Jurnal de sex şi de creaţie

CRONICA LITERARĂ

Tudor Cristea

Jurnal de sex şi de creaţie*

Un poet de modă nouă, în felul său, este Alexandru Petria, care şi-a postat, iniţial, textele ce aveau să alcătuiască ultimul său volum, pe site-uri, pe propriul blog, pe facebook, promovându-şi, după apariţie, volumul mai ales pe această ultimă reţea de socializare. Traiectul literar însuşi al autorului (născut în 1968, în Dej) este special, întrucât după ce a debutat la numai 15 ani în revista „Tribuna” şi după ce şi-a întrerupt, fără a le mai relua, studiile de psiho-sociologie, a publicat, imediat după Revoluţie, două plachete de versuri – „Neguţătorul de arome” (1991) şi „33 de poeme” (1992), sprea dispărea, pentru mulţi ani, în mica junglă a presei noastre (şi a vieţii), aventurându-se în Bucureşti, unde a fost redactor de investigaţii la „Zig-Zag”, reporter de investigaţii la „Cotidianul”, redactor-şef la saptămânalul pentru comercianţi „Hermes” şi redactor la obscurul „Partener”; şi spre a se întoarce, după 1996, acasă, în Ardeal, unde e redactor-şef al săptămânalului „Monitorul de Someş”, iar în 2000 fondează o publicaţie proprie, lunarul „Relitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărui director este şi astăzi. Şi iată, acest scriitor pierdut (care trăieşte, după cât mi-am dat seama dintr-un schimb de mesaje pe facebook, într-o casă încălzită cu lemne pe care le sparge cu voluptate), autor a două plachete intruvabile, revine oarecum spectaculos, ca muschetarii lu Dumas, după aproape douăzeci de ani, cu micul roman erotic „Zilele mele cu Renata” (2010), cu volumul de micropovestiri „Deania neagră” (2011), care relevă, ambele, un prozator înzestrat, şi, aproape surprinzător (pentru cei care nu frecventează internetul) ca poet, cu placheta „Călăul harnic” (2012).
N-am citit primele două plachete ale lui Petria şi nici n-am găsit referinţe despre poezia pe care el o scria în urmă cu douăzeci de ani, aşa că, presupunând, totuşi, că era destul de diferită de ce scrie acum, în proză sau vers, nu-mi pot da seama dacă existau elemente care să anticipeze ceea ce a dat în ultimii trei ani. Cred, mai curând, că nu…
Ceea scrie astăzi Alexandru Petria mi se pare a fi, dincolo de înzestrarea sa literară indiscutabilă, rodul unei dorinţe sau, mai bine, al unei voinţe de a şoca. Mai ales în poezie, unde intenţia cu pricina e exprimată programatic, prin parafrazarea unei celebre maxime, care în varianta Petria devine „provoc, deci exist”: „mă provoc şi provoc,/ aerul e cât provocarea,/ n-are cum să ningă pe lângă mine,/ să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,/ să crească spaima/ şi să mă scarpin în cot,/ impasibil în forfotă – un marţian al reginei angliei;/ aeru e cât provocarea,/ reţineţi dacă vă interesează,/ scriitorul care nu provoacă/ e ca un testicul în absenţa menirii,/ ca un piţigoi cu veleităţi de vultur”. Iar programul este pus în practică prin variate modalităţi („ nu mă tem uneori să fiu patetic, cum remarca o prietenă,/ când ironia şi cinismul uită să mă spele în mâinile lor”), unele devenite „reţetă”: „ia doua tipe fuselate ultima oră, gen,/ aşa,/ o cameră largă să nu vă învineţiţi de pereţi,/ brunetă şi roşcată în hotel,/ cu ţâţe onorabile,/ ştiu că nu eşti în limbă după blondele cu neuron stingher, gen,/ bumbăceşte-le până le zdruncini siguranţa,/ până se răsucesc recunoscătoare,/ şi spune-le că şi mâine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce,/ apoi vezi cum iese poezia/ precum pasta de dinţi din tub,/ gen”…
Aşadar, dacă sexul poetului care, ca bărbat, nu se sfieşte să-şi afirme superbia, iar ca autor nu se fereşte de rostirea pe şart şi nici de micul argou şmecheresc-ironic, nu doarme între autorii amintiţi, atunci el stă treaz între alţii, bunăoară între Charles Bukovski şi Louis Calaferte, între ultimii Brumaru şi Dinescu şi, de ce nu, între ungurul Esterhazy şi reprezentantele noii pornografii franceze, cum ar fi Marie Nimier; dar aţipeşte între mizerabilistele noastre, gen Elena Vlădăreanu şi Miruna Vlada, care au epuizat deja setul de orificii ale corpului uman şi câmpurile lexicale care le vizează…
Plină, dacă avem în vedere o perspectivă mai pudibondă, de licenţiozităţi şi vecină cu mica pornografie, poezia din „Călăul harnic”, ( iubirea „cu securea tocită”), alcătuieşte o mică odisee a sexului şi a creaţiei, din care nu lipseşte sentimentul vidului şi al morţii. Vecină cu suprarealismul, dar fără a fi, cum bine observă pe coperta a patra Liviu Antonesei, suprarealistă, poezia lui Petria surprinde prin mecanismul asocierilor, eliberate din chinga logicii tradiţionale şi făcute să jubileze secret. Altminteri, acest nou „jurnal de sex”, poate fi caracterizat în aceleaşi cuvinte pe care un critic american le rostea în legătură cu Bukovski: „reprezentarea detaliată a unui anume tip de fantezie masculină tabu”. Cu o doză de livresc, care-i lipseşte modelului, dar şi cu o anume componentă mimetică. Tradusă în joc. Pentru că poezia lui Petria mi se pare a sta, înainte de toate, sub semnul jocului : al fanteziei masculine, fie ea şi tabu, al cuvintelor licenţioase, al asocierilor, al mecanicii poetizării şi chiar al realităţii cu spaţiul virtual; dar şi al poetului cu prezumtivul său lector şi cu iubita sa, mai curând fantasmatică decât reală, închegată undeva între realitatea dorinţelor şi spaţiul reţelelor de socializare: „hai că-s la duş,/ uşa băii rămâne întredeschisă,/ apa loveşte gresia albastră,/ citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă – sub aluniţă,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duş,/ sigur că atunci când eşti gata,/ am reţinut că nu suferi duşul în doi,/ calculatorul a început să funcţioneze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu văd uşa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”). Altminteri, în spiritul poeziei mai noi, fanteziile poetului se ţes în derizoriul cotidian, repudiind metaizica, dar cultivând ironia, sarcasmul ori cinismul afişat cu ostentaţie, nu neapărat şi misoginismul. Avem, în „Călăul harnic” o poezie de subiecte (preponderent erotice), o poveste a ipostazelor erotico-literare, derulată între un soi de prolog uşor iluzionat („te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra// am băut numai cafele tari/ în căni de apă/ ai băut numai ceai verde şi apă plată// am înjurat şi am dat din mâini revoltat/ ai zis că perturb liniştea// mi-am jupuit pielea să-ţi acopăr/ inima,/ iar inima se rostogoleşte pe stradă,/ asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,/ şi rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,/ ciudăţenie pe asfaltul topit, zimţată,/ inima ta/ cu apă plată şi ceai verde”) şi un soi de epilog aproape dezabuzat: „mai ia tramvaiul, nu maşina,/ redu ţigările// e păcat să mori sănătos, replici/ banii-s scurţi de coadă, spune,/ nu te mai întinde la fripturi şi coniac// se îngraşă doar groparii şi popii// e criză// da, e criză, şi dragostea se deschide second-hand:/ spuneam aceste cuvinte în vis/ iar visul/ şi-a aruncat scăunelul de sub picioare/ cu gâtul în laţ”. Observăm aici şi „tehnica” poetului, care e, îndeobşte, aceea de a da un anume sens sporovăielii sale pe o intreită temă – dragostea, poezia şi moartea – prin forţa de iradiaţie a finalurilor sau măcar a câte unei afirmaţii sau imagini mai percutante. Şi când nu printr-o imagine ori prin iradierea unei vibraţii ascunse a gândului, atunci prin postura macho şi prin nuditatea expresiei, nelipsită, totuşi, de elementul livresc, ludic şi (auto)ironic, precum în această reţetă de seducere: „cum s-o scoţi în parc/ cum să asculţi vladimir vâsoţki/ cu ea în sticla de votcă/ şi cohen şi pink floyd la whisky/ cum să se bucure că alexandru petria scrie ok/ cum s-o regulezi pe cinstite fără să îmbraci părerile de rău/ cu geaca de piele veche şi trainică/ cum să-i spui că-ţi plac pinguinii/ şi urşii panda/ şi melcii/ şi vorbele oable/ cum pe cinstite?/ noul meu storcător de fructe/ este mai bun decât fostul meu soţ, gângureşte cu ochii-n telemarket”.
Licenţiozitatea premeditată, căutată, întrucâtva asumată, dusă, atunci când se întâlneşte cu metafizica ori cu marile simboluri, până în vecinătatea iconoclastiei („dacă suntem cruste/ ale aceleiaşi melodii/, după chipul/ şi asemănarea lui,/ dumnezeu/ şi-o/ ia/ la/ palmă/ privindu-ne”) s-ar putea să fie, totuşi, o capcană atât pentru poet (care cade uneori în gratuitate şi derizoriu), cât şi pentru lector (care poate jubila ori se poate indigna în faţa roistirii pe şleau; dar se şi poate strădui în chip excesiv să descifreze sensul mai înalt ori mai profund al acestei poezii). Până una, alta, m-aş mărgini, conclusiv, la observaţia făcută de poetul însuşi: „alexandru petria scrie ok”!
_______________________________________________
*Alexandru Petria, Călăul harnic, Herg Benet Publishers, Bucureşti 2012, 110 pag.

Revista LITERE, nr. 4, 2013 pdf-ul numărului este aici litere157

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: