Archive for Februarie, 2013

Februarie 26, 2013

27 februarie

27 februarie

 

cel mai anevoie de dereticat e

cu mine însumi în ziua de naştere – nu ştiu unde

are cotloane ciudate şi somnolente praful,

la încheieturi, în aluniţele de pe spate

& unde lumina de la geam e băţul prin gard la un câine

 

şi ca să-l şterg (la bilanţ),

cum peste balustrada unui balcon,

nu mă aplec periculos din mine?

Alexandru Petria

 

27 febrer

 

 el més pesat de fer la neteja és

en mi mateix el dia de l’aniversari – no sé on

té racons rars i la pols somnolenta,

en les juntures, en les pigues de l’esquena

 & on la llum de la finestra és el pal pel clos d’un gos

 

i per a esborrar-lo (al balanç),

 com damunt de la barana d’un balcó,

 no m’hi aboque perillosament?

 

Traducere în catalană de Pere Bessó

Februarie 26, 2013

Alex Ştefănescu: „Pentru mulți am devenit inamicul public nr. 1”

Interviul a apărut în revista Tribuna, nr.251, 16-28 februarie

Alexandru Petria: – Dragă Alex Ştefănescu, un copil visează să ajungă scriitor, cosmonaut, explorator, cel puţin aşa ne treceau prin cap celor din generaţia mea proiecţiile despre viitor. Nu critic literar. Cum ai ajuns aici?

Alex Ştefănescu: – N-am intenţionat niciodată să mă fac critic literar. Ideea i-a aparţinut lui Nicolae Manolescu, în anii studenţiei mele (1965–1970), când el era asistentul lui Dumitru Micu la catedra de literatură română contemporană a Universităţii din Bucureşti. I-am dus pentru evaluare şaptezeci de poeme dintr-un proiectat volum, Ospitalitate regală, el le-a citit şi a insistat să scriu… critică literară. Mai mult decât atât, m-a prevenit că mă va ajuta să-mi public textele numai dacă acele texte vor fi articole de critică literară şi nu poeme. Poate că mă remarcase la seminarii şi văzuse în mine un posibil comentator de literatură…

Propunerea de a scrie critică literară nu m-a atras deloc, dar perspectiva publicării a ceva scris de mine m-a încântat. Am închis ochii şi am intrat în apa rece a criticii literare. La recomandarea lui Nicolae Manolescu, redactorul-şef al revistei Luceafărul, Ştefan Bănulescu, mi-a încredinţat (în 1970, când încă nu împlinisem 23 de ani), o rubrică săptămânală, Comentarii critice. Printre primele cărţi prezentate de mine în Luceafărul s-a numărat una cu un titlu anodin,  Versuri, semnată de un autor de care nu mai auzisem, Emil Brumaru.

– Trebuie să-ţi fac o mărturisire, altfel simt că nu e ok, că-s fals. Am o stinghereală în relaţia cu tine, eşti unul dintre „naşii” mei literari, ai scris extrem de laudativ despre cele două volumaşe de versuri pe care le-am publicat în anii 90. Şi după ele n-am mai scris literatură aproape două decenii, doar texte gazetăreşti. Poate te-am dezamăgit, poate spre sigur, hai să n-o dau cotită… Unul dintre motivele tăcerii a fost că m-am speriat, laudele parcă m-au castrat. Îmi ziceam- tipule, ai fost lăudat la cărţuliile astea, iei nişte picioare în dos la următoarea, dacă nu e de calitate, de nu te vezi. N-am ştiut să-mi administrez traiectoria literară, eram mucos, cu puţin peste 20 de ani, ca speriat de bombe. Pe Petria de atunci îl percep ca pe un străin.

 

– Talentul tău literar poate fi sesizat chiar în această confesiune. Descrii într-un mod pitoresc şi expresiv starea ta sufletească de atunci. De talent depinde totul. Dacă talent nu e, nimic nu e.

Fiecare e liber să facă ce vrea cu talentul lui. Este adevărat, mă simt dezamăgit când constat că un tânăr talentat se lansează în afaceri şi uită de literatură sau că o tânără talentată se mărită, face copii şi devine o gospodină prozaică. Memoria mea e un cimitir plin de talente. În unele cazuri, am intervenit energic pentru a-i face  pe oamenii cu vocaţie de scriitori să lupte cu amnezia şi să-şi aducă aminte cu ce scop au venit pe lume. Procedez aşa cum procedează uneori medicii, resuscitându-l pe câte un pacient cu şocuri electrice. Experienţa mi-a reuşit cu Anca Mizumschi, care s-a relansat în ultimii ani ca scriitoare într-un mod admirabil.

Tu ţi-ai revenit singur. Dacă mai întârziai mult, treceam la represalii. De exemplu, sesizam Poliţia că eşti posesorul unui talent remarcabil, care face parte din patrimoniul cultural al ţării, şi că îl distrugi prin nefolosire.

 – Da, acum mi-am luat o piatră de pe inimă în relaţia noastră. Dar m-aş întoarce la primul răspuns. Ai spus că nu te atrăgea scrisul de texte critice. Cum ai reuşit să faci la superlativ ceva ce nu-ţi plăcea? Nu e ca şi cum ai zice unei femei că o iubeşti doar ca să ajungi în patul ei? Sau mă înşel?

– N-am iubit critica literară, recunosc. A fost o căsătorie din… interes. Ani de zile am profesat-o cu sentimentul provizoratului. O perioadă am scris în continuare versuri, pe ascuns. Mă exaspera faptul că de multe ori trebuia să citesc atent şi să comentez pe larg cărţile unor autori mai puţin talentaţi decât mine.

Eram şi dezamăgit de trecerea de la literatura universală (Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Thomas Mann), studiată în facultate, la literatura română contemporană, care mi se părea, prin comparaţie, puerilă, narcisistă, lipsită de miză. Semănam cu doamna Bovary, visând sălile de bal, cu ferestre înalte şi candelabre, ale marii literaturi. Marea literatură era undeva, departe de mine, iar eu trebuia să-mi petrec viaţa cu Charles Bovary, ceea ce înseamnă cu Virgil Teodorescu, Alexandru Ivasiuc, Paul Everac şi C. Stănescu.

Treptat, însă, având simţul datoriei şi îndeplinindu-mi obligaţiile conştiincios, am descoperit frumuseţi discrete în literatura noastră şi am început să mă ataşez de ea. Unii bărbaţi care se căsătoresc din interes ajung, cu timpul, să-şi iubească soţia. Asta mi s-a întâmplat şi mie.

Am înţeles că literatura ţării mele trece printr-un moment cu totul nefavorabil literaturii (comunismul) şi că totuși supravieţuieşte, fie şi cu mari pierderi. M-am gândit că va trebui să povestesc cândva ce s-a întâmplat cu literatura română în această perioadă nefastă. Am început să mă bucur când descopeream un autor talentat şi m-am angajat într-o activitate sistematică de susţinere a celor descoperiţi de mine (sau de alţii). Mi-am dat seama că, scriind despre alţii, mă exprim şi pe mine.

Până la urmă am devenit un pasionat al criticii şi istoriei literare, iar astăzi nici nu-mi imaginez cum ar fi să mă ocup de altceva.

– Oho, lista cu autorii sprijiniţi e până în China, cred. Nu ştiu câţi critici au făcut ce ai făcut tu, ajung degetele de la o mână la numărat. Scrisul criticii nu ascunde în intimitate, până la urmă, totuşi, pe cinstite, dorinţa de putere, cu corolarele ei? Nu mă refer la partea materială.

– Ştiu că te referi la China în glumă, pentru a sugera că lista este lungă, dar culmea este că până şi pe un tânăr din China, Gao Xing, l-am ajutat să publice în România şi am scris despre el. În treacăt fie spus, acest tânăr (care acum nu mai e tânăr) s-a hotărât să înveţe limba română învârtind la întâmplare butonul aparatului de radio şi remarcând la un moment dat o misterioasă limbă melodioasă, pentru care a făcut un coup de foudre.

Cât priveşte dorinţa de putere… Puterea pe care mi-o doresc eu este aceea a scriitorului care îl poate face pe cititor să râdă sau să plângă, să viseze sau să se revolte. Încă din copilărie am descoperit, cu încântare, că banalele  cuvinte, care stau, gratuit, la dispoziţia tuturor, ca aerul sau apa, pot fi folosite pentru a determina starea sufletească a celor din jur. Pentru a-i îngrozi sau pentru a-i seduce. Pentru a le transmite emoţii şi convingeri. Este un adevărat act de magie, constând în arta (ocultă) de a combina cuvintele altfel decât le combină oamenii în viaţa de fiecare zi.

Nu mi-am dorit niciodată să am puterea vulgară a unui om influent, de care depinde poziţia altora în societate.  Nu mi-am dorit să inspir teamă – aş fi vrut să fiu iubit. Mă cuprinde o neagră melancolie când văd autori care simulează prietenia sau autoare care simulează dragostea numai pentru a obţine de la mine un verdict critic favorabil. În schimb sunt fericit când văd în metrou câte un necunoscut (care nu ştie că sunt prin preajmă) absorbit de lectura unei cărţi scrise de mine.

– Referirea la China, în intenţia mea, a avut umorul pe palierul doi. Era constatarea aproximativă a unei realităţi. Câţi dintre debutanţii pe care ai pariat au confirmat? Îţi sunt recunoscători? N-ar strica şi nişte nume.

– Pe faţada Hotelului „Intercontinental” din Bucureşti un banner uriaş aduce în atenţia trecătorilor coperţile a două romane recente de mare succes: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi Emoţia de Mirela Stănciulescu. Cel dintâi a fost răsplătit cu Premiul „Augustin Frăţilă” (10.000 de euro) oferit de Asociaţia „Casa de Cultură” pentru cel mai bun roman apărut în 2011, iar cel de-al doilea, înscris la acelaşi concurs, cu Premiul de Popularitate (2.000 de euro), oferit de postul de radio Europa FM. Am făcut parte din juriul concursului (şi voi face parte încă patru ani) alături de Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache.

Îmi creşte inima să văd, când trec pe lângă Hotelul Intercontinental, că nu numai detergenţii şi tigăile, ci şi cărţile au parte, iată, de vizibilitate în România. Ei bine, amândoi aceşti autori de succes m-au consultat cândva, la începutul afirmării lor, în legătură cu ceea ce scriau. Lucian Dan Teodorovici mi-a trimis primele lui texte la „poşta redacţiei” şi sunt, probabil, cel dintâi critic care s-a pronunţat (favorabil) asupra lor, iar Mirela Stănciulescu, cunoscută ca traducătoare, a devenit şi prozatoare (o foarte bună prozatoare) încurajată de mine.

Am oroare de fanfaronadă, ştiu bine că niciun scriitor nu poate fi inventat de un critic literar. Cu mine sau fără mine şi Lucian Dan Teodorovici şi Mirela Stănciulescu ar fi ajuns ceea ce sunt. Dar e important pentru un autor neexperimentat să afle mai devreme cum se reflectă în conştiinţa unui critic, în ce direcţie ar avea cele mai multe şanse să se manifeste, dacă progresează sau nu odată cu trecerea timpului, cum se situează în literatura română actuală etc.

Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în multe cazuri, am devenit un avocat al cauzei tinerilor scriitori remarcaţi de mine, recomandându-i la edituri, scriindu-le prefeţe, participând la lansările cărţilor lor, prezentându-i în presa literară sau, în unele cazuri, dedicându-le capitole în lucrarea mea, Istoria literaturii române contemporane. Activitatea mea de critic literar a interferat cu începuturile unor autori astăzi foarte cunoscuţi. Ştiai, de exemplu, că Varujan Vosganian şi Cristian Tudor Popescu au frecventat în anii ’80 cenaclul „Nichita Stănescu” condus de mine? Că Ovidiu Hurduzeu, pe atunci profesor la ţară, mi-a trimis primele lui încercări literare? Că Mihail Gălăţanu, încă elev la Galaţi, m-a entuziasmat cu versurile lui, pe care i le-am publicat în SLAST? Că Adrian Cioroianu, pe vremea când urma liceul la Craiova, mi-a trimis eseuri la „poşta redacţiei”, iar eu am văzut încă de pe atunci în el un om de valoare? Că lui Eugen Şerbănescu i-am citit cu devotament primele texte (într-o perioadă în care el se ocupa cu proiectarea de avioane)? Că mă număr printre cei dintâi care au remarcat farmecul scrisului lui Tudor Călin Zarojanu? Că Anca Mizumschi mi-a atras atenţia (ca prozatoare!) încă de pe vremea când era elevă la Constanţa? Că Adrian Oţoiu (originalul prozator din Baia Mare) se numără şi el printre cei pe care i-am susţinut pe vremea când abia încerca să publice? Că Mircea Bârsilă, extraordinarul poet din Piteşti, mi-a trimis cu ani în urmă la „poşta redacţiei” versuri semnate „Mircea Silă”? Că lui Radu Aldulescu, încă un necunoscut  acum treizeci de ani, i-am prezentat un fragment de roman în SLAST? Și că în aceeași publicație i-am făcut loc unui text semnat de Stelian Tănase, care era pe lista neagră a Securității?

– De Cristian Tudor Popescu nu ştiam.

– Toţi cei pe care i-am menţionat (şi probabil şi alţii, care nu-mi vin acum în minte) au dovedit în timp că nu m-am înşelat atunci când am văzut în ei viitori scriitori. Sunt bineînţeles şi mulţi autori care s-au pierdut în neantul uitării (sunt, poate, singurul care îi mai ţine minte), dar nu din cauză că n-ar fi fost talentaţi, ci pentru că au uitat de ce au venit ei pe lume şi s-au lăsat absorbiţi de alte preocupări.

Cât priveşte recunoştinţa… Cei mai mulţi îmi sunt prea recunoscători, în sensul că îmi exagerează meritele, făcându-mă să roşesc. Există şi unii care… mă urăsc pentru că s-au săturat să-mi fie recunoscători (deşi nimeni nu le-o cere). Dar aceştia sunt puţini…

– Te numeri printre puţinii critici literari din textele cărora reuşeşti să-ţi dai seama dacă o carte merită citită ori e gunoi. Şi o faci cu stil, într-un limbaj de om normal, nu de papagal uitat încuiat într-o bibliotecă. Nu te temi să emiţi verdicte.

– Să contest această apreciere – aş fi ipocrit. Să o aprob entuziast – aş apărea în faţa cititorilor ca un megaloman. Drept urmare mă mulţumesc să nu te contrazic!

În schimb, mă simt dator să-ţi spun câte ceva despre ce aştept eu de la mine, când scriu. Încă de la începutul-începutului mi-am jurat (nu în barbă, pentru că n-am purtat niciodată) să nu-l plictisesc pe cititor. Din punctul meu de vedere, un text care plictiseşte nu există.

Totodată, mi-am propus ca prin scrisul meu să fiu folositor celor din jur. Constructorul face case, medicul vindecă oameni, grănicerul păzeşte graniţa, pompierul stinge incendii etc. Vreau să am şi eu un rost în lume. Sunt cititor profesionist şi citesc aproape tot ce apare pentru că alţii, absorbiţi de îndeletnicirile lor, nu au timp să o facă. Identific cărţile care merită citite şi de alţii, le recomand, explic în ce anume constă valoarea lor.

Îmi folosesc experienţa, cultura, sensibilitatea, talentul literar – în măsura în care le am – pentru a evalua corect cărţile şi pentru a mă face înţeles de către cei cărora mă adresez. Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori. Mai exact scriu DESPRE scriitori adresându-mă cititorilor (care pot fi şi scriitori în ipostaza de cititori).

M-a întrebat un autor, nemulţumit de cronica mea la o carte a sa, la ce îi ajută comentariul meu ironic. Mi-a venit să râd: acest om crede că scopul vieţii mele este să-l ajut! Las la o parte faptul că o observaţie critică poate să-i fie mai utilă unui scriitor decât un elogiu convenţional. Dar de ce să-l ajut? El când descrie un peisaj vrea să-l… ajute?

Dacă mi-aş propune să dau sfaturi unui scriitor, i-aş trimite o scrisoare sau un e-mail lui şi numai lui.

Să ştii, însă, dragul meu prieten Alexandru Petria că am fost pedepsit nemilos, de-a lungul vieţii, pentru acest mod al meu de a înţelege critica literară. Faptul că nu vreau să-l intimidez pe cititor, făcând paradă de erudiţie sau de terminologie savantă, mi-a adus calificări dispreţuitoare: că scriu o critică populară, că Istoria… mea este o carte pentru coafeze etc. (Ce bine ar fi ca bietele coafeze să citească istorii ale literaturii!)

Iar obiceiul de a mă pronunţa explicit asupra valorii cărţilor m-a transformat, pentru mulţi, în inamicul public numărul 1.

– Eşti iubit şi urât, totodată. Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) scrisă de tine a provocat valuri. Înţeleg că pregăteşti o nouă ediţie. O să înceapă iar scandalul, anticipez.

– Pe mine mă urăsc (şi mă denigrează) două categorii de autori: cei pe care nu i-am inclus în Istorie… şi cei pe care i-am inclus în Cum te poţi rata ca scriitor. Cei care nu se află în niciuna din aceste două situaţii mă iubesc. Despre Istorie… s-au scris aproximativ 270 de articole, dintre care, tot cu aproximaţie, 170 nefavorabile şi 100 favorabile. Dintre cei nemulţumiţi de modul în care i-am tratat în această lucrare de sinteză, unii parcă şi-au pierdut minţile, declarând la scenă deschisă că-mi doresc moartea („păstrăm mereu în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit în care vom afla că pe Alex. Ştefănescu l-a călcat un tramvai”).

În mod paradoxal, după ce denunţă faptul că i-am omis din Istorie…, adversarii mei califică această carte drept un eşec. Întrebarea este: dacă Istoria… mea nu are nicio valoare, de ce suferă atât de mult că n-au fost menţionaţi în ea? Este ca şi cum ai deplânge faptul că n-ai fost invitat la un bal despre care tot tu spui că a fost sub orice critică.

La o întâlnire a mea cu publicul au participat, întâmplător, şi mulţi scriitori care îmi sunt ostili şi eu am folosit prilejul pentru a le atrage atenţia asupra unei contradicţii: „Dacă această carte este un eşec, de ce nu mă compătimiţi în loc să mă priviţi cu ură? Aţi putea spune aşa: «Bietul Alex Ştefănescu! A muncit zece ani la Istoria lui…, dar nefiind inteligent şi nici talentat a muncit în zadar. Ce păcat!» Faptul că îl priviţi cu ură – nu cu milă – pe cineva care a eşuat dovedeşte că el, de fapt, nu a eşuat.”

Aş vrea să mai adaug că mă urăsc cu şi mai multă vehemenţă unii critici şi istorici literari care ar fi vrut să scrie ei cartea. Sau care au scris una asemănătoare, dar lipsită de farmec.

Da, pregătesc o nouă ediţie a Istoriei…, revăzută, completată şi actualizată. Perioada luată în considerare va fi 1941–2010 (în loc de 1941– 2000).

– În anii 90, la şedinţele de redacţie ale săptămânalului Zig-zag, unde erai director, ne spuneai să scriem despre subiecte cu miză, nu colaterale. Faza mi-a rămas în cap şi nu doar pentru că insistai pe ea asemenea unei soacre cicălitoare. Extrapolând în domeniul literaturii, la proză, cred că lipsa mizelor mari face rău literaturii române şi este unul dintre motivele pentru care nu prea e cunoscută în lume, stare care tinde să se schimbe pe ici şi colo doar în ultimii ani. Încearcă şi o sumară panoramare a literaturii române contemporane, te rog.

– Literatura română actuală suferă de narcisism, de imaturitate şi de o stranie predilecţie pentru exhibarea promiscuităţii. Dintr-un incendiu care ar cuprinde depozitele de cărţi, aş salva doar câteva zeci de volume (deşi după 1989 au apărut câteva mii). M-ar preocupa, întâi, soarta unor volume de memorii (semnate de Ion Ioanid,  Annie Bentoiu, Nicolae Balotă, Florin Constantin Pavlovici, Gh. Jurgea–Negrileşti, Monica Lovinescu). Aş recupera şi câteva cărţi de idei (de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Lavric, Dan C. Mihăilescu). Aş mai smulge din flăcări unele cărţi de poezie (datorate lui Emil Brumaru şi Anei Blandiana). În ceea ce priveşte critica literară, m-aş strădui să salvez puţinele volume neplictisitoare (şi anume cele scrise de Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache, Tudor Cristea). Nici pentru romane n-aş intra în foc, excepţie făcând unele care se citesc cu interes, şi nu din obligaţie profesională (cum sunt cele publicate de Mircea Cărtărescu, Petru Popescu, Doina Ruşti, Mirela Stănciulescu şi Claudia Golea).

– Am înţeles că eviţi programatic plicticoşenia în scris, dar ce este scrisul pentru Alex Ştefănescu?

– Nimeni nu răspunde sincer la întrebarea asta. Poţi să faci o experienţă şi o să constaţi că primeşti răspunsuri de genul: „Scrisul este sensul vieţii mele. Prin scris vreau să aduc mai multă lumină în lume.”; „Scriu pentru că n-aş putea să nu scriu. Prin mine se exprimă o conştiinţă supraindividuală. Eu sunt doar un intermediar.”; „Scriu din dorinţa de comunicare cu semenii mei. Pentru mine scrisul este o formă de dragoste faţă de oameni.” etc.

În ceea ce mă priveşte, încă din copilărie am descoperit că, folosind într-un anumit fel cuvintele, poţi să-i faci pe oameni să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie lucizi, să se entuziasmeze sau să li se pară totul pierdut. Religiile acţionează asupra oamenilor prin intermediul cuvintelor, regimurile politice – la fel. Scriitorul este şi el unul dintre utilizatori, cel mai capabil şi experimentat. Nu întâmplător intră de multe ori într-un raport de rivalitate cu preoţii şi cu oamenii politici.

Pentru un scriitor, viaţa sufletească a oamenilor este un mecanism acţionat prin intermediul unor butoane, iar el ştie pe ce butoane să apese. Combinând câteva cuvinte inofensive, care se află la îndemâna oricui, îi poţi seduce (şi manevra) pe cei din jur. Este un act de magie care m-a atras încă dinainte de-a învăţa să scriu şi să citesc.

Scriu critică literară pentru că aşa a vrut viaţa, dar la originea scrisului meu se află dorinţa obscură de a-i manipula afectiv pe cei din jur, de a-i face să mă… iubească. Scriu critică literară relativ bine, nu fiindcă ar fi genul meu preferat, ci pentru că aşa sunt educat, să fac orice – de la îngrijirea unei grădini şi până la mângâierea unei femei –  bine.

– Deconcertant răspunsul. Dar dorinţa de a plăcea nu e o cenzură, un compromis?

– În primul rând, toţi cei care scriu scriu ca să placă (deşi nu vor s-o recunoască). Şi Dante voia să placă, şi Shakespeare voia să placă, şi Eminescu voia să placă – n-am nici-o îndoială. Numai că fiecare a găsit alt mijloc de seducţie. Unii – Céline, de exemplu – au mers până într-acolo cu ingeniozitatea, încât au cucerit publicul fiind cu ostentaţie antipatici.

Dorinţa de a plăcea face ca un scriitor să valorifice la maximum toate posibilităţile sale de exprimare. Cei care declară că nu vor să placă publicului sunt de obicei cei care au ratat tentativa de a-i cuceri pe cititori. Ei seamănă cu acele fete bătrâne care tună şi fulgeră împotriva fetelor cu succes la bărbaţi, considerându-le frivole. Dar visul lor secret era acelaşi: să placă.

Dorinţa de a plăcea (în sensul larg al cuvântului: de a atrage atenţia, de a provoca, de a convinge, de a stârni admiraţie, de a obţine respect, de a dobândi afecţiune, de a inspira – eventual – teamă) nu are nimic neconvenabil sau reprobabil, ci reprezintă, dimpotrivă, energia morală care îl mobilizează pe un scriitor şi îl face capabil de performanţă.

– Alex, ai scris un raft de cărţi. Dacă-ţi cad pe picior, sigur te alegi cu o fractură. Câţi bani ai câştigat cu ele? Întrebarea vreau s-o completez cu alta − un autor valoros poate să trăiască strict din munca sa în mândrul spaţiu mioritic?

– Aşa e (chestia cu fractura). Despre Istoria… mea am şi spus la o întâlnire cu publicul că pot s-o folosesc ca să le sparg capul adversarilor (are 2.950 de grame). Am să-ţi spun cât am câştigat, cu aproximaţie. Cu banii pe cărţile publicate înainte de 1989 mi-am cumpărat o maşină (Lada 1200 break). Cu cei pe care mi-au adus cărţile apărute după 1989, mi-am făcut o casă la ţară (cu numai patru camere, dar, oricum, cu etaj). Cel mai mare succes de librărie au avut, înainte de 1989, Introducere în opera lui Nichita Stănescu şi Prim-plan (35 de profiluri de scriitori), iar după 1989 – Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic), Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Cum te poţi rata ca scriitor (250 de cărţi proaste), Jurnal secret şi Bărbat adormit în fotoliu (întâmplări).

Nu e suficient să fii un autor valoros ca să trăieşti din scris, trebuie să fii şi foarte activ. Ceea ce înseamnă să munceşti de dimineaţa până seara (eu lucrez şi o parte din noapte). Acum, de când am plecat de la România literară şi nu mai am niciun salariu, mai e şi gândul că, dacă mă îmbolnăvesc şi nu mai pot să scriu, rămân în aer. Dar, la urma urmelor, şi în aer e plăcut, e o situaţie care seamănă cu zborul.

– Cum ai caracteriza viaţa noastră literară? Eu încerc să evit programatic interacţiunile directe cu semenii scriitori. Prefer să-i citesc şi să discut cu ei pe net, când e cazul.

– Scriitorii mari sunt dificili, dar merită să faci orice sacrificiu ca să-i vezi de aproape. Sunt un spectacol de inteligenţă şi farmec. Scriitorii care n-au talent şi suferă de o lipsă cronică de succes sunt nu numai dificili, ci şi exasperaţi într-un mod dezagreabil. Ei dau vina pentru insuccesul lor pe criticii care vor să-i distrugă, pe opacitatea cititorilor, pe instituţiile care nu-şi fac datoria de a susţine literatura română, pe existenţa unui complot internaţional îndreptat împotriva României.

În grădina mea de la ţară cu peste 100 de pomi îi am oaspeţi adesea pe unii dintre cei mai valoroşi scriitori. M-au vizitat, primăvara, când aproape toţi pomii sunt înfloriţi paradisiac, vara, când se coc cireşele cu o carnaţie inocent-senzuală, toamna, când viţa de vie e plină de struguri ruginii şi chiar iarna, când devin proprietar de zăpezi imaculate, scriitori pe care îi admir ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Adrian Păunescu, George Pruteanu, Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Petru Popescu, Bujor Nedelcovici, Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Stelian Ţurlea, Dan. C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Adrian Cioroianu, Tudor Călin Zarojanu, Pavel Şuşară, Mihail Gălăţanu, Eugen Şerbănescu, Micaela Ghiţescu, Mirela Stănciulescu, Anamaria Beligan, Ioana Revnic, Anca Mizumschi. Au fost aici şi mari actori (Radu Beligan, de exemplu), mari muzicieni (printre ei, Johnny Răducanu), mari ziarişti (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Gabriel Basarabescu, Teodora Stanciu). Îl ţin minte şi pe un scriitor care este şi un publicist cu nerv (îmi ia chiar acum un interviu!), Alexandru Petria, de care sper că ai auzit. A venit la mine în vizită, cu mulţi ani în urmă, cu soţia lui şi cu un tort (deci numai cu dulciuri). De multe ori trece pe la poarta mea (spre un loc bun de vânat din apropiere) şi Eugen Negrici, cu puşca în mână.

Ca şi tine, nu frecventez restaurantele preferate ale scriitorilor, pentru că acolo se croiesc ierarhii „din cuţite şi pahară”, se bea mult şi se încing spiritele. În puţinele cazuri când am intrat în asemenea restaurante, unii dintre cei de la mese m-au asaltat – într-un mod nepoliticos – insistând să beau cu ei şi reproşându-mi că nu le-am comentat cărţile sau că nu le-am comentat destul de elogios.

Nu-mi place viaţa literară în ansamblul ei. Dar momentele de viaţă literară de la mine acasă mă încântă. De altfel, chiar şi când rămân singur cu Domniţa (care, cum ştii, este un editor de elită şi autoarea unor cărţi de non-fiction apreciate), viaţa literară nu încetează. Viaţa mea conjugală este tot viaţă literară.

– Parafrazând titlul unui film cunoscut, eşti şi în pat cu literatura. Ce ai vrea să spui în finalul convorbirii?

– Mai bine, decât „In bed with Madonna”. Spre deosebire de Madonna, literatura nu îmbătrâneşte niciodată.

Interviu realizat de Alexandru Petria

alex stefanescu

Februarie 24, 2013

Bani de la guvern pentru revistele literare

În urma scrisorii deschise https://alexandrupetria.wordpress.com/2013/02/06/scrisoare-deschisa-catre-domnul-prim-ministru-victor-ponta/ pe care am iniţiat-o către premierul Victor Ponta pentru salvarea revistelor Uniunii Scriitorilor, am aflat că Daniel Barbu, ministrul Culturii, a promis un sprijin guvernamental pentru rezolvarea situaţiei. Mulţumesc colegilor care şi-au pus semnăturile pe text.

Februarie 8, 2013

Radu Aldulescu: Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/250de-net1.pdf

 

– Radu Aldulescu, eşti unul dintre scriitorii contemporani pe care-i prefer. Nu de azi, de ieri, încă din anii 90. Oare de ce?

– Dragul meu, îți mulțumesc pentru aceste elogii, dar mai ales pentru cititorul care-mi ești. În privința întrebării, răspunsul cred că numai tu poți săîl ştii.

– Am încercat şi eu marea cu degetul, ludic, să vedem dacă intuieşti. Pentru că eşti un scriitor născut, nu făcut!

– Acum, depinde ce înțelegi prin „făcut”. Eu aş vrea, spre exemplu, sa înţeleg „format”, şi-atunci sunt un scriitor „făcut”. Făcut de mediul în care mi-am trăit tinereţea şi care mi-a măcinat creierul până l-a transformat în romane. Şi mai sunt făcut de cărţile pe care le-am citit. Este ca în povestea aia cu 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie, adică sunt, hai să spun 1% născut şi restul „făcut” de şi pentru cititorul care sunt, repet, în sensul înţeles de mine al cuvântului.

– Mă gândeam la scriitorul care chiar are ceva de spus, neartificial, ne-scremut, care nu suplinește prin tot felul de tertipuri faptul că nu prea are ce să povestească.

– Ei, da, nu sunt făcut de curente şi cenacluri literare, ci sunt născut „din bube, mucegaiuri şi noroi”…

– Cred că e un avantaj, deși aduce a dezavantaj…

– Câtă vreme am cititori care mă includ pe lista preferaţilor şi cititorul care sunt spune că e bine ce scriu, vorbim doar de avantaje.

– Ce e scriitorul, Radu Aldulescu?

– Scriitorul, dragă Alexandru Petria, în caz că nu ai observat încă, este un specimen pe cale de dispariţie, pe care instituţiile culturale din România se luptă de două decenii împlinite să îl extermine.

– Și ce ar trebui întreprins ca să se schimbe situația?

– În ce mă priveşte, şansa stă în fuga de păcatul deznădăjduirii. Noi, scriitorii, nu avem dreptul să ne lăsăm, ci să continuăm să facem ceea ce ştim noi cel mai bine: să scriem. Cât putem de mult, cât putem de bine.

– Mă gândeam la ceva care să implice obștea scriitoricească, o reformare a ei, legi pentru autori, nu la soluția individuală…

– Dragă prietene, la legi, legislaţie, dar îţi zic şi ţie ce mi-a zis şi mie cineva apropiat: „Tu chiar nu vezi că totul se reduce la bani?” Câtă vreme banii sunt gestionaţi-administraţi de oameni care n-au pic de dragoste faţă de literatură, vom continua să avem în topul vânzărilor cărţi de istorie, eseistică, ghiduri turistice…

– Ai tabieturi la scris?

– Nu am nici un fel de tabieturi, dragul meu. O vreme am crezut ca n-am să pot în veci să scriu fără să trag din ţigară, dar timpul mi-a demonstrat că se poate şi fără. Acum am mai rămas doar cu dorinţa de a avea linişte în creier şi în jur când scriu, motiv pentru care mă trezesc dimineaţa la 5:00 şi mă apuc de treabă.

– E 5 dimineața, să spunem. Ce faci? Cum începi?

– E 5 dimineaţa. Sună ceasul. Mă ridic din pat, îmi fac toaleta zilnică (trupească şi sufletească), câteva mișcări de încălzire a musculaturii (20 până la 50 de flotări, 20 până la 50 de genuflexiuni, îndoiri şi răsuciri ale trunchiului) și, gata, pot scoate mașina de scris.

– Mașina de scris?

– Da, prietene, nu mă pot despărţi de maşina mea de scris, oricâte mijloace tehnice ar apărea. Calculatorul reprezintă doar o fază de rescriere finală a textelor mele.

– Câte ore scrii, dacă scrii zilnic?

– Să nu uităm că eu sunt un om care munceşte 16 ore pe zi. A, nu, n-am spus eu asta, ci un mare om de afaceri, plin de bani şi de glorie. Acum, omul, este în aşteptarea unui donator compatibil de ficat. Eu nu vreau să ajung ca el, aşa că mă limitez la o medie zilnică cinci ore de scris. Restul e documentare.

– Ai un plan, ai acțiunea în cap sau lași personajele să te poarte?

– Nu scriu după un plan şi cu atât mai puţin mă las purtat de personaje. Scriu după cum dă Dumnezeu. Când sunt la masa de scris, tot ce contează este bucuria de a scrie. Ea este cea care mă ghidează – bucuria de a scrie şi de a citi cu plăcere ceea ce am scris. Când plăcerea lecturii nu este deplină, purced la rescriere. Şi rescriu până când ajung să fiu bucuros-fericit citind cele scrise.

– Ești fericit scriind, dacă e așa. E ca un drog scrisul? Săînțeleg, pe aceeași raționament, că te întristează terminarea unui roman?

– Din punctul meu de vedere, scrisul nu este un drog, cum nu este o profesie. Scrisul este o chestiune de vocaţie, iar vocaţia este o stare care implică în mod misterios iubirea, spre deosebire de drog, care încearcă să ascundă absenţa iubirii.

Orice roman pe care îl încep este ca o ispită care mă îndeamnă să povestesc ce am trăit, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi totodată de la bătrâneţe tânjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plâns etc. Ori de câte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecât întâmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care, de fiecare dată când definitivez un roman, vreau să cred că l-am rupt, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvându-mi iarăşi viaţa scriind. Astfel că n-ar avea de ce să mă întristeze terminarea unui roman.

– Însă scrisul e o muncă. Și e incorect că aici nu prea se poate trăi din scris. Ce zici de subiect?

– Oh, dar acesta este subiectul meu preferat. Atâta am fost întrebat dacă se poate trăi din scris, încât a ajuns să îmi placă să tot repet: uitaţi-vă la mine, trăiesc, sunt viu. De 20 de ani nu am nici un fel de salariu, nici un fel de venit fix, nici un fel de speranţă de pensie. Cărţile mi-au adus un venit minim – pentru un roman la care muncesc doi, trei sau cinci ani, am primit cel mult un salariu mediu pe economie. Nu am facturi de plătit, deoarece de mai bine de trei ani locuiesc în 9 metri pătraţi, care nu îmi aparţin. Cam în felul ăsta, care mi se potriveşte foarte bine, m-am adaptat, de 20 de ani încoace. Dacă este sau nu corect ce ar mai conta, câtă vreme aceasta este crucea ce mi-a fost dată de Dumnezeu, nici mai grea şi nici mai uşoară decât aş putea duce, crucea care mă ajută să trăiesc cu gândul la cele veşnice, în aşa fel încât să mă mântuiesc.

– Doamne ferește, te îmbolnăvești. Nu ai o asigurare medicală…

– Citeam undeva replica unui pustnic la o întrebare din aceeaşi categorie: Bre, omule, Dumnezeu care are grijă de viermii pământului, nu va avea oare grijă şi de viermele mai mare care sunt?!

– Corect. Dar este revoltător, la valoarea ta. Tocmai pentru a elimina astfel de situații, am vorbit cu anumiți parlamentari, ca sa propună o lege pentru salarizarea scriitorilor, dar, pe cinstite, am avut in calcul prozatorii, care sa primească un salar din fonduri publice contra cedării drepturilor de autor statului după moarte un anumit număr de ani, probabil echivalent salarizării. Ce părere ai de idee?

– Da, ar fi o idee foarte bună, dar cred că la noi ideile bune au viaţă scurtă şi mor în stadiul de speranţă.

– Depinde. De cât de mult se respectă fiecare.

– La modul cel mai sincer, după aproape douăzeci de ani de când public cărţi, având acel succes constant de critică, nici o instituţie culturală din ţara asta n-a mişcat un deget ca să-mi asigure un salariu minim pe economie, mi-ar plăcea să cred că nu mi-ar mai trebui nici un fel de rentă din partea cuiva, măcar că-s destui care sunt convinşi de contrariul.

– De la ce vârsta scrii, mă refer evident și la timpul de dinaintea debutului?! Ca să vedem….vechimea în muncă. Ai visat de mic să fii scriitor?

– Scriu de când mă ştiu. M-am născut într-o casă cu multe cărţi, iar părinţii mei aveau veleităţi literare. Amândoi lucrau în presă şi probabil că asta m-a influenţat. De publicat am publicat prima oară pe la 16 ani. Activam în cenaclul lui Tudor Opriș, Săgetătorul, astfel că am fost publicat într-o antologie a acestuia. Pe urmă, vreme de vreo 12 ani, nici nu am mai scris şi nici nu am mai publicat nicăieri.

– De ce? E o pauză mare.

– Am încercat să mă dezic de moştenirea părinţilor, care îmi părea prea încărcată de compromisuri. Să fii ziarist sau scriitor în acele vremuri nu-mi suna deloc promiţător. Aşa că m-am lăsat, după 18 ani, adoptat cu acte-n regulă (a se citi „carte de muncă”) de ţărănimea muncitoare pentru a construi comunismul cu cărămida trupului, într-o vreme când dispăreau şi ultimele vestigii ale Micului Paris, cotropite de junglele de blocuri comuniste şi de noile aşezăminte: Platforma chimică cu Policolorul, Medicamentele, Anticorozivul, Fabrica de Săpun Stela, Fabrica de Sticlă, Platforma Metalurgică 23 August, Republica, Maşini Unelte şi Agregate, Granitul şi, pe Dâmboviţa-n sus spre Sud-Vest, Timpuri Noi şi fabricile de încălţăminte Dâmboviţa şi Flacăra Roşie, Progresul din Pantelimon, Fabrica de Clei, Fabrica de Ace din Dudeşti, Abatorul şi Fabrica de Mezeluri din Glina şi câte altele. Toate rumegau şi regurgitau socialismul în marş victorios, hrănindu-se cu trupurile şi sufletele ţărănimii muncitoare şi oblojindu-i totodată trupurile şi sufletele în hale uriaşe, din care ieşeau utilaje mastodonţi de tot felul, pentru o ţară tristă plină de humor, sortită să răzbească cu fruntea sus pe căi ferate uzinale şi triaje cu vagoane-cisternă, poduri rulante cu macarale, munţi de fier vechi şi zgură de turnătorie, grămezi de şpan şi vagoane cu pietriş şi cherestea, parcuri cu rezervoare de solvenţi, mii de hectare de ţevăraie de instalaţii petro-chimice, miasme şi gaze toxice, ucigaşe, prin care şi eu bâjbâiam mântuindu-mă în trei schimburi, zi de zi, de luni până sâmbătă şi adesea şi duminica. De-a lungul a aproape douăzeci de ani acolo mi-am urmat zi de zi menirea de a-mi lăsa obolul de muşchi şi suflu. Pe insula asta pustie i-am luat cu mine pe Tolstoi şi pe alţii asemenea lui, pe lângă grija de a nu călca în gol în iluzia unui timp liniar care să-mi arate bătrâneţea, sărăcia lucie şi moartea propriu-zisă care vine în urma morţii civile. Asta îmi lăsaseră părinţii, spre asta mă îndemnaseră, iar eu dezicându-mă de moştenirea lor riscam să-mi pierd corpul. Ei învârtiseră condeiul şi eu mă găsisem mai cu moţ să învârt barosul de zece kile ca să sparg calupi de sodă, trusa de scule de patruzeci de kile ca să asamblez şi să depanez locomotive…

– Aici ai câștigat, cred, față de alți scriitori, care au trecut din facultăți în redacții sau la catedră. În proza ta viața e palpabilă. Nu e după cărți, ce vroiam să zic la începutul discuției.

– Păi, cum îţi spuneam mai deunăzi, restul e documentare. Restul vieţii mele în care nu am fost scriitor, m-am documentat pentru a deveni scriitor. De-asta îţi spuneam că sunt un scriitor făcut/format.

– Ai făcut foamea, cu viața asta zig-zag-ată?

– Am făcut şi foamea, dar nu într-atât de tare încât să scriu un roman magistral, precum „Foamea” lui Hamsun.

– Și, în acele perioade nefaste, nu te-ai gândit că-ți irosești viața cu literatura?

– O, nu, că-mi irosesc viaţa în nici un caz. Ţi-am mai spus că pentru mine literatura e chestiune de vocaţie, la care nu pot renunţa şi cred că nici ea nu vrea să renunţe la mine. Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu. Căci scris este că nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul…

– Da, însă viața are atâtea lucruri fermecătoare pe lângă care poți trece scriind, pe care le poți pierde. Și care nu știu dacă includ o a doua șansă.

– Ba tocmai asta-i frumuseţea literaturii: că poţi trăi o mie de vieţi şi de lucruri fermecătoare într-una singură. Mai ales dacă îţi place nu doar să scrii ci şi să citeşti ce scriu alţii. Bucuria pe care mi-o oferă un roman bine scris – al meu sau al altcuiva – nu poate fi egalată de nici o alta.

– Dar nu este o frumuseţe mediată, de mâna a doua, care ne subjugă?

– Cum spunea cineva: înțelept este cel ce se bucură de ceea ce are și nu se plânge de ceea ce-i lipseşte. Aşa că, asta am, de asta mă bucur din plin!

– Simți nevoia să socializezi cu colegii scriitori sau preferi calea ta, solitar? Personal, prefer să-i citesc, nu să-i întâlnesc.

– Nu-mi place deloc termenul „socializare”. Da, mă întâlnesc, din când în când cu scriitori (mai des de o vârstă cu mine, dar şi mai tineri), stăm la o bere, la o cafea, dar, recunosc, momentele acelea îmi par, uneori, ca şi pierdute. Îmi răpesc mult din timpul de scris şi citit şi mă obosesc mai mult decât scrisul. Dar nu am refuzat decât foarte rar către niciodată invitaţia unui prieten (scriitor sau nu) la o bere, o cafea, o vorbă, o părere, o mână de ajutor. E chestiune de respect şi autorespect, înainte de orice.

– Cum ai descrie viața literară de la noi? Încearcă o panoramare marca Aldulescu.

– Un genocid.

– Extrem de laconic și dur. De ce?

– Pentru că cenzura economică a reuşit să facă ce n-a făcut cenzura ideologică: să distrugă literatura română. Când un volum de debut se publică în 300 de exemplare (de cele mai multe ori pe banii debutantului), iar unul al unui scriitor mai răsărit în cel mult 1.000 de exemplare (din nou de cele mai multe ori pe banii scriitorului), nu poţi vorbi decât de un genocid.

– Ești mulțumit de receptarea romanelor tale? Cronici, reacțiile cititorilor… Pe care-l preferi?

– Aş mânia pe Dumnezeu dacă nu aş fi mulţumit de receptarea romanelor mele. Cronici favorabile, cititori care mă contactează pentru a-mi spune că le-a plăcut ce-am scris sau pentru a-mi exprima părerea cu privire la ce au scris ei înşişi… Cum aş putea să fac distincţie între cele două tipuri de reacţie – ale criticilor şi ale cititorilor?! Îmi este cu neputinţă.

– Te-am întrebat și pe care roman de-al tău îl preferi…

– Scuze, credeam că te referi la alte preferințe.

– Am fost cam confuz…

– Să mă întrebi ce roman prefer e ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care dintre ei îl preferă. Am dat cu greu naştere fiecăruia dintre romanele mele, deci mi-ar fi cu neputinţă să nedreptăţesc pe vreunul dintre ele, cu atât mai mult cu cât fiecare în parte m-a ajutat să-mi salvez viaţa scriind.

– Pe cine mizezi dintre scriitorii români contemporani?

– Aş începe răspunsul acesta cu o constatare amară: anul editorial 2012 a fost extrem de sărac, mai sărac decât precedentul, şi acela funcţionând în regim de avarie, înscriindu-se într-o pantă descendentă tot mai abruptă, care face parte dintr-un amplu fenomen de năruire a literaturii şi imaginii scriitorului din România. De câţiva ani buni bat câmpii, ca să zic aşa, în articole şi răspunsuri la anchete în presa culturală, disecând aspecte ale acestui fenomen, îndelung disecate şi de alţii, tot în nădejdea că, la mai bine de douăzeci de ani de la dobândirea libertăţii totale de expresie în scris, lucrurile o vor apuca în sfârşit pe calea cea bună. Slabă nădejde însă. Tirajele continuă să scadă, promovarea-i ca şi inexistentă, canonul valoric e pervertit de nu-l mai recunoşti, modul de a se implica al instituţiilor culturale în promovarea literaturii în ţară şi peste hotare tinde către rizibil. Există justificări: criza, lipsa banilor, care lucrează-n tandem cu lipsa dragostei pentru literatură, pentru descurajarea scriitorului şi transformarea României în ţara cu un singur scriitor.

Totuși, pentru a-ţi răspunde la întrebare, dintre romancieri contez şi-i enumăr pe următorii: Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Alexandru Ecovoiu, O. Nimigean, Nichita Danilov, Dan Stanca, Viorica Răduţă şi Şerban Tomşa. Iar printre poeţii în care cred şi-i văd ca pe nişte garanţii de subzistenţă pentru literatura română îi enumăr pe următorii: Anton Jurebie (un poet extraordinar, apărut la o editură obscură din Craiova, despre care am scris în Luceafărul din luna noiembrie), Ionel Ciupureanu (alt poet craiovean extraordinar), Nicolae Coande (poet de anvergură şi eseist valoros, apărut şi el la edituri obscure şi-n tiraje confidenţiale), Mircea Bîrsilă (un poet de cursă lungă, format în buna tradiţie a vârfurilor otpzeciştilor şi şaptezeciştilor, insuficient valorizat de critică), Dan Sociu, Dan Coman, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es Pop.

– Țara cu un singur scriitor? La cine te referi?

– Ghici. Eu zic că ştii şi n-are rost să mai pronunţăm şi nume…

– Sigur că știu, însă așteptam să zici tu. Da, n-o să pronunț atunci numele lui Cărtărescu, nu, ca într-un banc…!

– Aş prefera totuşi să rămână nenumit. Doar aşa de-amoru’ artei.

– Da, dar promovarea sistematică a unora o plătim noi, toți, de la buget. Și nu-s mai cu stea în frunte ca alții, care nu-s abonați la sinecuri.

– Dragul meu, important este cine face împărţeala contribuţiilor noastre la buget.

– Înțeleg că nu te atrage subiectul. Să trecem la altceva- vorbește-mi despre ultimul tău roman, ”Cronicile genocidului”…

– Cu riscul de-a mă repeta, îţi spun şi ţie ce-am spus şi altora: „Cronicile genocidului” se adună în apogeul epocii Iliescu- Constantinescu- Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit

– O ultima întrebare. La ce lucrezi?

–  De obicei, după ce finalizez un roman mă odihnesc măcar două-trei luni. Numai că de data asta, aşa am simţit o poftă de scris, că la nici o săptămână de la apariţia „Cronicilor…”, am reluat scrisul, cu ceea ce s-ar vrea a fi partea finală a trilogiei romaneşti avându-l în centru pe Robert Stan, zis şi Satan sau Diavolul. La asta lucrez acum şi sper să mă ţină Dumnezeu sănătos să duc la  bun sfârşit viaţa lui Robert.

– Succes! Tot ce-ți dorești. Mulțumesc pentru interviu.

Februarie 6, 2013

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

 

Revistele literare ale Uniunii Scriitorilor sunt în pericol de dispariţie, ele neavând bani pentru tipar şi salariile redactorilor pe 2013.

Nu are rost să mai înşirăm prea multe fraze argumentative, nici descrierea lucrurilor care au făcut să se ajungă în această situaţie dramatică pentru presa culturală.  Se impun măsuri concrete, urgente.

Vă scriem deoarece doar printr-o intervenţie guvernamentală pot să fie salvate. Fără cultură, e deschis drumul barbariei.

Stimate domnule Victor Ponta, suntem siguri că nu doriţi, fără a avea personal vreo vină, dar aşa o să perceapă opinia publică, ca numele dumneavoastră să fie legat de închiderea publicaţiilor, ca al lui Emil Boc de închiderea spitalelor.

 

Cu speranţa că o să trataţi problema responsabil,

Alexandru Petria- scriitor

Dan Mircea Cipariu- scriitor

Menuţ Maximinian- ziarist, scriitor, directorul cotidianului „Răsunetul” din Bistriţa

Ionel Ciupureanu- scriitor

Iulian Sîrbu- scriitor

Ovidiu Pecican- scriitor

Balázs F. Attila- scriitor

Petru Jipa- scriitor

Liviu Ioan Stoiciu- scriitor 

Vasile Baghiu- scriitor

Ruxandra Anton- scriitor

Marius Conu- scriitor

Dumitru Augustin Doman- scriitor, ziarist

Ioana Diaconescu- scriitor

George Stanca- scriitor, ziarist

Constantin Arcu- scriitor

Leo Butnaru- scriitor

Cornel Ungureanu- scriitor

Niculina Oprea- scriitor

Marin Ifrim- scriitor

Ioan-Pavel Azap, scriitor

Dorin Popa- scriitor

Stela Iorga- scriitor

Florin Buzdugan- scriitor

Aurel Pantea-scriitor

Paul Spirescu – scriitor

Mircea Dinutz- scriitor

Daniel Vorona- scriitor

Cornel Munteanu-scriitor

Catia Maxim-scriitor

Petru Ilieșu– scriitor

Ștefan Doru Dăncuș- scriitor

Călin Vlasie- scriitor

Nicolae Sava- scriitor

Tudor Cristea, scriitor

Eugen Evu- scriitor

Constantin P. Popescu- scriitor

Nicolae  Stan- scriitor

Vasilica Ilie- scriitor

Rodian Drăgoi – scriitor

Gabriel Ghimpu- scriitor

Mihail Vakulovski- scriitor

Igor Ursenco- scriitor

Sorin Mărculescu, scriitor

Robert Nuţu- scriitor

Andrei Velea, scriitorprof.univ.Pompiliu Comsa
Marilena Apostu -scriitor
Angela Baciu, scriitor
Ioan Matiuț-scriitor

Ioan Moldovan, scriitor

Paul Vinicius – scriitor

Catalin Codru

Maria Oprea- scriitor

Gheorghe Mocuţa- scriitor

Constantin Severin- scriitor

Camelia Iuliana Radu, scriitor, grafician

Maria Bichescu

Ioan Mihai Cochinescu- scriitor

Leon-Iosif Grapini, scriitor

Cristian Gabriel Groman, scriitor

Florin Dochia, scriitor

Marian Drumur – scriitor

Lucian Vasiliu- scriitor

Octavian Soviany- scriitor

Viorel Savin- scriitor

Tudor Cicu – scriitor

Victoria Milescu, scriitor

Adrian Botez, scriitor

Andrei Zanca – scriitor

Victor Ioan Frunză- regizor

Liviu Drugă- scriitor

Alexandru Ovidiu Vintilă, scriitor

Radu Aldulescu- scriitor

Nicolae Macovei- scriitor

Rodica Cernea- scriitor

Dorin Mureşan- scriitor

Gheorghe Postelnicu – scriitor

Iulia Ralia- scriitor

Vasile Chira- scriitor

Lucia Negoiţă- scriitor

Virgil Diaconu- scriitor

Marian Ioniţă- scriitor
Șerban Tomșa, scriitor

Viorel Dinescu- scriitor

Dorin Tudoran – scriitor

Viorel Tăutan- scriitor

Lidia Lazu şi Ion Lazu- scriitori

Dan Manole- scriitor

Liviu G. Stan, scriitor

Liviu Mihaiu- ziarist

Corneliu Antoniu – scriitor

Gabriel Rusu, scriitor, gazetar

Paul Aretzu- scriitor

Florina Zaharia – scriitor

Constantin Munteanu- scriitor

Magda Ursache si Petru Ursache- scriitori

Radu Ulmeanu- scriitor

Marta Petreu- scriitor

Vasile Zetu

Ioan Groşan- scriitor

Sabina Finaru

Doina Popa- scriitor

Nicolae Ciobanu

Petre Anghel, scriitor

Alexandru Jurcan, scriitor

Raluca Naclad, secretar literar Teatrul Tineretului Piatra-Neamt

Vasile Muste, scriitor

Horia Pătraşcu, eseist

Aşteptăm semnături…

Februarie 2, 2013

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf

 

 

Alexandru Petria: – Dragă Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: „Dragă Liviu” dă de gol un anume grad de prietenie sau simpatie și face să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al nimănui, uitat la colț sau inabordabil. Așadar, dragă Sandu…

– Nu cred că eşti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vieții publice și am motivele mele („așa sunt făcut”) să pun bază pe principii și pe morala creștină. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcă sunt o victimă a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun răul înainte și gândesc negativ; am totuși 62 de ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția destinului meu și resemnat totodată că „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai mult decât am făcut, să mut munții din loc).

– Chiar, pui înainte răul şi gândeşti negativ ori e doar o impresie pe care o laşi?

– Nu mai pot să mă schimb, pun înainte răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele, binele dispare…. În general eu nu pot să fac planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din  gândirea pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea ce mi se întâmplă a fi bun și așa mă descarc energetic, încep să cred că e o reglare inconștientă, starea de neliniște interioară (nu starea de supărare; când sunt supărat nu pot să mă concentrez) fiind la mine creatoare.

– Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul o am eu.

– Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd pericolul, și trec mai departe, nu mă întorc din drum (că și întorsul din drum e superstițios, înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că voi avea parte de o problemă în următoarele întreprinderi personale; o cruce făcută la repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, și atunci când sunt obligat să mă așez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu să mă așez inițial e motiv de alarmă interioară; e o întreagă bazaconie construită în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventează opreliști și obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv; poate e îngerul păzitor care mă avertizează, poate e un câștig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe și indiferent, superstițiile la mine având regim conjunctural, depinde dacă le-am conștientizat. –  Fiind superstițios, bănuiesc că ai și tabieturi în ce privește scrisul.

– Am și tabieturi (nu numai superstiții), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă perioadă (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar și aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul legat de poezie. De mulți ani scriu versuri numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am insomnie și fac nopți albe, mă trezesc înainte sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai când sunt singur în cameră) și numai cu cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi penița în cerneală, am călimara Pelikan deschisă). Niciodată nu am nici o idee sau o sintagmă măcar pregătită când vin la masa de scris, n-am nici o explicație cum se scrie „singură”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu „curge”, abandonez lupta inconștientă cu mine). După ce termin de scris (de regulă, într-o oră; dacă trece o oră și nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” și las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris „pe curat” și pun poemul la… păstrare în sertar, nu mă interesează soarta lui – și-l uit (mă mir de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an sau după șapte ani ce am putut să scriu). Nu scriu de când mă știu decât de mână poezie. În schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai țin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997? Las la o parte faptul că scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” după model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Rațiu).

– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim. Îți păstrezi părerea?

– Fără doar și poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-și pot materializa gândurile (dacă o fi adevărat), ajunși departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am decât puterea să visez mediocru și să scriu, probabil meditând la suprafață, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisă pe unde electromagnetice de cine știe ce „creier” din Univers), care ni ne dă de-a gata, natural, dar la care au acces numai „inițiații” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că eu nu gândesc destul și de aceea nu mă pot autodepăși spiritual.

– Te simţi ok cu tine însuţi, cu plusuri şi minusuri? Parcă ai anunţat la un moment dat că ai vrut să te sinucizi.

– Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit de mine, dacă nu m-ar judeca el și nu m-ar ține din scurt, probabil că aș fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din naștere; sunt un fatalist). La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă nimic nu merită, în definitiv și totul e trecător. Nu e greu de înțeles că datorită firii mele, pregătit moral de sinucidere în orice clipă, trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, alții nu; ce e important?). Acum, dacă n-am murit, am început să mă amăgesc, depășit de situație, că am o misiune de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv, că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a fost inspirată bătrânilor.

– Eşti un poet care ar face cinste oricărei literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

– Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagă de poeți care au fost „receptați critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poeților importanți, erau recenzați în termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus că au făcut cinste literaturii noastre și după ce au murit, au fost uitați, au dispărut în neant. Nici nu știu dacă poate fi vorba de nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de limba română (deși n-avem o istorie a literaturii atât de ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea e de acord că literatura română strălucește prin poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată (sunt apreciate numai textele de succes și vedetismul de gașcă, mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește în subteran). În ce mă privește, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabă antipatizat irațional, n-am fost îmbrățișat fără rezerve de nici un critic, fie el și „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumerește (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat că n-am stea în frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și reacționez prostește, enervând.

– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

– Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se spună că sunt… poet, chiar dacă așa s-a întâmplat să fiu „etichetat”.

– Ei…

– Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că poezia e… totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în viață, am abandonat orice idee de carieră socială (care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi; am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind poezie n-am ajuns nicăieri – dar, de fapt, unde trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit gândurile care te umplu de mândrie? Să am parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc. Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus (deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins maximum, și că mai degrabă compromit ideea de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta, că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a fost dat – să scriu, să fiu „scriitor”, nimic altceva (cum alții sunt bancheri).

– Ți-a apărut de curând un nou volum de versuri…

– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intitulează „Substanțe interzise” și a apărut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din senin, specializată pe cartea originală românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am înțeles bine, editura e patronată de un sculptor de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am început să definitivez această carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacă mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative să mă opresc din publicat cărți de versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă, poate de data asta pun punct). I se datorează în exclusivitate această carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina, redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată; Mușina a reinventat redactorul de dinainte de Revoluție, sever, pretențios, supărător de subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experiență incredibilă cu Mușina, apărând în colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai aproape de final, validată și de sufletul meu, mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale minții și inimii).

– Pe cine mizezi dintre scriitorii contemporani?

– Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea azi e confundată cu puterea publică pe care o ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, direcții de cultură județene, case de cultura, teatre sau la universități) sau în edituri particulare. Toți redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au funcții, ei taie și spânzură în literatura română, ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar… „patologic”; interesant, deși N. Manolescu e singurul care lasă impresia că păstrează distanță față de toate aceste dereglări ale conceptului de valoare literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”. Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a pierdut capul, bine pus la punct și care nu poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor, distinși.

– Vorbești de un clan dominant. Și e vreo cale de schimbare?

– Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat (USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol determinant; legea creșterii cu 50 la sută a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin alții, cu același comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac jocurile). E un sistem care funcționează în stil fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor din București, unde la o adunare generală am reușit să determin să fie schimbată componența conducerii (atrăgând public atenția că s-a transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea numai propriile interese), și a apărut alta în loc, previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă defăimează și mă scoate de pe toate listele de ieșire în străinătate sau ale unor manifestări importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie, că fac… presiuni, deși niciodată n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altă parte –, dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi gura celui ce altă treabă nu are decât să observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de colegi să-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred că anul viitor, când vor fi iar adunări generale la filiale și la centru, la USR, nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât înaltele fețe ale literaturii române, care au dat de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori în funcții; altfel, putere care le dă și… plus-valoare literară, ai reținut, de aceea e o asemenea bătălie pe funcții).

– Poți să mai citești scriitorii care s-au compromis în relațiile cu Securitatea, dar și lingăii puterilor de după 89?

– De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul rând criticii literari dau bilețele de iertare, căutând scuze celor compromiși în viața publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor imorală e și premiată – dacă ar mai avea un dram de onestitate, acești scriitori compromiși ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de dinainte (compromiși până la moarte) și că istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile caractere fiind cu adevărat tot mai rare. Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești, nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul regimurilor politice retrograde trecătoare și cum poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule, slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate dau de gustul puterii publice și al succesului, țin să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai sorții”.

– Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai profund? Sunt mai multe? De care vrei să spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat și două antologii de autor).

– Da.

– Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și cele patru romane, un volum de teatru și trei volume de eseuri- memorialistică- publicistică. De fapt, trag de timp, n-am ce să răspund – nu am neapărat o carte a mea preferată, pe care să o consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din România sau de către cea din „Republica Moldova”, de către Academie sau de către Asociația Scriitorilor din București, singurele care contează) n-au nimic în plus sau în minus față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai puțin importante decât le știam fiindcă au fost premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut parte de o receptare critică excepțională (de exemplu, volumul de versuri „Pe prag / Vale- Deal”, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat nici un premiu, nici măcar al unei reviste – și? Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnă că n-am atins cu nici o carte caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna onestă). De reținut: de la prima carte a mea tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce am publicat a rămas valabil estetic, nu pot modifica în ele nici o virgulă (am văzut asta și la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar și la romanele scrise în 1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare abia după anul 2000). Deocamdată sunt mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi publicând o carte, și că nu trece neobservată. Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de care e bine să nu ai preferințe, să consideri un copil al tău mai valoros față de altul. Sigur, unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las pe alții (care nu există) să răspundă la întrebarea… care e cea mai bună carte a mea.

– Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred. Apropo – ai un adolescent în față, are talent literar și este încă în ceață, cu personalitatea neformată… Ce i-ai spune?

– Tot din domeniul creației originale sunt și copiii și cărțile. Să dau sfaturi – ți-ai și găsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții (măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre inconștient în competiție, cu toate riscurile (un risc, să dau exemplul meu – la 23 de ani am simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viață, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut șapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotărî singur dacă are cu adevărat vocație și dacă are rost să continue  „munca de creație literară” (care, din păcate, nu te scoate niciodată din impas existențial; eu și azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris, fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să citească tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

– Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am întrebat?

– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, să aștept întrebări la care să răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt numai atât cât-și-cum sunt și că aștept să mi se ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.