Mircea Daneliuc:„Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu„

De vorbă cu regizorul și scriitorul Mircea Daneliuc

Alexandru Petria: – Stimate domnule Mircea Daneliuc, mi-aţi spus înaintea interviului că vă consideraţi un emigrant. Ce vrea să însemne asta?
Mircea Daneliuc – Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşeală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă…  Dai o fugă până în Oregon şi te declari diaspornic; sarmale, murături, mărar în grădină, borş, româneşte în casă şi în cartier, ziare dâmboviţene, dispute naţionaliste, ieşi la votări necesare şi le pui pe cap ălora din ţărişoară exact pe nenea de care încearcă să scape. Dar să rămâi deliberat într-o selecţie de contemporani pe care ţi-e greu să-i mai vezi, să-i auzi, ghemuit numai în inima ta şi să surâzi împăcat, ce operă mare!
Nu-l admir atâta pe Caragiale, deşi l-am invidiat pentru mătuşa de la Berlin. Caragiale avea un defect, îl trăgea aţa îndărăt. Modelul lui Moise e mai inspirat: mergeţi înainte copii, eu rămân aici, duce-ţi-vă unde vă taie capul şi unde vi se pare că-i bine! Nu mă mai căutaţi; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs.
– E orgoliu sau scârbă? Ori o plăcuţă pe care scrie „Câine rău”? Oregonul e Berlinul dumneavoastră?
– Nu cred că m-am făcut înţeles. America e doar un exemplu, poate fi şi Berlinul. Nici vorbă, mă aflu statornic în frumoasa noastră Capitală. Dezavantajul de a vorbi pe net e că nu ştii unde bate. Dar, ca să nu încurajez propensiunea spre băşcălie care pluteşte în acest aer ilfovean, alături de alte suspensii, mă opresc din detalierea chestiunii anterioare.
– Da, e dezavantajul că nu discutăm faţă în faţă, ci pe mail. L-aţi amintit înainte pe Caragiale. E un blestem lumea lui sau o binecuvântare? Că tot se poartă raportarea la el.
– Hai să nu punem problema aşa. Nu Caragiale ne-a făcut cum suntem şi nici gheţarul de la Scărişoara. De aceea, nu văd să binecuvânteze nimic. Esenţa românească i-a fost masiv precedentă, poate că-n termeni de perenitate dă semne c-ar atinge veşnicia, are scăderi ce covârşesc calităţi; popoarele astea se sting ultimele. Însă omul a avut nas şi ureche, a prins-o. O lume în cu totul alt spectru are şi Agârbiceanu, iar un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor.
Popolul suveran oferă exaltări în faţa lui Caragiale ca dinaintea unui stâlp totemic. Îşi dă cetăţeanul seama spontan, în dureri, de un adevăr filosofic despre neamul român: nu avem, de pildă, simţul onoarei, deşi îl mimăm – e numai o ipoteză –, şi sare din baie: Exact ca la Caragiale! proclamă. Asta îl linişteşte cumva, exultă, exaltă, vrând implicit să lase impresia unei comunicări medulare, deşi a frunzărit autorul oarecum în pruncie, înainte de-o teză şcolară. Are dintr-odată reperul! Existând şi posibilitatea adversă: Caragiale, mic copil. Circulă pe net o Scrisoare deschisă adresată postum clasicului de către Dan Mihăescu, umorist, care afirmă în clar: Eşti mărunt, neicuşorule! Pentru a sublinia, nu-i aşa? că realitatea prezentă e catastrofic mai insuportabilă decât cea ironizată de către maestru.
Dacă uităm o secundă de pulsiunea din organism către raportarea obişnuinţei, ne rămâne un Caragiale cu mecanismul teatral derivat din teatrul bulevardier, în tragedie grosuţ, ca şi în nuvele, cu personaje involutive scenic, ies din acţiune precum au intrat, dar cu un har şi într-o limbă de geniu. Eternitatea realităţii româneşti nu s-a sucit foarte mult, e cea a anturajului Zoiţicăi, se ţine în perimetrul aceloraşi păcătoşenii, rafistolate pe ici, pe colo, dar neesenţial. Pentru că aici există superficialitatea conservatoare: lumea lui, lumea noastră, la fel.
Au făcut la Bucureşti un grup statuar caragelian, dar tot ca pe vremuri îi duse gândirea, a la Jiquidi.
– Aţi fi preferat să vă naşteţi în altă ţară?
– Nu sunt sigur. Dar Islanda, azi, m-ar atrage.
– Că tot am pomenit de naştere. Vorbiţi-mi despre copilărie.
– Ce-aţi vrea să ştiţi? Credeţi că interesează pe cineva?
– Cum să nu?
– Primii şapte ani i-am absolvit acasă. Eram în Bucovina, iar dacă azi s-ar mai găsi pe undeva ceva care să-i semene, s-ar spune c-ar fi un ţinut foarte eco. Oricum, un loc care m-a construit decisiv, aşa cred. Dirijam toată ziua cu un fel de vătrai o rotiţă. Doream să mă fac dirijor. Aveam respect pentru undiţă şi pentru Moroşan Tatiana. Mă gândesc la mine ca la un puşti dezgustător de timid faţă de sexul frumos incipient. Deşi drumul meu spre şcoală trecea printr-o luncă unde era amenajată o staţie de montă: amor taurin. După alţi şapte ani, captivat de erotism, ne-am mutat la Iaşi, unde am refuzat să mă mai declar copil. Între timp şi împotriva voinţei mele, am învăţat ceva vioară.
– Ţineţi minte primul film văzut?
– A, îmi place să-mi amintesc asta!… Cred c-aveam vreo cinci ani. M-au dus la Balada Siberiei, o melodramă sovietică; neavând o altă opţiune, se îngrămădea tot oraşul ca la halva. Mai ţin minte câteva cadre. Înghesuială de nedescris, vindeau locuri şi în picioare. Am ieşit cu o durere de cap criminală şi am vomat din suflet pe zidul cultural. Tata, jenat, mă ţinea de cap; ieşea lumea, catharsis. Nu ştiu ce-am avut, pentru că orice film, cam un an şi ceva de atunci, îmi inducea starea aceea de disconfort fiziologic, chiar Stan şi chiar Bran. Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu.
– Extrem de ciudat contactul. De fapt, mai târziu, aţi ajuns la regie după filologie, iarăşi un parcurs atipic.
– Nu ştiu ce-ar fi situaţiile tipice, dar dacă cele atipice au venit cu precădere, probabil că mi-au fost fireşti. Am dat cu banul, hazardul a păzit patria. Aş fi putut ajunge, de pildă, un judecător greţos la Curtea Constituţională, dar mi-a căzut filo. E un loc unde nu se învaţă cum poţi reuşi româneşte. Te căzneşti cu o mulţime de lucruri inutile; câteva, totuşi, bune. Într-o vreme credeam c-au fost cinci ani irosiţi, pe urmă am mai cumpănit. Mă apucasem de regie cu capul umplut.
– A fost un avantaj, până la urmă…?
– În raport cu alţii?
– Da.
– Nu ştiu, fiecare după puterile lui. Oricum, cred că-i mai bine plin decât gol. Dintr-un punct mai general de vedere, nu m-a făcut excesiv de voios. N-am reuşit să mă fac simpatic pe lângă stătuc, nici în lumea cealaltă, nici în asta de-acum. Sunt avortonul lui, iar el, statul, tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate. Nu s-a căznit decât să-mi închidă gura, atât. Dacă am reuşit totuşi câte ceva, e c-am inventat strategii de străpungere, m-am dat rănit, am fentat, apoi şi-au dat seama că m-au crezut şi-au fost fără milă. Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva. Era loc de rămas şi pe mal, domnule, asta-i situaţia, atâta se poate, astea-s filmele care se pot. Dacă le faceai şi cu actori de un haz oarecare, înseamna c-ai avut totuşi nas, vor fi mai căutate în viitor. Aşa au ieşit limbelile obosite cu cabotini care pâlpâie azi pe la televizoare, mai căutate decât celelalte, acelea trudite şi hărtănite, pentru că poporul doreşte să se destindă, nu să-l indispui cu rahatul nefericirii strămoşilor hodorogi de acum două decenii. Lucrul bun e că m-a ajutat Pronia şi ce-am făcut nu lasă impresia că e terciuit sub topoarele lor, măcar asta am. Deşi le-ar fi plăcut să le toace. Deşi am plătit, am plătit. Cu gândul la ipotetica democraţie (de azi?), unde nu e chin, ci verdeaţă…
Pe meleagul de care nu mă mai leagă nimic, pare imposibil să se mai poată alege vreo căpetenie care să aibă în spate un os, nu un maţ. L-am apucat pe Ceauşescu integral. Sub Ceauşescu m-am bucurat de un an şi jumătate de index şi încă trei după aia; se întâmplase ceva cu Glissando. L-am apucat integral şi pe Constantinescu, cu tot cu urmaşi, în capitalismul multilateral-dezvoltat; atunci m-au pus deoparte opt ani, într-o nepăsare popular-onorantă. Mi-am dat silinţa să-i apuc integral şi pe iluştrii bărbaţi Groza, Dej, Iliescu şi pe un altul care se dă dus mai cu opinteli, ca să sfârşească tot în nemernicie şi-n băşcălie plebee. Sau, dimpotrivă. Ar însemna că există vreo rimă între cea mai dreaptă orânduire şi statul de drept?… Doamne fereşte! Doar bărbaţii sunt toţi la fel, cum se ştie.
– Vă înțeleg amărăciunea, însă Glissando e o capodoperă, după părerea mea.
– So what? Mai am câteva.
– Desigur, la noi ajungem să apreciem oamenii de valoare după ce nu mai sunt, e o tradiție…
– Aveţi vreun presentiment în ce mă priveşte?
– Doamne ferește! Mă refeream la ipocrizia mediei și chiar a societății românești.
– Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor, după toate necazurile… Media, ce să facă şi ea, e după chipul şi asemănarea. O societate care nu-i în stare să nască o fabrică de nasturi măcar, va să zică ce media ar fi trebuit să îşi genereze? Cât despre societate, aici am bănuieli… Cred că suntem sub pompajul psihotronic al unei puteri ostile. Căci nu eram aşa, din ce mai citesc. Ne-au schimbat ca pe copii în maternitate. Sau ne-a blestemat cineva. O vrăjitoare din specia Omidee reţinută abuziv pentru foloase necuvenite ne-o fi afurisit din ranchiună. Altfel de unde înclinaţia aceasta pentru hoţie şi multiplu de case? Pentru superficialitate, tunuri scurte, manele şi fier vechi din bronzul lui H. Rădulescu? Nu eram aşa, v-o spun cu precizie. Eram cititori dezmăţaţi, ştiutori de carte, ne claustram în bibliotecă. Respectam cele 30-40 de statui, câte există în ţară, puneam floricele. De unde cruzimea pentru armată, pentru şosele şi alte lucrări uzinale, pentru bătrâni şi bacalaureat?! Eram un neam blând, păstoream mioare în condiţii paradiziace, nu încărcam telemeaua cu sare ca să tragă mai greu, nu lăsam pământul pârloagă, ci voiam cu toţii pământ, chiar ardelenesc, nu surâdeam reticent când ne prindeam în ceardaş şi noi. Ştiţi ce se întâmpla pe vremuri în triburile de canibali papuaşi, dacă intrau într-o situaţie ca asta, gen criză?
– Nu. Sunt curios.
– Se adunau bătrânii antropofagi în consiliu şi descopereau c-au fost deocheaţi. Nici o prezumţie de nu ştiu ce, nu se lăsau până nu-l dovedeau pe deochitor: mă, tu nu cumva ne-ai deocheat între timp? Ia treci la masă!
– Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?
– Nu pot să intru in capcana asta. Sunt om bătrân.
– Sunteți extrem de lucid și în vervă, domnule Daneliuc, vă alintați. Chiar, v-aș ruga să încercați…
– Îmi pare rău, nu.
– Asta e, am încercat. Cum ați ajuns în lumea filmului?
– Totuşi, era parcă mai atracţioasă întrebarea cealaltă. Să ne reîntoarcem. Aşadar: sunt nehotărât. Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. Aş fi înţeles-o. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.
– O omisiune- femeile…
– Femeile din viaţa mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos… E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. Mă uitam şi eu la Petru Dumitriu, la Sergiu Nicolaescu şi aşteptam. N-a venit. A trebuit să mă ocup eu de creşterea lor. E drept că m-au şi inspirat în câte un fel. Le datorez în bună măsură atât cât am reuşit să le înţeleg şi să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme şi cărţi. Dar fiind un subiect atât de gingaş, ar fi bine să fiu mai discret…
Revin. Deci, cum am ajuns?
Am ajuns, pentru că Tibi n-avea talent.
– Cine e Tibi?
– Nu contează. Tibi… Un Tibi.
Jucam într-o formaţie de amatori, voiam să mă fac actor, voia şi Tibi, însă n-avea talent. Vrând el să se bage în seamă cumva, l-a citit pe Sadoul, Istoria filmului: ca să ne tâmpească de cap. Se cunoaşte că în culturile mici intelectualul e complexat şi, pe cale de consecinţă, cam snob. În habitatele provinciale din culturile mici e şi mai dramatic. Domnule, era umilitor să-l auzi la beţie cuvântând despre autori despre care nu auziseşi, dar fiind într-o anume legătură cu filmele care se dădeau în oraş. Nemaiputând îndura, am apucat şi eu tomul. Când îl parcurgi, poţi înregistra alfabetic cohorte de cineaşti cu operă cu tot, pe scurt, dar şi un lucru discret. Că cinematograful e un fel narativ aparte; în general, orice se poate povesti, şi o catedrală, şi făcătoarele de baie ale lui Seurat, mă tem că şi Mondrian. Totul răspunde unei apăsări atavice a omului de-a asculta relatări. Probabil, la focul din faţa peşterii, aşa petrecea. Numai că filmul are ceva foarte special, trebuie să te deştepte cineva ca să vezi acest lucru. Deşi vine din literatură, şi literatura îi datorează destul, în mod reciproc, încât nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers. Deci, literaţi, cinematiza-ţi-vă. Sau filmaţi-vă cu telefonul. Atunci m-am sucit către cinema cu toată fiinţa, urmând a susţine cinci examene de admitere la facultatea de genii. A fost o cooperare: eu tentam anual, ei mă buşeau programatic. Dacă se poate imagina institutul acela ca pe un ovul, candidaţii sunt roiul dens de mici insistenţi: ca să avem o imagine. În cazul în care se preliminează că solicitanţii nu bat cu pile în membrana de ou, atunci nici la şcoala de artişti nu se întâmplă altfel… Eu, însă, simţeam că doar cu ce venisem în cap nu ajunge, îmi mai lipseşte ceva, de aceea mă întorceam invariabil pe Lăpuşneanu, la Iaşi, în fiecare toamnă, cu moralul scăzut. Semănam într-un fel cu Victor Hănescu, eram luzărul naţional. Prietenii mă băteau pe umeri, uneori primeam câte-o bere şi-mi dădeau de înţeles că nici ei n-au fost răsfăţaţi de destin în anonimatul în care trăim. Veleitarismul nu-i productiv. Până într-o zi în care-am pătruns, prin mijloacele arguţiei, prin şiretenie, dar am pătruns… Cred că în acelaşi fel viclean am determinat şi naşterea mea biologică, acum multă vreme. Nu contează, am intrat, am intrat…
Mulţi duşmani mi-am făcut.
– Mi-ar plăcea să intrăm in mintea regizorului Mircea Daneliuc. De la ce porniți la regizarea unui film? O atmosferă anume, o idee, un neastâmpăr, nevoia de-a te elibera de un preaplin?
– Greu să explic, am mai încercat. Neastâmpărul, nu, cu neastâmpărul nu se face nimic. Neastâmpărul şi preaplinul te duc inevitabil la cârciumă. Zăcământul naţional de locvaci şi veleitari provine din neastâmpăraţi însetaţi. Lucrul de care mă întrebaţi e o încordare încremenită. Uneori, plimbăreaţă. Alteori, se petrece în somn. Şi cărţile şi filmele vin la fel, de la o frază, de la o scenă. Lucrurile acestea apar fără să le cauţi. În ce mă priveşte, muncesc apoi să întrevăd un final. Pe urmă abia încep să mă trag spre început, către motivaţiile lui. Toate astea se fac în minte şi în scenariu. Filmul se turnează după acesta, conform unui plan calendaristic, nu mai e loc de fâţâieli.
– E și un sentiment al urgenței la început?
– Nu sunt prea sigur. Odată simţit finalul, se instalează sentimentul marei băgări de seamă…
– În timpul turnării aveți impresia, fiind creatorul unei lumi, fie și pe peliculă, că sunteți un fel de Dumnezeu în miniatură?
– Nu, ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat că trebuie să-şi amintească precis toate ideile bune de dinainte şi să le păzească de o echipă gălăgioasă, plătită cu ora, ca şi de o tehnică ce-l trage în jos. Idealul suprem e menţinerea filmării la nivelul minim al scenariului. Majoritatea cazurilor sunt sub acesta. Turnarea e o caznă cu rare momente de presimţire a reuşitei, nu prea are nimic haric în ea, totdeauna eşti ostenit; singurele momente de bucurie artistică sunt scrierea scenariului şi montajul.
Dacă cineva se consideră în condiţiile acestea vreun mic Dumnezeu, ori nu e sigur ce profesie are, ori e băiatul lu’ tata nimerit pe scaunul de unde dă indicaţii. Filmele bune sunt o excepţie, regula e alta. Când se termină conform planificării, poate începe activitatea de colectare a premiilor. E o acţiune separată, paralelă, făcută de persoane abilitate şi fără legătură, decât coincidental, cu valoarea operei. Totul e făcut spre consternarea incontinentă a lumii, când află de premiu şi după aia se uită la film.
– Dar, când se termină de tras și ultimele cadre, cu toate greutățile muncii, nu intervine părerea de rău că iesiți dintr-o lume?
– Pentru regizor, nu, mai are încă destule de făcut, pentru el nu s-a terminat decât etapa cea mai anevoioasă. Abia acum poate privi ceva mai de sus. Cu toate că, faţă de cărţi, nu se mai poate schimba mare lucru. Actriţele, însă, fac crize. Unele plâng disperate chiar şi jumătate de ceas.
– Aveam în vedere prin ce trec unii scriitori, la terminarea unei cărți, când am pus întrebarea. Credeam într-o similitudine.
– Ar fi o similitudine dacă scriitorii şi-ar face şi montajul cărţii după ce termină cu scrisul, ar fi o idee bună… Dacă ar mai şi sonoriza-o după aceea şi s-ar îngriji de fiecare frază ca să arate ca lumea, nu le-ar strica. Dar cum obiceiul şi putinţa de a citi sunt vetuste şi pe cale de dispariţie, nu prea e pentru ce.
– Atunci pentru ce scrieți?
– Ca să nu mă defenestrez. Sigur că e un demers restrictiv, în cele din urmă. Ar fi bine să se bulucească mase mari la film sau la carte, dar nu se întâmplă aşa. Presiunile financiare ale producătorilor sau editorilor împing totdeauna opera în consumator, atenţi la puţinul ce-i zornăie prin buzunar. Nu e, cum se spune, un cadou pentru umanitate, clişee din astea. Niciodată lumea nu s-a făcut mai bună după un film sau o cărţulie, autorul nici nu are în vedere, în primul moment, cohorte de interesaţi. Scrie pentru a se amâna. Se gândeşte cel mult la patru persoane sau cinci a căror părere e nerăbdător s-o cunoască. După aia apare şi idealul rentabil. Publicul de acum douăzeci şi cinci de ani nu mai e, ne-am obişnuit şi cu asta. A dobândit un simţ aparte de a intui superficialul, filmul cu două personaje într-un apartament de bloc, dacă se poate fără final, cartea până într-o sută de pagini, cum să fii fericit fără să te laşi de fumat, cum e bine să te cântăreşti şi aşa mai departe. Superficialitatea îl linişteşte, îl odihneşte, ştie că nu va pretinde nimic de la el, nu-i cere în nici un fel să participe. Dacă apare o carte de substanţă sau un film mai elaborat, ferească Dumnezeu – problematic!, simte pericolul de la o poştă şi se fereşte. Nu cumpără. E miraculos cum intuieşte lucrul care poate să-l turtească niţel. De aceea, iniţiativele bune cad financiar, cei care produc cărţi sau filme nu mai vor nici un risc, în general devin producători de gunoi. Gunoiul se vinde.
Aşa se face că ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău. Se cască şi aşteaptă de la televizor. Ori, de aici, o mare grăsime se varsă spre el. Mărfuri bizare, medicamente miraculoase pentru cetăţeni sănătoşi şi mai ales decoraţii. Premii şi concursuri pentru orice, pentru apă gazoasă şi gaze, pentru blacheuri, pentru studiourile înseşi. Cea mai premiată televiziune!… Nu-i place şcoala, dar coroniţa îl fascinează. Când aude de premii, ştie sigur că e de bine, nici nu mai trebuie să vadă sau să citească, îşi poate da cu părerea. Pentru că e o nevoie şi asta.
Aştept cu impacienţă să văd dacă prigoana cărnii de cal îl va ajuta pe Cărtărescu să umfle premiul Nobel sau nu. Aţi băgat de seamă cui i s-au decernat Nobel-urile pentru Pace în ultima vreme?
– Haideți să ne întoarcem la lumea filmului. Apoi o să vorbim și despre literatură. Sunteți mulțumit de ce ați realizat până acum? Care dintre filmele dumneavoastră este preferatul?
– Mulţumit nu te poate face nimeni niciodată, dacă evoluezi într-un sistem de valori detaşat de circăria mediatică. Eşti creditat cu un simţ al măsurii. Dar măcar poţi fi indulgent. Pentru asta e necesar ca filmul să facă faţă unor condiţii, vreo patru. Nu iau în discuţie umblătura pe la festivaluri şi eventualele cristale Swarowski, v-am spus deja câte ceva despre asta. Nici vânzarea de bilete, pentru că poate fi un indiciu neconcludent: am văzut Tarkovski într-o sală cu doi spectatori. La cinema se poate veni din interes cultural, dar şi cu şcoala, cu garnizoana, în urma unui premiu, din curiozitate, din spirit de modă, din cauza ploii, din cauza reclamei, a unei pedale media, etc. Aşadar, cele patru la care mă gândesc ar fi următoarele:
Dacă în condiţiile socio-politice, dar şi de buget din momentul filmării, luând în calcul actorii pe care i-ai putut folosi, echipa şi tehnica disponibilă, ţi-ai atins nivelul maxim-posibil în ciuda oricărei constrângeri. Dacă măsura de adevăr reprodus conferă filmului, revăzut peste ani, o prospeţime ca şi cum ar fi fost turnat ieri.
Dacă la data premierei se situează la o cotă internaţională indubitabilă.
În sfârşit, alt indiciu ar fi dacă filmul are imitatori. Deoarece valoarea jigneşte, dar scoate la trântă veleitarul otrăvit de arsuri. Doreşte imperios să sară ştacheta.
Luând cu sinceritate în calcul aceste considerente, constat că n-aş mai dori să refac vreun film de la zero, în dorinţa de a-l mai peria. Mă simt suficient de confortabil cu ele aşa cum arată.
Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar. Filmele au însă destin, ca şi oamenii. Pot simţi duioşie pentru unele mai năpăstuite – am mai spus lucrul ăsta -, cum ar fi cele pe care le-am realizat după ’89, necunoscute aproape complet. Din fericire nu se pot exploata ca fier vechi, dar zac prin dulapuri. Am mai făcut cândva unul, îmi doream să mă pot lega de tragedia colectivizării (tabu!) şi a dispariţiei unei clase sociale. A rămas singurul din cinematografie despre care cred că tratează aceste evenimente cu onestitate, dar, ce să fac, nu a plăcut autorităţilor socialiste, cum mă şi aşteptam. Au văzut că-i cu ţărani, l-au împachetat şi l-au trimis la ţărani, prin căminele culturale săteşti, unde a murit curând, sufocat cu perna. Se numeşte Vânătoarea de Vulpi şi e unul dintre cele mai bune filme cu care m-am nevoit. Foarte pastişat. E puţin probabil să-l fi văzut mulţi.
– L-am văzut și eu. Ce părere aveți despre regizorii noului val?
– E loc pentru toţi.
– Numai atât?
– Pare destul de mult.
– Spuneați undeva că filmele îmbătrânesc precum cărțile. Ale dumneavoastră cum stau?
– Da, e corect, aşa este, îmbătrânesc. Eu însumi practic această proastă obişnuinţă. În ultima parte a întrebării dvs. mi s-a părut că observ un licăr vag maliţios. Mă înşel? Stau binişor, nu mă plâng. Am impresia că n-am fost înţeles: indiciul despre bătrâneţea şi perisabilitatea operei e un criteriu de bază; mi-aţi cerut o părere, am enunţat-o într-un anume context. Cum aş putea să vă ofer eu o judecată de valoare pro domo, când n-am obiceiul şi aş putea leza destui care mă ştiu doar din auzite, alţii sporadic şi alţii, foarte posibil, deloc?
– N-am intenționat să pun nici un strop de malițiozitate. Vă gândiți la un nou film sau la o nouă carte?
– Carte. O piesă; e bine şi igienic să scrii teatru, dacă n-ai mai făcut-o de mult.
– N-o sa fiu surprins daca o sa scoateti si un volum de poeme… Absolut deloc!
– Eu știu? Nu cred. Am încercat în liceu. Scriam atât de anost, încât n-am mai îndrăznit niciodată.
– Lumea vă cunoaște mai puțin ca scriitor. Liviu Antonesei a scris relativ recent, cu ocazia unei lansări pe care ați avut-o la Iași: „Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit!” Ce e literatura pentru Mircea Daneliuc?
– Se consideră că e bine să fiu mai puțin cunoscut, atâta vreme cât artele marțiale la români, otrăvirea fântânilor și fuga în codru, dezvoltă, în finul proces al globalizării, aspectul strategic: acoperă-ți adversarul cu frunze; poate ai noroc și nu se mai vede… Și filmele mele de după ’90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa de editori balonați cu pompa și ei; ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național. Există persoane care au, totuși, cunoștință de ele, contactați-le, or să se exprime flatant; se definesc astfel ca indivizi cultivați. Sunt bune, n-am ce să fac, dacă-s bune, nu poate nimeni să spună altfel, doar să le-ascundă. În general, lucrurile stau așa: e regizor, s-a apucat acum și de literatură? Ce naiba mai vrea? Cine se crede? Să stea acolo, la filmele lui! Din cealaltă parte, de la cineaști: dă-l dracu’, să scrie! Să ne lase în pace! Să scrie! Atât!
Producătorii și editorii găsesc că e de bun simț și firesc. Și eu la fel. Motiv pentru care am renunțat la cinema încă înainte să fi făcut Cele ce Plutesc. Situație în care mă aflu și azi.
Așa e, v-am spus, în culturile mici. Locuri puține și multă pârloagă. Cei din clubul acesta nu au decât să aștepte postum o generație mai puțin bătută în cap. Dacă ’’se rostesc’’ pentru postumitate. Eu, nu. O fac pentru mine însumi. Poate sunt veșnic, n-am de unde să știu.
– Cum scrieți? Sunteți diurn, nocturn?
– Diurn. A nu se crede că noaptea dorm.
– Nu dormiți?
– Dintre cele pe care le pot mărturisi, filmez câteodată sau execut cu talent insomnii.
– Era să omit să vă întreb despre regizorii și scriitorii preferați. Care sunt?
– Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivărilor. Fatalmente, au fost acoperiţi cu aceleaşi onoruri în exerciţiu şi azi, numai că… pentru ’’merite deosebite’’: Bergman, Fellini, Antonioni, Visconti. Erau talibanii culturii, aveau o marotă – neînţeleasă–, scormonirea, efortul încăpăţânat de a spune ceva despre fiinţă. Lucruri vetuste. Şi-au pierdut ei vremea, nu mai e cazul să ne căznim.
De la scriitori, mă uit cu admiraţie la unul care e nominalizat aproape anual la Nobel, dar n-o să-l ia niciodată, pentru că-i lipsesc câteva date biografice esenţiale, extra libris. Se numeşte Antonio Lobo Antunes.
Numele de Heyse, Pontoppidan, Spitteler vă spun ceva? Eu nu le-am putut reţine, le-am luat din cartea lui Ulici. Au prins şi ei premiul Nobel pentru literatură… Dar Sully Prudhomme? L-au decorat în locul lui Tolstoi. Nu cred că-l mai citesc nici măcar strănepoţii din familia lui. Cât despre Jelinek şi despre săsoaică, numai de bine!
– Nu sunteți un om care să stea indiferent în propria găoace. Aș vrea să vorbim despre România. Are șanse să-și revină?
– V-am spus că mă consider expatriat, am vorbit serios. Mă tem că nu sunt singurul. Nu mai intru în teoria care ar trebui să ne lumineze care însingurare ar fi mai adevărată, cea interioară sau diaspora. Credeţi ce doriţi despre mine. Nu ştiu dacă aţi simţit că ţara despre care ştiţi că-i a dvs. vă face neobosită vânt ba din cot, ba din umeri. Te încăpăţânezi să rezişti până în ziua în care-ţi dai seama că, privită de la distanţă, e mai suportabilă.
Să-şi revină din ce? Aşa a fost totdeauna, nici nu se simte prea rău. Schimbă bancuri obosite pe net. La câte păcate avem, părem şi incapabili, din nefericire, să ne aleagem isprăvnicia: ’’barbarii de tirani’’ sunt ori şmecheri ori fătălăi. Mă ia groaza atunci când iese lumea în stradă, adică cei două sute de zgribuliţi de la Inter, în timp ce naţiunea îi vizionează critic la televizor. Pe degerăturile lor şi pe scatoalcele de la Jandarmerie se caţără de obicei politicienii cei buni. Nici nu apucă să se usuce cerneala pe ştampila de vot, că te şi anunţă că au făcut, în beneficiul tău, evident, pact cu blestemaţii de ieri. Ai ceva obiecţiuni? Dac-ai fi european, n-ai avea. Nu prea eşti. Nu cunoşti diplomaţia dâmboviţeană, acel lucru subtil, şi, la urma urmei: noi nu suntem ca şi precursorii, nu discutăm mărunţiş, despre ce-au tâlhărit, pentru că, cine ştie, am crea precedentul. Mi-e lehamite rău… Băbăciuni. Mi-e teamă să nu piardă pământ, aşa cum îi văd ahtiaţi după tot ce luceşte. Pot vinde orice, şi de sus şi de jos. Pe tema asta, discuţia pe care o avem riscă să se înfunde…
– Dacă discuția nu desfundă niște creiere… Cine știe? E drept că hidoșeniile exteriorizate se văd dacă le pui în față oglinda, dar nu prostia, lipsa de caracter, puturoșenia. Auzindu-vă, câțiva sper că o să înceapă să-și țină ochii mai larg deschiși. Cuvântul unui om ca dumneavoastră contează.
– Nu am veleitatea asta. Credeți-mă, e complet inutil. N-am reușit niciodată să determin vreo schimbare, decât, cu zgârcenie, în mine însumi. Să vă spun ceva… În trecutul meu a existat un moment în care l-am supărat într-un fel pe Ceaușescu. N-am practicat disidența soft, adică în casă, la telefon, dând interviuri pentru gazete franceze. Presupun că știți, am optat să le arunc public carnetul de partid. Așa a fost să fie. Bun, în nemernicia mea, am avut bănuiala că românii se vor buluci, vor vedea că se poate, vor face la fel și, cine știe, poate că în felul acesta anul ’89 ar fi venit mai devreme. Cunoașteți măcar două cazuri în care cineva să fi făcut ceva similar? Sigur, gestul meu a fost generat de situația lui Glissando. Filmul acela avea actori, colegi cineaști, etc. Într-un fel, mi-am pus pielea pe băț și pentru ei. Știți ce s-a întâmplat? S-a lăsat un vid înghețat în jurul meu, nu mai suna nici telefonul, așteptau să vadă ce pățesc.
– Vă înțeleg. Pentru finalul interviului, pe lângă subiectele atinse, ați fi vrut să vorbiți despre ceva anume?
– Nu, din proprie iniţiativă, nu.
– Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 256, 1-15 mai 2013

 

Mircea_Daneliuc_12071810536551

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: