Alex Ştefănescu: „Pentru mulți am devenit inamicul public nr. 1”

Interviul a apărut în revista Tribuna, nr.251, 16-28 februarie

Alexandru Petria: – Dragă Alex Ştefănescu, un copil visează să ajungă scriitor, cosmonaut, explorator, cel puţin aşa ne treceau prin cap celor din generaţia mea proiecţiile despre viitor. Nu critic literar. Cum ai ajuns aici?

Alex Ştefănescu: – N-am intenţionat niciodată să mă fac critic literar. Ideea i-a aparţinut lui Nicolae Manolescu, în anii studenţiei mele (1965–1970), când el era asistentul lui Dumitru Micu la catedra de literatură română contemporană a Universităţii din Bucureşti. I-am dus pentru evaluare şaptezeci de poeme dintr-un proiectat volum, Ospitalitate regală, el le-a citit şi a insistat să scriu… critică literară. Mai mult decât atât, m-a prevenit că mă va ajuta să-mi public textele numai dacă acele texte vor fi articole de critică literară şi nu poeme. Poate că mă remarcase la seminarii şi văzuse în mine un posibil comentator de literatură…

Propunerea de a scrie critică literară nu m-a atras deloc, dar perspectiva publicării a ceva scris de mine m-a încântat. Am închis ochii şi am intrat în apa rece a criticii literare. La recomandarea lui Nicolae Manolescu, redactorul-şef al revistei Luceafărul, Ştefan Bănulescu, mi-a încredinţat (în 1970, când încă nu împlinisem 23 de ani), o rubrică săptămânală, Comentarii critice. Printre primele cărţi prezentate de mine în Luceafărul s-a numărat una cu un titlu anodin,  Versuri, semnată de un autor de care nu mai auzisem, Emil Brumaru.

– Trebuie să-ţi fac o mărturisire, altfel simt că nu e ok, că-s fals. Am o stinghereală în relaţia cu tine, eşti unul dintre „naşii” mei literari, ai scris extrem de laudativ despre cele două volumaşe de versuri pe care le-am publicat în anii 90. Şi după ele n-am mai scris literatură aproape două decenii, doar texte gazetăreşti. Poate te-am dezamăgit, poate spre sigur, hai să n-o dau cotită… Unul dintre motivele tăcerii a fost că m-am speriat, laudele parcă m-au castrat. Îmi ziceam- tipule, ai fost lăudat la cărţuliile astea, iei nişte picioare în dos la următoarea, dacă nu e de calitate, de nu te vezi. N-am ştiut să-mi administrez traiectoria literară, eram mucos, cu puţin peste 20 de ani, ca speriat de bombe. Pe Petria de atunci îl percep ca pe un străin.

 

– Talentul tău literar poate fi sesizat chiar în această confesiune. Descrii într-un mod pitoresc şi expresiv starea ta sufletească de atunci. De talent depinde totul. Dacă talent nu e, nimic nu e.

Fiecare e liber să facă ce vrea cu talentul lui. Este adevărat, mă simt dezamăgit când constat că un tânăr talentat se lansează în afaceri şi uită de literatură sau că o tânără talentată se mărită, face copii şi devine o gospodină prozaică. Memoria mea e un cimitir plin de talente. În unele cazuri, am intervenit energic pentru a-i face  pe oamenii cu vocaţie de scriitori să lupte cu amnezia şi să-şi aducă aminte cu ce scop au venit pe lume. Procedez aşa cum procedează uneori medicii, resuscitându-l pe câte un pacient cu şocuri electrice. Experienţa mi-a reuşit cu Anca Mizumschi, care s-a relansat în ultimii ani ca scriitoare într-un mod admirabil.

Tu ţi-ai revenit singur. Dacă mai întârziai mult, treceam la represalii. De exemplu, sesizam Poliţia că eşti posesorul unui talent remarcabil, care face parte din patrimoniul cultural al ţării, şi că îl distrugi prin nefolosire.

 – Da, acum mi-am luat o piatră de pe inimă în relaţia noastră. Dar m-aş întoarce la primul răspuns. Ai spus că nu te atrăgea scrisul de texte critice. Cum ai reuşit să faci la superlativ ceva ce nu-ţi plăcea? Nu e ca şi cum ai zice unei femei că o iubeşti doar ca să ajungi în patul ei? Sau mă înşel?

– N-am iubit critica literară, recunosc. A fost o căsătorie din… interes. Ani de zile am profesat-o cu sentimentul provizoratului. O perioadă am scris în continuare versuri, pe ascuns. Mă exaspera faptul că de multe ori trebuia să citesc atent şi să comentez pe larg cărţile unor autori mai puţin talentaţi decât mine.

Eram şi dezamăgit de trecerea de la literatura universală (Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Thomas Mann), studiată în facultate, la literatura română contemporană, care mi se părea, prin comparaţie, puerilă, narcisistă, lipsită de miză. Semănam cu doamna Bovary, visând sălile de bal, cu ferestre înalte şi candelabre, ale marii literaturi. Marea literatură era undeva, departe de mine, iar eu trebuia să-mi petrec viaţa cu Charles Bovary, ceea ce înseamnă cu Virgil Teodorescu, Alexandru Ivasiuc, Paul Everac şi C. Stănescu.

Treptat, însă, având simţul datoriei şi îndeplinindu-mi obligaţiile conştiincios, am descoperit frumuseţi discrete în literatura noastră şi am început să mă ataşez de ea. Unii bărbaţi care se căsătoresc din interes ajung, cu timpul, să-şi iubească soţia. Asta mi s-a întâmplat şi mie.

Am înţeles că literatura ţării mele trece printr-un moment cu totul nefavorabil literaturii (comunismul) şi că totuși supravieţuieşte, fie şi cu mari pierderi. M-am gândit că va trebui să povestesc cândva ce s-a întâmplat cu literatura română în această perioadă nefastă. Am început să mă bucur când descopeream un autor talentat şi m-am angajat într-o activitate sistematică de susţinere a celor descoperiţi de mine (sau de alţii). Mi-am dat seama că, scriind despre alţii, mă exprim şi pe mine.

Până la urmă am devenit un pasionat al criticii şi istoriei literare, iar astăzi nici nu-mi imaginez cum ar fi să mă ocup de altceva.

– Oho, lista cu autorii sprijiniţi e până în China, cred. Nu ştiu câţi critici au făcut ce ai făcut tu, ajung degetele de la o mână la numărat. Scrisul criticii nu ascunde în intimitate, până la urmă, totuşi, pe cinstite, dorinţa de putere, cu corolarele ei? Nu mă refer la partea materială.

– Ştiu că te referi la China în glumă, pentru a sugera că lista este lungă, dar culmea este că până şi pe un tânăr din China, Gao Xing, l-am ajutat să publice în România şi am scris despre el. În treacăt fie spus, acest tânăr (care acum nu mai e tânăr) s-a hotărât să înveţe limba română învârtind la întâmplare butonul aparatului de radio şi remarcând la un moment dat o misterioasă limbă melodioasă, pentru care a făcut un coup de foudre.

Cât priveşte dorinţa de putere… Puterea pe care mi-o doresc eu este aceea a scriitorului care îl poate face pe cititor să râdă sau să plângă, să viseze sau să se revolte. Încă din copilărie am descoperit, cu încântare, că banalele  cuvinte, care stau, gratuit, la dispoziţia tuturor, ca aerul sau apa, pot fi folosite pentru a determina starea sufletească a celor din jur. Pentru a-i îngrozi sau pentru a-i seduce. Pentru a le transmite emoţii şi convingeri. Este un adevărat act de magie, constând în arta (ocultă) de a combina cuvintele altfel decât le combină oamenii în viaţa de fiecare zi.

Nu mi-am dorit niciodată să am puterea vulgară a unui om influent, de care depinde poziţia altora în societate.  Nu mi-am dorit să inspir teamă – aş fi vrut să fiu iubit. Mă cuprinde o neagră melancolie când văd autori care simulează prietenia sau autoare care simulează dragostea numai pentru a obţine de la mine un verdict critic favorabil. În schimb sunt fericit când văd în metrou câte un necunoscut (care nu ştie că sunt prin preajmă) absorbit de lectura unei cărţi scrise de mine.

– Referirea la China, în intenţia mea, a avut umorul pe palierul doi. Era constatarea aproximativă a unei realităţi. Câţi dintre debutanţii pe care ai pariat au confirmat? Îţi sunt recunoscători? N-ar strica şi nişte nume.

– Pe faţada Hotelului „Intercontinental” din Bucureşti un banner uriaş aduce în atenţia trecătorilor coperţile a două romane recente de mare succes: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi Emoţia de Mirela Stănciulescu. Cel dintâi a fost răsplătit cu Premiul „Augustin Frăţilă” (10.000 de euro) oferit de Asociaţia „Casa de Cultură” pentru cel mai bun roman apărut în 2011, iar cel de-al doilea, înscris la acelaşi concurs, cu Premiul de Popularitate (2.000 de euro), oferit de postul de radio Europa FM. Am făcut parte din juriul concursului (şi voi face parte încă patru ani) alături de Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache.

Îmi creşte inima să văd, când trec pe lângă Hotelul Intercontinental, că nu numai detergenţii şi tigăile, ci şi cărţile au parte, iată, de vizibilitate în România. Ei bine, amândoi aceşti autori de succes m-au consultat cândva, la începutul afirmării lor, în legătură cu ceea ce scriau. Lucian Dan Teodorovici mi-a trimis primele lui texte la „poşta redacţiei” şi sunt, probabil, cel dintâi critic care s-a pronunţat (favorabil) asupra lor, iar Mirela Stănciulescu, cunoscută ca traducătoare, a devenit şi prozatoare (o foarte bună prozatoare) încurajată de mine.

Am oroare de fanfaronadă, ştiu bine că niciun scriitor nu poate fi inventat de un critic literar. Cu mine sau fără mine şi Lucian Dan Teodorovici şi Mirela Stănciulescu ar fi ajuns ceea ce sunt. Dar e important pentru un autor neexperimentat să afle mai devreme cum se reflectă în conştiinţa unui critic, în ce direcţie ar avea cele mai multe şanse să se manifeste, dacă progresează sau nu odată cu trecerea timpului, cum se situează în literatura română actuală etc.

Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în multe cazuri, am devenit un avocat al cauzei tinerilor scriitori remarcaţi de mine, recomandându-i la edituri, scriindu-le prefeţe, participând la lansările cărţilor lor, prezentându-i în presa literară sau, în unele cazuri, dedicându-le capitole în lucrarea mea, Istoria literaturii române contemporane. Activitatea mea de critic literar a interferat cu începuturile unor autori astăzi foarte cunoscuţi. Ştiai, de exemplu, că Varujan Vosganian şi Cristian Tudor Popescu au frecventat în anii ’80 cenaclul „Nichita Stănescu” condus de mine? Că Ovidiu Hurduzeu, pe atunci profesor la ţară, mi-a trimis primele lui încercări literare? Că Mihail Gălăţanu, încă elev la Galaţi, m-a entuziasmat cu versurile lui, pe care i le-am publicat în SLAST? Că Adrian Cioroianu, pe vremea când urma liceul la Craiova, mi-a trimis eseuri la „poşta redacţiei”, iar eu am văzut încă de pe atunci în el un om de valoare? Că lui Eugen Şerbănescu i-am citit cu devotament primele texte (într-o perioadă în care el se ocupa cu proiectarea de avioane)? Că mă număr printre cei dintâi care au remarcat farmecul scrisului lui Tudor Călin Zarojanu? Că Anca Mizumschi mi-a atras atenţia (ca prozatoare!) încă de pe vremea când era elevă la Constanţa? Că Adrian Oţoiu (originalul prozator din Baia Mare) se numără şi el printre cei pe care i-am susţinut pe vremea când abia încerca să publice? Că Mircea Bârsilă, extraordinarul poet din Piteşti, mi-a trimis cu ani în urmă la „poşta redacţiei” versuri semnate „Mircea Silă”? Că lui Radu Aldulescu, încă un necunoscut  acum treizeci de ani, i-am prezentat un fragment de roman în SLAST? Și că în aceeași publicație i-am făcut loc unui text semnat de Stelian Tănase, care era pe lista neagră a Securității?

– De Cristian Tudor Popescu nu ştiam.

– Toţi cei pe care i-am menţionat (şi probabil şi alţii, care nu-mi vin acum în minte) au dovedit în timp că nu m-am înşelat atunci când am văzut în ei viitori scriitori. Sunt bineînţeles şi mulţi autori care s-au pierdut în neantul uitării (sunt, poate, singurul care îi mai ţine minte), dar nu din cauză că n-ar fi fost talentaţi, ci pentru că au uitat de ce au venit ei pe lume şi s-au lăsat absorbiţi de alte preocupări.

Cât priveşte recunoştinţa… Cei mai mulţi îmi sunt prea recunoscători, în sensul că îmi exagerează meritele, făcându-mă să roşesc. Există şi unii care… mă urăsc pentru că s-au săturat să-mi fie recunoscători (deşi nimeni nu le-o cere). Dar aceştia sunt puţini…

– Te numeri printre puţinii critici literari din textele cărora reuşeşti să-ţi dai seama dacă o carte merită citită ori e gunoi. Şi o faci cu stil, într-un limbaj de om normal, nu de papagal uitat încuiat într-o bibliotecă. Nu te temi să emiţi verdicte.

– Să contest această apreciere – aş fi ipocrit. Să o aprob entuziast – aş apărea în faţa cititorilor ca un megaloman. Drept urmare mă mulţumesc să nu te contrazic!

În schimb, mă simt dator să-ţi spun câte ceva despre ce aştept eu de la mine, când scriu. Încă de la începutul-începutului mi-am jurat (nu în barbă, pentru că n-am purtat niciodată) să nu-l plictisesc pe cititor. Din punctul meu de vedere, un text care plictiseşte nu există.

Totodată, mi-am propus ca prin scrisul meu să fiu folositor celor din jur. Constructorul face case, medicul vindecă oameni, grănicerul păzeşte graniţa, pompierul stinge incendii etc. Vreau să am şi eu un rost în lume. Sunt cititor profesionist şi citesc aproape tot ce apare pentru că alţii, absorbiţi de îndeletnicirile lor, nu au timp să o facă. Identific cărţile care merită citite şi de alţii, le recomand, explic în ce anume constă valoarea lor.

Îmi folosesc experienţa, cultura, sensibilitatea, talentul literar – în măsura în care le am – pentru a evalua corect cărţile şi pentru a mă face înţeles de către cei cărora mă adresez. Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori. Mai exact scriu DESPRE scriitori adresându-mă cititorilor (care pot fi şi scriitori în ipostaza de cititori).

M-a întrebat un autor, nemulţumit de cronica mea la o carte a sa, la ce îi ajută comentariul meu ironic. Mi-a venit să râd: acest om crede că scopul vieţii mele este să-l ajut! Las la o parte faptul că o observaţie critică poate să-i fie mai utilă unui scriitor decât un elogiu convenţional. Dar de ce să-l ajut? El când descrie un peisaj vrea să-l… ajute?

Dacă mi-aş propune să dau sfaturi unui scriitor, i-aş trimite o scrisoare sau un e-mail lui şi numai lui.

Să ştii, însă, dragul meu prieten Alexandru Petria că am fost pedepsit nemilos, de-a lungul vieţii, pentru acest mod al meu de a înţelege critica literară. Faptul că nu vreau să-l intimidez pe cititor, făcând paradă de erudiţie sau de terminologie savantă, mi-a adus calificări dispreţuitoare: că scriu o critică populară, că Istoria… mea este o carte pentru coafeze etc. (Ce bine ar fi ca bietele coafeze să citească istorii ale literaturii!)

Iar obiceiul de a mă pronunţa explicit asupra valorii cărţilor m-a transformat, pentru mulţi, în inamicul public numărul 1.

– Eşti iubit şi urât, totodată. Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) scrisă de tine a provocat valuri. Înţeleg că pregăteşti o nouă ediţie. O să înceapă iar scandalul, anticipez.

– Pe mine mă urăsc (şi mă denigrează) două categorii de autori: cei pe care nu i-am inclus în Istorie… şi cei pe care i-am inclus în Cum te poţi rata ca scriitor. Cei care nu se află în niciuna din aceste două situaţii mă iubesc. Despre Istorie… s-au scris aproximativ 270 de articole, dintre care, tot cu aproximaţie, 170 nefavorabile şi 100 favorabile. Dintre cei nemulţumiţi de modul în care i-am tratat în această lucrare de sinteză, unii parcă şi-au pierdut minţile, declarând la scenă deschisă că-mi doresc moartea („păstrăm mereu în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit în care vom afla că pe Alex. Ştefănescu l-a călcat un tramvai”).

În mod paradoxal, după ce denunţă faptul că i-am omis din Istorie…, adversarii mei califică această carte drept un eşec. Întrebarea este: dacă Istoria… mea nu are nicio valoare, de ce suferă atât de mult că n-au fost menţionaţi în ea? Este ca şi cum ai deplânge faptul că n-ai fost invitat la un bal despre care tot tu spui că a fost sub orice critică.

La o întâlnire a mea cu publicul au participat, întâmplător, şi mulţi scriitori care îmi sunt ostili şi eu am folosit prilejul pentru a le atrage atenţia asupra unei contradicţii: „Dacă această carte este un eşec, de ce nu mă compătimiţi în loc să mă priviţi cu ură? Aţi putea spune aşa: «Bietul Alex Ştefănescu! A muncit zece ani la Istoria lui…, dar nefiind inteligent şi nici talentat a muncit în zadar. Ce păcat!» Faptul că îl priviţi cu ură – nu cu milă – pe cineva care a eşuat dovedeşte că el, de fapt, nu a eşuat.”

Aş vrea să mai adaug că mă urăsc cu şi mai multă vehemenţă unii critici şi istorici literari care ar fi vrut să scrie ei cartea. Sau care au scris una asemănătoare, dar lipsită de farmec.

Da, pregătesc o nouă ediţie a Istoriei…, revăzută, completată şi actualizată. Perioada luată în considerare va fi 1941–2010 (în loc de 1941– 2000).

– În anii 90, la şedinţele de redacţie ale săptămânalului Zig-zag, unde erai director, ne spuneai să scriem despre subiecte cu miză, nu colaterale. Faza mi-a rămas în cap şi nu doar pentru că insistai pe ea asemenea unei soacre cicălitoare. Extrapolând în domeniul literaturii, la proză, cred că lipsa mizelor mari face rău literaturii române şi este unul dintre motivele pentru care nu prea e cunoscută în lume, stare care tinde să se schimbe pe ici şi colo doar în ultimii ani. Încearcă şi o sumară panoramare a literaturii române contemporane, te rog.

– Literatura română actuală suferă de narcisism, de imaturitate şi de o stranie predilecţie pentru exhibarea promiscuităţii. Dintr-un incendiu care ar cuprinde depozitele de cărţi, aş salva doar câteva zeci de volume (deşi după 1989 au apărut câteva mii). M-ar preocupa, întâi, soarta unor volume de memorii (semnate de Ion Ioanid,  Annie Bentoiu, Nicolae Balotă, Florin Constantin Pavlovici, Gh. Jurgea–Negrileşti, Monica Lovinescu). Aş recupera şi câteva cărţi de idei (de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Lavric, Dan C. Mihăilescu). Aş mai smulge din flăcări unele cărţi de poezie (datorate lui Emil Brumaru şi Anei Blandiana). În ceea ce priveşte critica literară, m-aş strădui să salvez puţinele volume neplictisitoare (şi anume cele scrise de Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache, Tudor Cristea). Nici pentru romane n-aş intra în foc, excepţie făcând unele care se citesc cu interes, şi nu din obligaţie profesională (cum sunt cele publicate de Mircea Cărtărescu, Petru Popescu, Doina Ruşti, Mirela Stănciulescu şi Claudia Golea).

– Am înţeles că eviţi programatic plicticoşenia în scris, dar ce este scrisul pentru Alex Ştefănescu?

– Nimeni nu răspunde sincer la întrebarea asta. Poţi să faci o experienţă şi o să constaţi că primeşti răspunsuri de genul: „Scrisul este sensul vieţii mele. Prin scris vreau să aduc mai multă lumină în lume.”; „Scriu pentru că n-aş putea să nu scriu. Prin mine se exprimă o conştiinţă supraindividuală. Eu sunt doar un intermediar.”; „Scriu din dorinţa de comunicare cu semenii mei. Pentru mine scrisul este o formă de dragoste faţă de oameni.” etc.

În ceea ce mă priveşte, încă din copilărie am descoperit că, folosind într-un anumit fel cuvintele, poţi să-i faci pe oameni să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie lucizi, să se entuziasmeze sau să li se pară totul pierdut. Religiile acţionează asupra oamenilor prin intermediul cuvintelor, regimurile politice – la fel. Scriitorul este şi el unul dintre utilizatori, cel mai capabil şi experimentat. Nu întâmplător intră de multe ori într-un raport de rivalitate cu preoţii şi cu oamenii politici.

Pentru un scriitor, viaţa sufletească a oamenilor este un mecanism acţionat prin intermediul unor butoane, iar el ştie pe ce butoane să apese. Combinând câteva cuvinte inofensive, care se află la îndemâna oricui, îi poţi seduce (şi manevra) pe cei din jur. Este un act de magie care m-a atras încă dinainte de-a învăţa să scriu şi să citesc.

Scriu critică literară pentru că aşa a vrut viaţa, dar la originea scrisului meu se află dorinţa obscură de a-i manipula afectiv pe cei din jur, de a-i face să mă… iubească. Scriu critică literară relativ bine, nu fiindcă ar fi genul meu preferat, ci pentru că aşa sunt educat, să fac orice – de la îngrijirea unei grădini şi până la mângâierea unei femei –  bine.

– Deconcertant răspunsul. Dar dorinţa de a plăcea nu e o cenzură, un compromis?

– În primul rând, toţi cei care scriu scriu ca să placă (deşi nu vor s-o recunoască). Şi Dante voia să placă, şi Shakespeare voia să placă, şi Eminescu voia să placă – n-am nici-o îndoială. Numai că fiecare a găsit alt mijloc de seducţie. Unii – Céline, de exemplu – au mers până într-acolo cu ingeniozitatea, încât au cucerit publicul fiind cu ostentaţie antipatici.

Dorinţa de a plăcea face ca un scriitor să valorifice la maximum toate posibilităţile sale de exprimare. Cei care declară că nu vor să placă publicului sunt de obicei cei care au ratat tentativa de a-i cuceri pe cititori. Ei seamănă cu acele fete bătrâne care tună şi fulgeră împotriva fetelor cu succes la bărbaţi, considerându-le frivole. Dar visul lor secret era acelaşi: să placă.

Dorinţa de a plăcea (în sensul larg al cuvântului: de a atrage atenţia, de a provoca, de a convinge, de a stârni admiraţie, de a obţine respect, de a dobândi afecţiune, de a inspira – eventual – teamă) nu are nimic neconvenabil sau reprobabil, ci reprezintă, dimpotrivă, energia morală care îl mobilizează pe un scriitor şi îl face capabil de performanţă.

– Alex, ai scris un raft de cărţi. Dacă-ţi cad pe picior, sigur te alegi cu o fractură. Câţi bani ai câştigat cu ele? Întrebarea vreau s-o completez cu alta − un autor valoros poate să trăiască strict din munca sa în mândrul spaţiu mioritic?

– Aşa e (chestia cu fractura). Despre Istoria… mea am şi spus la o întâlnire cu publicul că pot s-o folosesc ca să le sparg capul adversarilor (are 2.950 de grame). Am să-ţi spun cât am câştigat, cu aproximaţie. Cu banii pe cărţile publicate înainte de 1989 mi-am cumpărat o maşină (Lada 1200 break). Cu cei pe care mi-au adus cărţile apărute după 1989, mi-am făcut o casă la ţară (cu numai patru camere, dar, oricum, cu etaj). Cel mai mare succes de librărie au avut, înainte de 1989, Introducere în opera lui Nichita Stănescu şi Prim-plan (35 de profiluri de scriitori), iar după 1989 – Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic), Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Cum te poţi rata ca scriitor (250 de cărţi proaste), Jurnal secret şi Bărbat adormit în fotoliu (întâmplări).

Nu e suficient să fii un autor valoros ca să trăieşti din scris, trebuie să fii şi foarte activ. Ceea ce înseamnă să munceşti de dimineaţa până seara (eu lucrez şi o parte din noapte). Acum, de când am plecat de la România literară şi nu mai am niciun salariu, mai e şi gândul că, dacă mă îmbolnăvesc şi nu mai pot să scriu, rămân în aer. Dar, la urma urmelor, şi în aer e plăcut, e o situaţie care seamănă cu zborul.

– Cum ai caracteriza viaţa noastră literară? Eu încerc să evit programatic interacţiunile directe cu semenii scriitori. Prefer să-i citesc şi să discut cu ei pe net, când e cazul.

– Scriitorii mari sunt dificili, dar merită să faci orice sacrificiu ca să-i vezi de aproape. Sunt un spectacol de inteligenţă şi farmec. Scriitorii care n-au talent şi suferă de o lipsă cronică de succes sunt nu numai dificili, ci şi exasperaţi într-un mod dezagreabil. Ei dau vina pentru insuccesul lor pe criticii care vor să-i distrugă, pe opacitatea cititorilor, pe instituţiile care nu-şi fac datoria de a susţine literatura română, pe existenţa unui complot internaţional îndreptat împotriva României.

În grădina mea de la ţară cu peste 100 de pomi îi am oaspeţi adesea pe unii dintre cei mai valoroşi scriitori. M-au vizitat, primăvara, când aproape toţi pomii sunt înfloriţi paradisiac, vara, când se coc cireşele cu o carnaţie inocent-senzuală, toamna, când viţa de vie e plină de struguri ruginii şi chiar iarna, când devin proprietar de zăpezi imaculate, scriitori pe care îi admir ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Adrian Păunescu, George Pruteanu, Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Petru Popescu, Bujor Nedelcovici, Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Stelian Ţurlea, Dan. C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Adrian Cioroianu, Tudor Călin Zarojanu, Pavel Şuşară, Mihail Gălăţanu, Eugen Şerbănescu, Micaela Ghiţescu, Mirela Stănciulescu, Anamaria Beligan, Ioana Revnic, Anca Mizumschi. Au fost aici şi mari actori (Radu Beligan, de exemplu), mari muzicieni (printre ei, Johnny Răducanu), mari ziarişti (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Gabriel Basarabescu, Teodora Stanciu). Îl ţin minte şi pe un scriitor care este şi un publicist cu nerv (îmi ia chiar acum un interviu!), Alexandru Petria, de care sper că ai auzit. A venit la mine în vizită, cu mulţi ani în urmă, cu soţia lui şi cu un tort (deci numai cu dulciuri). De multe ori trece pe la poarta mea (spre un loc bun de vânat din apropiere) şi Eugen Negrici, cu puşca în mână.

Ca şi tine, nu frecventez restaurantele preferate ale scriitorilor, pentru că acolo se croiesc ierarhii „din cuţite şi pahară”, se bea mult şi se încing spiritele. În puţinele cazuri când am intrat în asemenea restaurante, unii dintre cei de la mese m-au asaltat – într-un mod nepoliticos – insistând să beau cu ei şi reproşându-mi că nu le-am comentat cărţile sau că nu le-am comentat destul de elogios.

Nu-mi place viaţa literară în ansamblul ei. Dar momentele de viaţă literară de la mine acasă mă încântă. De altfel, chiar şi când rămân singur cu Domniţa (care, cum ştii, este un editor de elită şi autoarea unor cărţi de non-fiction apreciate), viaţa literară nu încetează. Viaţa mea conjugală este tot viaţă literară.

– Parafrazând titlul unui film cunoscut, eşti şi în pat cu literatura. Ce ai vrea să spui în finalul convorbirii?

– Mai bine, decât „In bed with Madonna”. Spre deosebire de Madonna, literatura nu îmbătrâneşte niciodată.

Interviu realizat de Alexandru Petria

alex stefanescu

One Comment to “Alex Ştefănescu: „Pentru mulți am devenit inamicul public nr. 1””

  1. Frumos interviu. Aproape toate raspunsurile domnului Alex Stefanescu imi erau deja cunoscute din alte interviuri. Este un mare critic literar, un om de cultura, un tip spiritual si fermecator.
    Sunt usor dezamagita sa aflu cat de putine carti ar salva din foc. As fi zis ca literatura romana contemporana este mult mai valoroasa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: