Cu poeme în Timpul

A apărut revista Timpul, numărul pe martie. Am aici o pagină de poeme. Pdf-ul http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-martie-2013-122.html

Dorin Tudoran: „Un cutremur nu poate fi povestit”

Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin Tudoran, mă simt onorat să discutăm, mai ales că-mi aduc aminte cum ascultam cu emoţie „Europa liberă”, pe când eram în liceu, împreună cu tata, şi acest post de radio relata despre acţiunile dumneavoastră îndreptate împotriva regimului Ceauşescu…

Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se zice, omul propune, Dumnezeu dispune.

Și eu ascultam “Europa liberă” – cu o emoție cel puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși, ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio cu emoții.

Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie, 1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul morții lui Noël Bernard, legendarul director al Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.

Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac. Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”, dar în acele clipe de uluială, am simțit că se schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.

Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră, Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. În copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la arestarea, în timpul nopții, a unui membru de familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie tocmai asta.

Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să cumpere ziarul – “România liberă”. Într-o zi, Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-mi, vă rog, <Europa liberă>…”

– V-am citit, în perioada respectivă, volumele de versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar şi interviurile pe care le făceaţi. Spuneaţi de fiica dumneavoastră, că aţi vrut s-o protejaţi.  Dacă nu mă înşel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată şi ea de miliţieni, când aţi trecut printr-o anchetă mai îndelungată. Vorbiţi-mi, vă rog, despre dizidenţă.

– Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit ori nu e alta. A fost arestată cu mine, în 1984. Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o audiență la Consulatul Statelor Unite din București. Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla la școală în acea dimineață – era profesoară – și nu doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe Alexandra cu mine. În față porții consulatului am fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră, vedeam fostul sediu al revistelor România literară, Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.

Mi s-au  cerut câteva rânduri de declarații în care să recunosc că, împreună cu fiica mea, am protestat în fața consulatului american și am cerut destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul nopții, pe mine. A apărut la un moment comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la Securitate <<v-au vărsat la noi >>… Acum am primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu, unul, vă doresc mult noroc… “

A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.

În mormanul celor zece mii de pagini rămase din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat prieten de familie care ar fi informat Securitatea că, de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la mâna Securității? Aberant.

Într-un alt document din același dosar se menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de informare în masă etc. li se va spune că autoritățile române au primit o cerere de protecție  din partea Consulatului SUA care deținea informații că intrat în clădire doream să comit “acte de terorism”. Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.

Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv – din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus întrebări. Într-o seară mi-a mărturisit că de-acum știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.

Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de nepovestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă, netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un telefon primit de la un prieten foarte drag, din provincie, la câteva zile după cutremurul din martie 1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum, mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să povestești așa ceva, cine poate?”

După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult și mai periculos decât să confirme că suntem oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”

Ce să mai spun despre cei care povestesc atât de mult despre disidența lor de  ai zice că disidența e chiar o meserie, o profesiune. În România, disidența a fost o asumare tragică, individuală, a unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes, povestitorilor.

– Tot respectul pentru actul dumneavoastră de mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidenţa a pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva receptării publice. Şi nu e normal.

– Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt opțiunile noastre, adică plătim – mai devreme sau mai târziu – prețul alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv “punerea în umbră“. Gândindu-mă că am debutat târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața mea post-România nu a mai fost una de scriitor, pot spune că sunt extrem de norocos că, din când în când, cineva își amintește de poetul Dorin Tudoran.

Cum avusesem șansa să ies o data sau de  două ori în Occident, înaintea plecării definitive din România, am deschis ochii bine și am înțeles că în lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era “Viitorul facultativ”.

Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă de așa ceva.

Nu mimez modestia aici; practic onestitatea. Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a decernat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Magna. A spus cam așa: ”Nu cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că nu sunt un poet sub valoarea lor.”

În sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o punere în umbră făcută cu program. În legătură cu împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.

– Cunoscând evoluţia României de după decembrie 1989, dacă ar exista şansa reîntoarcerii în timp, aţi repeta ce aţi făcut, riscându-vă viaţa? 

– Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de experiența de viață acumulată după cele întâmplate, de prudența recomandată de o privire retrospectivă. Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar lipsi exact de  experiența și prudența menționate. În acest caz (ca sa nu spun în acel caz) e greu de știut dacă nu aș repeta cele făcute. Într-un dialog cu colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa ”Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut să reacționez cum am făcut-o.

– Vă cunoaşteţi dosarele întocmite de securişti despre dumneavoastră. Şi informatorii. Îi puteţi ierta, i-aţi iertat, merită iertaţi?

– Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele dosare.

Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității, securiștilor și informatorilor Securității au vreo îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și, evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și mărinimia lor o limită.

– Cine-i de vină? Dureros sarcasmul…

– Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite și… resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu doar bâlciul cine e de vină – victima ori călăul?) este incapacitatea acestei societăți de a duce un proiect de la capăt la coadă. Totul începe spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu chestia asta?…” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru a vedea orice proiect aruncat în derizoriu – “Hai, bre! Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar dalmațieni. Asta e…”  Ce altceva să zic decât: „Așa e, Gicule. Ai dreptate, Jane…”

Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că din zece romane românești, toate zece încep extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge niciodată romane. Și în această chestiune, instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate excepțională.

– E o situaţie fără ieşire?

– Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la începutul anilor 90 scriam că în 1989 românii știau (sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu știu ce vor. Nici-o ieșire nu este cu adevărat ieșire, dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin. Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd la televizor.

– Ce vă mai face poezia?

– Ultima oară când am tras cu ochiul la ea, stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare. Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem, totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e cumva vorba de simplă orbire.

– Însă e o „cloşcă” cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010. Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai curând ne termină.

– Ar fi o minciună să spun că atribuirea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși, vorba despre premiul cel mai important pe care-l poate lua un poet român în România. Revin însă la o mărturisire mai veche – pentru mine niciun premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează alte premii, competiții de tot felul, aș spune că singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de debut căci el marchează momentul când, dintr-o mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea recunoaștere și din acel moment înainte totul trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi. Celelalte – premii, alte forme de recunoaștere etc. – devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar interesa în acest moment nu este să mai iau vreun premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat debutul editorial ar mai face-o și astăzi.

– Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru dumneavoastră?

– Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește asupra mea într-un moment în care, încă o dată, sunt mai puțin ”liric” decât mi-aș dori. Întoarsă pe dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni ”liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte motive ”colaterale” care-mi recomandă, insistent, somnul.

– Să vă urez somn uşor ca să scrieţi poezie?

– De ce n-aș încerca și acest tratament ”homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât medicamentele ”profesioniste” nu mă prea ajută?

– Cum se vede literatura română din America?

– Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc în primul rând la universitari americani de origine română sau traducători de literatură română –  Marcel Corniş Pop, Cristian Moraru, Costică Brădăţan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian Crăiuţu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol şi atâţia alţii, chiar dacă nu sunt cu toţi profesori de literatură.

– Ce aveţi în pregătire editorial?

– Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum se va întâmpla cu mine și ale mele…

– Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 253, 16- 31 martie 2013

Poezia postmodernistă, ceferistă sau cu pană în fund

Discuţiile de acest soi îmi provoacă, în acelaşi timp, zâmbete şi un imens plictis. Seamănă cu a nu putea bea apă fără să ştii exact structura ei. Cine gândeşte aşa, când e însetat? Şi merită să-ţi baţi capul dacă apa este potabilă? Apoi, Cărtărescu este Papa, de este atât de citat? Să fim serioşi. Important e ca poezia să comunice, să nu fie o mortăciune prinsă între nişte coperţi de carte, defazată faţă de prezent. Că vreau unii să-i spună posmodernistă, pompieristă, ceferistă sau cu pană în fund denotă că nu sunt foarte ocupaţi cu treburi mai serioase. Cu scrisul ei, de exemplu.

Alexandru Petria

Acesta text e raspunsul la o ancheta despre postmodernism initiata de revista Cafeneaua literara. Publicatia se poate lectura aici http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/cafenea-03-2013/Cafeneaua03-2013.pdf

Ştefan Manasia despre „Călăul harnic”

Cronică de birou

 

Alexandru Petria

Călăul harnic

București, Editura Herg Benet, 2012

 

Pînă la Călăul harnic, cunoșteam poezia lui Alexandru Petria numai din paginile revistelor literare sau din mediul virtual. De altfel, un grupaj de poeme reprezentativ pentru volumul de față am găzduit – plăcut surprins – în paginile Tribunei, în 2012.

Textele lui Alexandru Petria înseamnă un altoi fericit al poeticii lui Charles Bukowski în spațiul autohton – după ce acesta fusese, mai către începutul anilor 2000, asumat și de Dan Sociu, în volumele borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă și cîntece excesive, care denotă însă (și) o sensibilitate mimotică, ultragiată, un intelectualism de care autorul american se ferea ca dracul de tămîie. Prin urmare, vom avea în Călăul harnic o poetică a clipei, pur senzoriale, eliberate de harnașamentele simbolice, o poezie a glandelor și feromonilor, a ficatului, stomacului, sexului: „cerul e o oglindă de feromoni/ îngerii fac sex de-și rup aripile// carnea de martie/ are alt termen de valabilitate” (burlescă).

Eroul poemelor este mai totdeauna bărbatul hîrșit, adultul trecut de superstiția inocenței dar și de abjecția misoginismului: degustător a ce i se dă/ ce rămîne, mai degrabă om al Decameronului decît al complicațiilor livrești demne de Cassanova sau Don Juan. Un Henry Chinaski semiîmblînzit: „viața, un rest de spermă pe buzele tale/ ce ți-am povestit/ cum ți-am sărutat tălpile// ți-era frică să nu fii rănită/ de un altul al insomniilor începînd de mîine/ altul în șir// nu-mi găseam ciorapii/ cămașa în carouri/ cartea de identitate era în pantaloni/ este, da/ ai o cremă maro pentru bocanci?/ hai să aranjăm patul/ unde ai aruncat cureaua?” (cartea de identitate).

Atunci cînd scapă de prozaismul militant, de bukowskianismul asumat, lăsîndu-se pradă analogiilor și dicteului automat, lui Alexandru Petria îi ies adevărate bijuterii erotice, în descendența unui Constant Tonegaru sau Mircea Dinescu (dar la care ar mustăci pînă și Emil Brumaru): „dacă maica tereza din calcutta mi l-a deschis/ în ochi pe dumnezeu,/ părul tău de pe pubis tuns perie,/ respirația – noapte de insomnie răsucindu-se în propria incertitudine,/ mîinile care-mi cercetează testiculele,/ ferme dar sensibile,/ au fost schimbarea apei în acvariu/ de unde să nu mai fug” (acvariu) E acesta, pentru autorul recenziei de față, cel mai frumos poem al volumului (ok, pudibonzii și retarzii-și vor cetlui urechile), la concurență cu n-am șanse să mă duc dracului, un inteligent dialog imaginar cu romanciera Cristina Nemerovschi, ea însăși lansată recent cu succes de editura Herg Benet: „ei, cristina, dar și tu ești femeie/ o să-i zic sau poate nu la o cafea,/ ce te-a apucat. apoi o să sporovăim despre melci/ pe terasă la bookfest/…/ cristina, femeile mele/ au suflet și să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am șanse să mă duc dracului”.

Pericolul acestei poezii – pe drept recomandate de Liviu Antonesei, enigmaticul Raoul Weiss sau Liviu Ioan Stoiciu pe coperta a patra a volumului – rezidă în faptul că, odată deconspirat mecanismul dominant al producerii textelor, încă din primele poeme/pagini, cititorul va avea, în coninuare, mai cu seamă o plăcere de tip detectivist: ia să văd ce variațiuni cunoaște intriga următorului poem, ce personaje noi propune, ce alte exerciții de desfrînare/ erotizare a limbajului ș.a.m.d.

Mecanica femeilor are adesea ceva trist atunci cînd nu-i descrisă de genialul, transargoticul, hieratic-obscenul Luis Calaferte. Prefer textele sclipitoare, analogice, simbolice, evanescente din Călăul harnic, în defavoarea acelora abandonate fluxului prozaizant ori juxtapunerilor logoreice. Cartea cea mai nouă a lui Alexandru Petria e o lectură plăcută, capabilă să alunge monotonia zilelor de birou, minutelor pierdute în taxi sau autobuz. V-o recomand.

Ștefan Manasia

Revista Tribuna, nr. 252, 1-15 martie 2013

Gabriel Andreescu: „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”

De vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu

 

Alexandru Petria: – Stimate Gabriel Andreescu, aţi fost printre puţinii dizidenţi anticomunişti de la noi. E o falie între speranţele dumneavoastră de dinainte de 1989, în legătură cu viitorul, şi ce se întâmplă acum?

Gabriel Andreescu: – Speranțele de dinainte de 1989 reflectau naivitatea mea. ”Dacă va fi liberă, România va înflori”, am spus în finalul unui interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei la București.

Or, România este liberă și nu arată deloc asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor, umilirea lor, ipocrizia… (termenii în care gândeam eu înflorirea României).

Văd însă partea plină a paharului. Viața e în mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri – cam greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului, Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin lume…. Din această a doua perspectivă, ”viitorul” imaginat în anii `70-`80 este cu mult depășit de realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără acces la informație și comunicare, în care mai totul era programat de alții.

Niciodată nu am sperat că voi avea parte să văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul să vorbesc despre o ”falie”.

– Merită să-ţi rişti viaţa pentru nişte idei, când marea majoritate a populaţiei este inertă?

– Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate altora, palpabile, cele pentru care ar merita să trăiești.

Nu am riscat pentru idei, ci pentru ”trăiri”, ceva ce dă conținut existenței. Îmi păsa de oameni. Cum să nu merite ”să riști”? Este groaznic să treci prin această unică viață asumând condiția de sclav. Regimul comunist trata omenii ca pe sclavi. Într-unul din eseurile trimise în străinătate în 1987 am teoretizat ideea că ”regimul totalitar și personal din România condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul pregnant al unui caz de neosclavagism”; ”Cultul personalității din anii `80 a dus la degenerarea relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă: relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva societății de care, în oglinda adevăratei istorii, Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi absolviți” .

Și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul 1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a sclavilor era inertă nu oferea ”argumentul” să urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii sunt fragili. Eu nu eram – sau nu voiam să fiu.

– În special pentru cei mai tineri, povestiţi-mi despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul lui Ceauşescu.

– La început lucrurile arătau ca o insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine, aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de yoga și alte materiale interzise în România, păstram contacte cu alții care emigrau sau emigraseră (în acest caz prin corespondență), vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de securitate mi-au cerut să renunț la asemenea comportamente. Am refuzat. La începutul anilor `80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul Goethe german. Pe această cale am început să trimit pe adresa ”Europei Libere” date despre violări ale drepturilor omului în România. Le primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan, la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.

În perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care denunțau regimul, ajunse la ”Europa Liberă” (printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe 24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i dădeam unui diplomat mai multe texte anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de ”acte de trădare”, am fost scos însă din sediul Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi cercetat în stare de libertate. În vara anului 1988, am reușit să trimit primei conferințe internaționale organizate de Solidarnosc la Cracovia, prin Ambasada americană, un text acuzator la adresa regimului – fusesem invitat; evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat timp de 15 zile în greva foamei ca protest împotriva situației drepturilor omului în România. Am scris atunci un text care a contat, ”Le devoir d`ingérence” (datoria de a interveni), pus pe masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în cotidianul Libération (de unde a fost preluat). Argumentam necesitatea intervenției democrațiilor occidentale în ”afacerile interne” ale regimurilor comuniste – când sunt încălcate drepturile omului.

Am dat între timp mai multe interviuri unor ziariști francezi ajunși la București, iar în august 1989, unuia american. După ultimul, institutul unde lucram m-a trimis la un punct de observație al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat. Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22 decembrie, dimineața am fost adus la sediul Securității din Prahova, s-au făcut actele de arestare, am revenit în celulă, … la ora 12:00 gardianul a venit spunându-mi: ”Sunteți liber”.

– Sunteţi catalogat ca filozoful dizidenţei…

– Eseurile anticomuniste din 1986-1987 conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să spună nu regimului?; să-și asume statutul de disident?; care sunt argumentele care-l conving  pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu toate consecințele, pentru el și cei apropiați? Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond de natură existențială. Cer o conceptualizare, o filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul ”Spre o filozofie a disidenței”. Propunerea însoțea ultimele file de manuscris în momentul când am fost arestat.

Cartea ”Spre o filozofie a disidenței” a apărut după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai mult sau mai puțin amuzant: conform unui text apărut în ”Cartea albă a Securității”, fosta instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese drept nume de cod ”Filozoful”.

– Sondajele de opinie o demonstrează, mulţi regretă perioada Ceauşescu. De ce?

– Mulți regretă ? Este absurd. Mulți ”zic că o regretă”. Ar fi de verificat, câți ar semna pe o cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată, sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră amăgiți de nostalgii ridicole.

Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și (ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur ; (ne)știința de a utiliza etichete politice.

”Regretul pentru perioada Ceauşescu” reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei etici și politici a trecutului în România. Ca și superficialitatea sociologilor care pun și repetă întrebări sociale importante fără să le exploreze cu adevărat conținutul, semnificația – permițând astfel manipularea socială a rezultatelor.

– Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.

– Nu am spus „vină”. Ci superficialitate. Dacă ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce privește felul în care trecutul ne condiționează viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină” cât mai rar.

Ba, în general, eu l-aş folosi. Altfel nu îi depistezi pe cei în culpă şi, la o adică, n-ai cum să vorbeşti nici de iertare. Dar nu e răspunderea, haideţi – nu folosesc cuvântul vină, a clasei politice, a proastelor guvernări?

Nici măcar ”răspunderea”. Ci ”responsabilitatea”. Se aplică și la nivel individual, și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul ”vină” sună moralizator și în general este prost gândit (de comparat ”vina unei comunități” și ”responsabilitatea unei comunități”).

Înainte de revoluție am teoretizat tema fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt liberi. Își pot lua destinul în mână. Suportă consecințele faptelor lor. Ideea că individul este responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus liniștea – căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă mie.

Responsabilitatea legată de o poziție de putere publică adaugă sensului ei moral conotații politice și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, ”cea mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu degetul la ”proasta guvernare” nu e o soluție. Este ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei politice o și mai mare putere, cu condiția să o folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în logica țapului ispășitor. Societatea românească suferă de obsesia că întotdeauna e de vină altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu: suntem liberi și deci contribuim substanțial la felul cum ne facem viața.

– Şi responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor… Ne râd în nas.

– Poate nimic nu separă mai mult România de țările foste comuniste decât continuitatea elitelor comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii de către eșalonul doi al regimului în decembrie 1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere situația din România, nici nu era posibil altfel. Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de putere ? Cum își puteau permite oamenii care aduseseră populația la disperare să asiste docili la judecata populară ?

Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. În primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion Rațiu.

Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar cornului, alun?  A trecut 1990, 1991 … Instituțiile s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului Europei, prima organizație autentic pan-europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor lui, nu a fost făcută și și nici nu a început să se facă. Și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu conduce Serviciul de Informații Externe, apar dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea Constituțională , Consiliul Suprem al Magistraturii și Curți de Apel. Lui Adrian Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Craiova etc. întâmpinați de săli pline – ale unor instituții publice. Populația se complace să stea la masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal. Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește, de fapt, în fiecare zi.

O responsabilitate particulară revine intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000. Au pus pe fruntea victimelor comunismului eticheta colaboraționismului, s-au pretat la campanii de decredibilizare împotriva unor oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și politica memoriei au fost instrumentalizate de campionii rezistenței prin friptură și ai civismului caviar.

Putem să discutăm că intelectualii publici, dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, şi-au întocmit propria agendă, pentru beneficii personale, întorcând spatele problemelor reale  din societate… Grupul de Dialog Social… L-aţi condus o perioadă, aţi plecat de acolo…

A discuta cu folos despre intelectualii publici înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în timp. Este de regretat absența unei monografii a GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este asociat.

Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la București, a dat telefoane celor pe care-i apărase din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții – toți ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a fost membru al GDS, a contribuit considerabil la afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale, prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a asigurat, atât de importante, dar și prin temele introduse, prin experiența atitudinii și procedurilor democratice pe care cei din interior nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al GDS. În primii ani, am propus primirea lui în Grup, unii colegi au susținut că acest statut este de acordat doar celor care au fost în țară în ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu îndeplinea cerința – și nu a avut vreun rol în apariția și afirmarea GDS.

Este greu să delimitezi, în perioada importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor luni) prezența socială a GDS ca și grup și atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în semnificarea derapajelor noii puteri și delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea respectului interetnic și în particular, a empatiei față de minoritatea maghiară – testul dramatic al noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație postdecembristă. Funcționa ca un organism colectiv: permitea o descriere ideologică și intelectuală unitară, deși membrii care contau erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei. Printre cei care au determinat viața GDS i-aș numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22 și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu, primul președinte – doar că agenda lui, judecată în raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară, ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită siguranță în delicata așezare a României în raport cu perspectiva asupra trecutul recent sau mai depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității și a noilor servicii – de-ar fi să amintesc importanța deschiderii de către Grup a cazului Gheorghe Ursu. Prestația mediatică – sabotată cât se putea de către leadership-ul FSN -, în care excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu, a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns în poziții de demnitate – Mihail Șora, Dan Petrescu, Sorin Antohi – au păstrat legătura cu Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială. Au contat mai mult decât se poate închipui oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul de mare calitate intelectuală, Doru Cosma, surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.

Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au reușit să se completeze și să realizeze ceva cu rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic. GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor `90 au început distanțările ideologice în cadrul Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai are nimic din identitatea lui de la început. Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva membri care-l văd un pur instrument personal. Iar în ce privește marele teme ale eticii publice, pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și pretenție este șocantă. Poate înșela și lista membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți, începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt complet contactul cu GDS.

Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog Social demonstrează că viața umană și intelectuală chiar și într-o comunitate restrânsă poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o monografie a GDS onestă și bine gândită.

– Nu vi se pare grăitor că toţi dizidenţii aţi fost marginalizaţi de cei care se pretind intelighenţia naţiei? Nu mă refer doar la GDS.

– Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin retragere, prin neadaptare la noile realități, prin trăsături de personalitate care nu îmbie la prietenie.  Testul atitudinii față de foștii disidenți este dat de interpretarea rolului lor în trecut. Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma, a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de vreo două decenii. Am văzut că unii au început să-l ”uite” când fac lista rezistenței anticomuniste.

Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te întrebi de ce nu există un interes al universităților, al unor instituții locale, pentru organizarea unor întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag mai mult decât dramele existențiale. Am în minte și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese gândit ca adunând capitalul de demnitate anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor `70-`80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în GDS întrucât nu făcea parte din ”elită” (era ”doar” muncitor). Ideea că ființa omului reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și relevanță într-o comunitate chemată să modeleze lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în acele vremuri.

Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o notorietate excepțională în anii comunismului, au primit după revoluție, o scurtă perioadă, aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a simțit obligat să-i propună pentru Consiliul Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva comunismului pe undele Europei Libere. Măcar de prin luna noiembrie … Posibil, aceasta explică cum le vânează unii și alții orice greșeală. Îmi amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți exprimi o altă opinie, alta este ”lecţia” pe care i-a dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant” (citez un comentator).

– Paul Goma lipsit de decenţă?  

– Cel puțin de prin anii `90, Paul Goma a revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități culturale care pur și simplu aveau alte idei. A falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor. ”Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre manifestările lui au depășit limita decenței. Șocante la el au fost în special exhibarea unor intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate intelectuală.

Acestea puteau intra în categoria bătăliilor private, fără prea mare miză publică, în umbra rolului pe care l-a avut în anii `70-`80. Se poate avea în vedere și vârsta lui Goma când a început bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A fost acuzat de antisemitism, a reacționat amplificând greșeala.

– N-am cum să fiu de acord cu dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărţi? Sau cei care l-au atacat constant, fiind deranjaţi că Goma este o oglindă neiertătoare, exasperantă?

Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul că a scormonit în chestiuni private, cum o persoană decentă nu face? Că și-a asumat o ascendență intelectuală care, evident, nu i se potrivește? Sunt fapte. În ce privește arderea tirajului unei cărți semnate de Goma, de către patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.) Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de multă recunoaștere, de foarte multă simpatie; înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A fost atacat, dar de oameni care nu aveau credibilitate. Cel puțin în comunitatea intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-au atașați lui a primit constante semne de considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv, dar mai ales, unul care împingea înainte înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe o listă lungă de reclamați.

Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și acest lucru adevărat. Doar până la un punct.

– Nu e locul să stabilim unde e punctul respectiv. Îl admir pe Goma, aşa că n-o să ajungem la un numitor comun. Aţi publicat recent „Cărturari, opozanţi şi documente“, care are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“. De ce merită citit volumul?

– Admirația nu implică rabat de la discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții sale. Nu exprimam vreo adversitate.

Volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ a finalizat peste 10 ani de cercetare. Îmbină investigația empirică sistematică cu analiza sistemului normativ. Așează interpretarea contactelor unor personalități culturale cu Securitatea și manipularea acestei teme în contextul mai general al eticii și politicii memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre ”cine a colaborat, cine nu a colaborat” la descifrarea raporturilor dintre oameni și instituțiile opresive care doreau să-i folosească. Înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: ”cu cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu o perspectivă umanistă asupra condiției omului într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a întâmplat sub comunist.

Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată la stadiul de păreri, volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ schimbă standardele, cadrul discuției.

Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții. Multe repetă ce se spusese și înainte privind colaboraționismul unor personalități culturale. Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul straniu ca oamenii să se exprime asupra conținutului unor documente pe care nu le-au văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea unei ziariste care a citit câteva documente. Specialitatea mea inițială sunt științele exacte (Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. În domeniul meu este de neimaginat ca cineva să facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își asume o autoritate, indiferent de nivelul de recunoaștere științifică pe care o are, într-o chestiune care iese din sfera sa de investigație.

– Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?

– Cercetarea dosarelor probează convingător următoarele lucruri: Marino a avut o ținută demnă în timpul anchetei și în perioada închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a încercat racolarea lui, dar fără succes. În timpul anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat studiului, urmând un program foarte riguros. S-a inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj – încălcase regulamentul depășind limita în care avea voie să se deplaseze. El a respins propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un proces penal, dar acesta a fost stins datorită trimiterii de către Marino a unor petiții la autoritățile centrale în care reclama cele întâmplate.

Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității culturale. Experiențele din perioada recluziunii și datele din acel moment îi demonstraseră că opoziția politică față de regim nu putea avea niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea unor contacte în străinătate: mai întâi prin corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe. A fost urmărit constant, din momentul anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au fost deschise mai multe dosare de urmărire informativă pe numele lui. Urmând o practică curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe spatele lui Marino sunt materiale produse de ofițerii de securitate care trebuiau să-și completeze dosarele inventate. Singurele note olografe rămase de la Adrian Marino sunt rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri pentru afirmarea culturii autohtone autentice în lume.

Dosarele confirmă ținuta publică a lui Marino: un om demn, independent, curajos. Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS, menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.

– Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții să se învinețească viii” din „Caţavencii”, 11 februarie)

– O surpriză din lumea literaților… Am aflat despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. În cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși standardele s-au relaxat dramatic – de-ar fi să vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.

Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu a consult-o? Nu a existat o atitudine de un fel față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino, Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite, consecințele asemenea. Puteam interpreta susținerea lui Noica: ”libertatea nu de a face ce vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai sumbru conţinut dejist? Semnificația pasajului este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica povestește și emoția cu care am descoperit fața lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de bunăvoință să arate cuvintele ”una dintre cele mai dramatic-înalte poveşti despre viaţa unui om vânat de sistemul poliţienesc al comunismului?” Îl pun pe la rotisor scriind: ”Marea surpriză a dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica drept … un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”? În sfârșit, falsifică ceva punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o, mistifică) conținutul cărții.

Altceva este și mai semnificativ în comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia sa își închipuie că, atunci când scriu despre Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și acuz pe alții în funcții de amiciții și adversități. Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea unuia și altuia drept adversari este nefericită).

Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în spatele meu atitudini mediocre? Motivația că scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am luat distanță în ziarul în care scriam atunci când Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă fără să-i numească în articolul său) au fost atacați nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat, Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator cultural două teze penibile: una a lui Vladimir Tismăneanu, care tratase observația privind responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime ale comunismului (adus în țară de familia lui) drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000. Întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu dosarul de urmărire informativă al tatălui său din care anumite pasaje sugerau semnarea unui angajament la Securitate. Am atras atenția celor de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de rețea. Încurcați, mi l-au adus. Într-adevăr, exista și dosarul, exista și angajamentul.

În logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc” lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc ca fiul unui informator al Securității să aibă atitudinea pe care o are față de un fost disident care se luptase cu Securitatea etc.

Doar că bietul Zigu Ornea semnase angajamentul la strâmtoare: iar absența delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de legătură îl acuza în alte note de refuzul colaborării demonstra perfect că nu a dat curs documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis un email, mă întreba dacă totuși nu există alte dubii… Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a răspunde tentațiilor subiective.

Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea autorului. Insistența cu care colportează și astăzi, după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul: ”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i face onoare.

– Domnule Andreescu, puteţi să-i iertaţi pe cei care v-au turnat la Securitate? 

– Serviciul Român de Informații a susținut că dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor 70, acoperind și începutul anilor 80. Pe de altă parte, sunt multe argumente care dezmint poziția SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom, 2010). Rămâne faptul că până în acest moment nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci ”turnătorii”.

Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă ce înseamnă ”să-i iert”. Nu pot intra în postura cuiva ”care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel, este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi va displace, unele situații mă vor determina să-i căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor sunt decisive pentru atitudinea față de cum au acționat autorii.

– Ce mai aveţi în lucru?

– Lucrez pe mai multe ”șantiere” simultan. Am nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze și acea noutate care merită lumina tiparului. La prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune; având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi publicată de abia în 1992).

Între șantierele amintite, trei se vor mai finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare trimit la Polirom un volum despre represiunea MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în 1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al represiunii. Acum este gata. Ar fi prima monografie românească despre un fenomen de încălcare a drepturilor omului (și la ce dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor omului. Cartea conține când raționamente relativ tehnice, în termenii dreptului, când istorii și mărturii pline de emoție umană. Este un gen de carte care poate fi citită pe bucăți.

La volumul ce reunește scrisori către Europa Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în 2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat până în vară.

Urmează, în ordinea priorităților, o carte privitoare la ”rezistența prin cultură” în România.  Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi mai corect să spun că subiectul ”rezistenței prin cultură” a fost doar punctul de plecare. Am descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră într-un complex larg de atitudini (refugiul în cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau alteia depinde doar de instrumentalizarea comportamentului sub comunism. Ca urmare, cartea va conține și un capitol despre instrumentalizarea etichetei ”rezistența prin cultură”.

Despre alte teme în lucru, după luna septembrie 2013.

– Aţi condus o lungă perioadă Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la această oră România în ce priveşte respectarea drepturilor omului?

– Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor omului, nu există comparație. Dar și față de realitățile de la începutul ailor `90, România din 2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.

Or, dacă facem abstracție de reperele trecutului, totul se prăbușește. În raport cu standardele pe care noi le numim europene, dar care în fond sunt standardele oricărei lumi civilizate, situația drepturilor omului la noi e lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști, oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de escroci, iar statul este în conivență cu astfel de situații, bărbați și femei care au ales un stil de viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”, ”MISA” – nu mai explic cazurile) devin ținta vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în văzul lumii iar insulta sau calomnia nu se plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare a libertății de exprimare elementară  în democrație (vezi amendarea faptului banal de a ieși în stradă cu un poster protestând împotriva autorităților publice, a ridicării unui steag al identității etnice) etc.

Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe altele înainte.

– Pentru final: care credeți că au fost marile obstacole în calea evoluției culturale din ultimele două decenii?

– Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a atitudinii umaniste, diluarea discernământului intelectual.

Multe decurg din slabul prestigiu al umanismului, la noi. Începând cu oportunismul… Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, are meritul de a sugera că deriva tipică a intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga după avantaje. Aș prelungi demonstrația până astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea. De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un grup de intelectuali s-au ”aranjat” făcând servicii grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura „Societatea de Mâine”). În anii 2000, a fost inventată umbrela de zile bune pro-Traian Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a face o prezentare la un simpozion oarecare – ca să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.

Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență a exprimării din ograda intelectualilor publici. Păcatul original o fi fost polarizarea intelectualității pro și contra FSN, de la începutul anilor `90. Înfruntarea de atunci se desfășurase între frontierele unor mize politice. Amplificarea adversităților a continuat în anii 2000, penetrând în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca referință, mobilizarea prilejuită de apariția Omului recent, când observațiilor critice li s-a răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul de inteligență, la ”oftică” etc. Un critic i-a plasat pe oponenții de idei în categoria patrupedelor care ”latră”. Valorile clasice ale comunității intelectuale precum fairplay-ul sau noblețea recunoașterii profesionale independent de antipatiile personale au devenit desuete.

Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș deplânge desemnificarea marilor eforturi culturale: mă gândesc la activitatea unor animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu Pecican), sau rolul creatorilor ”noii culturi a democrației” – Mihaela Miroiu ar fi prima care îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un moment dat inventarul extraordinarului activism intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în ultimele două decenii re-construcției ideatice a culturii democrației. Asigur că lista va fi impresionantă. Doar că munca lor are de înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un intelectual public care nu a putut crea altceva decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri (”unul din cei mai mari filozofi”, ”unul dintre cei mai importanți autori de literatură personală” etc.) stă de pază la depozitul de resurse materiale și simbolice. Speculații deconcertante despre convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu) ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care nu posedă cultura științifică elementară.

La acest nivel de comentariu susținerile rămân impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele ridicate este nevoie de o amplă documentare care să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv. Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte cărți.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 252, 1- 15 martie

Cîteva precizări necesare despre vechea și noua direcție a Tribunei

Valurile de atacuri la adresa noii direcții a Tribunei provin de la frustrarea mai multor oameni de cultură clujeni care nu înțeleg de ce sinecurile unora, ”moșiile literare ale altora”, au luat sfîrșit odată cu ziua în care s-a pus capăt direcției fostului manager dl. I. Maxim-Danciu (cît de penală a fost activitatea acestuia este de competența organelor în drept să documenteze și să constate, noi emitem doar o opinie juridică) și pierderea concursului de ”redactor-șef” de către  dl. Ovidiu Pecican. Probabil că oamenii nu înțeleg nici acum că a fost și este vorba de un concurs de manager, de abilitățile manageriale ale unui individ, respectiv cele de tip economico – juridic, în primul rînd, pe care un manager, trebuie să le aibe. Or, s-a demonstrat : dl. Pecican nu le are (dacă le-ar fi avut ar fi cîștigat concursul).

Cineva care afirmă pe blogul personal sau aiurea că i-au lipsit doar ”anexele” pare că nici acum nu și-a dat seama că tocmai anexele constituie analiza economică și că un concurs de manager, organizat în baza OUG 189/2008 aprobată și modificată cu Legea 269/2009 nu este un concurs de ”redactor – șef” ci unul de manager.

Pe de altă parte, pare suspectă graba unora de a milita activ și a ataca constant o instituție publică (în virtutea cărui drept și mai ales de ce în momentul în care s-a declanșat, la cererea noastră, un audit la revista Tribuna ?) pentru a susține pe autorii unor fapte, în opinia noastră, posibil penale și ne duce cu gîndul ba la posibile complicități, ba la naivitate (care înseamnă, uneori, și prostie) crasă. Cu toate acestea, țin să amintesc unora un dicton latin : ”Nemo censetur ignorare legem”.

În ceea ce privește refuzul nostru ferm de a ne bate joc de stipendiile publice, țin să amintesc unor alți distinși intelectuali că actualul management al Tribunei se face strict în litera și spiritul legii, prin urmare nu poate fi vorba de ”grave disfuncționalități în activitatea revistei Tribuna”. Punct.

Ciudată ni se pare și, totodată ilegală,  graba unora de ”a băga pumnul în gură” reprezentantului legal al revistei Tribuna, respectiv subsemnatului, cîtă vreme, după cîte știm, dreptul la opinie este garantat de către Constitiția României iar delictul de opinie nu este prevăzut și pedepsit de nici o lege penală.

Apoi, apreciem că, începînd cu direcția noastră, revista Tribuna a făcut un uriaș salt calitativ, atît în ceea ce privesc condițiile grafice cît și conținutul, iar cei care susțin un alt punct de vedere vor fi găzduiți în chiar paginile revistei să își exprime părerile opuse celor afirmate de noi.

Referitor însă la faptul că noul manager a fost atacat vehement după apariția primului număr, arată, în opinia noastră, că nu Mircea Arman este problema spinoasă a unora ci încercarea, disperată, de a acoperi vechi fapte despre care credem că ar fi penale. Este, adevărat, cu noul manager al Tribunei nu se pot negocia ilegalități, iar datoria legală a conducătorului unei unități prevăzută de art. 227 C.P.P., a fost dusă la îndeplinire la momentul apariției acestor rînduri, prin urmare, invit pe cei care doresc să documenteze și să probeze contrariul celor afirmate de mine, să susțină și să aducă probe împotriva opiniilor juridice ale autorului acestor rînduri, să contacteze autoritățile în drept.

Partea bună a acestor atacuri și polemici la nivel național constă în faptul că după zece ani de anonimat, revista Tribuna a ajuns, din nou, în prim-planul atenției lumii culturale românești. Acest fapt nu putea fi realizat în nici un chip decît printr-o abordare deschisă, serioasă, la obiect, a problemelor actuale ale culturii române.

Pe de altă parte, asigur cititorii și colaboratorii revistei Tribuna că mandatul subsemnatului va fi dus la bun sfîrșit.

Mircea Arman

Tribuna, nr. 252