atunci când strângi în pumn bănuţi
indispensabili pentru o pâine,
era şi-o anumită pudoare,
ploua precum vara pe lumânările aprinse de luminaţie,
bunicii m-au crescut, părinţii
mi-s indiferenţi, eufemistic zis,
nu voiam să-i pierd, dar nici să creadă
vreunul că-s o momâie, din ăia
de lângă mormintele vecine,
bunicii-s unde îi simt,
când am închis ochii
mi-am amintit că şi copiii îi închid
şi cred că aşa nu-s văzuţi
şi nimeni nu-mi vedea bunicii
Alexandru Petria

Alexandru Petria: „Intelectualii să fie oameni întregi, nu proiecţii de liste de preţuri”

Transcriu un interviu dat cu ceva vreme in urma pentru Spune si tu!-

Alexandru Petria este un om neobişnuit. Este un intelectual, dar nu din grupul intelectualilor lui Băsescu. Dimpotrivă. Scrie poezie (foarte buna) si o publica pe blog si pe facebook. Are opinii politice ferme, pe care nu se fereste sa si le spună. Tot pe blog si pe facebook. Locuieste intr-un oras de provincie, dar se comportă ca un cetăţean al lumii globalizate. In curând îi va apărea o carte de poezie, „Călăul harnic”. Între timp. poeziile sale sunt traduse deja in  diferite colţuri ale lumii-fără sprijin de la ICR. Citindu-l in fiecare zi, am inceput sa văd mai bine legatura dintre politică şi poezie. Este sincer in tot ceea ce face, pentru că sinceritatea il ajută sa se suporte. Într-adevăr neobişnuit, pentru că mulţi dintre noi trebuie să ne minţim ca să ne putem suporta.
  Ne-am întâlnit pe Facebook, unde îţi citesc în fiecare zi poeziile şi părerile despre situţia politica din România. Îmi plac foarte mult poeziile tale şi avem de multe ori aceeaşi parere în ce priveşte politica. Spui undeva ca îţi place viata nu ca soarece de biblioteca, ci viata tumultoasă, cu adrenalina ei. Felul in care ai ales să comunici face parte din aceasta atitudine a ta faţă de viaţă?

 

Mă bucur şi sunt onorat că mă citeşti. Sigur, internetul mă ajută să fiu cu promptitudine în mijlocul evenimentelor, pe care încerc să le influenţez după felul cum gândesc, cu puterile pe care le am. Este destulă adrenalină în comunicarea de acest tip, uneori prea multă. Însă nu pot fără ea. N-am cum să nu spun ce gândesc, când simt că trebuie şi merită s-o spun. Dar mă mai apucă şi greaţa, acum tocmai trec printr-o asemenea pasă din cauza revenirii lui Băsescu la Cotroceni.

 

         “Poezia e ceva ce te poartă nu ştii nici tu exact unde, capricioasă, şi de multe ori te caută când nu eşti acasă sau când nu vrei să fii deranjat”

 

  Ai debutat in literatura ca poet, dar In ultimii ani ai fost jurnalist si ai scris proza. De curand ai reinceput sa scrii poeziii. Are asta legatura cu vremurile in care traim sau numai cu timpul tau interior ?

 

Da, de anul acesta, după 20 de ani de tăcere poetică, am inceput sa scriu din nou poezii. Poezia aş lega-o de ce am mai intim, nu de conjunctura exterioară. Dar nici ea nu-i de neglijat. Poezia e ceva ce te poartă nu ştii nici tu exact unde, capricioasă, şi de multe ori te caută când nu eşti acasă sau când nu vrei să fii deranjat.

 

  Unii ti-au spus ca este o frivolitate sa publici poezii in acest spatiu, dar tu ai continuat si cred ca ai avut dreptate. Poeziile tale sunt citite in ziua in care le scrii, de prieteni si de necunoscuti. E o modalitate inedită de comunicare cu cititorii si mi se pare ca are un anumit farmec.

 

Cred că am fost primul scriitor, dintre cei care contează, care am publicat literatură pe Facebook. E doar o constatare. Pe atunci se postau îndeosebi poze de mâţe şi de copilaşi. Cei care vorbesc de frivolitate se înşeală. Timpul a demonstrat-o. Fără Facebook nu ştiu dacă m-ar fi citit oamenii care mă traduc acum, oameni pe care nu i-am văzut altminteri în viaţa mea şi cărora le sunt recunoscător.

 

 Poeziile tale au fost traduse deja in mai multe limbi. Cartea ta „Călăul harnic”, care urmeaza sa apara in curand Romania, s-ar putea să apară la anul in mai multe limbi. Ai vrut sa demonstrezi ca se poate sa devii cunoscut si apreciat in strainatate si fără sa fii sprijinit de ICR sau de alte instituţii ale statului?

 

Nu am vrut să demonstrez nimic, aşa a ieşit. Recunosc, prefer drumul de unul singur, dar nici ajutoarele nu sunt de lepădat. Dacă tipii noi de la ICR o să se g‚ndească şi la mine, OK, dacă nu- asta e, merg mai departe, am treabă de făcut, n-o să ling pe nimeni pentru o traducere sau un drum în străinătate.

 

        “Sinceritatea mă ajută să mă pot respecta, asta contează. Inclusiv în cele politiceşti”

 

 Esti o prezentă inedită pe facebook. Scrii o poezie, o postezi, apoi iti exprimi parerea despre situatia politica.( o poezie, politica asta). Strategia ta este sa fii sincer  in tot ceea ce faci, pentru că astfel castigi pe termen lung, chiar daca in prima instanta poti pierde.Cum te ajuta faptul ca iti spui mereu transant parerile despre politica? 

 

Altfel nu pot, nu e o strategie. Fiindcă strategia ar presupune un plan, iar firescul nu se ghidează după planuri. E modul meu de viaţă. Când citesc o carte bună, n-am cum să nu mă bucur şi să nu-mi exteriorizez bucuria. Când cineva realizează o invenţie sau nevasta îi naşte un copil frumos, la fel. Când îl prind pe unul că mă minte în faţă, pe o altă scală, n-am cum să nu-l trimit în originile lui ginecologice. Aşa sunt şi n-am cum să mă schimb. Ipocrizia o las altora. Nu neg, am o anumită doză de egoism, eh, nu cred că e chiar egoism, nu ştiu cum să-i zic exact, în fine, mi se fâlfâie că se găsesc nemulţumiţi de ceea ce spun, că isc confruntări din cauza sincerităţii. Sinceritatea mă ajută să mă pot respecta, asta contează. Inclusiv în cele politiceşti.

 

Faptul ca iti expui parerile politice public (pe blog, Facebook) ti-a adus prieteni, ti-a adus dusmani, te-a adus in situatia de a te certa cu prieteni care au alte pareri?

 

Toate situaţiile. Ca în viaţa de pe stradă. Te cerţi, te săruţi…

 

      „Intelectualii trebuie sa spuna ce cred, nu sa sustina lucruri convenabile unui anumit grup, contrar evidenţelor”

 

Sustii ca n-ai cum sa separi omul de scriitor, ca un scriitor ”trebuie sa scrie ce crede, sa nu manance cacat”. Te intristeaza lichelismul unor intelectuali numiti generic intelectualii lui Băsescu, despre care crezi care au facut rau tarii sustinand un regim dement. Ce crezi ca ar trebui sa facă intelectualii in aceste vremuri?

 

Să nu mănânce căcat. Risc să mă repet, dar şi păpatul ticăloşilor de rahat este încă în desfăşurare, într-o multilaterală şi grandioasă desfăşurare. Să spună doar ceea ce cred, nu să accepte să fie plătiţi ca să susţină lucruri convenabile unui anumit grup, contrar evidenţelor. Intelectualii să fie oameni întregi, nu proiecţii de liste de preţuri.

 

  In concluzia cartii “Capcanele istoriei-Elita intelectuală romaneasca intre 1930 si 1950”, Lucian Boia spune: “Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Śntr-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere … Am intalnit si intelectuali consecventi in apararea unor valori si idealuri. Adaptabili sunt insa o specie mai numeroasa.” .Daca intelectualii din secolul XX au avut scuza si justificarea unei istorii zbuciumate si neiertatoare, care sunt astazi scuzele intelectualilor care legitimeaza regimul Băsescu?

 

N-au nici o scuză. Ar fi o scuză prostia, singura, dar nu-i suspectez de ea.

 

     ” Intelectualii care l-au sustinut pe Băsescu au facut-o de teama pierderii accesului la bani, la vizibilitatea publică, la privilegii”

 

   De ce au tăcut cand derapajele lui au fost evidente şi contraziceau vădit ce susţinuseră public ei pina atunci ? De ce nu reactionat niciunul la rusinoasele afirmatii ale lui Băsescu la adresa Regelui Mihai, in schimb au reactionat vehement cand ICR a fost scos de sub tutela Presedintiei ?

 

Din cauza banilor. Apoi, printre ei sunt cohorte care au valoarea gonflată mediatic, iar aceştia n-au cum să piardă şi să li se maculeze ce n-au avut. La valoare mă refer.

 

   De ce l-au sutinut atatia intelectuali pe Traian Băsescu in campania pentru referendum, in ciuda faptului ca a facut praf institutiile statului de drept, in ciuda grobianismului sau, in ciuda faptului ca singurele sale lecturi constante sunt Levantul si stenogramele convorbirilor telefonice ale adversarilor politici?

 

De teama pierderii accesului la bani, la vizibilitatea publică, la privilegii. A fost o reacţie aproape viscerală. Parcă mi-e ruşine de lipsa lor de ruşine.

 

   “Privesc cu uimire intelectualii fascinaţi de Băsescu. Cum se poartă ca nişte slugi umile în faţa stăpânului. Parcă-s setaţi pe creiere. Şi nu mă refer la profitorii ticăloşi.”,  spui intr-o postare pe blog. Asadar,  cei care nu profitori, sunt fascinati. De ce ? Ce explicatie crezi ca există pentru aceasta fascinatie ?

 

Sunt precum şoriceii fascinaţi de şarpe. Naiba ştie.

 

   „Sunt curios ce ar răspunde Liiceanu sau Pleşu dacă un ţăran i-ar întreba de de ce au tăcut atunci când procurorii i-au speriat şi găinile din bătătură.”

 

    Ai semnat, împreună cu alţi intelectuali neînregimentaţi, o scrisoare de protest adresată CSM, împotriva procurorilor care au terorizat satele dupa referendum.

 

Da. Acţiunea procurorilor a fost o imensă porcărie. O paradă de servilism, nesimţire şi destulă fărădelege. Am fost onorat să mă regăsesc alături de Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Mihai Dinu Gheorghiu, Sorin Mărculescu, Carmen Muşat, Şerban Foarţă, Vasile Gogea, Mircea Daneliuc, Zoe Petre, Doina Uricariu, Ioana Geacăr, Gheorghe Geacăr, Octavian Hoandră, Alexandru Dobrescu, Michael Shafir şi încă destui alţii.. Sunt curios ce ar răspunde Liiceanu sau Pleşu dacă un ţăran i-ar întreba de de ce au tăcut atunci când procurorii i-au speriat şi găinile din bătătură.

 

   Din ce traieste un scriitor care nu face parte din grupul intelectualilor lui Băsescu? Se poate trai din scris in Romania? 

 

Fac gazetărie şi alte chestii care n-au nimic comun cu scrisul. Nu ştiu alţii, suntem pe cont propriu. Dacă nu eşti cu limbă lipicioasă, acum nu se poate trăi din scrisul literaturii. Dar sper să pot în câţiva ani, după ce o să fiu tradus şi cu proza mea.

 

   Pe blogul tau, politica si poezia tin mereu aproape una de alta. Vezi o legatura intre poezie si politică? Ai scris chiar si o poezie despre Taian Băsescu. Are si politica poezia ei? 

 

Sigur că are, dintotdeauna. Ei, nu chiar numai despre Băsescu, ci despre un preşedinte ca el, cu aceleaşi caracteristici. Dar fiecare are libertatea să citească în cheia dorită poemul:

 

milă pentru preşedinte

a ajuns să joace table singur, să bea cu faţa la oglindă,

amanta îi spune la telefon că o doare capul şi

că nu iese din casă,

se gândeşte ce a făcut iliescu când a fost să fie, constantinescu,

îl sufocă ceea ce credea că n-o să-l sufoce,

tăcerea creşte ca alte covoare în cabinet, pe scări, chiar pe aleile grădinii cotroceniului,

bea,

câteodată aude maşina hingherilor cum strânge câinii de pe străzi,

deschide mai tare fereastra ca să audă,

da, s-a ocupat şi el de ei cândva,

da, eutanasia e o formă a iubirii

-îî plăcea să-şi spună-

sau a milei,

nu reuşea să-şi dea seama exact,

în vis se transformă în câine,

negricios şi vioi,

e urmărit de hingheri,

şi fuge,

şi găseşte iar mâncare şi căţele,

oamenii nu-i zic că-l iubesc,

e negricios, câine,

şi oamenilor nu le e milă

 

  Povesteste mai mult despre cartea care iti apare la sfarsitul acestei luni.

 

Volumul de poeme „Călăul harnic” trebuie să apară la editura „Herg Benet” la sfârşitul acestei luni sau la începutul celei viitoare. N-aş vrea să vorbesc despre poezia mea, nu sunt un teoretician al literaturii, doar scriu. Că să mă scot cumva în faţa dumneavoastră, o să redau ce au scris doi scriitori de prima mână pentru coperta a IV a cărţii- Liviu Antonesei: „Alexandru Petria este autorul excelentului volum de povestiri Denia Neagră, apăru de curînd la această editură, şi al minunatelor „nopţi cu Renata”, o mică bijuterie de literatură erotică. Poeziile pe care a început să le posteze pe blogul său în această primăvară au fost pentru mine o surpriză. Una foarte plăcută, de altfel, şi iată-le acum făcînd laolaltă un volum. Ceea ce mă tulbură în primul rînd în această poezie, în mod esenţial de dragoste, este forţa imaginilor şi modul surprinzător în care acestea se asociază. Nu, nu la întîmplare, pentru că nu despre suprarealism este vorba în poezia lui Alexandru Petria, ci după nişte criterii misterioase şi una dintre cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găseşti raţiunea – sau, poate, i-raţiunea! – care stă în spatele acestor asocieri. Bun venit în poezie Alexandru Petria. De fapt, bine ai revenit. Nu cunosc cele două volume de acum douăzeci de ani, dar cum cel de faţă e straşnic, va trebui să le caut şi pe acelea, ca să înţeleg cum stau istoriceşte lucrurile, pe ce se bazează excelenţa acestui volum…” şi Liviu Ioan Stoiciu: „Pe Alexandru Petria îl ştiam ca pe un bun prozator şi ca pe un publicist vertical. Cu acest volum îmi dau seama că este şi un poet extraordinar.”

 

  Intr-adevar,  frumoase cuvinte. Faptul ca multi cititori au luat contact cu poeziile tale inainte ca ele sa apara in carte te-a ajutat intr-un fel?

 

Enorm. Mi-au dat sentimentul că nu scriu degeaba şi că munca mea este chiar apreciată.

 

   O poeta japoneza a descifrat semnificatia numelui tau: “Dupa cum ti-a fost vrerea”. Care ti-e vrerea, Alexandru Petria, in literatura si in politica?

 

Literatura mea să fie citită de cât mai multă lume. Iar în politică să scăpăm de gunoaie. Începând cu Băsescu.

Dorina Rusu

Sursa http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963

 

Literatorul, numarul pe octombrie

Aveti aici pdf-ul numarului de pe octombrie al Literatorului LITERATORUL octombrie

Ultima mea carte este comentata pe doua pagini…

Publicatia are si un supliment special de opt pagini, care contine textul integral al piesei de teatru Hoţul sau trei în dormitor, de Radu Ţuculescu LITERATORUL_160_SUPLIMENT-1 radu tuculescu

 

Scrisoare deschisă. La Milano voi fi singur

Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei,
alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!

Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul http://www.saloneinternazionaledellibro.it.

În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Şoaptele clipei – Parole sussurrate dall’istante”, care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.

Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi – ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar – ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.

Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.

În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?

M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur – când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?

Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Braşov, preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferinţă literară” şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.

Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezenţe culturale româneşti”. Ştiţi ce conţine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.

Aşa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.

La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.

Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un preţ real şi unde înţelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat şi cultivat.

Adrian Munteanu

Nu se solidarizează nimeni cu Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu parcă şi-a ieşit din minti. Amănunte aici http://www.contributors.ro/cultura/filosoful-chisinevschi-de-la-icr/. Omul e supărat nevoie mare că Stelian Tănase a publicat pe blogul său despre o parte din banii pe care i-a primit de la ICR. Sume consistente, un fel de plată pe uşa din dos pentru serviciile aduse regimului Băsescu, în nici un caz meritate, mascate sub tot felul de artificii culturalo-contabiliceşti. Este revoltător că scriitorimea română, vocală în urmă cu câteva zile, n-a luat încă nici o poziţie. Dar nu mă miră, desigur. Linsul şi duplicitatea sunt infinit mai rentabile.

Alexandru Petria

 

Tismaneanu, 5000 de dolari pentru o conferinta

Banii au provenit de la ICR. N-a fost gratis intromisiunea cu abnegatie a lui Vladimir Tismaneanu in dorsala lui Basesu. Vederi aici proba ICR-Contract-Tismaneanu

Alte amanunte pe blogul scriitorului Stelian Tanase http://www.stelian-tanase.ro/jurnal-de-bord/decont-tismaneanu/

Un interviu pe BookMag

Alexandru Petria: „Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule“

de Virginia Costeschi

Mi-au plăcut poeziile din proaspătul volum Călăul harnic, prozele din Deania neagră și îmi plac mesajele sale care arată implicare și interes în chestiuni lumești, cotidiene, pe care mulți confrați ai săi le privesc cu superioară infatuare. Vorbesc despre Alexandru Petria, prozator, poet, jurnalist și nu cred că greșesc dacă îl numesc și lider de opinie. E autorul direct, frust și adevărat a cărui proză te trezește și ale cărei poezii îți aduc nostalgii ale pasiunilor demult apuse.

Iată un interviu în exclusivitate despre operele sale, jurnalism, viață:

 

De ce scrieți poezie? De ce scrieți proză?

Scriu după ce am de spus. Unele lucruri merg în poezie, acolo prind forma lor firească, altele în proză. Ţin să nu le amestec. În ambele sunt totuşi şi obsesiile şi defectele mele, dincolo de volutele subiectului. Ca să fiu cinstit, simt că e un „ce“ care mă poartă capricios. Când spre poezie, când spre proză.

 

Poeziile vă apar, în această perioadă, în diverse antologii internaționale. Cum au fost selectate?

M-am reîntors anul acesta la poezie după 20 de ani în care n-am scris nici un vers, am făcut doar gazetărie. S-a întâmplat ceva extraordinar. Am început să postez poemele chiar după ce le scriam, din primăvară, pe Facebook şi aşa au ajuns să fie citite de scriitori străini care le-au tradus. Uneori chiar în ziua postării lor pe Facebook. Le-au transpus în limbile lor pur şi simplu fiindcă le-au plăcut, că alt motiv rezonabil nu e la îndemână, n-au fost plătiţi pentru muncă. Aşa au început să mă traducă Pere Bessó în catalană şi spaniolă, Raoul Weiss în franceză şi maghiară, Balázs F. Attila în maghiară, Kovács Jolánka în sârbă şi Jeanette Carp împreună cu Ronald van Linde în neerlandeză.

 

Cum scrieți? Vă concentrați pe roman o perioadă, apoi treceți la poezie, alternați…?

Prozele trebuie să se „coacă“ prima dată în mine, apoi abia pot să le scriu. Tocmai când voiam să reiau lucrul la romanul Prima faptă bună a dat poezia peste mine, ca să mă exprim mai relaxat. Şi, până la această oră, din primăvară, am scris doar poezie. Într-un ritm care m-a speriat, fără nici o forţare. Nu pot să le alternez. Ori, ori. Ca în dragoste. Până la ultimele consecinţe, fără calcule şi compromisuri.

 

Jurnalismul este cariera dumneavoastră alternativă. Ce a însemnat jurnalismul, din punct de vedere creativ, pentru proza și poezia pe care le-ați scris de-a lungul anilor?

Acumulare de experienţă de viaţă. Învăţarea rigorii de-a comprima pe un spaţiu tipografic restrâns o întâmplare, de-a nu complica inutil, de-a nu fi plictisitor şi să nu spun într-un limbaj alambicat, hiperintelectual, ceva ce se poate nara simplu, firesc.

 

Zilele mele cu Renata este un roman erotic foarte bine primit de critică și public. Care e povestea lui?

Erotic la un prim nivel, doar. Este despre un tânăr care scrie proză şi femeile din viaţa lui. Multe, de toate felurile. N-aş vrea să-l povestesc, mai bine să-l descopere cititorii. E un text pe care l-am scris cu plăcere.

 

Și volumul de povestiri Deania neagră s-a bucurat de succes, dar am citit cronici în care vi se cere mai mult, sunteți considerat un scriitor care încă nu și-a arătat tot talentul. Cum comentați?

Sigur că n-am arătat tot ce pot, am de recuperat cei 20 de ani în care nu m-am ocupat de literatură. Dar care scriitor dă întreaga măsură până nu dă colţul? Şi dacă e lăudat, în sinea lui nu e mulţumit niciodată de opera sa. Da, unii comentatori ar fi dorit ca Deania neagră să fi fost mai voluminoasă, cu mai multe proze, în acest sens au fost observaţiile, care, de fapt, au fost nemulţumiri generate de sfârşitul prea rapid al textului avut în faţă. Ca în orice lucru deosebit, eşti nemulţumit când se termină, că a durat prea puţin. Hai că mă răsfăţ…

 

Ambele sunt cărți fruste, directe, cu scene care pot fi reale oricând. Pentru a le scrie v-ați inspirat (și) din experiențe personale sau ați fost un observator al mediului?

Sunt ca viaţa, care depăşeşte adesea ficţiunile cele mai curajoase sau halucinante. Am luat de peste tot. Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule.

 

Volumul de poezii Călăul harnic stă să apară. Ce urmează după el? Tot poezie sau un roman?

Un alt volum de poeme, Rugăciunea Cadillac şi alte chestii,care e aproape gata. Şi romanul Prima faptă bună, despre copii informatori ai Securităţii. Mizez enorm pe acest roman, care o să fie de primul raft, dacă reuşesc să-l termin.

 

Am citit Călăul harnic și îl văd ca o sumă de poezii de dragoste. E corect? Știu că nu se limitează doar la această temă, însă parcă poeziile de dragoste sunt cele mai puternice.

Da, este preponderent cu poeme de dragoste. Călăul din titlu e dragostea.

 

Eu v-am „cunoscut“ mai mult din postările pe blog și Facebook, iar de aici am trecut la operele dumneavoastră. Sunteți o voce de neignorat și v-ați exprimat părerea în multe situații delicate, când cei mai mulți oameni de cultură au întors capul în altă parte. Să fie cariera în jurnalism un avantaj al exprimării publice pentru un scriitor? Sau e vorba de altceva?

N-am nici un dram de simpatie pentru scriitorii care tac atunci când semenii lor suferă. Omeneşte, sunt blamabili. Şi dacă şi profită de pe seama unui regim dement, dezavuat de populaţie, n-am pentru ei decât dispreţ fiindcă sunt ticăloşi.

Ca jurnalist, îţi intră în sânge o viteză sporită de reacţie la nedreptăţi, sigur. Nu reuşesc să citesc ticăloşii, fie şi dacă sunt autori foarte buni. De pe acest palier, de aceea, dacă e să fie, cred că o să primească Nobelul Norman Manea, nu Mircea Cărtărescu.

 

Prezența dumneavoastră constantă pe canalele social media arată că le considerați potrivite nu doar pentru exprimarea opiniilor, ci și pentru promovarea operelor dumneavoastră. Ce fel de reacții ați primit la poeziile postate recent pe Google + și Facebook?

Că au fost traduse unele, înainte să apară volumul Călăul harnic, fără saci de bani de la ICR, ca la alţii, nu denotă totul? Reacţiile au fost deosebite, ceea ce mă bucură.

 

Cum vedeți literatura română de astăzi?

Trăim o perioadă fastă, efervescentă. Destui scriitorii activi de la noi pot să stea fără complexe lângă numele mari ale literaturii universale. Numai că e trist că nu sunt încurajaţi îndeajuns. Sau sunt încurajate inflaţionist doar anumite nume…

 

Care sunt influențele literare pe care vi le asumați?

Asta e treaba criticilor. Să umble ei la ADN-ul textelor…

 

Sunteți un scriitor cu opinie politică și socială. Ați fost implicat și în politică. Spuneți-mi cum se împacă aceste lumi: proza, poezia, politica, socialul?

Vrem, nu vrem, interferează. Totdeauna am făcut ce am gândit ori m-am străduit măcar. Iar când am greşit, nu m-am codit să recunosc. Sigur, aş prefera să trăiesc într-o ţară în care scriitorii să fie respectaţi, să ai şansa să trăieşti din scris, să nu te intereseze politicienii deoarece treburile merg normal. Însă, cum normalitatea nu caracterizează şi n-o să caracterizeze prea curând România, până n-o să avem o obişnuinţă temeinică a protestului, a luptei pentru drepturile fundamentale, caut o soluţie de împăcare. Nu-s sigur că am dat de cea optimă. Adevărata literatură n-are cum să facă abstracţie de social şi politic, filtrate, desigur.

 

Vă propun un exercițiu de imaginație: ați putea invita la cină un mare scriitor. Cine ar fi și despre ce ați discuta?

Nu stau pe gânduri. Mario Vargas Llosa. Aş vrea să discutăm despre mătuşa Julia. Mătuşa Julia şi condeierul a fost unul dintre romanele care mi-a încântat perioada de formare şi m-am bucurat din toată inima când scriitorul a primit premiul Nobel.

 

„Moartea e o obligație“, spuneți în Călăul harnic. E singura?

Nu. Şi să nu fii căcăcios e o obligaţie. În accepţiunea din Jurnalul fericirii, admirabila carte a lui N. Steinhardt.

Sursa http://www.elefant.ro/bookmag/alexandru-petria-scriitorul-este-un-fel-de-hot-egoist-fara-scrupule/

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE FERLINGHETTI CASE/L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE  FERLINGHETTI CASE

Géza Szőcs’s Comments about the News Concerning the Janus Pannonius Poetry Prize

1) Lawrence Ferlinghetti accepted the international poetry prize, Janus Pannonius, founded by the Hungarian PEN Club in September, 2012.  After announcing the news, however, he was suddenly overcome with anxiety upon realising that one of the sponsors of the prize was the Hungarian government.  This had not disturbed him earlier; indeed he didn’t even consider the government to be of a far-right tendency. He even suggested that the prize could be delivered at a Hungarian consulate somewhere in the US.

2) When he first mentioned his concerns, he still thought it would be all right to accept the prize, but the money could go to help support authors who battle for freedom of expression, freedom of the press, and fight social oppression.

We informed him that money coming from the government could be excluded, and we would accept his suggestion.  We asked him whether he had a candidate he could suggest, someone he would like to support, and to please name him or her.  If there wasn’t any such person, we suggested the following solution. We could choose the most disadvantaged Roma poets, writers, painters, or film-makers.  The choice would be made by PEN, together with Klubrádió (the most exposed player in the controversies over press freedom).

Asking his advice, we suggested to him the following text:

“Lawrence Ferlinghetti has decided to help those artists who are the most greatly disadvantaged in Hungary, namely, Roma writers, poets, painters, and film-makers.  He has been gracious and generous enough to donate the financial portion of his prize to those artists chosen by the Hungarian PEN Club and Klubrádió.”

Thereupon Lawrence Ferlinghetti wrote an offended response, stating that he couldn’t accept the prize under any circumstances, then with incredible speed he broadcast the news, even more quickly than we did.
Ferlinghetti’s unfortunate change of heart received an exaggerated echo in the press.  The news that the prize was awarded to the poet and he accepted hardly interested our press. The very papers, which didn’t find it worthwhile to react to the news of the poetry prize and which didn’t feel any inclination to appear at the press conference that announced it, are now trying to find something scandalous in something that isn’t scandalous at all, simply regrettable.  There is scandal when someone has to feel shame for something he or she has done.  Hungarian PEN was guided by the purest of principles and the noblest of intentions in giving this prize, and has nothing to feel ashamed of.

The Hungarian PEN Club has no knowledge of any writer or journalist being in prison.  We are not aware of any writer being unable to publish in this country.  We are aware, on the other hand, that Hungary is considered by international surveys to be in the forefront of the world, even ahead of the US, with respect to freedom of the internet. The Hungarian PEN Club is not aware of anyone or anything limiting any serious international players on the Hungarian media market, which would violate freedom of expression.  We have no knowledge of anyone being banned from entering or leaving the country, because of his or her convictions.

It is the practice in Europe, though not in America, that cultural institutions, projects, and events are financially supported by the government. It does not worry anyone in Hungary that the government (whatever its political slant) gives money for some cultural objective, only if it doesn’t.  These moneys are public funds, and their acceptance doesn’t indicate in any way any identification whatsoever with the politics, world view or objectives of the government.

Ferlinghetti can think what he wishes about the funds given by the Hungarian government.  Concerning those, however, who are gleefully commenting on Ferlinghetti’s belated decision made after accepting the prize, many of them have continually vied for government support and awards.  If they identify so closely with the California poet’s point of view, it would behoove them not to be so eager in trying to obtain the government’s support and appreciation.

Whatever happened, I am sure that outstanding poets will gladly accept the Janus Pannonius prize, and will not turn it down in future.

10)    […] the poet like an acrobat […]

performing entrechats

and sleight-of-foot tricks

and other high theatrics

and all without mistaking

anything

for what it may not be

For he’s the super realist

who must perforce perceive

taut truth

before the taking of each stance or step

in his supposed advance

toward that still higher perch […]

(Lawrence Ferlinghetti:  The Coney Island of the Mind
Excerpt.  Chapter 15.)

L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI
Géza Szőcs au sujet de prix de poésie Janus Pannonius

Lawrence Ferlinghetti a accepté le prix international de la poésie, Janus Pannonius, fondé par le PEN Club hongrois en septembre 2012.  Mais aprčs la publication de cette nouvelle, il a été saisi soudain par des anxiétés en découvrant qu’un des sponsors du prix était le gouvernement hongrois.  Auparavant ce fait ne l’a pas dérangé, en plus il n’a męme pas considéré le gouvernement de tendance extręme-droite.  Il a męme suggéré que le prix pouvait ętre livré ŕ un consulat hongrois en Amérique.

Męme aprčs avoir formulé ses soucis, il a trouvé propre néanmoins d’accepter le prix, mais que les fonds pouvaient ętre donnés aux auteurs qui luttent pour la liberté d’expression, liberté de la presse, et contre l’oppression sociale.

Dans notre réponse, nous avons informé le počte qu’on pouvait exclure les fonds qui venaient du gouvernement, et qu’on acceptait sa suggestion.  Nous l’avons demandé de nous indiquer une personne qu’il voudrait soutenir.  On pourrait faire une choix parmi des počtes, écrivains, peintres, et cinématographes Roms qui sont dans la position la plus désavantagée.  En plus le PEN Club hongrois pourrait choisir un tel candidat ensemble avec Klubrádió (l’entité la plus exposée dans les controverses autour de la liberté de la presse).

On lui a écrit le texte suivant, en lui demandant son conseil :

« Lawrence Ferlinghetti a décidé d’aider les artistes les plus désavantagés en Hongrie, c’est ŕ dire les écrivains, počtes, peintres, et cinématographes Roms. Il a été si généreux qu’il voulait donner la partie financičre de son prix aux artistes choisis par le PEN hongrois et Klubrádió. »

Lawrence Ferlinghetti a écrit une réponse, offensé, qu’il ne pouvait en aucun cas accepter le prix.  Et avec une alacrité extraordinaire, il a disseminé cette nouvelle aux médias, en avançant nous-męme.

Le changement du coeur de Lawrence Ferlinghetti a trouvé un écho exaggéré dans la presse.  La nouvelle qu’on a donne le prix au počte et qu’il l’a accepté n‘intéressait gučre notre presse.  Les męmes journaux qui n’ont pas trouver de l’intéręt dans les nouvelles de ce prix de la poésie et qui n’ont męme pas pris la peine d’assister ŕ la conférence de presse oů on l’a annoncé, essaient maintenant de trouver scandaleuse ce qui n’est que regrettable . Il y a scandale oů il y a quelque chose de honteux.  Le PEN Club hongrois a été guidé par les principes les plus purs et les intentions les plus nobles en fondant et octroyant ce prix.  Il n’a aucune raison pour avoir honte.

Le PEN Club hongrois ne connaît aucun écrivain ni journaliste en Hongrie qui soit en prison.  Il ne connaît aucun ecrivain dont le livre ne peut pas ętre publié en Hongrie.  Il sait que selon des sondages internationales la Hongrie est un des leaders du monde quant ŕ la liberté de l expression quant ŕ l’internet ; il avance męme les Etats-Unis.  Le PEN Club hongrois ne connaît aucune limitation sur aucun acteur sérieux international au marché de média hongrois ce qui pourrait résulter ŕ une violation de la liberté d’expression. Nous ne connaissons personne qui soit banni d’entrer ou de sortir du pays ŕ cause de ses convictions.

7)  C’est une pratique courante en Europe, mais non aux Etats-    Unis, que le gouvernement soutiennent financičrement les     institutions, projets, et évčnements culturels.  En Hongrie, cela     n’inquičte personne que le gouvernement (quelque soit sa     tendance politique) donne des fonds aux objectifs culturels     quelconques, seulement quand il ne le fait pas.  Cet argent est     public, et son acceptation n’indique en aucun cas une identification     avec la politique, point de vue ou objectifs du gouvernement.

8)  Quoique Ferlinghetti pense des fonds venus du gouvernement hongrois. Mais quant ŕ ceux qui commentent avec schadenfreude la décision tardive de Ferlinghetti aprčs avoir accepté le prix, un grand nombre parmi eux s’agite continuellement pour obtenir le soutien et l’appréciation du gouvernement.  S’ils s’identifient si ardemment au point de vue du počte californien, il serait correct de ne plus convoîter l’appréciation et le soutien du gouvernement.

9) Quoiqu’il en soit, j’en suis sűr que des poets excéllents vont accepter avec la plus grande joie le prix Janus Pannonius et ne vont pas le rejetter ŕ l’avenir.

(L. Ferlinghetti:  Az elme vidámparkja [The Coney Island of the Mind] [Coney Island de l’esprit], extrait. Chapitre 15. Traduit par István Géher.  Dans Üvöltés [Howl] [Hurlement] Európa kiadó, Budapest, 1982.)

Solidarizarea cu mâna pe portofel a scriitorilor

Mulţi scriitori români sunt specialişti în solidarizare cu unul pe care s-au tocat la greu bani publici într-o perioadă de sărăcie, mă refer la Cărtărescu- să nu fie dubii. Ştiu să reacţioneze când le sunt puse în discuţie privilegiile acordate preponderent pe simpatii politice. Nu neapărat beneficiile personale, ci a unuia din gaşcă. Şi apoi se miră de cât de scăzut e prestigiul scriitorului în România, doar oamenii judecă, nu-s atât de proşti pe cât îi consideră aceştia. Iar cei care se solidarizează acum nu s-au solidarizat desigur cu oamenii care au îngheţat în iarnă protestând împotriva lui Băsescu şi a marionetelor sale, nici cu ţăranii anchetaţi de procurori, după referendum, cu Biblia pe capota maşinii. Au talentul să se solidarizeze doar cu mâna pe portofel.

Ajutor pentru scriitorul George Geacăr!

Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr, bolnav de leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD, are nevoie de ajutorul nostru!
Îl puteţi sprijini, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:
RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON

si

RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro

Cu poeme in Cafeneaua literara

In numarul pe octombrie al revistei piteştene „Cafeneaua literară” am două pagini cu poeme. Pdf-ul publicatiei este aici http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/cafenea10-2012/cafe10-2012.pdf .

Interviu cu scriitorul Radu Țuculescu. ”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

Materialul o să apară în revista culturală „Literatorul”, numărul pe august-septembrie, care este în curs de tipărire.

”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

– O să încep discuţia mai abrupt şi neprotocolar. Radu Ţuculescu, eşti un mare scriitor! Este credinţa mea. Îţi  propun un joc. Ai în faţă un personaj cu numele tău. Cum l-ai descrie şi contextualiza?

Un ins puțin năuc, parcă mereu pus pe șotii, gata să sară în ajutorul vreunui semen, dacă acesta are nevoie de așa ceva…Un ins colerico-melancolic, căruia îi sare țandăra repede dar, la fel de repede, se domolește…Un ins mereu curios de ceea ce se întîmplă în jurul său, încercînd să vadă și dincolo de aparențe…Un rebel care mai este în stare să viseze… Un ins pe care cel mai tare-l deranjează prostia agresivă…Un ins care i-a detestat, încă din perioada grădiniței, pe pîrîcioși…Un veșnic îndrăgostit, de una de alta…Un mare iubitor de animale pe care le consideră mai bune, mai integre, mai sensibile decît mulți dintre cei ce se numesc oameni…Un ins care-și maschează, constant, singurătatea ce-l însoțește chiar și atunci cînd se află în mijlocul prietenilor…Un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…Și cînd se poate ascunde printre rafturile unei biblioteci…Un ins a cărui cea de a doua mare pasiune este… arta culinară!

– Anul acesta ai fost în Franţa, unde a fost tradus romanul tău „Povestirile mameibătrâne”. A fost un turneu de promovare a cărţii, cu foarte bune ecouri în presa de acolo. Povesteşte-ne…

Hai să fac o mică ”trecere în revistă”. Să (mai) afle lumea…Prima carte tradusă a apărut la Budapesta, în 1996. Un volum de proză scurtă –Liftben(trad. Szlafkai Attila).  Zece zile de lansări organizate de Pen Clubul maghiar și foarte multe comentarii în presa culturală budapesteană a vremii. La noi, revista Tribuna a comentat evenimentul (cu traducerea cronicilor maghiare), în rest, tăcere…În 2008 mi-a apărut la Viena falsul roman Der Mikrowellenherd (trad. Zorin Diaconescu) cu comentarii în marile cotidiene din…Germania și Elveția: Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neuer Zurcher Zeitung.  Revista literară Orte din Berna a notat cartea ca fiind printre primele șapte cele mai bune cărți traduse în spațiul german,  alături de autori din India, Anglia, Italia, Polonia etc. Lansarea de la Viena, cu o sală arhiplină, cu un actor austriac citind fragmente din carte și cu dialoguri aprinse pe care le-am purtat (sînt și vorbitor de limba germană….) în miez de noapte, a rămas o vie amintire pentru mine! La noi, tăcere deplină…La sfîrșitul lunii mai a apărut romanul amintit de tine la Paris, Mere-vieille racontait (trad. Dominique Ilea).  A fost o experiență extraordinar de emoționantă pentru mine să-mi văd opul în marile librării Gibert și Fnac și să reușesc a răspunde cititorilor francezi… Deja există comentarii ample pe diverse bloguri (franceze, desigur), o primă cronică a cunoscutului critic Jean-Pierre Longre, comentarii în presa locală a micilor localități în care am lansat romanul și…vara abia a trecut…Îți  mărturisesc că am mai semnat două contracte iar pînă la sfîrșitul toamnei trebuie să îmi  apară  traduceri în alte două importante capitale europene. Dar, superstițios cum sînt, nu dau amănunte. Doar cînd voi primi exemplarele care mi se cuvin…le voi ”etala” pe facebook…Gata cu…lauda de sine!

– Pe care dintre volumele tale mizezi?

Eu țin la toate cele șapte romane publicate pînă acum. O cifră…magică, nu? Sper ca și…opt să fie o cifră la fel de magică…Nu ”mizez” pe unul anume. Îmi place să cred că fiecare carte își are destinul ei…chiar dacă afirmația asta poate suna destul de…telenovelistic!

– Cum scrii? Uşor? Greu? Te poartă povestea sau îi stabileşti tu clar regulile? Ai tabieturi legate de timpul scrierii? Radu Ţuculescu, în fond, ce e un scriitor?

Greu. Mulți ani m-a chinuit ideea că nu sînt absolvent de filologie…Pînă ce un bun prieten și un extraordinar critic literar pe nume Petru Poantă, mi-a scos tîmpenia asta din cap, demonstrîndu-mi exact contrariul…Scriu greu dar, datorită formației mele de instrumentist, am o oarecare ritmicitate. Pentru a cînta un concert, de exemplu,  trebuie zilnic să studiezi, nu doar concertul respectiv, ci și game, și arpegii, și diverse studii tehnice…Da, deseori mă poartă povestea, cum zici. Adică, îmi propun un ”drum” dar, pe parcurs, apar abaterile. Unele personaje încep să-și impună personalitatea…Modul de gîndire. Răsar și personaje noi, care nu le aveam în ”proiect”. Dar, de la bun început, știu foarte clar care este ”sîmburele”. Iar subiectul (subiectele) romanului ori ale povestirii, îmi impune forma. Precum în muzică.  Structura mea de muzician mă obligă să combin registre diferite, ritmuri diferite, să ”amestec” tonalitățile majore cu relativele lor minore…Îmi place ca propozițiile și frazele să aibă muzicalitatea lor proprie, să nu scîrțîie precum arcușul fără sacîz pe corzile viorii…

– Dacă e adevărat că râsul îngraşă, un om are şanse să pună serios pe el dacă stă în preajma ta. De unde tonusul ăsta la tine, râsul care ţi-a devenit aproape o marcă? Nu e cumva o mască, o evadare? Eşti un om fericit?

Irina Petraș scria odată (și doar intuiția feminină putea trece așa bine dincolo de aparențe) că Țuculescu se arată mereu bine dispus, mereu găsește pentru fiecare cîte o vorbă bună, o vorbă de duh, ca și cum fericirea l-ar bîntui continuu dar….numai el știe ce se ascunde în sufletul său. Și Monica Spiridon m-a numit un autor încercat de neliniști… Tu poți spune că ești fericit? Eu, poate, doar în scurte momente, cînd îmi văd o carte proaspăt ieșită de sub tipar, cînd mă (mai) vizitează copiii, cînd mă aflu pe malul unei ape, departe de zgomotele orașului, cînd reușesc să călătoresc prin lume, fără vreun program dinainte stabilit, cînd aud rîsul dezarmant de sincer al nepotului meu de patru ani…Locuiesc, din nou, singur într-o garsonieră , aproape de o stație a Salvării și de cîteva ori pe zi sînt obligat să aud sirena stridentă a mașinilor! Sper să nu se transforme în…picătura chinezească! Și să-ți mai zic ceva. Tocmai mi-am făcut rezonanța magnetică, cu un aparat performant fabricat în Germania. La capitolul stres, a apărut scris Seelisches Stress…În limba germană Seele înseamnă suflet. No comment…

– Ne ştim de mulţi ani, dar ne vedem la intervale enorme, ceea ce nu înseamnă că sentimentul prieteniei s-a alterat în timp. Ce înseamnă pentru tine prietenia dintre scriitori?

Ai dreptate!!   Încep să cred tot mai mult că prieteniile durabile sînt tocmai acelea în care, paradoxal,  protagoniștii…se văd rar…Iar cînd este vorba despre scriitori, măcar de s-ar citi între ei. Eu am scris comentarii (și continui să o fac…) despre mulți confrați de ai mei, despre cărțile lor, ceea ce invers se întîmplă…mai puțin. Am dedicat un volum de publicistică unui confrate pe care-l prețuiesc, care lucrează în redacția unei importante reviste dar în revista respectivă volumul meu nu a fost menționat nici măcar că a apărut! Zău,  nu m-am supărat, doar m-am …amuzat cu tristețe, desigur. Tare aș vrea să văd și eu un prozator român scriind o carte întreagă despre alt prozator român….cum a făcut-o, de exemplu, Llosa despre Marquez! Îmi amintesc de un dialog pe care l-am purtat la Radio București cu Mircea Horia Simionescu. Brusc, l-am întrebat: ați fi în stare să scrieți o carte despre creația unui confrate de-al dumneavoastră, precum a făcut-o Llossa? După o scurtă ezitare, a găsit răspunsul: aș fi în stare dar…acuma sînt prea bătrîn pentru asta! Elegantă driblare…

– În încheiere, n-am cum să nu te întreb- la ce lucrezi?

Definitivez un volum de șapte (!) povestiri și mai lucrez la o monodramă dedicată unei excelente actrițe căreia, sper, să-i fac o plăcută surpriză. Cînd împlinise 18 ani (mai repede ar fi fost caz penal…) , mă îndrăgostisem de ea și, o bună perioadă de vreme, am descifrat împreună tainele scenei și ale culiselor…A, da, și concep fișe pentru noul roman. În timp ce beau cîte un pahar de vin într-o vinărie unde o masă la care rar mă poate deranja cineva…

Interviu realizat de Alexandru Petria