Bujor Nedelcovici: „A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie”

De vorbă cu prozatorul Bujor Nedelcovici

Alexandru Petria: – Domnule Bujor Nedelcovici, sunteţi unul dintre prozatorii pe care-i citesc din adolescenţă. E un privilegiu şi o bucurie că am ocazia să dialogăm…

Bujor Nedelcovici: – Şi mie îmi face plăcere, domnule Alexandru Petria să schimbăm câteva impresii şi idei.

– Păreţi un inadaptat, nu cred că greşesc folosind acest cuvânt…

– Nu m-am adaptat la anumite împrejurări determinate de o tiranie a istoriei şi nu am încercat să găsesc soluţii de compromis, disimulare, simulare, tăcere echidistantă, „imparţial ca tot românul” … La o întâlnire la Liceul I. L. Caragiale de la Ploieşti, o elevă mi-a spus că am fost şi sunt un „scriitor incomod”. Da! Am fost un scriitor incomod – un „ franctireur”, un „outseider”- prin ce am scris şi atitudinea pe care am avut-o în societate. Nu am făcut parte din grupuri de presiune şi afirmare, nu am făcut politică înainte de 89 şi nici după şi dacă rămâi „spectator angajat” nu ai prea multe şanse de reuşită… Nu regret „ce si cum am fost”…

– Tinereţea v-a fost marcată de arestarea politică a tatălui dumneavoastră. V-aţi imaginat cum v-ar fi fost viaţa de era altfel, cu vremuri normale ori dacă aţi fi provenit dintr-o familie din nomenclatura comunistă?

– Mi-am imaginat dacă m-aş fi născut în Franţa sau Anglia şi dacă aş fi făcut studiile la Oxford sau Sorbona. Fiul meu este student la Sorbona. Dar nu îţi alegi locul naşterii, timpul istoric şi nici părinţii. Dacă aş fi avut o altă existenţă poate nu aş fi devenit scriitor. Toată viaţa a fost o probă iniţiatică (ab initio) de cunoaştere a lumii în care am trăit, dar şi o autocunoaştere (ego, moi, soi- même), exprimare literară şi de indignare şi protest public. Suferinţa dacă nu este ridicată pe planul raţional rămâne o suferinţă primară şi emoţională. După ce am terminat Facultatea de Drept am fost nevoit să lucrez 12 ani la munca de jos. Acolo, la Bicaz, am început să scriu chiar dacă nimeni nu te învaţă cum să scrii un roman. Am descoperit că mă pot salva în literaturà şi că sunt liber cu adevărat pe pagina albă de hârtie, dar şi în realul oprimant din exterior. Filosofia antică grecească considera destinul ca pe o întâlnire dintre două forţe şi energii: ce se ascunde în tine (predestinare biologică) şi în ce împrejurări trăieşti. Dar importat este ce au vrut ei să facă din tine şi ce ai vrut tu să faci cu viaţa ta. Abandonul este o explicaţie, dar nu o scuză. Am auzit deseori: „Ei! Aşa erau vremurile atunci”. Scuza prin împrejurările trăite uneori este neconvingătoare… Nu regret nimic din ce am trăit şi multumesc Cerului că mi-a dat puterea de a nu mă rata şi de a nu deveni „un idiot util”, cum zicea Lenin si cum fusesem programat.

– Când aţi conştientizat că sunteţi într-adevăr scriitor?

– Nimeni nu îţi dă un certificat că eşti scriitor, iar Facultatea de litere nu îţi acordă acest titlu.

– Normal.

– După ce am scris două sau trei romane, într-o bună zi mi-am spus: „De azi eşti scriitor” şi mi-am aşezat singur o coroană imaginară pe cap, însoţit de un zâmbet. Numai după aceea am făcut o cerere să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, care pentru mine era o simplă formalitate. Pe cartea de vizită este scris numele meu şi sub el: „scriitor”. Este un titlul pe care l-am cucerit şi nu îl datorez nimănui. Am descoperit cu strădanie şi efort harul şi graţia divină…

– Alex Ştefănescu a scris despre dumneavoastră: „Prozatorul se simte obligat să judece evenimentele istorice şi fenomenele sociale din epocă de pe poziţia unui martor care a jurat cu mâna pe o Biblie a moralităţii că spune adevărul.” Aţi reuşit să spuneţi adevărul în măsura dorită?

– În prefaţa la trilogia „Somnul vameşului”(1981) scriam: „Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi”. Am reuşit să spun adevărul? Ei! Aici se complică problema pentru că mai întâi trebuie să ştim „ce este adevărul” pentru că fiecare are adevărul lui. Întrebarea rezistă încă de când Pilat l-a întrebat pe Isus: ”Ce este adevărul?”. Ar trebui să evocăm o bibliotecă întreagă şi nu ştiu dacă vom găsi răspunsul. Ar fi necesar să ne amintim de mulţi filosofi şi scriitori printre care Voltaire („Dictionnaire philosophique”), trecând pe la Mihail Bulgakov („Le Maître et Marguerite”) şi ajungând la Papa Ioan- Paul II în Ciclica „Veritatis splendor”(1993) şi tot nu vom afla un răspuns la întrebarea: ”Ce este adevărul?”.

– Adevărul dumneavoastră.

– Privitor la „adevărul meu”… În prefaţa evocată scriam: ”Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”…Ce consideri adevăr? Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif”.

– Nu avem o cultură a protestului. Scriitorimea şi-a ascuns laşitatea înainte de 1989 în spatele sintagmei „rezistenţa prin cultură”. Povestiţi-mi despre problemele pe care le-aţi avut cu cenzura, cu Ceauşescu şi cu colegii literaţi, înainte şi după ce aţi publicat în Franţa.

– Cu cenzura m-am întâlnit de la început, dar prima confruntare a fost după ce am publicat romanul „Zile de nisip” şi am scris scenariul de film intitulat „Faleze de nisip„. Filmul a rulat câteva zile pe ecranele din Bucureşti, apoi a fost retras din ordinul lui Ceauşescu. În 1983, la Conferinţa ideologică de la Mangalia, Ceauşescu s-a referit direct la acesta film (a fost prima dată când vorbea despre o operă de artă) şi a dat numeroase şi preţioase indicaţii care s-au soldat cu o criză în cinematografie şi la Casele de creaţie. A doua confruntare a fost în 1982 când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”. Editura la care am prezentat manuscrisul, timp de doi ani mi-a cerut modificări de cuvinte, fraze şi până la concepţia generală. Am refuzat să fac orice modificare. Am prezentat romanul la altă editură. Şi acolo mi s-au cerut mai multe pagini de modificări şi eu din nou am refuzat. În cele din urmă am trimis manuscrisul pe căi clandestine la Paris şi în 1983 a fost publicat de Editura Albin Michel şi a fost premiat cu „Prix de la Liberté” acordat de PEN Club Français. Consecinţele au apărut imediat. Am fost obligat să-mi dau demisia de la Almanhul literar şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Urmărit, ascultat la microfoanele puse în casă, desfăcut corespondenţa… Mi s-a propus să public o altă carte. Am prezentat la aceeaşi editură un volum de nuvele, dar şi de data aceea mi s-a cerut să renunţ la o nuvelă. Am refuzat şi în 1985 m-am hotărât de plec definitiv din România. Am reuşit abia în 1987 şi de atunci trăiesc la Paris, la început ca refugiat politic, apoi cetăţean francez. Iată pe scurt cum un roman („Al doilea mesager”) a reuşit să-mi schimbe destinul… A fost un bun mesager…

În toată acea perioadă am fost singur şi nu a fost o surpriză. Când am început o acţiune nu contam pe ajutorul nimănui, singurătatea este totuşi dificil de suportat… După 1989 am făcut imprudenţa să cer Dosarul de Securitate şi am scris o carte, „Un tigru de hârtie, Eu, Nica şi Securitatea”. Mare greşeală! Am găsit ca informatori prieteni şi scriitori. La început nu am dat numele lor adevărat, numai iniţialele ,apoi s-a declanşat o campanie împotriva mea si am răspuns cu documente şi argumente concrete găsite în dosar. Am fost blamat, defăimat, acuzat că sunt justiţiar, masochist, procuror al naţiunii române si chiar „Un Jdanov la Paris”. Am răspuns cu un zâmbet pe buze. Nu m-a surprins că nu au recunoscut, dar am suportat greu că alţi scriitori au ieşit în apărarea lor din motive de prietenie, complicitate şi poate din vinovăţie ascunsă.

Spuneaţi că nu avem o cultură a protestului. Este adevărat că „rezistenţa prin cultură” sau onirismul au fost forme ascunse de refuz şi protest. Dar există o limită în care protestul trebuie să fie deschis şi afirmat. Această poziţie presupune curaj, asumarea unui risc, sentimentul că libertatea este o valoare superioară oricărui considerent. Au fost scriitorii care au protestat deschis şi până la urmă au fost obligaţi să plece în exil. Au fost puţini şi nu este cazul să-i citez aici, ei sunt cunoscuţi. Pe masa mea de lucru se află de ani de zile cartea lui Camus „L’homme révolté”….

Stephan Hessel (la 95 de ani), un vechi rezistent si apărător al drepturilor omului, a scris o carte de 25 de pagini „Indignez-vous”. S-a în vândut în câteva milioane de exemplare şi s-a tradus în mai multe limibi. S-a declanşat o mişcare la care au participat mii de tineri din Spania, America, Franţa şi Israel. Nu am auzit nimic despre România. Dar pentru aceasta este necesară o cultură şi o tradiţie de implicare civică, spirit protestatar, revoluţionar şi indignare în faţa oricărei injustiţii sociale şi personale…

– Unii doresc ca scriitorului să i se ierte dacă a colaborat cu un regim nedrept, în numele valorii operei. Merită iertat? Poate să fie scuzat prin „salvarea prin operă”?

– Am scris şi am vorbit deseori despre raportul dintre operă şi viaţa scriitorului, despre condiţionarea dintre creaţie şi creator. Nietzsche spunea că scriem şi cu trupul. Dacă într-o zi suntem bolnavi nu ne aşezăm la masa de lucru. Teoria „opera rămâne” este o formă ipocrită şi perfidă de a absolvi scriitorii care au făcut compormisuri cu regimul şi au susţinut că numai opera dăinuieşte timpului. Nimeni nu este inocent! Au fost şi încă mai sunt apărători ai teoriei „disocierii dintre etic şi estetic”… Sublime méchanceté. Fără comentarii…

– Aveţi un program la scris?

– Scriu ziua, sunt diurn, nu am sărbători şi am puţine vacanţe. Am trăit pentru scris şi printre cărţi. Citesc cu o curiozitate imensă şi cu bucuria de a cunoaşte un necunoscut pe care am iluzia că îl voi cuceri… Le gai savoir.

– La care din romanele scrise ţineţi cel mai mult? Personal, am o slăbiciune pentru „Provocatorul”.

– Acum este preferată proza simplă, de divertisment, amuzantă, captivantă, poliţistă, erotică şi… chiar pornografică. Am scris vreo cinsprezece romane (şase publicate în Franţa) care au avut diverse teme: utopia negativă, alegoria, parabola, romanul de familie, pagini de eseu şi naraţiune cursivă şi chiar „Mitul Cristic”. Explozia structurilor narative s-a produs în 1977 cu romanul autoficţional „Fils”, scris de Serge Doubrovski, care a spart canoanele literare: personajul este autor, autorul este personaj, biografia se amestecă cu naraţiunea literară etc. Romanul lui S. Doubrovski a provocat sinuciderea amantei lui. Deci şi un roman… poate ucide. În ultimul timp la Paris s-a declanşat un scandal provocat de cartea Marcelei Iacub, „Belle et Bête”, în care descrie relaţiile erotice şi sexuale pe care le-a avut cu Dominque Strauss-Kahn. Nu este singurul roman autoficţional care provoacă scandal, sau poate tocmai acesta este scopul de a provoca un scandal şi de-a se vinde cartea…

– Sunteţi într-o penumbră publică în stridenţă cu valoarea operei. Care credeţi că e pricina?

– Nu consider că sunt într-o penumbră şi uitat de critici sau cititori. Pentru a face o carieră literară este necesară o strategie bine pusă la punct: o agendă cu telefoane la care să recurgi cât mai des, un grup de prieteni şi presiune care să te ajute să te afirmi, o carieră politică, să te sprijine pentru a apărea cât mai des la televizor… Eu nu am vrut şi nici nu am putut să recurg la toate aceste procedee. A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie. Uneori nu trimeteam la critici volumele publicate pentru a nu insinua că le cer să scrie despre ele. Nu am cerut niciodată nimic: premii, cronici favorabile…

Nu! Mint ! La sfârsitul lui martie (2013) a avut loc <Salon du livre > de la Paris. Am citit mai multe liste cu scriitorii care vor fi invitaţi din ţară şi de la Paris. Eu nu figuram pe nici o listă. Am protestat! În cele din urmă am fost invitat şi am participat la o masă rotundă. Oricum, trăiesc la Paris de 25 de ani, nu am murit şi sunt… totuşi scriitor.

Am primit mai multe premii literare în România şi în Occident. Dosarul de presă din străinătate (articole, interviuri, cronici) este mai voluminos decât cel din ţară. Şi bucuria absolută a fost când am publicat „Opere complete” (Editura ALLFA), 7 volume, 5500 de pagini. Se pare că sunt singurul scriitor în viaţă care a publicat „Opere complete”, asemănătoare celor care au apărut în „Biblioteque de la Pléiade”. Deci, nu sunt nici erou şi nici victimă şi îmi văd mai departe de treabă…

– Într-un interviu vă întrebaţi: „Am trăit sau am scris pentru a trăi?”. Aţi aflat răspunsul?

De fiecare dată când termin un roman- care îmi cere un an sau doi de lucru zilnic – îmi propun să trăiesc… Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie…

Interviu realizat de Alexandru Petria, apărut în Tribuna, nr. 255, 16- 30 aprilie 2013

Etichete: actualitatea, alexandru petria, blogosfera, interviu bujor nedelcovici alexandru petria, literatura, poezie, presa, proza, scriitor