Interviu cu scriitorul Radu Țuculescu. ”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

Materialul o să apară în revista culturală „Literatorul”, numărul pe august-septembrie, care este în curs de tipărire.

”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

– O să încep discuţia mai abrupt şi neprotocolar. Radu Ţuculescu, eşti un mare scriitor! Este credinţa mea. Îţi  propun un joc. Ai în faţă un personaj cu numele tău. Cum l-ai descrie şi contextualiza?

Un ins puțin năuc, parcă mereu pus pe șotii, gata să sară în ajutorul vreunui semen, dacă acesta are nevoie de așa ceva…Un ins colerico-melancolic, căruia îi sare țandăra repede dar, la fel de repede, se domolește…Un ins mereu curios de ceea ce se întîmplă în jurul său, încercînd să vadă și dincolo de aparențe…Un rebel care mai este în stare să viseze… Un ins pe care cel mai tare-l deranjează prostia agresivă…Un ins care i-a detestat, încă din perioada grădiniței, pe pîrîcioși…Un veșnic îndrăgostit, de una de alta…Un mare iubitor de animale pe care le consideră mai bune, mai integre, mai sensibile decît mulți dintre cei ce se numesc oameni…Un ins care-și maschează, constant, singurătatea ce-l însoțește chiar și atunci cînd se află în mijlocul prietenilor…Un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…Și cînd se poate ascunde printre rafturile unei biblioteci…Un ins a cărui cea de a doua mare pasiune este… arta culinară!

– Anul acesta ai fost în Franţa, unde a fost tradus romanul tău „Povestirile mameibătrâne”. A fost un turneu de promovare a cărţii, cu foarte bune ecouri în presa de acolo. Povesteşte-ne…

Hai să fac o mică ”trecere în revistă”. Să (mai) afle lumea…Prima carte tradusă a apărut la Budapesta, în 1996. Un volum de proză scurtă –Liftben(trad. Szlafkai Attila).  Zece zile de lansări organizate de Pen Clubul maghiar și foarte multe comentarii în presa culturală budapesteană a vremii. La noi, revista Tribuna a comentat evenimentul (cu traducerea cronicilor maghiare), în rest, tăcere…În 2008 mi-a apărut la Viena falsul roman Der Mikrowellenherd (trad. Zorin Diaconescu) cu comentarii în marile cotidiene din…Germania și Elveția: Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neuer Zurcher Zeitung.  Revista literară Orte din Berna a notat cartea ca fiind printre primele șapte cele mai bune cărți traduse în spațiul german,  alături de autori din India, Anglia, Italia, Polonia etc. Lansarea de la Viena, cu o sală arhiplină, cu un actor austriac citind fragmente din carte și cu dialoguri aprinse pe care le-am purtat (sînt și vorbitor de limba germană….) în miez de noapte, a rămas o vie amintire pentru mine! La noi, tăcere deplină…La sfîrșitul lunii mai a apărut romanul amintit de tine la Paris, Mere-vieille racontait (trad. Dominique Ilea).  A fost o experiență extraordinar de emoționantă pentru mine să-mi văd opul în marile librării Gibert și Fnac și să reușesc a răspunde cititorilor francezi… Deja există comentarii ample pe diverse bloguri (franceze, desigur), o primă cronică a cunoscutului critic Jean-Pierre Longre, comentarii în presa locală a micilor localități în care am lansat romanul și…vara abia a trecut…Îți  mărturisesc că am mai semnat două contracte iar pînă la sfîrșitul toamnei trebuie să îmi  apară  traduceri în alte două importante capitale europene. Dar, superstițios cum sînt, nu dau amănunte. Doar cînd voi primi exemplarele care mi se cuvin…le voi ”etala” pe facebook…Gata cu…lauda de sine!

– Pe care dintre volumele tale mizezi?

Eu țin la toate cele șapte romane publicate pînă acum. O cifră…magică, nu? Sper ca și…opt să fie o cifră la fel de magică…Nu ”mizez” pe unul anume. Îmi place să cred că fiecare carte își are destinul ei…chiar dacă afirmația asta poate suna destul de…telenovelistic!

– Cum scrii? Uşor? Greu? Te poartă povestea sau îi stabileşti tu clar regulile? Ai tabieturi legate de timpul scrierii? Radu Ţuculescu, în fond, ce e un scriitor?

Greu. Mulți ani m-a chinuit ideea că nu sînt absolvent de filologie…Pînă ce un bun prieten și un extraordinar critic literar pe nume Petru Poantă, mi-a scos tîmpenia asta din cap, demonstrîndu-mi exact contrariul…Scriu greu dar, datorită formației mele de instrumentist, am o oarecare ritmicitate. Pentru a cînta un concert, de exemplu,  trebuie zilnic să studiezi, nu doar concertul respectiv, ci și game, și arpegii, și diverse studii tehnice…Da, deseori mă poartă povestea, cum zici. Adică, îmi propun un ”drum” dar, pe parcurs, apar abaterile. Unele personaje încep să-și impună personalitatea…Modul de gîndire. Răsar și personaje noi, care nu le aveam în ”proiect”. Dar, de la bun început, știu foarte clar care este ”sîmburele”. Iar subiectul (subiectele) romanului ori ale povestirii, îmi impune forma. Precum în muzică.  Structura mea de muzician mă obligă să combin registre diferite, ritmuri diferite, să ”amestec” tonalitățile majore cu relativele lor minore…Îmi place ca propozițiile și frazele să aibă muzicalitatea lor proprie, să nu scîrțîie precum arcușul fără sacîz pe corzile viorii…

– Dacă e adevărat că râsul îngraşă, un om are şanse să pună serios pe el dacă stă în preajma ta. De unde tonusul ăsta la tine, râsul care ţi-a devenit aproape o marcă? Nu e cumva o mască, o evadare? Eşti un om fericit?

Irina Petraș scria odată (și doar intuiția feminină putea trece așa bine dincolo de aparențe) că Țuculescu se arată mereu bine dispus, mereu găsește pentru fiecare cîte o vorbă bună, o vorbă de duh, ca și cum fericirea l-ar bîntui continuu dar….numai el știe ce se ascunde în sufletul său. Și Monica Spiridon m-a numit un autor încercat de neliniști… Tu poți spune că ești fericit? Eu, poate, doar în scurte momente, cînd îmi văd o carte proaspăt ieșită de sub tipar, cînd mă (mai) vizitează copiii, cînd mă aflu pe malul unei ape, departe de zgomotele orașului, cînd reușesc să călătoresc prin lume, fără vreun program dinainte stabilit, cînd aud rîsul dezarmant de sincer al nepotului meu de patru ani…Locuiesc, din nou, singur într-o garsonieră , aproape de o stație a Salvării și de cîteva ori pe zi sînt obligat să aud sirena stridentă a mașinilor! Sper să nu se transforme în…picătura chinezească! Și să-ți mai zic ceva. Tocmai mi-am făcut rezonanța magnetică, cu un aparat performant fabricat în Germania. La capitolul stres, a apărut scris Seelisches Stress…În limba germană Seele înseamnă suflet. No comment…

– Ne ştim de mulţi ani, dar ne vedem la intervale enorme, ceea ce nu înseamnă că sentimentul prieteniei s-a alterat în timp. Ce înseamnă pentru tine prietenia dintre scriitori?

Ai dreptate!!   Încep să cred tot mai mult că prieteniile durabile sînt tocmai acelea în care, paradoxal,  protagoniștii…se văd rar…Iar cînd este vorba despre scriitori, măcar de s-ar citi între ei. Eu am scris comentarii (și continui să o fac…) despre mulți confrați de ai mei, despre cărțile lor, ceea ce invers se întîmplă…mai puțin. Am dedicat un volum de publicistică unui confrate pe care-l prețuiesc, care lucrează în redacția unei importante reviste dar în revista respectivă volumul meu nu a fost menționat nici măcar că a apărut! Zău,  nu m-am supărat, doar m-am …amuzat cu tristețe, desigur. Tare aș vrea să văd și eu un prozator român scriind o carte întreagă despre alt prozator român….cum a făcut-o, de exemplu, Llosa despre Marquez! Îmi amintesc de un dialog pe care l-am purtat la Radio București cu Mircea Horia Simionescu. Brusc, l-am întrebat: ați fi în stare să scrieți o carte despre creația unui confrate de-al dumneavoastră, precum a făcut-o Llossa? După o scurtă ezitare, a găsit răspunsul: aș fi în stare dar…acuma sînt prea bătrîn pentru asta! Elegantă driblare…

– În încheiere, n-am cum să nu te întreb- la ce lucrezi?

Definitivez un volum de șapte (!) povestiri și mai lucrez la o monodramă dedicată unei excelente actrițe căreia, sper, să-i fac o plăcută surpriză. Cînd împlinise 18 ani (mai repede ar fi fost caz penal…) , mă îndrăgostisem de ea și, o bună perioadă de vreme, am descifrat împreună tainele scenei și ale culiselor…A, da, și concep fișe pentru noul roman. În timp ce beau cîte un pahar de vin într-o vinărie unde o masă la care rar mă poate deranja cineva…

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

2 comentarii to “Interviu cu scriitorul Radu Țuculescu. ”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…””

  1. Trebuie sa relatez o coincidenta ciudata. Dupa ce am citit postarea stiti ce carte mi-a cazut din biblioteca desi n-o cautam? „Gradina suspendata” de Radu Tuculescu, aparuta in 1981. E clar ca se vrea recitita.

  2. si eu am patit lucruri asemanatoare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: