De sfârşit şi început…

2012 mi-a fost un an extrem de rodnic din perspectiva literaturii. Am scris poezie câtă n-am scris în toată viața, fără forțare, fără plan de lucru, de parcă mi-ar fi fost dictată de cineva, de peste umăr, sub presiunea urgenței. Voiam să reiau munca la romanul ”Prima faptă bună”, însă… a dat poezia peste mine, după 20 de ani de tăcere în versuri, cu ”Călăul harnic”, apărut la ”Herg Benet” (mulțum…esc editorilor- Cristinei Nemerovschi și lui Alexandru Voicescu!), și poemele ce-o să structureze volumul ”Rugăciuni neduse la biserică și alte chestii”, pe care intenționez să-l public cândva în 2013. Ce-o să aducă vremea, vom vedea, cert e că am de gând să trebăluiesc la roman și să continui seria de interviuri cu scriitori, care o să se așeze și ea într-o carte, când o să-i fie sorocul, nu-i exclus ca tot în 2013.   De sfârșit de an, vreau să mai mulţumesc traducătorilor extraordinari ai textelor mele- Pere Bessó– catalană şi spaniolă, Raoul Weiss– franceză, Balázs F. Attila– maghiară, Jeanette Carp şi Ronald van Linde– neerlandeză.

Raoul Weiss: „Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică”

Interviu realizat de Alexandru Petria
– Raoul Weiss, tu, un franţuz sadea, cum de ai ajuns să trăieşti în România, o ţară de unde îndeosebi se pleacă?
– N-aș spune chiar „sadea”; sunt alsacian, tatăl meu trăgându-se chiar dintr-o zonă asemănătoare Partium-ului transilvan, unde populația era foarte amestecată etnic: lângă „băștinașii” germanici trăiau acolo și evrei, și țigani, și hughenoți francezi goniți din Sudul Franței de Ludovic al XIV, ca să nici nu vorbim despre polonezii și italieni ajuns în era industrială… E un background care m-a ajutat să mă simt „ca acasă” în Transilvania, unde am găsit însă ceea ce nu mai era de găsit acolo: o țărănime clasică, civilizația europeană adevărată. Pentru mine asta înseamnă civilizație: jocul popular de pe Someș, din Țara Călata, doinele, simțul familiei, fidelitate față de neam, creștinism – nu smartphone-uri și autostrăzi care anulează zadarnic distanța dintre locuri uniformizate în matrix-ul capitalist.
– Eşti un prozator cu vervă şi un poet nonconformist. Vorbeşte-mi despre literatura ta.
– Am un fel de admirație pentru cei care își merită numele de scriitor, oameni ca tine, ca Ádám Bodor, ca László Bogdán, ca François Bréda, care trăiesc pentru scris, cu străduință, profesionalism, uneori chiar abnegație curată. Eu în acest sens nu mă consider scriitor. Sunt un aventurier, școlit în lingvistica structurală, autonomist alsacian maghiarizat, etnolog diletant, traducător de Lucian Blaga și de Alexandr Dughin, cârciumar și jurnalist, întreprinzător și revoluționar. Am scris poeme pentru fete căsătorite între timp cu analfabeți înstăriți și am aruncat niște proze în fața societății în loc de cocktailuri Molotov, dar parcă tot cocktailul Molotov funcționează mai bine. Mai scriu uneori în franceză, dar recent am început să scriu și în maghiara (mai exact, în dialectul Clujului), pentru că de câțiva ani oamenii cu care îmi doresc să comunic prioritar să află aici, nu în Occident. Occidentul e pe moarte; eu sunt un refugiat în curs de naturalizare.
– Ai o editură. Cu care faci mari servicii literaturii române…
– Le Présent Littéraire (http://www.le-present-litteraire.com/) e o editură francofonă bazată pe România. Am deschis-o primăvara asta, deocamdată avem 5 volume pe catalog și 3 în curs de publicare – din care 2 romane traduse din maghiara și 2 volume din româna. Pariul nostru este să comercializăm preponderent cărți electronice, o modalitate de lectură încă puțin răspândită în afara lumii anglosaxone, dar foarte democratică la preț (cel mai scump volum din catalog costă 7€, unele sunt chiar gratuite) și care deschide un orizont nou creației literare (jocuri metatextuale, integrarea textului în orizontul multimedia, actualizări ușoare și necostisitoare) – ne-a permis, de pildă, să reinventăm genul editorial al romanului-foileton, format în care publicăm excelentul Viking roz al bucureșteanului Cristi Lavin. În cazul literaturii române, strategia asta low-cost ne permite să luăm decizii editoriale curajoase, dând acces la un lectorat francofon unor autori încă neconsacrați, sau chiar respinși (din motive uneori ideologice) de către „filtrul” academic prin care trec valorile literare convenționale în drumul lor spre „cariera internațională”.Vikingul roz, de pildă, s-a publicat la noi în traducere când era încă ostracizat (probabil din cauza pudibonderiei ambiente) de mediul editorial românesc, dar pe urmă, sub influența deciziei noastre, o editură mai îndrăzneață din București l-a acceptat.

– Dă-mi nişte nume de autori români cu care te simţi în rezonanţă.
– De obicei, sunt niște autori foarte puțin cunoscuți, sau cunoscuți prin activitatea lor în alte domenii, și nu tocmai de cenaclele literare; de pildă, am o admirație fără de mărgini pentru Ion Cărmăzan (Mica țiganiadă), Faulkner-ul Bănatului, sau pentru Claudiu Soare (Metafizica bambară), Adi Schiop… și, desigur, nu ratez niciodată o ocazie de a-i șoca brutal pe esteții oportunismului lăudându-l pe Păunescu. De altfel, recunosc că cultura mea literară în limbă română e foarte lacunară, dar, sincer vorbind, nici nu mă străduiesc foarte tare, fiindcă o mare parte din producția literară românească din ultimii 150 de ani (cu pseudoproustianul Camil Petrescu, maestrul somnului, în frunte) îmi dă impresia unei imitații servile și insipide după clasicii burghezi din Franța, care mă plictisesc la fel de tare: e literatura neofanarioților occidentalizați. Bucureștiul l-a avut pe Caragiale; în rest, am impresia că poporul român (mai ales din Transilvania) încă n-are literatură proprie, așa cum Nemții au avut un Brecht, Francezii un Céline, Rușii un Bulgakov.
– Spui că Occidentul e pe moarte. Dar nici cei de aici nu ne simţim mai bine, aş zice.
– Depinde cum o înțelegem. Dacă vrei să spui că nu există deocamdată în Europa de Sud-Est nici o forță pozitiv formulată care s-ar împotrivi activ decadenței culturale importate din Occident, sunt de acord. Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică, tocmai aia care îi frustrează atât de tare pe onaniștii pseudo-europeanismului mărfii, iar narodnicii de serviciu (când nu s-au recentizat supt Patapievici) sunt doar niște nostalgici ai unei faze vintage din același proces de aculturare. Trăim într-o intoxicare a ideologiei „încă nu…”, când de fapt cultura europeană adevărată, tocmai din cauza subdezvoltării economice se păstrează volens nolens (dar mai de grabă nolens) mai bine aici decât în Ungaria, mai bine în Ungaria decât în Austria etc.. Dar faptul că o boală e încă simptomatică (ne „simțim rău”) e tocmai semnul că poate e încă curabilă; Occidentul e de mult în secția paliativă, înotă într-un lac de morfină și nu mai simte nimic.
– Ce înseamnă să fii scriitor, după tine, Raoul Weiss?
– Crezul scriitoricesc, așa cum îl mai întâmpinăm în România, chiar uneori și în Ungaria, face parte din bunătățile vintage atât de dragi mie în Europa răsăriteană: muzeografic, dar frumos. În rest, nu prea cred că ideea ar avea mare viitor, nici măcar aici. „Scriitorul” în forma sa canonică s-a născut cu cartea tipărită și va dispărea cu ea. Desigur, n-o să renunțăm la tipărirea unor cărți, așa cum scrisul ceremonial exista și înainte de Galaxia Guthenberg. Dar cartea tipărită (și aici România se află deja într-o fază mai avansată a procesului) a devenit un lux. La 20-40 de lei volumul, cât 2-4 zile de hrană materială, nu le mai „consumăm” așa lejer cum făceam acum 50 de ani. Nu mai cumpărăm „la risc”, și prețul unitar ridicat reflectează, desigur, și această reducere a volumului de vânzare. Drept urmare, literatura contemporană tipărită mimează cea clasică, autorii vii se prefac că sunt morți pentru a ajunge pe raft: rotunjiți în previzibilitatea lor epigonică. Și surprize de pe rafturile librăriilor nu ne mai așteaptă. Poezia, ca de obicei, a arătat direcția și „efectul Petria”, de pildă, s-a născut în interactivitatea Internetului și se va prelungi (cel puțin în traducere franceză) sub forma unui ebook de descărcat de pe site-ul le Présent Littéraire. Scriitorul, deci, mai există (dovada ești chiar tu), cum exista aedul și înainte de cultura scrisă, dar mecanismul lui de integrare socială a început să se schimbe radical, ca și toată societatea înconjurătoare: oamenii se mută mai des și nu mai au cum să care după ei tonele unei biblioteci; elitele politico-economice și culturale ne mai coincizând deloc (mai ales în România), notabilitatea scriitorului nu mai are cum să fie o evidență socială primară: trebuie cucerită în arena democratică, unde cititorul își cere drepturile la actualitate, la interactivitate, la ebook la 1,5 euro, sau pe abonament. Desigur suntem doar la început și deocamdată, din păcate, tot ce breasla este în stare să vadă din acest fenomen este că periclitează veniturile scriitorului, așa cum a periclitat înainte și cele ale muzicianului profesionist. Și, deocamdată, răspunsul provizoriu ar trebui să fie cam același: respectacularizarea scriitorului, după modelul muzicienilor profesioniști, care mai nou, spre deosebire de anii 60-70, fac reclamă din discuri și bani din concerte, nu invers. Și din acest punct de vedere, Vîsoțchi (care n-a fost lăsat să publice o singură carte în URSS) a fost un precursor, și mai aproape de noi este Ada Milea. Eu sunt dispus să dau doi lei în plus pentru o bere ca să fie în cârciumă și Adi Suciu declamând, dacă se poate cu un ud arabesc. Prin 2008 parcă, în calitatea mea de Ctitor al Îngerilor, am și organizat un fel de jam session dintre poetul Zsolt Karácsonyi și regretatul saxofonist Alexandru Tretrade, să-i fie țărâna ușoară. Noul meu proiect: Alexandru Petria, voce, cu muzicianul și actorul porno Radím Babak la acordeon; cu chelnerițe, desigur, topless.
– Ce ar trebui să facă instituţiile româneşti ca literatura română să fie mai vizibilă în lume? Şi noi, scriitorii, implicit. Tu, având perspectivă din exterior, dar cunoscând şi interiorul, eşti în posesia răspunsului?
– Răspunsul meu la primele două întrebări ar fi: să nu facă aproape nimic. Scopul e greșit, căci este dictat majoritar de complexul de inferioritate al colonizatului: exiști din clipa în care Bwana îți recunoaște existența, sau se preface că o recunoaște. Fals. O artă, mai ales lingvistică, există în măsura în care e trăită autohton de o comunitate care și-o asumă. Traducerile sunt importante, dar înainte de toate pentru că ele fertilizează geniul creatorilor autohtoni, deci adevărații lor beneficiari sunt cititorii, nu autorii care oricum (cu excepția previzibilă a stăpânilor noștri coloniali din lumea anglosaxonă) nu trăiesc niciodată din volumele lor traduse în alte limbi, ci, în cel mai bun caz, din propriul public, de limbă maternă. Și aici chiar are statul un rol de împlinit, cum este și prevăzut în programul din recentul „Apel pentru unitatea stângii”, din care recunosc că eu am redactat articolele referitoare la cultură:
„Milităm pentru:
– Recucerirea mândriei culturale prin promovarea valorilor și practicilor culturale autohtone, indiferent de etnicitate, scopul prioritar nefiind alcătuirea unui ipotetic „brand de țară„ ci promovarea identității culturale în rândurile populațiilor autohtone.
– Taxarea diferențială a produselor culturale autohtone și de import, oferind mediului cultural autohton o șansă să reziste dumpingului cultural din țările bogate.„
(http://dojavu.overblog.com/apel-pentru-unitatea-stangii)
– Are viitor literatura? Crezi că o să ajungă şi scriitorii români să trăiască din scris? Măcar prozatorii…
Da, are viitor, ca și muzica, ca și jocul, pentru că e eternă, sau măcar codată în formula noastră antropologică. În ceea ce privește întrebarea următoare: nu, cum am explicat mai sus, n-o să ajungă să trăiască din scris, nici măcar prozatorii, dacă prin „scris” se înțelege circuitul clasic, guthenbergian de difuzare/remunerare. Unii vor folosi corespunzător noile tehnologii, și vor și redeveni aezi, „performers”, în legătură mai strânsă cu muzica și artele vizuale: aceștia vor putea trăi „din scris” – însemnând: din actul creator în artele lingvistice. Ceilalți se vor folcloriza și fosiliza într-o practică nostalgică și sectară, pe bani publici ori sponsorizare, până mai ține; și vor dispărea.
– Eşti un om cu convingeri politice. Ca ultimă întrebare: cei dragi îţi sunt în pericol. O agresiune armată, ceva de acest soi oricum. Ce faci? Scrii despre situaţie sau pui mâna pe o armă?
– Noi poeți de-obicei stăm cam jalnic la trasul cu mitraliera. Sunt puțini Limonovi în meseria asta. Prin urmare, un scriitor bun și politic conștient „produce” în general mai mult pentru cauza sau patria lui scriind decât alergând neîndemânatic în direcția gloanțelor. „Răbdare, psihopaților!”, cum cânta Vîsoțchi. Totodată, când vorbești către polis și în numele polis-ului, trebuie să fii bărbat (măcar sufletește – deci cam indiferent de sexul biologic); iar a fi bărbat înseamnă: a prefera lupta când alternativa este pierderea demnității. Incluziv când nu prea ai șanse individuale de a supraviețui, dar cu toți murim, e doar o chestie de timp. Intelectualul Allende, alegând să rămână în palatul prezidențial de la Santiago în așteptarea unei morți sigure, a arătat lumii întregi adevărata natură a călăilor CIA și a Imperiului yankee, cu mult mai eficient decât ar fi putut în exil publicând de la Paris o sută de cărți despre socialism. Acum, cam 40 de ani mai târziu, guverne bolivariste au ajuns democratic la putere în majoritatea țărilor sud-americane, deci eu spun că gestul disperat al lui Allende merita făcut, și îi salut postum sfânta și eroica memorie.
– Mulţumesc.
Text apărut in Vatra veche, nr 1, ianuarie, 2013. Aveti aici pdf-ul revistei Vatra veche 1, 2013

apartamentele se simt mai bine goale

nu cântați cu gura plină încă, nu cântați până
la capătul plămânilor,
tocmai și-a ridicat plapuma peste nasul înroșit, a aruncat și-o pătură pe picioare,
într-un apartament care stânge ca o cămașă cumpărată pe apucate,
nici după xanax
nu cedează strânsoarea cum
n-o să cânte de una singură despre o dragoste care e și nu e,
vecinii povestesc despre zgomotele femeilor singure,
și doar femeile știu cât sunt de singure,
în memoria gurii s-o luăm, în cântecul
de la fundul plămânilor, că-i loc cu lumânări, torturi, cu coniacuri,
nici dușmanii nu merită să fie
singuri de crăciun,
apartamentele se simt mai bine goale
Alexandru Petria

consemnele lor

de crăciun au și ei
cozonac, palincă, vin,
să prindă un cheag de căldură,
să-i ia cheful
de-o spusă,
bănuiesc că nu-i
preocupă dacă mașinile au benzină
în rezervoare,
dacă trenurile merg
cu restricții de viteză,
își ridică răsuflările spre noi
ca într-un ciudat consemn,
și la răsuflarea lor
ne încălzim tălpile prin bocanci,
palmele pișcate de ger
și le mulțumim în gând dacă ne amintim,
da, nu te pot uita bunică, bunicule,
mă bucur de crăciun,
morții n-au cum să
nu ne vegheze cu consemnele lor
Alexandru Petria

Daniel Cristea-Enache: „Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

– Domnule Daniel Cristea-Enache, nu ştiu de ce, îmi vine să vă compar cu o maşină care merge cu schimbătorul de viteze pus incorect. Aveţi umor, dar, totodată, vă cenzuraţi, parcă. Vreţi să păreţi sobru, profesoral, când, cred, vă abţineţi cu greu să nu vă pufnească râsul, uneori… Bat câmpii?
– Nu mă pricep foarte bine la maşini, stimate domnule Alexandru Petria. O maşină cu schimbătorul de viteze pus incorect merge? Şi dacă da, în ce fel?
– Merge, eu am reuşit, fiind un ageamiu în şofat. Că s-a turat motorul, e altă poveste…
– Bun, atunci o să mă străduiesc ca umorul să nu tureze motorul profesoral… Da, domnule Petria, aveţi dreptate. Oamenii care ştiu să rîdă îmi plac mult. Iar cei care ştiu să rîdă inclusiv de ei înşişi îmi plac cel mai mult. Mi se pare că ţine nu numai de o inteligenţă peste medie, dar şi de ceea ce numim bun simţ.
– Sunteţi unul dintre criticii literari la care ţin. Na, că o să zică unii că vă periez. Ştiu că iubiţi tenisul de masă. Să vă las să câştigaţi, considerând interviul un meci?
– Dialogul e un meci, dar unul de echipă. Intervievatorul şi cel intervievat sînt în aceeaşi echipă. Chiar şi atunci cînd asumă roluri extrem de diferite. Chiar şi atunci cînd par din alte „filme” (cartea lui Gabriel Liiceanu cu M. Ivănescu.) Putem pierde sau putem cîştiga împreună. Fiţi liniştit: o să câştigăm.

– Sunt convins, numai că intenţionam să vă irit puţintel, ştiind că sunteţi un jucător redutabili de tenis de masă. Dar aţi dat dovadă de diplomaţie.
– Nu sunt nici genul iritabil, nici „diplomat”. Vă mai dau un exemplu extrem: interviurile lui Eugen Istodor cu tot felul de figuri politice rudimentare. Da, chiar şi acolo, în contextul unor înjurături groaznice adresate intervievatorului de un calm enervant, e vorba tot de un joc de echipă. Ca să faci un interviu e nevoie de Celălalt.
– Da, aveţi dreptate. Ce este literatura pentru dumneavoastră, domnule Daniel Cristea-Enache?
– Grea întrebare. Este o artă care mă însoţeşte de vreo 35 de ani; şi care mă va însoţi cît voi trăi. Cum zice preotul: la bine şi la rău…
– De la trei ani? Aveţi 38.
– Da, întîi au fost pagini de literatură care mi s-au citit; cînd încă nu ştiam să citesc. Amintiri mai „jos” de 3 ani nu am. De la 3 ani încolo, da. 38 – 3 = 35.
– Cred că extraordinarul om şi critic literar Valeriu Cristea a avut un rol capital.
– Bineînţeles. De la 13 ani, când, murind tatăl meu, am fost înfiat de Doina şi Valeriu Cristea. Dar şi tatăl meu bun, Titu-Marius Enache, care era economist, era îndrăgostit de cărţi: citea foarte mult. El a cumpărat, de pildă, Istoria… lui Călinescu reeditată în 1986 şi mi-a pus-o în braţe.
– Aţi fost norocos, într-un fel, dincolo de drama umană, că vi s-au pus în mână cărţi capitale la o vârstă în care individul absoarbe totul cu aviditate.
– Da. Şi mama, care a murit când eram în clasa I, era o mare cititoare. Fusese şefă de promoţie; şi când mai luam cîte un 10 minus (în clasa I!), se mâhnea. Ambiţia de la ea îmi vine; eu n-am nici o vină…

– Premiantul clasei?
– Premiantul clasei, şef de promoţie şi tot aşa. Totdeauna mă luptam cu o fată la fel de ambiţioasă. În clasa I, norocul meu a fost că am luat premiul I vreo zece „şoimi ai patriei”. Era un fel de promoţie… Cea mai bună era o fetiţă de o inteligenţă formidabilă. Nu mai ştiu numele ei, dar noroc că s-a transferat, în clasa a II-a, astfel că m-am luptat cu faimoasa Puşi. Când lua Puşi premiul I, când îl luam eu. Lupte grele, domnule.
– Orgoliu, conştiinţa valorii?
– Mulţi au conştiinţa valorii proprii, dar asta nu înseamnă că au şi valoare. Orgoliu pe (mai) nimic. Valeriu Cristea a scris despre „modestie şi orgoliu” şi a făcut nişte diferenţe între orgoliu şi vanitate. Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată; dar vanitatea goală e amuzantă. Faimoasa Puşi învăţa bine. Eu învăţam bine. Unul dintre noi lua premiul I. Era, ca să zic aşa, „pe bune” şi n-avea nici o legătură cu comunismul. Dacă ar fi învăţat alţi colegi mai bine, ar fi luat ei premiu şi coroniţă. N-a fost cazul.
– Recunosc că sunt orgolios, ca la Alcoolicii Anonimi. Şi despre dumneavoastră se zice că sunteţi. Nu cred deloc că un scriitor ar trebui să fie modest.
– Cred că e nevoie şi de modestie. E interesant să vezi comportamentul unei „vedete”. Fiţe, ifose, întârzieri, aerul că totul i se cuvine; că toţi cei din jur trebuie să se uite când bate „vedeta” din picior… Îmi plac oamenii care se comportă natural şi care, în acelaşi timp, nu împing naturaleţea în direcţia bădărăniei agresive. Trebuie să fii şi modest: să accepţi, în primul rând, că mai ai multe de învăţat. Eu învăţ în fiecare zi câte ceva.
– Ok, însă nu mă refeream la orgoliul prostului, nici la orgoliul împins spre patologic al unor oameni de valoare. Ci la o doză decentă, care are în spate o autoevaluare lucidă.
– Da; şi în această autoevaluare lucidă, dacă e lucidă, intră şi conştientizarea faptului că poţi mai mult. Întotdeauna poţi mai mult. Nu doar un altul poate mai mult decît tine. Şi tu poţi mai mult decît tine. E drept că poţi mai mult decît alţii. Dar asta, de la un punct încolo, nu te mai încălzeşte.
– Exact. Şi iscă o permanentă nemulţumire interioară, chiar dacă alţii te laudă pentru ce faci. Altceva – la 13 ani, vârsta la care aţi fost înfiat, un puşti are feluriţi gărgăuni în cap. Cum aţi reuşit să vă acomodaţi în familia Cristea? Nu vă timora Valeriu Cristea cu personalitatea sa?
– Dimpotrivă. Valeriu a fost pentru cei doi orfani ca un frate mai mare. Erau cei mai oribili ani ai ceauşismului: 1987, 1988, 1989. Pentru noi au fost nişte ani minunaţi, datorită lui Valeriu Cristea. Problema mea a fost că, mutîndu-mă din Militari în Balta Albă, la celălalt capăt al oraşului, mi-am pierdut gaşca de prieteni. Dar m-am adaptat. Şi atunci mi-am dat seama pentru prima oară că „valoarea” mea de şcolar era relativă. Am intrat într-o clasă foarte puternică şi am muncit pe brînci. Se apropia treapta I, era un examen foarte greu pe atunci.

 

Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură.

 

– Ce aţi dori să reţină istoria literară despre Valeriu Cristea?
– Nu vreau s-o influenţez, n-ar fi corect. Am oroare de moştenitorii şi gestionarii de prestigii: fii, fiice, nepoţi, nepoate ale unor personalităţi ce vorbesc în numele scriitorului care nu mai este.

 

– Oho, e un subiect sensibil cu moştenitorii scriitorilor. Dar aici e altceva, sunteţi critic literar, nu ageamiu… Dragostea vă umbreşte judecata?
– Nu mi-o umbreşte, de vreme ce mă pot obiectiva şi când e vorba despre mine. Dar n-ar fi corect să influenţez cumva istoria literară în acest punct, pentru că astfel l-aş favoriza pe Valeriu Cristea în raport cu alţi critici. N-am scris niciodată despre o carte a lui şi nici nu voi scrie. Aşa cum Lucian Raicu n-a scris niciodată despre fratele lui, remarcabilul prozator Virgil Duda.
– La început v-am întrebat ce e literatura. Dar ce e un critic literar? Un poet sau un prozator ratat, cum afirmă unii?
– Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură. Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. De aceea îl citim pe Călinescu, nu pentru că ar fi fost un prozator ratat. E un romancier foarte bun Călinescu; măcar de-ar „rata” mai mulţi ca el…
– Spuneaţi recent în „Catavencii”: “Recunosc (…) o carte proastă atunci cînd citesc o carte proastă; după cum recunosc o carte bună atunci cînd citesc o carte bună.” Cum se desfăşoară „procesul tehnologic”?
– Multe lecturi, în timp, deci acumulare de experienţă; şi gust, educat şi rafinat şi el.
– Aveţi regrete, în sensul că n-aţi scris despre cărţi care meritau ori că verdictul critic a fost incorect?
– Un cronicar nu poate scrie despre absolut toate cărţile „care meritau” – decît într-o durată mai lungă. Sunt limite obiective. X nu poate citi într-un an tot, şi deci X nu are de unde să ştie ce anume din acest „tot” este important şi ce nu. E nevoie de mai mult timp; şi atunci, nu am motive speciale pentru regrete. Dacă verdictele mele critice au fost corecte sau incorecte, asta trebuie s-o spună alţii.
– Nu vă pare rău că nu v-aţi ales o „meserie cinstită”, afirmaţia e din acelaşi text al dumneavoastră din cunoscutul săptămânal umoristic, şi aţi ajuns critic literar?
– Sunt sigur că aţi văzut (auto)ironia din secvenţa respectivă. E acest clişeu cu o formidabilă putere de circulaţie: criticii, scriitorii, artiştii în general nu muncesc. Se fac că muncesc, spre deosebire de muncitori şi ţărani, care pun osul. Dacă ar avea timp cutare om al muncii, ehei!, cîte romane ar scrie el, cum face un scîrţa-scîrţa pe hîrtie…

– Desigur că e autoironie. Însă sunt meserii care aduc satisfacţii mai palpabile, imediate. Bancher, afacerist…
– Îţi trebuie o vocaţie şi pentru a fi bancher, aşa cum îţi trebuie una şi pentru a fi scriitor. Vorbiţi însă despre satisfacţiile materiale din cele două cîmpuri profesionale. Dar nu tocmai latura materială arată vocaţia scriitorului autentic, care îşi scrie cărţile ştiind că ele, la noi, nu-i vor aduce nici un profit?
– Puteam să mai adaug explorator, medic, aviator şi altele, meserii cu adrenalină. Nu mă gândeam neapărat la partea materială. Ci dacă nu trece viaţa adevărată pe lângă noi, cei care scriem.
– Şi acesta e un clişeu cultural: scriitorul este atît de concentrat la munca lui, încît viaţa e „în altă parte”. Eu cred că e invers: viaţa adevărată trece prin scriitori, prin munca lor, prin marile cărţi pe care le citim. Şi nu vorbesc numaidecît de roman, de romanul realist… Viaţa adevărată e în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, nu în ceea ce vedem în fiecare seară, la televizor, ca fiind realitate românească.
– Dar viaţa adevărată e şi în vânătoare, şi în călătorii pe te miri unde. Şi, neavând bani, scriitorul nu pierde?
– Ar însemna că vînătorul şi călătorul sunt mai cîştigaţi decât scriitorul. Lăsând gluma deoparte, scriitorul adevărat vânează şi călătoreşte în scrisul lui: şi asta este o aventură mai intensă şi mai riscantă decît orice vânătoare şi orice călătorie. De vnat n-am vânat şi nici n-o să vânez vreodată; dar de călătorit am călătorit destul de mult. Intensitatea călătoriei este sub intensitatea scrisului.
– Condiţia scriitorului e o batjocură la noi.
– De acord. Tocmai de aceea spuneam că un scriitor care scrie în aceste condiţii o face din pură vocaţie (sau, mă rog, aspiraţie), fără nici un beneficiu material.
– Cine e de vină, ce-i de făcut concret?
– Cred că există un element obiectiv, dincolo de amatorismul şi dezinteresul unora. Piaţa noastră culturală este încă redusă, e extrem de mică. Sunt foarte puţini cititori, raportaţi la cifra populaţiei. În Ungaria, la o populaţie mult mai mică, sunt de două ori mai mulţi cititori. Or, fără cititori, fără cumpărători de carte, nu poate exista nici profit pentru scriitorul care a scris-o.

 

Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”.
– Un element obiectiv e şi că scriitorii nu mai sunt respectaţi ca mai demult.
– Prefer „lipsa de respect” din libertate (şi în condiţii de piaţă liberă) „respectului” faţă de scriitori din regimul trecut. Mulţi n-am înţeles că totul s-a schimbat. Că de la un sistem etatist, centralist, sută la sută gestionat de Stat, s-a trecut la unul cu o altă logică de funcţionare, a Pieţei. O problemă e că, trecând dintr-o extremă în alta, Statul a cam fost alungat cu pietre din sfera culturii. Sper că nu şi din cea a educaţiei…
– Da. Numai că nu mă gândeam numai la respectul autoritaţilor, la formele instituţionalizate. Nici cititorii parcă nu mai respectă aşa scriitorii. Poate e şi aici o explicaţie a faptului că se citeşte cât se citeşte.
– Cine îşi respectă cititorii este şi respectat de ei. Înainte de 1990, Scriitorul (cu majusculă) era un dublu beneficiar indirect al sistemului. Se citea literatură română contemporană fiindcă nu prea era alternativă la asta. Se făceau cozi uriaşe la cărţi, pentru că era cenzură şi orice subiect tabuizat şi indexat, abordat fie şi timid într-o carte, îţi „vindea” cartea respectivă. E Delirul lui Preda un roman comparabil cu Moromeţii? Nu. Dar Preda era Preda, „Delirul” avea un subiect incendiar, pentru acei ani, şi atunci este explicabil interesul uriaş suscitat de această carte. Dar acum, la o reeditare, mai stârneşte Delirul acelaşi interes public? Nici vorbă; pentru că totul s-a schimbat, în jur, şi subiectul din Delirul a fost bătut şi aproape bătătorit în douăzeci de ani de libertate.

 

– În economie e un principiu – banii răi alungă banii buni. Nu merge explicaţia şi în literatură?
– Nu ştiu care ar fi, aici, „banii buni” şi „banii răi”. Dacă vorbim aşa de scriitori, atunci tot la rolul criticului literar ne întoarcem: el îţi arată care e valuta forte şi care e moneda emisă fără acoperire. Dar, domnule Petria, lumea socio-culturală s-a schimbat profund. Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”. Trebuie „prins” şi „fixat”. Trebuie să-i oferiţi ceva, prin fantasmele scriitoriceşti. E o concurenţă dură: televiziuni, internet, călătorii, entertainment. Dar nu asta am vrut? Nu pentru asta aţi ieşit la Revoluţie?
– Mi-am riscat pielea pentru multe la Revoluţie. Şi nu ştiu dacă a doua oară aş face-o. Aveam în minte, când v-am pus întrebarea, şi următorul aspect – compromisurile scriitorilor au continuat şi după 1989. Iar cititorii observă. Şi nimic nu-i împiedică să spună – de ce să-l citesc pe lingăul ăsta, dă-l în mă-sa?! Şi sunt destui oportunişti în viaţa literară. – Da, iar compromisurile din libertate n-au nici o scuză. Într-un regim totalitar, puteai fi şantajat, arestat, închis, torturat. Puteai fi exmatriculat din facultate, aruncat pe drumuri. Dar acum, când oricine poate spune orice doreşte, compromisului nu-i mai putem găsi acel element de constrângere care ni-l făcea de înţeles, în anii socialismului real. Oportunismul post-‘90 este, pentru mine, dezgustător.

 

– Şi o adăugire firească – are dreptul un scriitor să ignore nedreptăţile din ţara sa?
– Dacă s-a manifestat ca un intelectual public, nu. Dacă însă e tipul de scriitor „evazionist”, care stă în cochilia lui şi întoarce voit spatele realităţii înconjurătoare, da.
– Nici critica literară nu mai are credibilitatea pe care-o avea, ca în anii 90 măcar, să nu mergem prea în urmă. Sunt de vină şi criticii?
– Nu mai e acea aură a Criticului, cum nu e mai e acea aură a Scriitorului Român, în Republica Socialistă România. Dar credibilitatea unui critic n-are legătură cu impactul public al textelor sale. Poţi să fii credibil, dar să n-ai autoritate: lumea să nu te prea citească, să nu prea dea credit verdictelor tale. Poţi să fii un critic credibil, dar să nu interesezi pe nimeni, la nivel macro.
– Trebuia să zic mai exact audienţă, nu credibilitate.
– Da. Dar e bine şi-aşa cum aţi zis, fiindcă discuţia între aceşti doi termeni se circumscrie. Poţi să fii un critic credibil, dar să n-ai audienţă. Poţi să fii un critic cu audienţă, dar să nu mai fii credibil, fiindcă ai făcut compromisuri profesionale de dragul audienţei. Din punctul meu de vedere, esenţial este să scrii exact ceea ce crezi despre o carte. Indiferent cine a scris-o, indiferent de raportul în care eşti cu autorul ei. Şi atunci, vei avea şi credibilitate, şi audienţă, întrucât cititorii nu pot fi minţiţi.
– Cine a urmărit traiectoria lui Daniel Cristea-Enache, chiar şi mai puţin atent, un lucru l-a observat cu certitudine – pariaţi doar pe valoarea estetică. Aici ne despărţim- nu reuşesc să-i citesc pe scriitorii ticăloşi de azi, numai pe cei din vechime, eventual. Am nevoie de-o distanţare temporală, fiindcă urmăresc plăcerea lecturii citind. Nu reuşesc să trec decât cu eforturi susţinute peste greaţă. Pe această temă am avut o interesantă polemică pe Facebook, pornind de la cazul lui Ioan Es. Pop, fost informator al Securităţii, pe care l-aţi premiat pentru poezie tocmai în anul când s-a aflat despre turnătoriile sale. A fost o polemică dură, dar principială şi bărbătească, consider.
– Da, şi dumneavoastră aţi avut onestitatea să reveniţi şi să titraţi: Ioan Es. Pop, un mare poet. Totdeauna voi apăra un scriitor foarte bun, dragă domnule Petria. Pentru că fără scriitorii foarte buni nu există palierul de sus al culturii şi nici acea funcţie totală a literaturii despre care vorbeam. Acum se trage în Mircea Cărtărescu din toate poziţiile… Sorry, sunt de partea lui Cărtărescu, aşa cum am fost de partea lui Pop, aşa cum am fost de partea lui Breban. Nu, nu sunt nişte oameni perfecţi marii noştri scriitori. Dar sînt marii noştri scriitori. Nu pot să arunc cu pietre într-un om care a scris Nostalgia şi Levantul. Pot să-l critic, în schimb, şi să spun când o carte a lui (Orbitor, volumele 2 şi 3) mi se pare slabă.
– Personal, cred că Mircea Cărtărescu îi orchestrează deserviciile lui Mircea Cărtărescu şi că nu are nevoie de apărare.
– Să facem diferenţa (dacă nu disocierea) între cel ce scrie Levantul ori Ieudul fără ieşire ori Bunavestire şi cel ce te poate dezamăgi uman, într-un moment sau altul. Un critic literar cu ce trebuie să se ocupe? Dar un scriitor care e şi publicist? După cum vedeţi, în polemica pe subiectul Ioan Es. Pop, fiecare ne-am făcut treaba.
– Ok. Şi în acest caz. Dar Ioan Es. Pop măcar avea justificarea presiunilor dictaturii, pe când pe Cărtărescu nu are nici circumstanţa atenuantă a prostiei.
– Da, vedeţi?, teoria mea că e mai greu cu justificarea compromisurilor după 1990 se susţine. Pentru ceea ce facem în libertate numai noi sîntem responsabili. Nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe X, nici pe Y, nici pe Ceauşescu, nici pe Stalin. Cine e matur, vaccinat şi se manifestă în spaţiul public este responsabil pentru manifestările lui din această sferă. Or, va trebui să admiteţi că Es. Pop nu a fost un intelectual public şi nu s-a manifestat niciodată pe această linie.
– Admit. Însă nu înţeleg solidarizarea cu Mircea Cărtărescu, dacă compromisurile în libertate sunt dezgustătoare, după cum aţi afirmat. Şi solidar, şi dezgustat?
– Haideţi să definim compromisul, ca să ştim exact la ce ne referim. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”: asta ar fi partea frumoasă. Iar ca adjectiv, „cu reputaţia pătată, discreditat”: asta ar fi partea tristă.
– Când iei bani, şi nu eşti muritor de foame, de la un regim dement, pe care-l lauzi deşănţat, la asta mă refer. Realitatea nu e de ascuns în spatele cuvintelor.
– Dacă lăsăm cuvintele tari la o parte, vom vedea că iar nu aveţi dreptate. Pentru articolele din „Evenimentul zilei”, indiferent de subiectul lor, autorul despre care vorbim primeşte o colaborare negociată cu ziarul respectiv. E interesul ziarului să aibă un nume de greutatea lui Cărtărescu. Prin urmare, orice laude sau critici ar face Cărtărescu în ele, nu „regimul” îl plăteşte, ci ziarul. Şi e normal să fie aşa. Amintiţi-vă: ne doream ca munca scriitorului, a publicistului să aibă şi un minim beneficiu material.
– Nu ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, adevărul e că nu e nevoie – nu suntem soţ- soţie, ca să fie armonie în familie. Să trecem… Mario Vargas Llosa, unul dintre scriitorii mei preferaţi, afirma în Adevărul minciunilor că este „convins (dintr-o perspectivă hedonistă) că o societate fără literatură sau în care literatura a ajuns la marginea vieţii sociale – ca un viciu ascuns, devenind un cult sectar – e condamnată să sărăcească din punct de vedere spiritual şi să-şi piardă libertatea”. Cred că ne găsim într-un astfel de timp.
– Apropo de armonia conjugală, dragă domnule Petria, din cauza dialogului cu dvs. nici n-am apucat să mănânc dimineaţa în weekend. M-aţi luat de la 8.00 şi m-aţi stors pînă la 12.00… Sper că nu vreţi să depăşim recordul polemicii mele pe Facebook cu dl Laszlo Alexandru. Llosa are, evident, dreptate. Da, literatura nu trebuie să fie marginală, pentru că atunci ea nu va mai avea forţa de a impune în conştiinţa colectivă adevărurile tuturor, poveştile tuturor, inclusiv ale marginalilor. Dacă nu era Dickens omologat ca Dickens într-o literatură precum cea engleză sau dacă nu era Cehov înţeles deja ca Cehov într-o literatură precum cea rusă – cum am mai fi ajuns la reprezentarea oamenilor săraci, umiliţi, fără şanse şi a micilor funcţionari cu perspectiva concedierii? Pentru ca literatura să ne forjeze aceste reprezentări, să le îmbogăţească, să le impună, e nevoie ca ea să-şi păstreze condiţia de centralitate. De oriunde am porni, tot la centralitatea necesară a literaturii ajungem – ceea ce îmi place…

 

– Şi mie. Apoi, în ciuda precarităţii materiale şi a altor piedici ocultatoare, suntem într-un moment exploziv al literaturii române, ca florile de cactus în deşert. Sunt fericit că-s contemporan cu un şir foarte lung de scriitori deosebiţi. Pe cine pariaţi, în poezie şi proză?
– Pariurile mele „nominale” sînt la vedere, în ceea ce am scris. Înţeleg că doriţi o listă? Din ce generaţie? Vreţi vîrfurile fiecărui gen? Ce vreţi de la un biet critic, domnule Petria?
– Bietul care nu e biet… La vârfuri mă refer. La contemporani.
– Un vîrf al poeziei contemporane este Mircea Cărtărescu. Altul, Ion Mureşan. Încă unul, Ioan Es. Pop. Un al patrulea vîrf, Constantin Acosmei. Un al cincilea, Marius Ianuş. Un poet extraordinar rămîne regretatul Cristian Popescu. După cum observaţi, am luat-o de la generaţia ‘80 încoace.
– Şi la proză?
– Dacă urmăm acelaşi interval, cu trei segmente generaţioniste (generaţia ‘80, generaţia ‘90, generaţia 2000; vedeţi? iarăşi generaţiile „decenale”…), ar fi Petru Cimpoeşu, regretatul Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, regretatul Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Filip Florian… Aici sînt mai mulţi. Prozatorii afirmaţi în anii 2000 sînt foarte buni.
– Dar la critici şi eseişti? Aici e cazul să vă puneţi pe listă.
– Aici sînt orgoliile cele mai mari: fiindcă mai sunt critici care se consideră mai importanţi decît scriitorii. O luăm tot aşa, de la „optzecism” încoace. La eseu, Ion Vartic şi Horia-Roman Patapievici. La critică, regretatul Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş, Paul Cernat…
– Da. Şi Daniel Cristea-Enache. Vă iubiţi cărţile scrise? Care consideraţi că vă reprezintă plenar?
– E interesant de văzut cine va fi criticul, cine vor fi criticii unei epoci literare: epoca post-1989. Îmi iubesc cărţile; pe prima doar mi-o simpatizez…
– Ce aveţi în lucru? Parcă o carte cu câte o sută de pagini pentru câte un poet; 10 poeţi- 1000 de pagini…
– Să mă şi explic. Pe cea dintîi o simpatizez, doar, fiindcă o consider cea mai slabă. Or, fiind critic, aspectul trebuie luat în considerare. Am mai multe proiecte în derulare. O carte, o carte bună se rotunjeşte şi se încheie când vrea ea, nu cînd vrei tu. Eu pot doar să-mi dau cu părerea asupra momentului cînd va fi gata prima dintre ele.
– Nu vă place să vorbiţi despre proiecte? Superstiţie?
– Ba da, îmi place. Doar că nu ştiu cînd va fi gata cartea 1, cînd va fi gata cartea 2 ş.a.m.d. Probabil, cartea 1 va fi volumul de dialoguri cu scriitori de pe LiterNet. Cartea 2 e o enigmă deocamdată: va fi ori volumul de convorbiri cu Paul Cornea, ori cel cu Dan C. Mihăilescu. Asta înseamnă că 2 poate deveni 3 şi 3 poate deveni 2. În fine, cartea 4 va fi un nou volum de cronici, care e musai să apară spre finele lui 2013, ca să menţin ritmul: un volum de cronici o dată la patru ani. (Concert de deschidere, 2001, Bucureşti Far West, 2005, Timpuri noi, 2009.) Eu aşa gîndesc: macro şi în perspectivă.
– Aveţi prieteni adevăraţi printre scriitori sau doar cunoştinţe? Funcţionează cât de cât recunoştinţa între scriitor şi critic?
– Da, am prieteni adevăraţi printre scriitori şi critici. Un prieten adevărat este C. Stănescu, omul care m-a făcut cronicar la „Adevărul literar şi artistic”, pe cînd aveam 23 de ani. Un alt prieten adevărat este Ileana Mălăncioiu, o mare poetă care nu a ezitat nici o secundă atunci cînd, tînăr fiind, i-am propus să facem un volum de convorbiri.
– N-aţi răspuns la treaba cu recunoştinţa…

–         Am repulsie faţă de oamenii nerecunoscători. La ce anume vă referiţi?
– Se mai întâmplă ca oameni pe care i-ai sprijinit să te înjure… Viaţa literară nu-i mănăstire.

– Se mai întîmplă, dar nu în cazul meu. Totdeauna voi fi recunoscător faţă de oamenii care m-au sprijinit atunci cînd eram un no name. De pildă, îmi place mult recunoştinţa lui Nicolae Manolescu faţă de George Ivaşcu. Din cîte ştiu, nu l-a „înjurat” niciodată pe fostul său binefăcător. Asta e ceva foarte frumos.
– M-am gândit la unii sprijiniţi de dumneavoastră.
– E normal ca, aşa cum eu am fost sprijinit la început, să sprijin la rîndul meu pe alţii. Primeşti ceva. Trebuie să şi dai ceva. Dacă doar primeşti, primeşti, primeşti, şi niciodată nu dai, în „lanţul” ăsta uman, eşti un ins de nimic. Deci n-am nici un merit în chestia asta: că i-am sprijinit pe alţii. Din punctul meu de vedere, e ceva absolut firesc.
– O ultimă întrebare – e în faţa dumneavoastră un tânăr talentat, care vrea să se apuce de literatură. Ce sfaturi îi daţi?
– Dacă vrea să se „apuce” de literatură, n-avem de unde şti în ce constă „talentul” lui. Îi voi spune atît: hai să te vedem!
– Ok, n-am fost prea exact. Are talent, a scris câte ceva şi vine la dumneavoastră…
– N-am de unde să ştiu dacă are talent sau nu. Decît după ce-l citesc. Dacă e foarte bun, pun mîna pe telefon şi fac ce e normal să fac: să sprijin un tînăr promiţător. Cui dau telefon? Celor care îmi răspund. Dacă e „doar” bun, îi spun ce are de făcut, în opinia mea. În fine, dacă e slab, îi spun că nu m-a convins. Sau devin evaziv, ca să nu-l rănesc. Dacă e inteligent, îşi va da seama singur seama. Dacă nu e inteligent, mă va agasa cu telefoane, cu mail-uri, cu sms-uri. Degeaba. Dar, la un moment dat, se va potoli. Şi atunci va veni alt aspirant, tînăr sau nu. Şi tot aşa: povestea asta nu se termină niciodată. Şi e foarte bine. Cît va ţine povestea asta, criticul va fi şi el viu; iar critica literară va avea sens.

– Vă mulţumesc.

– Şi eu vă mulţumesc.

Text apărut în revista Arges, nr 12/2012

 

 

conturbă zăpada, tradus in catalana si franceza

conturbă zăpada

 

ţevile hornului de la sobă

desfăcute pe rând,

lemnele-s cam jilave,

cam ca viaţa ta

nestivuită la adăpost,

cum fumezi, cum bei din crăciun în vară

şi-ţi exorcizezi gărgăunii scriind, cum

fuţi şi din obligaţie cu adâncă- na, rimă!- abnegaţie,

să te cureţe vrea, parcă,

să tragă naibii focul,

hai, start!,

cu o cârpă pe un băţ

prin largile ţevi de fier

funinginea cât petria conturbă zăpada

Alexandru Petria

 

empastifa la neu

 

els canons de la xemeneia de l’estufa

desmuntats l’un darrere de l’altre,

els troncs són una mica humits,

un poc com la teua vida

amuntegada al refugi,

com fumes, com beus de Nadal a l’estiu

i exorcitzes les enrònies escrivint, com

fots d’obligació profundament- nyas, rima!- abnegació,

que anares a netejar-te, sembla,

per a traure’t el foc maleït,

vinga, start!,

amb un drap en un pal

pels llargs canons de ferro

el sutze com pedra empastifa la neu

Traducere de Pere Bessó

 

barbouille la neige

 

les tuyaux de la cheminée du poêle

démontés les uns après les autres,

les buches sont un peu moites,

un peu comme ta vie

mal empilée et sans abri,

vu comme tu fumes, comme tu bois de Noël à l’été

comme t’exorcises tes chimères en écrivant et comme

tu baises même par obligation, avec une profonde – et tiens, ça rime ! – abnégation,

comme pour te nettoyer,

pour ce putain de tirage,

allez, hop !,

un chiffon au bout d’un bâton

par toute la largeur des tuyaux de fer

la suie barbouille la neige : une pétriée de suie

Traducere de Raoul Weiss

Herta Müller implicata fraudulos in campania electorala

Imaginea Herta Müller este folosita ilegal la Bistrita in scop electoral. Ziarul este de azi.